1

ZECIUIALA

▫ Prefaţă. ▫
Unii cititori îşi vor aminti că, în Jonah, am dedicat o parte dintr-un capitol subiectului
zeciuielii. Citând o analiză critică validă a acelei cărţi, un recenzent a pus întrebarea: „Unde
credeţi că a găsit autorul zeciuiala în cartea lui Iona?” A fost o observaţie corectă! Motivul pentru
care am predicat despre zeciuială atunci când am tratat cartea lui Iona s-a datorat, în parte,
faptului că părea să fie un subiect necesar, dar m-am făcut, totuşi, vinovat de import de material.
Acea predică am ţinut-o, de asemenea, când am auzit că în biserică există tendinţa de a mi se cere
să rămân ca pastor la Westminster Chapel şi am început să mă ocup de fiecare subiect la care m-
am putut gândi ca să pun obstacole în calea acelei cereri, înainte să fie prea târziu! După ce am
luat decizia să rămânem în Londra şi Hodder m-au invitat să-mi public predicile despre Iona, am
discutat dacă să le editez sau să le las nemodificate. În final, am decis să le las să iasă de sub tipar
„cu toate calităţile şi defectele”. Dar nu am auzit niciodată rezultatul acelor cinci pagini despre
zeciuială!
Oricum, aceasta nu este o carte de predici. Ceea ce urmează sunt câteva din gândurile
mele despre subiectul zeciuielii şi am scris aceste capitole numai pentru lucrarea de faţă. Nu am
efectiv o predică despre „zeciuială”, ca atare, deşi cred că zeciuiala trebuie predicată. Noi,
pastorii, nu le facem oamenilor nici un favor când nu le spunem ce este bine şi adevărat. Enoriaşii
noştri au nevoie să li se reamintească. Zeciuiala trebuie predicată.
Aş dori, dacă mi se permite, să-mi exprim recunoştinţa faţă de adunarea bisericii mele de
la Westminster. Ei au dat un exemplu care mă face să fiu mândru, în smerenie, că sunt pastorul
lor. Ei au demonstrat ce se poate face la nivel financiar atunci când o biserică îl ia în serios pe
Dumnezeu în problema zeciuielii. Şi totuşi, nici ei şi nici subiectul zeciuielii nu ar fi trataţi după
merit dacă ne imaginăm că zeciuiala are ca rezultat numai binecuvântarea financiară. Nu acesta
este scopul. Când îl onorăm pe Dumnezeu cu mijloacele noastre, există un mod prin care acest
fapt se „revarsă” în alte domenii. „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi
în cele mari” (Luca 16:10).
La scurt timp după ce familia mea şi cu mine ne-am stabilit la Oxford, în anul 1973,
Preaching Society of Regent’s Park College mi-a cerut să ţin o slujbă într-o biserică din
Oxfordshire. A fost o seară minunată şi am păstrat ca pe o comoară căldura părtăşiei de care m-
am bucurat împreună cu oamenii din acea biserică. Cu siguranţă că nu am ţinut slujba pentru
bani, dar nu am fost pregătit pentru ce a urmat. Casierul bisericii m-a însoţit până la maşină, mi-a
mulţumit pentru predică, mi-a dat în total 2,25 lire, apoi m-a făcut să semnez pentru bani! Am
semnat. Mi-a mulţumit din nou cu amabilitate pentru că am venit.
Am avut ocazia să vizitez biserici pretutindeni în Regatul Unit. Ceea ce am experimentat
în Oxtbrdshire nu a fost cu totul unic. În ultimii ani inflaţia a dus la o creştere limitată a dărniciei,
în general şi a venitului pastorilor, în special, dar, per ansamblu, cred că există o nevoie de
 2

îmbunătăţire. Cu siguranţă, zeciuiala este o parte a soluţiei. Doresc ca ceea ce s-a întâmplat în
Westminster Chapel (şi în alte biserici, pe ici şi colo) să se întâmple peste tot. De ce nu?
Vreau să-l mulţumesc domnului Rob Warner de la Hodder and Sloughton pentru
comentariile sale atente şi utile. Domnul Richard Alderson, un membru al bisericii mele, a făcut
din nou un mare serviciu prin corectarea manuscrisului. Ca întotdeauna, mulţumirile mele cele
mai profunde se îndreaptă spre soţia mea şi cei doi copii ai mei, care continuă să mă „dea cu
împrumut” unei lucrări mai mari din ţara noastră natală.
Londra Ianuarie, 1982.
R. T. Kendall.

▫ Introducere. ▫
Mă îndoiesc că există un subiect mai ameninţător decât cel al zeciuielii. Ceea ce ne atinge
buzunarele şi pungile loveşte într-un nerv foarte sensibil. Frank M. Hubbard rezumă acest lucru
destul de direct: „Când o persoană spune: «Nu e vorba de bani, ci de principii», e vorba de bani”.
Voltaire a mers atât de departe încât a spus: „Când este o problemă de bani, toţi avem aceeaşi
religie”.
A avut Voltaire dreptate? Sper că nu. Şi totuşi este ciudat cât de stingheriţi ne simţim când
apare problema dărniciei. Cu toate acestea, mulţi dintre noi ar prefera să vorbească mai degrabă
despre dărnicie, decât despre zeciuială. Discuţiile despre dărnicie ne sperie, dar ideea de zeciuială
trezeşte în noi sentimente de ostilitate. Reacţia noastră imediată este adesea să o excludem fie
pentru că „introduce Legea”, fie, cel puţin, pentru că este exemplul clasic al unui pastor care „s-a
lăsat de predicat şi a început să-şi bage nasul unde nu-l fierbe oala”.
Scopul acestei cărţi este să facă palpitant ceea ce este ameninţător. Se prea poate să fie o
carte care îţi va schimba viaţa. Dacă eşti deja o persoană care dă zeciuiala, te vei înviora la
această temă. Dacă nu eşti o persoană care dă zeciuiala, această carte este pentru tine. Speranţa
mea de a te convinge este că eşti creştin, doreşti cu adevărat să-l fii plăcut Domnului şi doreşti să
fii condus de Biblie.

▫ O soluţie de care nu vorbeşte nimeni. ▫

Zeciuiala este o soluţie de care nu vorbeşte nimeni. Soluţia pentru ce? Răspuns: într-
adevăr pentru mult mai multe probleme decât ne-am gândi. Dacă fiecare creştin declarat ar da
zeciuială, fiecare biserică ar scăpa de grijile financiare şi ar putea începe să fie cu adevărat „sarea
pământului” (Matei 5:13). Dacă fiecare creştin ar da zeciuială, biserica ar începe să aibă un
impact asupra lumii care ar putea să o schimbe. În loc de aceasta, biserica este paralizată.
Creştinii care dau zeciuiala ar putea să schimbe mult situaţia.
Dar din cauză că majoritatea creştinilor nu dau zeciuiala, biserica rămâne într-o stare în
general descurajată. Ea se luptă să-şi plătească propriile note de plată: consumul electric, apa,
încălzirea, salariul pastorului. Probabil că biserica va face ceva cu privire la redecorarea clădirii
sau la îmbunătăţirea casei parohiale, dacă există ceva bani în plus. Între timp, banii care ar putea
fi alocaţi pentru misiune trebuie ţinuţi acasă: o mână de credincioşi fac mai departe cea mai mare
parte a lucrării creştine cu bani puţini şi preţioşi.
Lumea nu este impresionată de biserică deoarece biserica nu a inspirat respectul şi atenţia
lumii. Dacă nu sprijinim lucrarea lui Dumnezeu potrivit cu tiparul care este consemnat în Biblie,
 3

nu trebuie să ne surprindă că lumea nu ne respectă. Şi de ce ar face-o, când noi nu-L respectăm pe

Dumnezeu – sau calea Lui? Arătăm cât de mult ne pasă prin cât de mult dăruim. Dacă religia nu
ne-a atins carnetele de cec, atunci Voltaire a avut dreptate. Mă tem că mulţi creştini au justificat
afirmaţia lui Voltaire.
Nu este nevoie să fie aşa. Nu trebuie. Pentru un număr mare de creştini nu este. Există
mulţi creştini care dau zeciuială. Ei nu au nevoie de această carte, dar probabil se vor bucura cel
mai mult de ea. Mulţi dintre voi cei care citiţi această carte se poate prea bine să doriţi să vă fi
intervievat pe voi, ca să fi putut să vă depuneţi propria mărturie.
Pe lângă rezolvarea problemelor financiare ale bisericii pentru ca ea să poată fi liberă să
schimbe lumea, zeciuiala este o soluţie pentru propria problemă spirituală a omului. Întrebare: ţi-
ai dorit să poţi cu adevărat să creşti în har? Te lupţi cu aceleaşi vechi încercări şi ispite? Mai
suferi încă de un sentiment de nerodnicie? Te-ai întrebat de ce există o dezvoltare minimă a
cunoştinţelor tale, de-a lungul anilor?
De ce pun întrebări ca acestea? Deoarece este posibil ca un mare obstacol în calea
creşterii tale creştine să aibă de-a face cu fidelitatea în administrarea banilor. Mai devreme sau
mai târziu, fiecare creştin ajunge faţă în faţă cu modul în care îşi foloseşte banii. Şi ce se întâmplă
atunci? Fie îşi va asuma direct şi cinstit responsabilitatea creştină, fie se va sustrage. Dacă se va
sustrage de la această responsabilitate, este improbabil ca ceea ce face să dea rezultate sau să
compenseze acest refuz de a se încleşta în luptă cu administrarea banilor.
Isus a spus: „Cine este credincios în cele mai mici lucruri, este credincios şi în cele mari”
(Luca 16:10). Cu alte cuvinte, încercarea de a evita (sau trece dincolo de) „cele mai mici lucruri”
este o absurditate. Înseamnă să-ţi baţi joc de tine însuţi. Înseamnă să încerci să mergi de la A la Z
sărind peste celelalte litere din alfabet. Nu putem ajunge la Z până ce nu trecem de la A la B etc.
Problema administrării banilor este fundamentală pentru creşterea creştină. Dacă ajungem faţă în
faţă cu „lumina” pe care ne-o dă Dumnezeu cu privire la folosirea banilor, trebuie să umblăm în
acea lumină (1 Ioan 1:7); refuzul de a face aşa are consecinţe teribile. „De aceea, dacă lumina
care este în tine este întuneric, cât de mare este întunericul acela!” A nu umbla în lumină are ca
rezultat o stagnare a creşterii spirituale (uneori această stagnare poate fi experimentată şi la alte
nivele – psihologic, fizic, chiar financiar). Această stagnare este ca un punct slab. Ca şi măgăriţa
lui Balaam, nu poţi merge mai departe indiferent cât de mult încerci (vezi Numeri 22:22 şi urm.).
Să o spunem în alt fel: care din noi nu a căutat într-o ocazie sau alta să folosească o formă
de ascultare (sau faptă dreaptă) ca să compenseze o deficientă din alt domeniu? „Eu nu dau
zeciuială, dar merg la biserică de trei ori pe săptămână”. „Eu nu dau zeciuială, dar aduc oameni la
biserică”. „Eu nu dau zeciuială, dar citesc Biblia şi mă rog mai mult decât o fac majoritatea
oamenilor”. Şi aşa mai departe.
Dă rezultate? Nu, nu dă. Noi, cei care facem „mai mult” atunci când suntem conştienţi de
o formă de neascultare în vieţile noastre de creştini, nu vorbim cu Dumnezeu, ci cu noi înşine.
Noi proiectăm efectiv asupra lui Dumnezeu ceea ce sperăm că gândeşte El. Nu înseamnă nimic
altceva decât să ne batem joc de Dumnezeu – şi de noi înşine.
Oricum, suntem toţi vinovaţi de aceasta. Ne comparăm cu alţii – adică, cu cei care ne fac
să arătăm ceva mai bine. Un prieten al meu, un pastor din Marea Britanie, mi-a povestit despre o
excursie pe care a făcut-o în America. Prima săptămână pe care a petrecut-o acolo a locuit la nişte
prieteni creştini, care păreau că doresc să vorbească mult despre creştinii care fumează sau beau.
„Nu este îngrozitor”, spuneau ei într-una, „că unii oameni, care folosesc tutun şi consumă alcool
se declară creştini?” Prietenul meu, răbdător şi politicos, i-a lăsat să continue fără să-l întrerupă.
 4

El a recunoscut că a fost foarte bucuros să plece în alt loc, ca să aibă o altă gazdă. Prietenul meu
şi soţia sa au zburat apoi la Grand Rapids, unde au fost întâmpinaţi de un calvinist olandez, care
şi-a aprins o ţigară când au plecat de la aeroport şi le-a oferit o băutură alcoolică de îndată ce au
ajuns acasă. Ei nu au putut să nu observe contrastul dintre cele două atmosfere creştine.
Dar acesta nu este sfârşitul povestirii. Duminica următoare, seara, după slujba de seară din
biserică, se deplasau cu maşina pe o stradă principală din Grand Rapids, pe care se afla un
restaurant renumit. Prietenul meu a spus: „Uite! Acolo este un restaurant Howard Johnson.
Credeţi că am putea opri ca să servim din îngheţata lor?” Tăcere. Fără tragere de inimă, şoferul
maşinii a intrat în parcarea acestui restaurant. Au intrat înăuntru, dar între ei s-a aşternut tăcerea.
Este totul în regulă?” a întrebat prietenul meu.
Da”, a răspuns olandezul abătut.
Nu, nu este”, a insistat prietenul meu. „Ceva te frământă”.
Ei bine”, a răspuns acest om în sfârşit, „este duminică – sabatul – şi noi nu cumpărăm în
timpul sabatului”.
Când prietenul meu, pastorul şi soţia sa au fost singuri în camera lor, el i-a spus: „Se pare
că fiecare trebuie să aibă ceva la care să fie împotrivă. Mă întreb ce este în cazul nostru?”
La fel este cu noi toţi. Încercăm să ne asigurăm un sentiment de dreptate faţă de domeniul
în care ne simţim în largul nostru, ca să ne eliberăm de orice vină care ar putea să apară în alt
domeniu. „Pot să fumez o ţigară când şi când, dar nu mănânc la restaurant duminica”. „Pot să
mănânc la restaurant duminica, dar nu fumez sau nu beau”. „Pot să vizionez un film la televizor,
da nu voi merge la teatru”. „Pot să nu fiu o persoană care dă zeciuiala, dar nici nu fumez, nici nu
beau, nici nu merg la teatru, nici nu vizionez filme la televizor şi nici nu cumpăr ziarul de
duminică!” Este o asemenea persoană într-o stare mai bună? Nu tocmai. Într-un fel, este într-o
stare mai rea, din cauză că „dreptatea” ei o face oarbă faţă de orice altă nevoie.
Cititorul să nu presupună că spun că zeciuiala este soluţia finală, pentru că este la fel de
posibil să spunem: „Poate că nu frecventez biserica duminica seara sau nu mărturisesc prea mult
– dar dau zeciuială”. Acest om lasă ca zeciuiala să-l orbească la fel cum l-ar putea orbi orice
altceva. Se pare că toţi căutăm ceva care să ne dea un sentiment de cvasi-dreptate. Şi cel care dă
zeciuiala este vulnerabil. Să nu creadă cineva că prin soluţie eu sugerez că a fi o persoană care dă
zeciuiala înseamnă că „asta-l tot”. Nicidecum.
Iată ce vreau să spun. Mai devreme sau mai târziu, fiecare trebuie să-şi asume
responsabilitatea ca administrator creştin al banilor Administrarea banilor se referă, desigur şi la
alte domenii pe lângă zeciuială, dar trebuie să ne confruntăm cu zeciuiala, în acest context. Nu
putem să evităm problema. Modul în care răspundem la lumina pe care o aruncă Dumnezeu pe
cărarea noastră poate prea bine să determine atunci şi acolo dacă ni se va da sau nu ni se va da
mai multă lumină în care să umblăm. Căci, dacă nu umblăm în lumina pe care o revarsă
Dumnezeu cu bunătate pe calea noastră, în minţile şi inimile noastre, este improbabil că vom
primi mai multă lumină pentru alte probleme. „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuşi
este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de
orice păcat” (1 Ioan 1:7). Acesta este un alt mod de a spune că cel care este credincios în cele mai
mici lucruri va fi de asemenea credincios în lucrurile mari. Ce este mai obraznic decât rugăciunea
pentru mai multă lumină de la Dumnezeu, când nu umblăm în lumina pe care o avem deja?
Atunci, prin soluţie eu înţeleg următorul lucru. Pe lângă faptul că, dacă toţi creştinii ar da
zeciuială, aceasta ar rezolva problemele financiare ale bisericii, eu sunt convins că fiecărui creştin
 5

care începe să dea zeciuială i se oferă o nouă perspectivă nelimitată. A da zeciuială descuie uşa
minţii, a inimii şi a voinţei creştinului. Te uşurează. Te emancipează. Te eliberează. A deveni o
persoană care dă zeciuiala este o piatră de hotar în viaţă unui creştin, În unele cazuri, omul începe
să dea zeciuiala de îndată ce devine creştin. L-am urmărit pe dr. D. James Kennedy conducând un
om la Cristos în casa acestuia din Fort Lauderdale. Acest om a fost ani de zile membru într-o
biserică din Ohio, dar nu a fost niciodată convertit cu adevărat. În acea seară, omul a fost mântuit
în chip minunat. În timp ce ne îndreptam spre uşă la încheierea acelei seri memorabile, omul a
spus: „O, pentru că veni vorba, vreau să încep să dau zeciuială. Să o dau din câştigul brut sau din
cel net?” În acest caz convertirea a fost cauza schimbării. Dar pentru unii creştini, zeciuiala este
un angajament luat după convertire. Când se ia acest angajament poate să fie ca o a doua
convertire. Există o uşurare în lăuntrul omului care este, într-adevăr, foarte eliberatoare şi plăcută.
De atunci încolo omul nu se mai gândeşte să nu dea zeciuiala, cum nu se mai gândeşte să facă
altceva ce nu i-ar place Domnului. Această uşurare nu este numai un sentiment de pace şi odihnă,
ci este harul de a face lucruri cu mai multă râvnă decât ai avut vreodată înainte – fie că este
eficacitatea la serviciu, fie că este înţelegerea Bibliei.
Cu alte cuvinte, zeciuiala face ceva pentru tine din punct de vedere spiritual. Te vei
întreba doar: „De ce nu am început mai demult să dau zeciuiala?” Ea are un impact asupra ta care
nu poate fi explicat în termenii unui câştig material. Ea te pune pe o cale ca să devii mai mult
decât ai fost – mai mult ceea ce Dumnezeu doreşte să fii, mai mult ceea ce eşti în mod natural
capabil să fii. Zeciuiala este atât de esenţială pentru dezvoltarea ta ca şi creştin, încât nimic nu o
poate înlocui în mod adecvat.
De ce este aşa? Deoarece zeciuiala este tot la fel de mult o parte a recunoştinţei şi
ascultării creştine ca şi orice altă poruncă pe care a dat-o Dumnezeu vreodată. Noi suntem făcuţi
în aşa fel, încât până nu suntem în întregime ai lui Dumnezeu, suntem nefericiţi cu noi înşine.
Augustin s-a exprimat în felul următor: „Ne-ai făcut pentru Tine; inimile noastre nu-şi găsesc
odihna până ce nu şi-o găsesc în Tine”. La fel este şi cu zeciuiala – mai devreme sau mai târziu.
Noi suntem făcuţi să-l răspundem lui Dumnezeu cu deferenţă. Acest răspuns, dacă nu ne
afectează carnetele de cec, nu are efectiv nici o importanţă. Zeciuiala este calea lui Dumnezeu.
Până ce nu dăm zeciuială în mod consecvent, regulat şi cu credincioşie, există ceva defectuos cu
privire la viaţa noastră creştină, ce nu va fi remediat de nici o altă formă de ascultare creştină. Dar
când acel domeniu al ascultării este rezolvat, răsplata este, cu adevărat, minunată.
Probabil că răsplata nu este cuvântul potrivit. La prima vedere, se pare că binecuvântarea
ar trebui să fie numită răsplată. Dar este probabil să vină timpul când omul va vedea că răsplata
este însăşi zeciuiala – nu binecuvântarea care rezultă din faptul că o dă, ci pur şi simplu faptul că
o dă! Mecanismul este următorul. La început, suntem ca sugarii sau copiii, care au nevoie de
stimulare şi încurajare. Dar există un stadiu în care creştinul nu mai priveşte zeciuiala în acest fel;
el Îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru privilegiul de a da zeciuială. Deci, zeciuiala devine propria
ei răsplată. De fapt, ajunge să fie greu de spus care este diferenţa dintre dărnicia cu bucurie şi
dărnicia egoistă.
Cineva poate să spună: „Cu siguranţă că omul poate să dea zeciuiala cu un motiv greşit
dacă o face pentru răsplată”. Eu răspund: care din noi este atât de evlavios şi de spiritual, încât să
fie insensibil la orice fel de promisiune de binecuvântare? Care din noi poate să facă ceva la
nesfârşit fără o oarecare încurajare din partea lui Dumnezeu? Cine se poate ruga zilnic şi cu
credincioşie timp de multe zile fără să existe un semn al zâmbetului lui Dumnezeu? Toţi avem
nevoie de încurajare. Dumnezeu ştie aceasta. „Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul!” (Psalmul
34:8). „Cânt Domnului căci mi-a făcut bine!” (Psalmul 13:6). „Binecuvântează, suflete, pe
 6

Domnul şi nu uita niciuna din binefacerile Lui!” (Psalmul 103:2).

Dumnezeu ne păzeşte să nu fim demoralizaţi, intervenind – uneori numai la momentul
potrivit. Dumnezeu nu întârzie niciodată şi nu vine niciodată prea devreme, ci întotdeauna la
timp. Deşi Dumnezeu nu ar trebui să promită o binecuvântare dacă ascultăm, El ne promite
întotdeauna. El merită ascultarea noastră cu sau fără binecuvântare. Dar adevărul este: Dumnezeu
nu cere niciodată ascultare fără o promisiune de binecuvântare. „Căci El ştie din ce suntem făcuţi;
îşi aduce aminte că suntem ţărână” (Psalmul 103:14).
Ascultă-L! El te va binecuvânta. Lui îi place să te binecuvânteze. Acesta este modul în
care se poartă Dumnezeu cu cei care sunt ai Lui. Ascultarea noastră îi mişcă inima. El este
înduioşat de recunoştinţa noastră. El nu poate să-Şi ascundă sentimentele. Ne lasă să le
cunoaştem. Iată principiul: nu poţi să faci mai mult; decât îţi face Dumnezeu.
La fel este şi cu zeciuiala. Nu poţi să dai mai mult decât îţi dă Domnul. Lui îi place să-l
binecuvânteze pe cei care îl onorează în acest fel. Dr. James H. Milby, care locuieşte acum în
Tennessee, s-a pensionat recent din funcţia de preşedinte al comitetului de conducere a uneia din
cele mai mari companii de asigurări pe viaţă din America. Părinţii mei şi alte rude l-au cunoscut
de ani de zile şi pot să-şi amintească condiţiile de sărăcie în care a fost crescut în Springfield,
Illinois. Nu cu mult timp în urmă, am petrecut o zi împreună cu el pescuind în Florida Keys.
L-am întrebat: „Care este cheia succesului tău ca om de afaceri?”
El a spus: „Răspunsul este foarte simplu. Cu mulţi ani în urmă, am făcut un contract cu
Domnul, revendicând promisiunea: „Voi cinsti pe cine Mă cinsteşte” (1 Samuel 2:30). Am
început să dau zeciuială”. El a continuat să spună că a început să dea zeciuială atunci când nu a
avut aproape nici un venit, chiar şi atunci când nu şi-a putut „permite” să dea zeciuială. Dar şi-a
păstrat contractul cu Domnul. Dumnezeu a început să-l binecuvânteze pe măsură ce trecea de la
un nivel de afaceri la altul. Cei care-l cunosc cel mai bine sunt conştienţi nu numai de inteligenţa
sa în afaceri, ci şi de mărturia sa curajoasă pentru Domnul Isus Cristos. Dr. Şi doamna Milby ne-
au sprijinit prin rugăciunile şi prin ajutorul lor financiar când ne-am mutat din America ca să
studiez la Oxford. Ei au plătit fiecare bănuţ pentru instruirea mea la Universitatea din Oxford.
Când dr. Milby a încheiat „contractul” cu Domnul, cu peste cincizeci de ani în urmă, el nu a
prevăzut felul de prosperitate care a urmat. Totuşi, el a luat în serios 1 Samuel 2:30. Eu sunt
numai unul din cei mulţi care au fost binecuvântaţi în acest fel prin familia Milby.
Zeciuiala nu este numai pentru biserică o soluţie la nivel financiar, căci nu există nici un
motiv să punem la îndoială faptul că ea este valabilă şi pentru individ. Probabil că nu vom ajunge
toţi în poziţii sus puse în administraţie, sau în industrie, sau într-un alt loc care să sugereze o mai
mare prosperitate. Dar avem un număr de afirmaţii foarte clare care sugerează că nu poţi să dai
mai mult decât îţi dă Dumnezeu – chiar referitor la răsplata materială. „Cine seamănă puţin, puţin
va secera şi cine seamănă mult, mult va secera” (2 Corinteni 9:6). „Aduceţi însă la casa visteriei
toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor
şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de
binecuvântare, voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele
pământului şi viţa nu va fi neroditoare în câmpiile voastre, zice Domnul oştirilor” (Maleahi 3:10-
11).
Aceste promisiuni indică clar spre răsplata materială, ca mod de binecuvântare din partea
Domnului. Evident, unii vor prospera mai mult decât alţii, datorită darului lor, a locului lor de
responsabilitate sau datorită ocaziei. Dar la baza întregii prosperităţi este o promisiune pentru toţi
credincioşii, promisiune conform căreia vor fi onoraţi chiar şi la un nivel material în aşa fel încât,
 7

fie că este mai mult, fie că este mai puţin decât la alţii, este mai mult decât ar fi avut dacă nu ar fi
fost credincioşi în administrarea creştină. Există nenumărate mărturii care ar putea fi prezentate,
care vorbesc despre greutăţi financiare, datorie şi suferinţă, până ce s-a început să se dea
zeciuiala. Nu că astfel de oameni au devenit milionari sau au condus Rolls-Royce-uri, dar au trăit
fără teroarea unei permanente adversităţi financiare.

▫ De ce nu dau unii creştini zeciuială. ▫

Există diferite motive pentru care creştinii nu dau zeciuială. Probabil că putem întreba
zece oameni diferiţi de ce nu dau zeciuială şi să primim zece răspunsuri diferite. Dar există trei
motive de bază: 1. Unii creştini nu dau zeciuială deoarece, pur şi simplu, nu au fost învăţaţi să o
facă.
În acest caz, faptul că nu sunt persoane care dau zeciuială se datorează în mare măsură
absenţei învăţăturii în cadrul bisericii din care fac parte. Ca şi în cazul auzirii Evangheliei, tot aşa
este şi cu învăţătura despre zeciuială: trebuie să auzim ca să credem şi cineva trebuie să ne înveţe
ca să cunoaştem calea. „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în
Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor?” (Romani 10:14).
Aşa cum nu putem deveni creştini până când nu auzim Evanghelia, tot aşa nu vom da zeciuiala
până când cineva nu ne va învăţa, mai întâi.
Să o spunem puţin altfel: zeciuiala nu este un lucru „natural” pentru niciunul din noi.
Probabil ar trebui să-l împărtăşesc cititorului modul în care am ajuns eu să dau zeciuială. Într-
adevăr, mă consider foarte norocos că mi s-a dat un start bun în această problemă. Am fost
învăţat acasă. Tatăl meu dădea zeciuiala din convingere. (Că tatăl meu a învăţat acest lucru acasă,
sau de la pastorul lui, nu ştiu, dar indiferent cine l-a învăţat, l-a învăţat bine!) Aş spune că cel mai
bun loc să înveţi să dai zeciuială este acasă. Sunt recunoscător nu numai că m-am născut într-o
familie creştină, ci şi că m-am născut într-o familie care dădea zeciuială. L-aş îndemna pe cititor
să-şi înveţe fiul sau fiica să dea zeciuială. Le faceţi copiilor o mare favoare punându-le înainte
această minunată învăţătură biblică. Cu siguranţă că nu le faceţi nici o favoare când îi lăsaţi să
crească şi încep să câştige bani fără să ştie că zeciuiala este a Domnului. S-ar putea să nu le placă,
ţineţi minte ce vă spun, când îi îndemnaţi să înceapă să dea zeciuială când locuiesc încă sub
acoperişul vostru. Desigur că nici mie nu mi-a plăcut.
Prima mea slujbă plătită (la zece ani) a fost să vând un ziar american. Era un ziar
săptămânal intitulat Grit. Tatăl meu a spus că el a vândut Grit când a fost copil şi ce a fost
suficient de bun pentru ei este suficient de bun şi pentru mine! Acest ziar se vindea atunci pentru
zece cenţi exemplarul şi eu câştigam trei cenţi de fiecare dată când convingeam vreun vecin la
trei străzi de casa mea să cumpere unul. În prima săptămână am câştigat efectiv cincizeci de
cenţi. Eram aşa de mulţumit de mine! Cât de emoţionant era să câştig singur bani şi să nu mai am
numai „porţia” de la părinţi.
Totuşi, tatăl meu a intrat în acţiune şi, pe când îmi număram banii pe masa din sufragerie,
a avut impertinenţa să pună degetul pe o monedă de cinci cenţi şi să o pună la o parte. „Asta,
fiule, este a Domnului”.
Am întins mâna după monedă mai repede decât poţi clipi din ochi şi am adus-o înapoi la
cei patruzeci şi cinci de cenţi., Asta e a mea”, am replicat eu. „Eu am câştigat-o. Am muncit din
greu pentru ea”.
Nu, fiule”, a ripostat tatăl meu, tare pe poziţie, „aceasta este a Domnului”. „Tăticule,
 8

dar.!”
Acesta a fost începutul meu cu zeciuiala. Dar nu mi-a părut niciodată rău. Tatăl meu nu
este pastor, ci un laic credincios – visul unui predicator, dacă a existat unul vreodată. Lui nu i-a
trecut prin minte să-l dea Domnului un cent mai puţin decât toate cele 10 procente din venitul său
– indiferent de sursa acelui venit. Părinţii mei nu au fost niciodată bogaţi – departe de aceasta.
Dar tatăl meu a avut această idee ciudată că Dumnezeu are o cale să înmulţească cele 90 procente
pe care le ţinem pentru noi până la sau chiar peste cele 100 procente – şi reţinerea celor 10
procente ar însemna să furi banii lui Dumnezeu.
Într-adevăr este o mare pierdere să nu ţi se vorbească despre zeciuială. Propriul tău pastor
îţi face o mare favoare punându-ţi înainte această învăţătură – în mod regulat, hotărât şi clar.
Problema în multe biserici este că pastorul se teme că oamenii îi vor suspecta motivele. Eu
înţeleg şi împărtăşesc acest lucru. Când un pastor este deja plătit insuficient (şi cea mai mare
parte din ei sunt) şi apoi începe să predice despre zeciuială, putem să înţelegem prea bine de ce
un astfel de pastor se va simţi jenat.
Eu aş spune că răspunsul la această dilemă este că, dacă un astfel de pastor crede cu
adevărat în zeciuială, Dumnezeu nu numai că va onora o astfel de predică sau învăţătură, ci va
îndepărta suspiciunile oamenilor. Oamenii cărora le predicăm în mod regulat pot oricum să vadă
destul de bine „prin” noi şi pot să spună care sunt motivele noastre adevărate. Când predicăm cu
convingere, nu le va fi greu să observe acest lucru.
2. Unii creştini nu dau zeciuiala datorită unei înţelegeri greşite a locului legii lui
Dumnezeu în Biblie.
În momentul în care cineva citează versete cum sunt: „Orice zeciuială. Este a Domnului”
(Levitic 27:30) sau „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu?” (Maleahi 3:8), de obicei este
altcineva în jur care spune: „Dar acesta este Vechiul Testament. Noi nu suntem sub Lege, ci sub
har”.
Un capitol special din această carte este dedicat acestei probleme. Eu bănuiesc, totuşi, că
cei al căror motiv pentru a nu da zeciuiala are o bază teologică nu sunt, oricum, nicidecum prea
nerăbdători să dea zeciuială. Nu vreau să fiu nepoliticos, dar cred oare aceşti oameni cu adevărat
că îl glorifică pe Dumnezeu ne dând zeciuială? Nu este aceasta mai degrabă o cale de scăpare
pentru ei? Nu speră ei, în orice caz, că zeciuiala este o practică învechită, astfel încât nu trebuie să
se confrunte cu această problemă?
Există creştini sinceri care au fost influenţaţi în această privinţă, dar care pot fi îndrumaţi
spre o înţelegere biblică clară, lucidă a Legii. Eu fac această promisiune: o înţelegere clară a
Legii nu este numai o piedică pentru legalism, ci este şi o eliberare pozitivă din legalism. Cei care
doresc cu adevărat să fie călăuziţi de Noul Testament (punctul nostru de plecare) vor găsi o mare
bucurie şi un mare entuziasm în ceea ce are de spus apostolul Pavel despre aceasta. Nu numai că
aceasta îl va încuraja pe credincios să dea zeciuială, ci, ceea ce este şi mai important, îl va duce
pe acel creştin la un sentiment şi mai profund de libertate şi siguranţă.
Dar nu este chiar cuvântul „zeciuială” un termen al Vechiului Testament? Ba da. Aproape
tot ceea ce credem noi ca şi creştini îşi are originea în Vechiul Testament. Cuvinte cum sunt
„credinţă”, „ispăşire”, „răscumpărare”, „dreptate”, „păcat” etc. Îşi au originea în Vechiul
Testament. Dar nu în Lege. Marea greşeală pe care o facem atât de des este că spunem: dacă este
în Vechiul Testament, trebuie să fie sub Lege. Este o greşeală. „Legea nu se întemeiază pe
credinţă”, spune Pavel (Galateni 3:12). Bărbaţi ca Abel, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi Iosif au
făcut ceea ce au făcut prin credinţă (Evrei 11:4-22) şi aceasta s-a întâmplat înainte să vină Legea!
 9

Mai mult, bărbaţi ca Moise, Iosua, Ghedeon, Samuel şi David au făcut ceea ce-au făcut prin
credinţă (Evrei 11:23-32) şi aceasta s-a întâmplat după ce a venit Legea! Autorul Epistolei către
Evrei vrea ca noi să-l urmăm pe toţi aceşti bărbaţi.
Nimic nu este mai plăcut decât să vezi cum se raportează Vechiul Testament şi Noul
Testament unul la celălalt. Şi totuşi, punctul nostru de plecare este Noul Testament deoarece
„este descoperită o dreptate, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după
cum este scris: «Cel drept va trăi prin credinţă» (Romani 1:17). Începem cu revelaţia dreptăţii lui
Dumnezeu – într-adevăr, revelaţia ei finală şi completă. Dacă începem cu Legea, este improbabil
să scăpăm vreodată de ea, dar dacă începem cu Evanghelia, putem vedea că Legea este ceva care
a fost „adăugat” (Galateni 3:19; Romani 5:20 – „a venit pe lângă” – în greacă).
3. Unii creştini nu dau zeciuială deoarece refuză să o facă.
Unii sunt convinşi, alţii nu vor să fie convinşi; dar la bază este refuzul de a împărţi ceea ce
considerăm că este „al nostru”.
Ce speranţă există ca o carte ca aceasta să poată ajuta o astfel de persoană? Răspuns:
există multă speranţă. Vorbesc din experienţă personală. Eu ştiu ce înseamnă să te afli într-o stare
temporară de indiferenţă faţă de problema zeciuielii. Ştiu ce înseamnă să fii un creştin care nu dă
zeciuială. Ştiu ce înseamnă să fi atât de adânc în datorii, încât zeciuiala să pară o imposibilitate
absolută. La scurt timp după ce ne-am căsătorit, soţia mea şi cu mine ne-am trezit prinşi adânc în
datorii. Cititorului îi va veni greu să creadă câţi bani am datorat în timpul primului an al căsniciei
noastre. Roşesc când mă gândesc la aceasta. Unele note de plată nu au putut fi evitate, altele au
fost consecinţa imprudenţei mele. În orice caz, zeciuiala nu era la ordinea zilei. Eram angajat într-
o muncă seculară, deoarece nu mă aflam într-o situaţie financiară care să permită unei biserici să
mă cheme ca pastor.
Într-o zi m-am întors de la lucru foarte, foarte descurajat. Am căzut pe genunchi cu un
sentiment de disperare, sperând că Dumnezeu îmi va da o rază de lumină, că mă va ajuta. Am
intrat în sufragerie şi acolo, pe masă, zăcea o Biblie mare, albă pe care mi-o dăduse bunica mea.
Am luat-o şi am deschis-o. Nu mi-a plăcut ce am găsit. Deloc. „Se cade să înşele un om pe
Dumnezeu?” (Maleahi 3:8). Am închis imediat Biblia şi m-am aşezat să mă uit la televizor (pe
care îl mai plăteam încă).
Dar mă simţeam absolut mizerabil. Ştiam că în cele din urmă va trebui să mă întorc la
zeciuială, dar am mai amânat încă un timp. Între timp, lucrurile au mers din rău în mai rău. Cu
toate că lucram atât eu cât şi soţia mea, se părea că achitarea notelor noastre de plată era ca şi
scufundarea unei ceşti într-un ocean de datorii. Într-o zi am făcut schimbarea. Am început să dau
zeciuială – în ciuda datoriilor mele. Iată cum am făcut. Am luat 10 la sută din venitul nostru brut,
chiar de la început – făcând din zeciuială Prioritatea Numărul Unu (dacă nu daţi zeciuiala în acest
fel, nu o veţi da niciodată!). Mi-am achitat notele de plată cu cele 90 de procente care au rămas.
Nu ne-am achitat datoriile în câteva săptămâni, dar am scăpat complet de datorii în mai puţin de
doi ani şi acele zile au ajuns să fie dintre cele mai fericite zile pe care le-am trăit.
Nu am dat zeciuială din cauză că nu am vrut să o fac. Unul din diaconii dintr-una din
bisericile în care am slujit obişnuia să spună: „Dacă nu dai zeciuială, Dumnezeu o va lua
oricum”. Nu că Dumnezeu o va lua pentru lucrarea Sa, dar cu siguranţă El are o cale de a ne opri
să ne bucurăm de toate cele 100 de procente.
Mă tem că mulţi nu vor să fie convinşi. Ei nu au cugetat cu adevărat şi nici nu vor să
cugete. Ei se retrag într-o fericită ignoranţă. Dar nu sunt mai bogaţi. Sunt mai săraci.
O. S. Hawkins se exprimă astfel: „Obstacolul principal în calea avansării Împărăţiei lui
 10

Dumnezeu este lăcomia. Este obstacolul de bază în calea trezirii trimise de cer. Se pare că atunci
când lăcomia este biruită, spiritul uman se înalţă spre culmi lipsite de egoism. Cred că este drept
să spunem că nu poate să existe o trezire continuă fără o dărnicie «voioasă». Şi nu mă tem de nici
o contradicţie: unde există dărnicie «voioasă», va exista curând trezire!”

▫ De ce trebuie să dea zeciuială fiecare creştin? ▫

În cele din urmă, există numai un singur motiv pentru care fiecare creştin trebuie să fie o
persoană care dă zeciuială. Toate celelalte motive, oricare ar fi avantajele lor, nu vor avea absolut
nici o importanţă, dacă subiectul despre care vorbim nu este întru totul biblic. Să o spunem în alt
fel: zeciuiala nu este adiaphoron – un „lucru indiferent”, ca să folosim o expresie care a apărut în
diferite momente în biserica creştină. Că pastorul poartă sau nu o robă atunci când predică, că
biserica se întruneşte într-o vineri sau într-o miercuri pentru studiu biblic săptămânal de seară sau
pentru adunările de rugăciune, că biserica are un covor albastru sau un covor roşu, că un laic are
sau nu capacitatea sau responsabilitatea de a se ruga în public, că o persoană stă jos, în picioare
sau îngenunchiază când se roagă – acestea sunt lucruri indiferente. Zeciuiala nu este ca acestea.
Zeciuiala a fost atât de adânc întipărită în conştiinţa evreiască, încât nu a fost efectiv
nevoie să fie menţionată în Noul Testament. Zeciuiala era o premiză în Israel atunci când Isus a
apărut pe scena istoriei. „Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi daţi zeciuială din
izmă, din mărar şi din chimen şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea,
mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute” (Matei
23:23). Este izbitor faptul că, în acest verset, Domnul nostru a aprobat zeciuiala, căci a avut
puţină răbdare cu cărturarii şi cu fariseii şi nu şi-a irosit timpul să ajungă cu ei la esenţa lucrurilor.
Citeşte Matei 23 şi vei vedea că Domnul nu a „tras la jug” împreună cu aceşti oameni. El nu a
lăsat nici o piatră neîntoarsă. Chiar dacă a menţionat zeciuiala în versetul 23 şi apoi a abandonat
subiectul, aceasta tot nu ar însemna repudierea ei. Dar El a mers mai departe; deşi a numit
dreptatea, mila şi credincioşia „cele mai însemnate lucruri din Lege” şi le-a scos în evidentă, EI
nu a abandonat zeciuiala. „Pe acestea trebuie să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute”.
Este posibil, spun eu, ca Domnul nostru să fi aruncat lumină asupra zeciuielii lor din „izmă, din
mărar şi din chimen” sau, conform traducerii New International Version: „Voi daţi o zecime din
condimentele voastre – mentă, mărar şi chimen”. Ar fi fost momentul potrivit ca Isus să laude o
asemenea grijă meticuloasă pentru a da zeciuiala – ceea ce a şi făcut – dar şi ca să se limiteze la
atât, ca noi să vedem partea comică, aşa cum exista ea, a modului în care I-a evaluat pe cărturari
şi pe farisei. Dar El Însuşi a avut grijă să autorizeze această preocupare de a da zeciuială, numai
dacă se face în contextul dreptăţii, ai milei şi al credinţei. Iată ce au făcut fariseii: ei au ţinut
Legea lui Moise, care nu lasă nici o îndoială asupra problemei zeciuielii. „Orice zeciuială (NIV:
„o zecime din toate”). Este a Domnului” (Levitic 27:30). Zeciuiala era, de fapt, partea cea mai
uşor de respectat din Lege. Nu că zeciuiala nu a pretins autodisciplinare şi grijă, dar omul putea
desigur să continue să-şi dea zeciuielile la visterie fără să aibă cel mai vag sentiment de dreptate
(sau judecată) şi de milă faţă de semenul lui sau de credinţă personală. Plătirea unei zeciuieli din
izmă, mărar şi chimen putea să-l dea fariseului un sentiment de autoîndreptăţire (deloc diferit de
cel pe care-l poate avea un om care refuză să cumpere îngheţată duminica). Isus a ştiut acest
lucru. El i-a atacat pe farisei datorită modului lor deformat şi denaturat de a înţelege religia. Şi
totuşi, Isus a onorat acea parte din Lege cu referire la zeciuieli! „Pe acestea (adică dreptatea, mila
şi credincioşia) trebuie să le faceţi şi pe acelea (adică zeciuielile) să nu le lăsaţi nefăcute”. Dacă
zeciuiala ar fi fost o parte din Lege care trebuia sau putea să fie îndepărtată sub Noul Legământ,
 11

acesta este momentul în care Domnul nostru ar fi făcut-o. El nu a făcut-o.

Sunt din aceia care arată că Matei 23:23 este singurul loc (în afară de pasajul paralel din
Luca 11:42) unde Domnul nostru a aprobat zeciuiala. Aceasta le sugerează că Noul Testament
prezintă dovezi insuficiente pentru zeciuială. Aş putea să arăt că Domnul nostru i-a spus numai
lui Nicodim: „Trebuie să vă naşteţi din nou” (Ioan 3:1 şi urm.), dar cu siguranţă nimeni au se va
gândi serios că nu este un adevăr important deoarece a apărut numai în cazul lui Nicodim. Dacă
se afirmă: „Dar Isus a spus: «Trebuie să vă naşteţi din nou»” şi trebuie este un termen puternic –
aş arăta că acelaşi cuvânt grecesc este folosit în Ioan 3:7 ca şi în Matei 23:23 „Pe acestea trebuie
să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute”. Cuvântul grecesc deo (de la care obţinem
cuvântul nostru pentru datorie înseamnă obligaţie sau necesitate şi accentul pe care l-a pus
Domnul nostru pe dreptate, milă şi credincioşie (sau dragoste – Luca 11:42) nu este câtuşi de
puţin diminuat de cuvintele „şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute”. Domnul nostru nu a făcut
comentarii inutile. Aprobarea şi îndemnul Lui de a da zeciuială trebuie să fie o motivaţie
suficientă pentru fiecare creştin care vrea să fie sigur unde se află în raport cu acest subiect.
Daca Isus nu ar fi spus: „Pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute” cu privire la zeciuială, mă
întreb unde ar fi misiunile în ziua de astăzi. Acea expresie scurta (sugerez eu) a însemnat
diferenţa dintre succes şi eşec în iniţiativa bisericii lui Isus în ţară şi peste hotare. Unde ar fi
misiunile străine fără acest verset? Dacă Isus nu ar fi făcut acea afirmaţie, probabil nu ar fi existat
aproape nici o motivaţie să-l dăm lui Dumnezeu aşa cum trebuie să-l dăm. Repet: dacă Isus nu ar
fi spus-o, nu ar fi însemnat o repudiere a zeciuielii; dar afirmaţia Lui dovedeşte că zeciuiala nu a
fost o parte a Legii care trebuie anulată (ca şi când zeciuiala ar fi fost un principiu temporar).
Toţi avem nevoie de încurajare cu privire la dărnicie. Niciunul din noi nu este, prin
natură, o persoană care să dea zeciuială. Congenital, toţi suntem alergici la zeciuială. Vom căuta
orice portiţă de scăpare posibilă prin care să putem justifica de ce nu dăm zeciuială. Domnul
nostru nu ne va lăsa să facem aceasta. Cât despre misiuni, mă întreb (vorbind, din nou, omeneşte)
unde ar fi Biserica astăzi fără afirmaţia lui Isus: „Trebuie să vă naşteţi din nou”. Dar El a spus-o o
dată şi a fost suficient.
Dar, stai o clipă”, spune cineva. „Apostolul Pavel nu a menţionat zeciuiala”. La prima
vedere, aceasta va părea o obiecţie importantă. Dar acelaşi lucru este avansat adesea cu privire la
doctrina lui Pavel despre pedeapsa veşnică. Unii au argumentat că Isus a fost Cel care a
menţionat realitatea condamnării veşnice în iad şi că Pavel a fost vag în această problemă, dacă
nu a tăcut chiar. Răspunsul meu: Isus a vorbit suficient despre aceasta, astfel încât Pavel nu a mai
fost nevoit să menţioneze iadul. Când Pavel a făcut aluzie la iad (cf. Romani 5:9; 1 Tesaloniceni
1:10; 2 Tesaloniceni 1:9), pur şi simplu a fost în concordanţă cu tot ce a spus Isus despre acest
subiect. Dumnezeu a poruncit ca Noul Testament să fie scris într-o asemenea manieră, încât
fiecare cuvânt să concorde cu tot restul şi ca toate cărţile care urmează să-şi aducă contribuţia lor.
Ceea ce a spus Pavel este suficient ca să ştim ce a crezut el despre acea temă şi nu mă îndoiesc
nici o clipă că în predicile lui personale pretutindeni în Asia şi-a trezit ascultătorii cu vestea
îngrozitoare a mâniei care trebuie să vină. Avem prea puţine consemnări ale predicilor efective
ale lui Pavel, dar putem să fim siguri că epistolele sale, în general, reprezintă „vârful aisbergului”
a ceea ce a spus când a predicat personal. La fel este cu zeciuiala. Pavel a fost un evreu de seamă,
care a cunoscut Vechiul Testament din scoarţă în scoarţă. El nu a trebuit să-l explice pe îndelete
folosind cuvântul „zeciuială”, mai mult decât a trebuit să folosească cuvântul „iad” (ceea ce nu a
făcut niciodată în epistolele sale). Bănuiesc că Pavel a folosit cuvântul iad în predicile lui şi
bănuiesc că a folosit cuvântul zeciuială atunci când a întărit credinţa sfinţilor. La fel, bănuiesc că
cititorii lui au ştiut exact ce a vrut el să spună prin expresia „cum l-a binecuvântat Dumnezeu” în
 12

1 Corinteni 16:2: „În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte, după cum l-a
binecuvântat Dumnezeu, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu”. (Traducere în
conformitate cu versiunea în limba engleză a acestui verset biblic n. Trad.). «Expresia, după cum
l-a binecuvântat Dumnezeu” (Cornilescu „după câştigul lui”) este o referire aproape tot atât de
clară la zeciuială care se poate folosi fără a rosti efectiv cuvântul.
Sper că am spus suficient ca să demonstrez deja de ce fiecare creştin trebuie să fie o
persoană care dă zeciuiala: este biblic).
Desigur, vom reveni la aceasta, dar la acest stadiu, aş dori să indic trei motive pragmatice
pentru zeciuială. Testul pragmatic (prin care vreau să spun: dă rezultate?) este la fel de biblic.
Mandatul biblic ar trebui să fie întotdeauna pe primul loc, dar testul pragmatic ar trebui să-l
urmeze. Unii creştini se tem să accentueze aspectul pragmatic. Unii argumentează că, dacă Biblia
o spune, aceasta este suficient. Cu alte cuvinte, dacă este biblic, nu contează dacă dă sau nu dă
rezultate. Sunt foarte înţelegător faţă de acest raţionament. Şi totuşi, nu pot să ignor versete ca
Maleahi 3:10: Aduceţi însă în casa visteriei toate zeciuielile ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-
Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile
cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare”. Sau luaţi în considerare
cuvintele apostolului Pavel din 2 Corinteni 9:6 şi urm. (unde tratează explicit dărnicia financiară):
„Cine seamănă puţin, puţin va secera şi cine seamănă mult, mult va secera, [.] Şi Dumnezeu
poate să vă umple de orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să
prisosiţi în orice faptă bună”. Testul pragmatic nu este cel mai important, dar este suficient de
important încât se spun multe despre el în Biblie. Numai două versete sunt suficiente ca să ne
încurajeze să credem că dărnicia noastră va fi urmată de anumite „rezultate”.

▫ Alte trei motive pentru a da zeciuială ▫

1. Trebuie să dai zeciuială din cauza efectului pe care-l va avea ea pentru lucrarea lui
Dumnezeu pe pământ.
Să privim la Maleahi 3:10: „duceţi însă la casa visteriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în
Casa Mea”. Acelaşi Dumnezeu care afirmă că posedă „toate fiarele munţilor cu miile lor”
(Psalmul 50:10) şi pentru care popoarele nu sunt decât „ca o picătură de apă din vadră” (Isaia
40:15) îşi afirmă, de asemenea, dependenţa de faptul că poporul Său îi dă înapoi ceea ce este de
drept al Sau – adică, zeciuiala. „Zeciuiala este a Domnului”, în consecinţă, profetul Maleahi a
considerat că reţinerea oricărei zeciuieli înseamnă să-L jefuieşti pe Dumnezeu. „Se cade să înşele
un om pe Dumnezeu cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-am înşelat?» Cu
zeciuielile şi darurile de mâncare”. Prin urmare, „aduceţi la casa visteriei toate zeciuielile ca să
fie hrană în Casa Mea”.
Suntem confruntaţi cu o antinomie în ce priveşte zeciuiala. O antinomie înseamnă două
principii paralele care sunt ireconciliabile, dar care sunt amândouă adevărate. Este un termen care
se referă în primul rând la fizică, dar este la fel de adevărat în teologie. Totuşi, dr. J. I. Packer ne
spune că, teologic vorbind, cele două idei paralele numai „par” să fie ireconciliabile. Dr. Packer
ne expune aceasta în cartea sa, Evangelism and the Sovereignty of God, în care el discută
suveranitatea lui Dumnezeu şi importanţa predicării Evangheliei pentru toţi oamenii. Veţi găsi, de
asemenea, o antinomie cu privire la persoana lui Isus Cristos: Isus este Dumnezeu şi om. El nu
este 50 la sută Dumnezeu şi 50 la sută om, ci 100 la sută Dumnezeu şi 100 la sută om. Este o
antinomie. Atunci, care este antinomia cu privire la zeciuială? Răspuns: Dumnezeu. Şi stăpâneşte
totul, dar nu va avea nimic decât dacă poporul Lui Îi dă. Într-un cuvânt: Dumnezeu depinde de
 13

noi, ca să dăm zeciuială. Nu este nimic mai dezonorant decât o biserică ce se zbate financiar
numai din cauză că membrii ei nu dau zeciuiala. Nu este nimic mai trist decât un pastor prost
plătit. În majoritatea cazurilor, un pastor este prost plătit din cauză că oamenii din biserica lui nu
dau zeciuială (în unele cazuri, un pastor este prost plătit deoarece diaconii lui canalizează tot
venitul suplimentar spre orice altceva, dar nu spre nevoile financiare ale pastorului. Aceasta este
o dezbatere separată care merită o carte specială). Nu ar exista nici o biserică în lume în ziua de
azi care să aibă vreo problemă financiară de orice fel dacă toţi membrii ei ar da zeciuială. În
majoritatea cazurilor, dacă fiecare membru ar da zeciuială, pastorul nu numai ca ar primi „îndoită
cinste” (1Timotei5:17), ci biserica ar avea întotdeauna bani ca să-şi plătească nevoile materiale.
Nu numai atât; biserica ar putea să susţină din plin misiunile şi niciodată nu ar mai fi necesar să
aibă un bazar, un magazin de vânzare cu preţ redus sau alte mijloace nepotrivite ca să strângă
bani. Excepţia de la această regulă ar fi atunci când o biserică cheltuie fără înţelepciune mai mult
decât poate să plătească. În afară de folosirea neînţeleaptă a fondurilor, eu nu pot să concep ca o
biserică să aibă o problemă financiară cu vreo consecinţă gravă dacă toţi membrii ei dau, cu
adevărat, zeciuială.
Un exemplu în legătură cu ceea ce vorbesc îl constituie Convenţia baptistă de sud.
Baptiştii din Convenţia de sud, probabil mai mult decât oricare altă mişcare din lume, dau
zeciuială. Dumnezeu i-a onorat pe baptiştii din Convenţia de sud pretutindeni în lume şi motivul
este dublu: un accent pus pe misiuni şi un accent pus pe zeciuială. Când se ajunge la Marea
însărcinare (Matei 28:19; Marcu 16:15), avem înaintea noastră un mandat pe care Dumnezeu îl
ia, într-adevăr, foarte în serios. Dumnezeu îi onorează pe cei care Îl iau în serios şi ne lasă fără
viaţă şi binecuvântare dacă nu Îl luăm în serios. Când se ajunge la Marea însărcinare, nu poţi să
faci mai mult decât îţi face Domnul; atunci când mergem în lume predicând fiecărui om
Evanghelia, noi onorăm Cuvântul lui Dumnezeu şi El îi binecuvântează în mod minunat pe cei
care fac această lucrare. Aceasta explică, în parte, succesul fenomenal al Convenţiei baptiste de
sud, de la fondarea ei în 1845. Dar un mare procent din baptiştii din Convenţia de sud sunt, de
asemenea, persoane care dau zeciuială. Prin Programul de cooperare există un ajutor financiar
pentru cele mai mari colegii din cele mai mari seminarii pentru cele mai mari colegii din lume,
cele mai mari seminarii din lume şi cea mai mare organizaţie misionară din lume. Există peste
3.000 de misionari răspândiţi pe tot globul. Un prieten al meu cu temeinice cunoştinţe teologice,
care a fost mult timp un „campion” al „misiunilor independente”, a făcut odată un tur al
misiunilor din lume pe care le-a sprijinit financiar. S-a întors acasă deplin convins ca baptiştii din
Convenţia de sud au cei mai buni misionari din lume. Căci, cel mai important, mi-a spus el, sunt
singurii misionari pe care i-a întâlnit, care nu şi-au întins mâini1e cerând mai mulţi bani – căci
fiecare dintre ei este bine plătit de Comisia pentru misiuni străine a Convenţiei baptiste de sud.
Comisia pentru misiunile străine poate să-şi plătească bine misionarii dintr-un singur motiv:
foarte mulţi baptişti din Convenţia de sud dau zeciuială.
Nu vom da zeciuială în cer. Nu va exista câştigarea sufletelor În cer. Nu va exista nici o
promisiune de binecuvântare pentru ascultare în cer. Ce facem pentru Dumnezeu trebuie să facem
acum. Putem să ne odihnim în cer. Putem să învăţăm în cer. Dar nu suntem încă în cer. Gândiţi-
vă ce s-ar putea face pentru Biserica lui Dumnezeu în lume dacă fiecare membru al bisericii, ar
începe să dea chiar acum zeciuială. Ar fi minunat: S-ar putea face atât de multe.
Căci tu vei trece de-aici, lăsând toate, Dar ce lui Isus ai făcut, va sta!
Dacă fiecare membru din biserica ta ar începe să dea zeciuială de duminica următoare, aş
prezice ca aţi putea redecora biserica în şase luni; aţi putea pregăti şi plăti toate reparaţiile
necesare; aţi putea plăti pastorul şi tot restul personalului cu un sentiment de adevărată demnitate;
 14

nu numai că aţi avea mai mulţi bani pentru misiuni, dar ar trebui să alegeţi un nou comitet care să
stabilească cum să fie folosiţi 2. Ar trebui să dai zeciuială pentru efectul pe care-l va avea ea
pentru Dumnezeu în cer.
S-ar putea să te întrebi ce poate să facă zeciuiala pentru Dumnezeu? Răspuns: mult. Cum
aşa? Pentru că El ne iubeşte atât de mult. Dumnezeu S-a investit pe Sine în noi. Dumnezeu ni L-a
dat pe Fiul Său. Cei care onorează lucrarea Fiului Său de pe cruce au viaţa veşnică. Cei care
privesc la Fiul Său sunt declaraţi drepţi. Aceasta se numeşte justificare prin credinţă. Dar,
conform lui Iacov, nu numai că există un asemenea lucru cum este justificarea prin credinţă, dar
mai există şi justificarea prin fapte. Iacov nu l-a contrazis pe apostolul Pavel. Căci Iacov nu s-a
referit la modul prin care ajungem în cer atunci când a spus: „Vedeţi dar că omul este socotit
drept prin fapte şi nu numai prin credinţă” (Iacov 2:24). Iacov s-a referit la o folosire complet
diferită a cuvântului grecesc dikaioo (care înseamnă pur şi simplu „a face, sau a da corect sau
drept”). Iacov a recunoscut că Avraam a fost justificat numai prin credinţă „Astfel s-a împlinit
Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotii ca dreptate» şi el a fost numit
«prietenul lui Dumnezeu»” (Iacov 2:23). Lucrul la care s-a referit Iacov a fost cu privire la
ascultarea din partea acelei persoane care a fost declarată dreaptă. Au existat două mari momente
de cumpănă în viaţa lui Avraam şi Iacov se referă la amândouă. Primul mare moment de
cumpănă este descris în Genesa 15. „Dumnezeu a spus: «Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă
poţi să le numeri». Şi i-a zis: «Aşa va fi sămânţa ta». Avraam a crezut pe Domnul şi Domnul i-a
socotit aceasta ca dreptate” (Genesa 15:5-6). Aceasta s-a întâmplat atunci când Avraam a fost
justificat prin credinţă. Numai acest lucru îi face pe om apt pentru cer. Avraam a devenit
exemplul principal din Vechiul Testament folosit de Pavel pentru doctrina justificării prin
credinţă. Cel de-al doilea mare moment de cumpănă din viaţa lui Avraam a fost referitor la
ascultarea lui atunci când Dumnezeu a spus: „Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti,
pe Isaac; du-te în ţara Moria şi adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ţi-l voi spune”
(Genesa 22:2). Avraam a urmat perfect şi pe deplin poruncile lui Dumnezeu referitoare la
sacrificarea lui Isaac. În ultima clipă Avraam a fost împiedicat în mod neaşteptat să facă acest
lucru: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-l faci nimic, căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu,
Întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Genesa22:12).
Conform lui Iacov, cel de-al doilea mare moment de cumpănă din viaţa lui Avraam poate
fi descris în termenii justificării prin fapte. Sacrificarea lui Isaac nu l-ar fi ajutat pe Avraam să
ajungă în cer, deoarece Avraam mergea în cer oricum; încrederea sa în Dumnezeu din Genesa
15:6 a asigurat acest lucru. Dar Dumnezeu a vrut să vadă cât de mult îl iubeşte un om care este
drept prin atribuire (i s-a socotit lui Avraam). Deci, în conformitate cu Iacov, ceea ce a făcut
Avraam prin ascultare de Dumnezeu a doua oară a fost o împlinire a justificării numai prin
credinţă. Dreptatea prin atribuire care nu este urmată de ascultare rămâne neîmplinită sau
incompleta. Aceasta nu înseamnă că justificarea unui om este incertă sau chiar anulată şi
desfiinţată prin neascultare. Dar în mod sigur îl face inapt să cheme Numele lui Dumnezeu pe
pământ. Acesta a fost lucrul pe care l-a urmărit Iacov. Iacov a vrut să explice ce a vrut el să spună
prin expresia „drept (justificat) prin fapte” şi de aceea a ales ascultarea lui Avraam cu privire la
sacrificarea lui Isaac drept clarificare pentru ceea ce a vrut să spună prin acea expresie. „Vezi că
credinţa lucra împreună cu faptele lui şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită. Astfel s-a
împlinit Scriptura care zice: «Avraam a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate»; şi el a
fost numit «prietenul lui Dumnezeu»” (Iacov 2:22-23).
Dar există ceva mai mult în această relatare despre ascultarea lui Avraam, care ne va
reţine atenţia. Este expresia „căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, căci n-ai cruţat pe fiul tău,
 15

pe singurul tău fiu, pentru Mine”. Evident, ascultarea lui Avraam a făcut ceva pentru Dumnezeu.
„Acum ştiu că Mă iubeşti”. Dar oare nu a cunoscut Dumnezeu inima lui Avraam fără ca Avraam
să fi fost nevoit să treacă prin aceasta? Desigur. Dumnezeu cunoaşte totul. „Totul este gol şi
descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:13). Nu numai atât; Dumnezeu
ştie totul de la început (Isaia 46:10). Şi totuşi, avem aici această expresie incredibilă „acum ştiu”.
De ce apare expresia aici? Indiferent de numărul răspunsurilor care pot fi date, cu siguranţă un
lucru este neîndoielnic: Dumnezeu i-a împărtăşit lui Avraam sentimentele Sale. Dumnezeu l-a
lăsat pe Avraam să ştie că este mulţumit. Ascultarea lui Avraam L-a încântat pe Dumnezeu.
Ascultarea lui Avraam a făcut ceva pentru Dumnezeu.
Acesta este un indiciu pentru fiecare creştin că lui Dumnezeu îi pasă cu adevărat. Lui
Dumnezeu îi pasă de ceea ce facem. Lui îi pasă de modul în care ne trăim viaţa. Şi Lui Îi pasă
dacă încercăm sau nu să-l fim plăcuţi. Când îi suntem plăcuţi, contează – atât de mult, încât ne
lasă să ştim. Din cauza ca ne iubeşte atât de mult.
După părerea mea, Iacov ar fi putut alege un episod diferit din viaţa lui Avraam ca să
demonstreze justificarea prin fapte, căci disponibilitatea lui Avraam de a-l sacrifica pe Isaac nu a
fost singura ocazie (ulterior momentului justificării lui prin credinţă) când Avraam a fost
ascultător. Orice ascultare după convertire poate fi pe drept numită justificare prin fapte. Iată de
ce Iacov a selectat ulterior o persoană complet diferită (prostituata Rahav – Iacov 2:25), ca să
demonstreze acelaşi adevăr. Orice ascultare de Domnul este justificare; şi, în măsura în care
suntem mai întâi siguri de mântuirea noastră veşnică (astfel încât faptele nu contribuie), o astfel
de ascultare poate fi numită o dreptate sau o justificare prin fapte. Ele împlinesc sau întregesc
justificarea noastră prin credinţă. Astfel, noi suntem numiţi familia prietenilor lui Dumnezeu!
Iată de ce am afirmat că zeciuiala face ceva pentru Dumnezeu. Eu cred aceasta din toată
inima. Modul în care; Dumnezeu spune „acum ştiu că te temi de Mine” este prin binecuvântare.
Cum? Astfel încât „voi turna peste voi belşug de binecuvântare” (Maleahi3:10). Zeciuiala li este
plăcută lui Dumnezeu deoarece este făcută prin credinţă. Zeciuiala, ca să repetăm, nu vine
niciodată în mod natural. Uneori lupta pentru a începe să dăm zeciuiala pare la fel de dureroasă
ca şi lupta lui Avraam de a renunţa la Isaac. Noi nu vrem să renunţăm la ceea ce este „al nostru”.
Dar dacă Dumnezeu afirmă că zeciuiala este a Lui, nu ar trebui să punem întrebări, ci să ascultăm
de El.
Avraam l-a primit pe Isaac înapoi – „ca înviat din morţi” (Evrei 11:19). Aceasta înseamnă
că Avraam a ajuns să înţeleagă cel mai profund adevăr, anume că atunci când Dumnezeu a
chemat un popor la Sine, scopul Lui a vizat nivelul spiritual, nu nivelul fizic şi totuşi, Avraam l-a
primit efectiv înapoi pe Isaac – şi chiar mai mult. I s-a permis să-şi păstreze fiul dar, mai mult
decât atât, el a văzut scopul mai mare al lui Dumnezeu. Aceasta ne aduce la cel de-al treilea
motiv pragmatic pentru care fiecare creştin ar trebui să dea zeciuială.
3. Ar trebui să dăm zeciuială datorită efectului pe care-l are zeciuiala asupra noastră.
Când Dumnezeu spune „acum ştiu”, urmează binecuvântare peste binecuvântare. Atât de
mulţumit a fost Dumnezeu de Avraam, încât a spus: „Pe Mine însumi jur, zice Domnul, pentru că
ai făcut lucrul acesta şi n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult
şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şi anume: ca stele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării şi
sămânţa ta va stăpâni cetăţile vrăjmaşilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în
sămânţa ta pentru că ai ascultat de porunca Mea!” (Genesa22:16-18).
Indiferent ce altceva se poate învăţa din istoria lui Avraam şi Isaac, un lucru este clar:
Dumnezeu binecuvântează ascultarea. Literalmente, noi nu putem să facem mai mult decât ne
 16

face Dumnezeu. Ei aşteaptă să ne binecuvânteze. El doreşte să ne binecuvânteze mult mai mult

decât dorim noi acea binecuvântare. Dar El aşteaptă să vadă dacă îl luăm în serios. Pentru
bărbatul sau femeia care îl ia în serios pe Dumnezeu există în cer un răspuns „acum ştiu”, care are
ca rezultat o binecuvântare pe pământ cum nu am fi putut să anticipăm. Binecuvântarea care
urmează ascultării poate fi înţeleasă atât la nivel material, cât şi la nivel spiritual. Atunci când
Avraam l-a primit pe Isaac înapoi, l-a primit ca „înviat din morţi” – arătându-se latura spirituală a
binecuvântării. Şi totuşi, a fost Isaac – în trup – arătându-se această latură vizibilă, sau fizică a
binecuvântării.
Deci, ceea ce face zeciuiala pentru noi se realizează la două nivele: la nivelul natural (sau
material) şi la nivelul spiritual. Nivelul spiritual este cu mult mai important, căci însăşi
binecuvântarea care vine din cer este, în esenţă, spirituală. Este Dumnezeu care ne spune că este
mulţumit de noi. Cum se cunoaşte această binecuvântare la nivel spiritual? În primul rând, ea face
ceva chiar pentru spiritul nostru – ea ne „uşurează” sau care ne eliberează. Există o eliberare pe
care o simţim în lăuntrul nostru, o emancipare care nu poate fi obţinută în nici un alt fel. Există
un sentiment nou de libertate, pe care omul nu l-a cunoscut înainte.
Un lucru foarte interesant despre libertate este că adesea nu ne dăm seama că am fost
înrobiţi până când nu suntem eliberaţi. Există două feluri de robie: cea pe care o ştim şi cea de
care nu suntem conştienţi. Mulţi creştini sunt înrobiţi, dar nu ştiu. Mulţi dintre noi neagă orice
sentiment de robie. Devenim foarte defensivi în privinţa ideii că s-ar putea să fim stăpâniţi de un
spirit de frică. Negăm faptul că avem cu adevărat o nevoie. Dar când vine eliberarea, ne uităm
înapoi cu o uimire aproape ameţitoare la starea din care am fost tocmai eliberaţi. „Nu pot să cred
că am fost într-o asemenea robie”, ne spunem nouă înşine. Dar numai prin eliberarea din robie
putem să vedem cât am fost de legaţi.
Zeciuiala este o cale de a găsi o mare eliberare spirituală. Mai devreme sau mai târziu
ajungem faţă în faţă cu această problemă şi faptul că nu umblăm în lumină are ca rezultat o şi mai
mare robie. Dar când omul începe să dea zeciuială cu credincioşie, el experimentează o dulce
eliberare care nu poate fi explicată pe deplin. Această eliberare, în sine, este suficientă ca să-l
convingă pe om în întregime cât de în serios ia Dumnezeu această problemă a zeciuielii. Pacea şi
bucuria sunt atât de minunate, încât o reacţie frecventă a omului este un fel de părere de rău că nu
a făcut-o mai devreme. Binecuvântarea la nivel material este inferioară binecuvântării spirituale
pe care am descris-o mai sus. Dar ea nu poate fi ignorată. „Şi voi mustra pentru voi pe cel ce
mănâncă (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele pământului şi viţa nu va fi neroditoare în câmpiile
voastre, zice Domnul oştirilor” (Maleahi 3:11). „Binecuvântarea” promisă de profet (Maleahi
3:10) este în primul rând spirituală, dar faptul că profetul continuă aşa cum o face arată că această
binecuvântare nu este numai spirituală. Dumnezeu are un mod de a ne binecuvânta material, care
se întâmplă tocmai să coincidă cu faptul că am devenit persoane care dau zeciuială. Cele 90 de
procente pe care le ţinem pentru noi după ce-l dăm Domnului zeciuiala au un mod de a egala cele
100 de procente dinaintea zeciuielii. Uneori cele 90 de procente depăşesc cu mult ceea ce s-ar fi
putut obţine cu cele 100 de procente. Cum poate să se întâmple aceasta? Sincer, nu ştiu. Dar o
cred.
Într-una din bisericile unde am fost pastor, am avut un anumit membru care era (în cel
mai bun caz) un creştin „nominal”. Venea la biserică împreună cu soţia şi copiii lui în fiecare
duminică dimineaţa, dar niciodată altcândva. Punea cinci dolari în farfuria de colectă şi considera
că era puţin prea mult, dar raţiona că, probabil biserica îi putea folosi. În plus, a hotărât el, ar
trebui să contribuie şi el cu ceva la serviciul divin, mai degrabă decât să încălzească doar o bancă
din biserică. Dar după câteva luni, predicile se pare că l-au influenţat. A venit la biserică într-o
 17

duminică seara! (în America, atunci când un membru al bisericii începe să meargă la biserică
duminica seara, este pe cale să se întâmple ceva extraordinar.) Acest om s-a întors următoarea
duminică seara. Curând, a început să vină regulat miercurea seara (întâlnirea noastră pentru
rugăciune şi studiu biblic din mijlocul săptămânii). Dar, iată, a început să mai facă un lucru –
ceva ce a jurat că nu va face niciodată: a început să dea zeciuială. „Ce nu pot să înţeleg”, mi s-a
destăinuit el mie după ce a dat zeciuială timp de câteva luni, „este că nu mi-au lipsit banii. De
fapt, cred că s-ar putea să am chiar mai mult decât am avut vreodată”. Astăzi, acel om este diacon
şi, cu adevărat, un stâlp în biserica sa locală. Un alt membru din aceeaşi biserică pe care am
păstorit-o mi-a povestit cum a început să dea zeciuială. El mi-a spus că fostul lui pastor din
Detroit pur şi simplu a cerut fiecărui membru să dea zeciuială timp de trei luni şi apoi să nu mai
dea. „De atunci dăm zeciuială”, a spus acest om. „Aceasta s-a întâmplat în urmă cu 30 de ani”.

▫ Originea zeciuielii. ▫
Zeciuiala nu este o inovaţie a secolului al XX-lea, deşi există un oarecare motiv să credem
că s-a răspândit mai mult în ultimii o sută de ani decât în generaţiile anterioare ale bisericii
creştine. Acest lucru le oferă unora un raţionament credibil ca să fie suspicioşi în ce priveşte
zeciuiala. Şi totuşi, exact acest din urmă mod de gândire a fost cel care a permis unora să
respingă răspândirea misiunilor în secolul al XlX-lea, deoarece lui William Carey i-a lipsit un
precedent istoric concret pentru ceea ce făcea.
Dumnezeu a folosit anumiţi oameni şi anumite doctrine în diferite momente din istoria
bisericii ca să scoată la lumină ceea ce a trecut neobservat, dar care este fundamental biblic.
Dumnezeirea lui Isus Cristos nu a fost o inovaţie a secolului al IV-lea, dar unora li s-a părut că
este. „Lumea este împotriva ta”, i-au strigat lui Atanasie. El a răspuns, scăpărând din ochii lui
negri: „Dacă lumea este împotriva lui Atanasie, atunci Atanasie este împotriva lumii”. Doctrina
despre păcatul originar nu a fost o inovaţie a secolului al V-lea, dar Dumnezeu l-a folosit pe
Augustin ca să expună o învăţătură care a fost atât de clară în Scriptură, încât este uimitor că o
astfel de învăţătură a trecut neobservată timp de aproape patru secole. Doctrina justificării prin
credinţă şi a siguranţei mântuirii nu au fost inovaţii ale secolului al XVI-lea, dar Dumnezeu i-a
folosit pe Martin Luther şi pe Jean Calvin ca să restituie bisericii aceste adevăruri care au răscolit
lumea.
Totuşi, în ultimul timp zeciuiala a fost reînsufleţită mai mult ca practică decât ca doctrină
şi afirmaţia definitivă în legătură cu acest subiect mai trebuie încă să fie scrisă. Această practică a
trecut peste barierele confesionale, geografice şi teologice. Este posibil ca baptiştii, unii adepţi ai
mişcării wesleyene a sfinţeniei şi anumiţi penticostali să fi dat exemplu ca animatori moderni ai
acestui adevăr biblic. Dar, în ultimii ani, zeciuiala a fost învăţată şi practicată de către anglicani,
luterani şi prezbiterieni – şi de mulţi alţii.
Probabil că până nu vom ajunge în cer, nu vom şti cu siguranţă cine a fost prima persoană
care a dat zeciuială, dar, aparent, a fost Avraam. Avraam a fost exemplul folosit de Pavel pentru
justificarea prin credinţă (o dreptate atribuită), dar a fost exemplul folosit de Iacov pentru ceea ce
a înţeles el prin justificarea prin fapte (ascultarea efectivă). Este izbitor faptul că Avraam ar trebui
să fie de asemenea principalul exemplu din Biblie pentru zeciuială.
Prima dată când apare cuvântul zeciuială în Biblie este în Genesa 14:20: „Avram i-a dat
(lui Melhisedec) zeciuială din toate” („o zecime din toate” – NIV). Istoria este următoarea.
Nepotul lui Avraam, Lot, care şi-a întins corturile în mod nesăbuit spre Sodoma (Genesa 13:12),
a fost prins în focul încrucişat al unui război între împăratul Sodomei şi alţi împăraţi. Lot a sfârşit
 18

prin a-şi pierde atât averile, cât şi libertatea. Vestea despre aceasta a ajuns până la Avraam, care a
pornit imediat să-şi scape nepotul. Succesul lui Avraam (cu 318 din oamenii lui instruiţi) în
înfrângerea tuturor împăraţilor a fost neobişnuit. Avraam nu numai că i-a înfrânt pe împăraţi şi i-a
jefuit, ci, între timp, l-a scăpat şi pe Lot, recuperându-l toate bunurile „împreună cu femeile şi toţi
ceilalţi oameni” (Genesa 14:16). În această situaţie, are loc unul din cele mai misterioase şi
sublime evenimente din întreaga Sfânta Scriptură. Ca din senin, cineva numit „Melhisedec,
împăratul Salemului” şi „preot al Dumnezeului Celui Prea înalt” a adus pâine şi vin şi l-a
binecuvântat pe Avraam, spunând: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt,
Ziditorul cerului şi al pământului. Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt care a dat pe
vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” (Genesa 14:19-20). Acesta este momentul în care intră în scenă
zeciuiala. „Şi Avraam i-a dat (lui Melhisedec) zeciuială din toate” (Genesa 14:20).
Nu există nici o indicaţie că Melhisedec însuşi i-a spus lui Avraam să-l dea zeciuială. De
altfel, Legea mozaică, cea care, ulterior, a făcut din zeciuială o obligaţie legală, a apărut abia
patru sute de ani mai târziu. Prin urmare, Avraam nu a respectat nici o poruncă sau lege prescrisă
a lui Dumnezeu. Poate că zeciuiala nu a început odată cu Avraam. Acest lucru nu ar fi
surprinzător. Cu toate că Avraam a fost principalul exemplu al lui Pavel pentru justificarea prin
credinţă, noi ştim precis că Avraam nu a fost primul om din Biblie care a avut credinţă (vezi
Evrei 11:4-7). Căci ştim cu toţii că Abel s-ar putea să fi fost prima persoană care a dat zeciuială.
Cât despre Avraam, noi ştim totuşi că el a fost păgân atunci când Dumnezeu l-a abordat prima
dată şi nu există nici o dovadă că Avraam a fost conştient că continuă o tradiţie religioasă
dinaintea lui. S-ar părea că Dumnezeu a luat-o de la început, cum s-ar spune, cu Avraam. De
asemenea, s-ar părea că acesta este un motiv pentru care autorii Noului Testament au folosit atât
de mult exemplul lui Avraam.
O lectură obiectivă despre Avraam dându-l lui Melhisedec zeciuieli sugerează că aceasta
s-a făcut cu recunoştinţă, voluntar, dar şi în mod sistematic. Avraam a fost extrem de
recunoscător lui Dumnezeu. Ce victorie a câştigat! Nu numai că l-a scăpat pe Lot, ceea ce aparent
a fost singurul lucru pe care a pornit să-l facă, dar a şi jefuit mai mulţi împăraţi „până la piele”!
Recunoscător, Avraam s-a aflat într-o stare de spirit care să-l permită să-şi arate recunoştinţa.
Fără îndoială, el a fost recunoscător lui Dumnezeu. Dar cum putea să o arate? Nu a existat nici o
biserică, sau templu, sau ceva asemănător unde sau prin care Avraam să-şi poată exprima
sentimentele de recunoştinţă. Singura tradiţie religioasă la îndemână a fost el însuşi! Dar un
mijloc de exprimare, ca să spunem aşa, prin care Avraam să-şi poată arăta recunoştinţa nu a
apărut până când Melhisedec nu a adus pâine şi vin.
Să analizăm mai atent relatarea. „Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin; el
era preot al Dumnezeului Celui Prea înalt. Melhisedec l-a binecuvântat pe Avraam şi a zis:
«Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea înalt, Ziditorul cerului şi al pământului.
Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!»”
(Genesa 14:18-20). Ce l-a mişcat pe Avraam ca să-l răspundă lui Melhisedec aşa cum i-a
răspuns? Cum a ştiut Avraam că poate să dea zeciuielile fără să greşească unei persoane pe care
nu a întâlnit-o niciodată? Un răspuns este că cuvintele lui Melhisedec au fost aparent primele pe
care le-a auzit Avraam de la altcineva decât de la Dumnezeu Însuşi care erau în concordanţă cu
tot ceea ce ştia Avraam despre adevăratul Dumnezeu. Acesta nu a fost un accident. Oricine a fost
Melhisedec, cu siguranţă a apărut la momentul potrivit – şi a exprimat ceea ce a simţit Avraam.
Cât despre felul în care a arătat Melhisedec, nu ştim. Dacă înfăţişarea lui Melhisedec l-a
afectat pe Avraam (ceea ce este posibil), nici acest lucru nu-l ştim. Dacă Avraam a înţeles de la
persoana lui Melhisedec ceea ce a văzut cu claritate autorul epistolei după Evrei este interesant,
 19

dar este o speculaţie nefolositoare. Tot ceea ce ştim din relatarea din Genesa este ceea ce a făcut
şi a spus Melhisedec, împăratul Salemului. Ce a făcut Melhisedec? El a adus pâine şi vin. Că
aceasta a simbolizat atât moartea lui Isus Cristos, cât şi Cina Domnului nu am nici o îndoială. Ce
altceva a făcut Melhisedec? L-a binecuvântat pe Avraam. Dar Avraam a fost deja conştient că
este binecuvântat, nu-l aşa? Într-adevăr, a fost. Dar când Melhisedec l-a binecuvântat pe Avraam,
Avraam a ştiut că a existat o legătură directă între victoria pe care tocmai a câştigat-o şi această
persoană care a adus pâine şi vin.
Ce a spus Melhisedec? El a pronunţat binecuvântarea lui Avraam. „Binecuvântat să fie
Avram”. Melhisedec a exprimat în cuvinte ceea ce a ştiut şi a simţit Avraam. Mai mult,
Melhisedec a atribuit cauza binecuvântării şi a victoriei „Dumnezeului Celui Prea Înalt”. Fără
îndoială că Avraam a ştiut deja acest lucru. Dar Melhisedec a spus-o desluşit. Şi totuşi, a mai fost
ceva. Acest Dumnezeu Prea înalt era „Ziditorul cerului şi al pământului”. Dacă Avraam s-a
exprimat aşa mai înainte, nu ştim. Dar lui Avraam nu i-a fost greu să creadă în aceasta.
Dumnezeul care tocmai realizase victoria la care a fost martor Avraam putea să facă orice. A
crede în lucrarea de creaţie a lui Dumnezeu a fost un lucru uşor de acceptat pentru un om care
văzuse deja în viaţa sa puterea transcendentă a lui Dumnezeu. „Binecuvântat să fie Dumnezeul
Cel Prea înalt”. Aceasta a fost prima indicaţie directă că Dumnezeu a vrut meritul pentru toate
acestea. Aici a fost prima aluzie că Dumnezeu vrea închinare în lumina acestei victorii. Aici a
fost dovada pentru Avraam că Dumnezeu se bucură de recunoştinţa omului. „Care a dat pe
vrăjmaşii tăi în mâinile tale”. Dumnezeu l-a încuviinţat pe Avraam în acest mod, recunoscând că
cei pe care i-a jefuit au fost duşmani. În plus, Dumnezeu l-a încuviinţat pe Avraam în această
victorie. Căci Dumnezeu a fost în spatele lui Avraam – atât prin faptul că a fost de partea lui
împotriva duşmanilor, cât şi în înfrângerea efectivă a duşmanilor. A fost o aducere aminte subtilă
că Avraam a făcut ceea ce a făcut prin puterea lui Dumnezeu, ca nu cumva Avraam să fie tentat
să se îngâmfe mai târziu.
Care a fost răspunsul lui Avraam la cuvintele lui Melhisedec? „Avram i-a dat zeciuială
din toate”. Deci, cuvintele lui Melhisedec au fost cele care au schimbat lucrurile. „Duhul este
acela care dă viaţă”, a spus Isus, „carnea nu foloseşte la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu
sunt duh şi viaţă” (Ioan 6:63). Autorul epistolei către Evrei ne spune că Melhisedec „a fost
asemănat cu Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 7:3). Prin urmare, ceea ce a văzut şi a auzit Avraam a
fost o imagine a Domnului Isus Cristos. De aceea, cuvântul lui Melhisedec a produs în Avraam o
recunoştinţă în plus faţă de Dumnezeu, căci cuvântul lui Melhisedec a fost un cuvânt viu, ca de la
Duhul lui Dumnezeu. Totuşi, răspunsul nu a fost numai spiritual, ci şi material. Avraam i-a dat o
zecime din toate. Nu a fost o zecime din timpul lui. A fost o zecime din „prada de război” (Evrei
7:4), sau din „jaf” (NIV), Sunt unii care cred că Avraam a dat zeciuială nu numai din prada de
război, ci şi din averile pe care le-a avut. Dacă „zeciuială din toate”, aşa cum este scris în Genesa
14:20 şi Evrei 7:2, înseamnă o zecime din tot ceea ce a acumulat Avraam înainte de bătălia cu
împăraţii nu este clar în sine. Calvin pare să creadă că zeciuielile lui Avraam au fost „luate din
averea lui”, remarcând faptul că Avraam a dat înapoi tot ceea ce s-a jefuit de la împăratul
Sodomei (ca nu cumva acesta să spună „am îmbogăţit pe Avram” – Genesa 14:23). Dar eu sunt
mulţumit cu părerea că se are în vedere numai prada din lupta cu împăraţii, în lumina lui Evrei
7:4. Este adevărat că Zacheu a fost atât de copleşit de recunoştinţă, încât a spus: „Iată, Doamne,
jumătate din avuţia mea o dau săracilor şi, dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, îi dau înapoi
împătrit” (Luca 19:8). Dar faptul că Avraam a dat o zecime drept urmare a victoriei şi în lumina
faptului că a luat pradă, este în concordanţă cu tot ceea ce are Biblia de spus despre zeciuieli şi
„venit” (Deuteronom 14:28). Zeciuiala provine din „roade”, sau din venit. Nu există nici o
 20

justificare în Biblie că un nou convertit trebuie să-l dea Domnului o zecime din întreaga sa avere.
Avraam a făcut ceea ce a făcut în mod voluntar. Atunci nu a fost în vigoare nici o Lege
mozaică, nici nu există vreo indicaţie că Melhisedec a venit şi i-a „impus” lui Avraam valoarea
de 10 la sută din pradă. Melhisedec nu a fost agentul fiscal intern al lui Dumnezeu. Guvernul
impune – aşa cum o face şi Legea mozaică. Dar Dumnezeu lasă ca pentru cei care au fost atinşi
de Evanghelie zeciuiala să fie o problemă de onoare. Nu rezultă totuşi că Dumnezeu nu ne lasă să
ştim ce Îi este plăcut, căci, adevărul este că El ne lasă să ştim. Dar răspunsul nostru la revelaţie
este totuşi voluntar.
Mai mult chiar, nu există nici cel mai mic indiciu că lui Avraam i s-a promis o
binecuvântare dacă va da o zecime din toate. El fusese deja binecuvântat! Nu a existat nici cea
mai mică aluzie în răspunsul lui Avraam dat lui Melhisedec că, dacă va da o zecime, va fi
binecuvântat mai mult decât a fost vreodată. Motivul lui Avraam a fost doar cel al recunoştinţei.
Răspunsul lui nu numai că prefigurează modul în care ar trebui să dăruiască creştinul, ci şi
cum ar trebui să asculte creştinul, căci Avraam este şi exemplul nostru pentru doctrina sfinţirii.
Aceasta a fost în esenţă ideea lui Iacov (Iacov 2:21). Doctrina sfinţirii nu ne învaţă că ar trebui să
fim sfinţi pentru ca relaţia noastră cu Dumnezeu să nu rămână neroditoare. Sfinţirea noastră nu-l
va influenţa niciodată pe Dumnezeu. Noi nu cerem nimic altceva decât îndurarea lui Dumnezeu
prin moartea ispăşitoare a Fiului Său prea iubit. Sfinţirea este un răspuns al recunoştinţei. Viaţa
de sfinţenie este un mod de a spune; „Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că mi-ai mântuit sufletul.
Faptul că absenţa sfinţirii aduce consecinţe grave pentru cel apostat nu îl voi dezbate aici, ci arăt
numai că prietenia cu lumea „este vrăjmăşie cu Dumnezeu” – Iacov 4:4.) Mântuirea „este” numai
prin har. Sfinţirea este răspunsul nostru la harul gratuit. Şi totuşi sfinţirea îi este plăcută lui
Dumnezeu. Nu numai atât; nu poate fi considerat întâmplător faptul că Dumnezeu
binecuvântează ascultarea, aşa cum a învăţat Avraam mai târziu (Genesa 22:12; Iacov 2:23). Dar
Avraam nu s-a gândit la o binecuvântare ulterioară atunci când a dat zeciuială lui Melhisedec. A
fost un act voluntar de recunoştinţă.
Totuşi, Avraam nu numai că a dat voluntar, dar a dat şi sistematic. El a dat o zecime din
tot. O zecime. Zeciuiala. Aceasta a cerut un oarecare calcul. Pentru aceasta a fost nevoie de
adunare şi scădere. Aceasta a însemnat preocupare. A însemnat evaluarea a tot ce a dat
Dumnezeu şi calcularea celei de a zecea părţi. Nu a fost nevoie de un geniu matematic pentru
acest calcul. Doar puţină adunare şi scădere, cu atenţia de a nu omite nici cea mai mică cantitate.
Nu a fost o apreciere. A fost o zecime. Atunci când „apreciem”, avem aproape întotdeauna
tendinţa să stabilim cifra în direcţia în care sperăm că va fi (fie că este cantitatea pe care sperăm
să o câştigăm, mărimea unei mulţimi de lucruri, fie cât de mult ar trebui să dăm). Răspunsul pe
care i l-a dat Avraam lui Melhisedec nu a fost o estimare. A fost o zecime. Simplă adunare şi
scădere, fără nici un dubiu. Cineva poate să spună: „Dar aceasta înseamnă să fii legalist”. Acesta
este un mod de a privi zeciuiala. Dar nu a existat nici o lege. Legalist este un termen pe care
tindem să-l folosim dacă obiectăm la modul în care se fac lucrurile. Dacă se ajunge la modul în
care ne plăteşte patronul salariul, mă îndoiesc că am fi foarte fericiţi dacă el nu ar face decât să ne
estimeze valoarea! Când se ajunge la a-l da lui Dumnezeu ce este al Lui, se pare că devenim
foarte neliniştiţi să nu fim legalişti. Să uităm cuvântul acesta. Să numim aceasta a fi atent.
Avraam a fost atent – suficient de atent ca să dea „zeciuială din toate”. Acesta este exemplul
nostru. Dacă urmăm credinţa lui Avraam, astfel încât să putem fi numiţi copiii lui (Galateni 3:29)
şi dacă îi urmăm ascultarea, astfel încât să putem fi numiţi prietenii lui Dumnezeu (Iacov 2:23),
să-l urmăm şi recunoştinţa, ca să putem da zeciuiala cu bucurie (2Corinteni 9:7).
 21

Mai sunt încă multe de observat cu privire la Avraam şi la Melhisedec. Aşa cum Avraam
este exemplul nostru, zecimea din venit fiind cantitatea care trebuie dată, destinaţia zeciuielii lui
Avraam ne oferă, de asemenea, un tipar clar. Cui i-a plătit Avraam zeciuielile? Lui Melhisedec.
Cine a fost Melhisedec? El a fost o imagine a lui Cristos. El a fost „ca” Fiul lui Dumnezeu.
Autorul epistolei către Evrei l-a menţionat pe Melhisedec datorită expunerii lui despre preoţia lui
Cristos. Scriitorul a afirmat că Isus Cristos este „Marele nostru Preot” (Evrei 4:14). Dar Legea lui
Moise a afirmat că preoţia trebuie să provină din seminţia lui Levi (Exodul 28), în timp ce Isus s-
a tras în mod evident din seminţia lui luda (Evrei 7:14). Dar Melhisedec, care a apărut cu peste
patru sute de ani înainte să fi fost instituită preoţia levită, a fost numit efectiv „preot al
Dumnezeului Celui Preaînalt” (Genesa 14:18), un fapt pe care nici un evreu (creştin sau de altă
religie) nu l-ar fi combătut. Căci iată – afirmat limpede în Genesa 14:18 – Melhisedec a fost
„preot al Dumnezeului Prea înalt”.
Acesta a fost momentul în care autorul Epistolei către Evrei a menţionat Psalmul 110:4:
„Tu eşti preot în veac în felul lui Melhisedec”. Şi Psalmul 110 a fost în aceeaşi măsură cuvântul
lui Dumnezeu! Mai mult, psalmistul a făcut acea declaraţie mult timp după ce a fost introdusă
Legea mozaică. Autorul Epistolei către Evrei a argumentat deci că Psalmul 110:4 putea să se
împlinească numai în persoana lui Isus Cristos.
Când Legea mozaică a făcut zeciuiala legală şi obligatorie pentru Israel, zeciuielile trebuia
să fie plătite preoţiei levite. „Fiilor lui Levi le dau ca moştenire orice zeciuială în Israel, pentru
slujba pe care o fac ei pentru slujba cortului întâlnirii” (Numeri 18:21). Deci, aşa cum Avraam a
plătit zeciuielile lui Melhisedec, preotul, tot aşa Moise a cerut ca zeciuielile să fie plătite
seminţiei lui Levi deoarece, sub Lege, preoţia a apărut din urmaşii lui Levi. Astfel, zeciuielile
trebuia să fie plătite ca să susţină lucrarea pe care o făceau preoţii la cortul întâlnirii. Cu alte
cuvinte, zeciuielile trebuia să fie destinate pentru slujba lucrării lui Dumnezeu. Profetul Maleahi
va aplica, mai târziu, acestei slujbe denumirea de „casa visteriei” (Maleahi 3:10).» Prin urmare,
zeciuiala dată de Avraam lui Melhisedec a prefigurat tiparul Noului Testament, ca cei care
predică Evanghelia „să trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:14). Zeciuielile vor fi cantitatea
necesară pentru a face această viaţă nu numai posibilă, ci şi ca să fie la un standard de „îndoită
cinste” (1 Timotei 5:17). O astfel de demnitate nu este considerată numai în termenii prestigiului,
ci în modul în care este plătit pastorul „Căci Scriptura zice: «Să nu legi gura boului când treieră
bucate» şi: «Vrednic este lucrătorul de plata lui»” (1 Timotei 5: 18) Zeciuiala din toate plătită de
toţi, va da posibilitatea fiecărui lucrător al Evangheliei să trăiască la acest standard.
Prin urmare, zeciuielile trebuie să fie numai şi în exclusivitate pentru lucrarea
Evangheliei. Zeciuielile nu trebuie date pentru „caritate”, adică pentru orice lucrare nobilă. Când
un creştin îşi dă zeciuielile, sau o parte din ele, organizaţiilor nebisericeşti – indiferent cât de
valoroase sau folositoare ar putea fi acestea pentru societate – acel creştin jefuieşte biserica şi,
prin urmare, pe Dumnezeu. Faptul că Avraam şi-a dat zeciuielile lui Melhisedec este suficient ca
să demonstreze acest principiu. Este motivul exact pentru care Moise a putut să spună mai târziu:
„Orice zeciuială din pământ, fie din roadele pământului, fie din rodul pomilor, este a Domnului;
este un lucru închinat Domnului” (Levitic 27:30).
Prin urmare zeciuiala trebuie destinată direct şi numai pentru visterie –slujba ecleziastică
a lui Dumnezeu. Organizaţiile caritabile ar trebui să fie susţinute fie de necreştini fie de creştini
care şi-au dat mai întâi toate zeciuielile bisericii – şi apoi acelei organizaţii. De altfel, acelei
organizaţii îi va merge mult mai bine şi este mult mai probabil să aibă binecuvântarea lui
Dumnezeu dacă nu este susţinută de fonduri care au aparţinut Domnului. Nu mă îndoiesc că o
organizaţie de caritate, care nu este legată de biserică, poate fi binecuvântată de Dumnezeu.
 22

Această problemă intră în categoria harului „comun” al lui Dumnezeu. Dar orice organizaţie care
primeşte fonduri ce ar fi trebuit să revină bisericii va fi mai săracă, nu mai bogată. Dacă biserica
ar primi ceea ce ar trebui să aibă, tuturor le-ar merge mai bine şi organizaţiile neecleziastice
onorabile ar fi mai binecuvântate ca oricând. Fondurile care ar trebui să fie ale Domnului, care
merg în altă parte, militează împotriva binecuvântării lui Dumnezeu în lume, în general şi toţi
suntem în pierdere.
Nu numai că zeciuiala din toate, dată de toţi, ar da fiecărui pastor posibilitatea să trăiască
la un standard de îndoită cinste, ci fiecare biserică ar avea bani pe care să-l cheltuiască dincolo de
zidurile ei, ceea ce ar întrece cu mult cea ce poate să facă biserica în momentul de faţă. Un scurt
circuit de la creştin la o lucrare nebisericească va arde o siguranţă care afectează binecuvântarea
lui Dumnezeu în toată lumea, dar dacă fiecare creştin îşi va da toate zeciuielile direct şi numai la
biserică, toată lumea va avea de câştigat. Biserica este sarea pământului (Matei 5:13) şi biserica
ar trebui să fie cea care să asigure lumii cel mai mare stimul.
Rămâne, totuşi, o întrebare care a fost implicită în toată această expunere. Cum a ştiut
Avraam să dea o zecime? A fost propria lui idee? Dacă Melhisedec nu i-a impus 10 procente din
pradă, ce l-a determinat să stabilească acea cifră? De ce nu douăzeci la sută? Sau o pătrime? De
ce o zecime? A fost o alegere la întâmplare? A legalizat Moise zeciuiala deoarece exemplul lui
Avraam a fost la fel de bun ca oricare altul?
Trebuie să fim foarte atenţi când încercăm să răspundem la această întrebare şi să nu ne
grăbim prea mult să dăm un răspuns. Nu cunoaştem precis răspunsul la această întrebare. Ne
aflăm pe pământ sfânt. Este asemenea situaţiei în care Moise, continuând să privească rugul în
flăcări, s-a lăsat condus de curiozitate. El a început să se apropie, ca să descopere cauza acelui
fenomen extraordinar – un rug în flăcări, dar rămas intact. „Nu te apropia de locul acesta”, a
răsunat vocea lui Dumnezeu. „Scoate-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care calci este un
pământ sfânt” (Exodul 3:5).
Doctrina revelaţiei este pământ sfânt. Nu este un plan centrat pe om. Ceea ce teologia
numeşte revelaţie, filosofia transformă uneori în epistemologie – adică, încercarea „de a şti cum
ştim”. Totuşi, epistemologia trebuie să rămână pe planul doi când intervine revelaţia, filosofia
trebuie să rămână subordonată teologiei biblice. Revelaţia – adică, cuvântul lui Dumnezeu care
este afirmat – nu este dată ca să fie înţeleasă. Prin urmare, pericolul în încercarea de a ajunge în
spatele deciziei lui Avraam de a da zeciuială sau de a ajunge la modul în care a gândit Avraam
este că dorinţa noastră de a cunoaşte devine mai degrabă epistemologică decât teologică şi
biblică. Cu alte cuvinte, trebuie să fim dispuşi să lăsăm problema neexplicată. Să o credem
numai.
Consider, totuşi, că există câteva versete biblice relevante care ne-ar putea duce la o
înţelegere mulţumitoare şi nu prea speculativă. Apostolul Pavel a vorbit despre neamurile care nu
au cunoscut nimic despre Lege, dar pentru care, cu toate acestea, „lucrarea Legii este scrisă în
inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se
învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele” (Romani 2:15). Ioan a spus, de fapt, acelaşi lucru
când L-a numit pe Domnul Isus Cristos „adevărata lumină, care luminează pe orice om venind în
lume” (Ioan 1:9). Cu alte cuvinte, Legea Lui Dumnezeu este deja inerentă în fiecare om, prin
natură. Lucrarea lui Dumnezeu prin naşterea din nou nu este necesară pentru ca acest lucru să fie
adevărat; este deja adevărat. Se numeşte conştiinţă. Fiecare om are o conştiinţă. Omul căzut are o
conştiinţă. Oamenii nenăscuţi din nou au o conştiinţă. „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre
Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile
 23

nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit de la facerea lumii, când
te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi” (Romani
1:19-20). Aceasta este din cauză că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu (Genesa 1:26-
27). Căderea omului în grădina Edenului nu a şters chipul lui Dumnezeu, ci l-a lăsat desfigurat şi
deteriorat. Şi totuşi, rămăşiţa chipului lui Dumnezeu în om este suficientă ca „să acuze sau să
scuze”. Această rămăşiţă este conştiinţa.
Naşterea din nou deschide însă calea spre curăţarea sau purificarea conştiinţei. „Cu cât
mai mult sângele lui Cristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine Însuşi jertfă fără pată
lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”
(Evrei 9:14). Naşterea din nou eliberează conştiinţa ca să cunoască voia lui Dumnezeu. „Dar iată
legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele
în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu”
(Evrei 8:10). Aceasta a fost promisiunea lui Dumnezeu că va veni ziua când poporul Său nu va
avea nevoie de Legea exterioară a lui Moise care să-l călăuzească; căci Legea lui Dumnezeu va fi
scrisă în inimă.
Trebuie să ţinem minte că Avraam a văzut Evanghelia „mai dinainte” (Galateni 3:8). Nu
cred că este prea mult să spunem că Avraam a fost înnoit (născut din nou) înainte să apară
doctrina Noului Testament despre înnoire. Din acest motiv, Avraam a înţeles voia lui Dumnezeu
cu mult timp înainte ca Dumnezeu să o înscrie pe tablele de piatră. Deci, Moise nu numai că s-a
orientat după Avraam, sau a autorizat numai ceea ce a făcut Avraam, ci a şi fost condus de acelaşi
principiu al revelaţiei care l-a influenţat pe Avraam mai înainte.
Şi totuşi, din câte ştiu eu, Avraam poate a crezut că o zecime este propria lui idee. Acest
lucru nu ar fi surprinzător, căci Duhul lui Dumnezeu are un mod de a lucra în secret în inimile
noastre, astfel încât nu putem face distincţia dintre voia lui Dumnezeu şi propria noastră voie. De
exemplu, chemarea în lucrare poate să fie aşa. Cineva simte degetul lui Dumnezeu în spate, ca să
zicem aşa şi doreşte să predice, sau să fie misionar, sau să fie implicat cu normă întreagă în
lucrarea creştină, sau în orice altceva, cu un astfel de zel şi ambiţie, încât dorinţa pare cu totul
naturală. Propria mea chemare de a predica a fost atât de „naturală”, încât mi-am amânat decizia
mult timp deoarece mi-a fost teamă că este numai propria mea idee. Dumnezeu lucrează adesea
în acest fel. Se poate să fi fost aşa şi cu Avraam.
Dar nu cred că zeciuiala a fost o alegere la întâmplare. Mai degrabă, cred că Avraam a
exemplificat în avans nu numai credinţa în Evanghelie, ci şi umblarea în Duhul. Deci, cuvintele
lui Melhisedec au fost asemenea cuvântului Domnului Însuşi – „duh” şi „viaţă” (Ioan 6:63).
Avraam a umblat în Duhul cu mult timp înainte ca Legea să ne spună, prin intermediul tablelor
de piatră. Ce este dreptatea. Prin urmare, nu este surprinzător că Pavel a putut să spună: „Dacă
sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege” (Galateni 5:18). Căci, fiind călăuzit de Duhul,
omul este legat de acelaşi principiu care l-a condus pe Avraam înainte ca să apară Legea. Acesta
este motivul pentru care Pavel a crezut că numai Duhul Sfânt poate să-l conducă pe om la o viaţă
evlavioasă, fără ajutorul Legii (Galateni 5:22 şi urm.).
Şi totuşi, nu rezultă că nu este nevoie ca omul să fie sfătuit şi încurajat prin Cuvântul lui
Dumnezeu. Dumnezeu foloseşte Cuvântul nu numai ca să genereze viaţă, ci şi ca să călăuzească.
Trebuie să auzim Cuvântul. Duhul lucrează prin Cuvânt – adesea prin analogie, căci ceea ce face
Cuvântul dătător de viaţă este să „declanşeze” vocea tăcută din conştiinţa noastră, născută din
nou, care aşteaptă să fie auzită. Un verset biblic duce la altul. Un verset va face ca persoana să
vadă voia lui Dumnezeu într-o problemă pentru care, aparent, poate că versetul biblic în cauză nu
 24

a fost intenţionat iniţial. Acest lucru se întâmplă tot timpul prin predicare. Adesea, un om devine
creştin printr-o predică „neevanghelistică”. O persoană îşi va rezolva adesea o problemă printr-o
predică ce, aparent, nu a avut nici o legătură cu situaţia respectivă. Am predicat odată din Iacov
1:22 („Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri”) şi am pronunţat
cuvintele: „Nu vă rugaţi despre un lucru – faceţi-l!” în acel moment, un tânăr din adunare a simţit
că Dumnezeu îl cheamă în lucrare şi, ca rezultat, astăzi este în lucrarea Evangheliei.
Prin urmare, cred că trebuie să spunem că Avraam a făcut ceea ce a făcut în mod voluntar
şi, totuşi, nu a avut de ales. El nu a trebuit să dea zeciuială. Şi totuşi, a trebuit să dea zeciuială. A
avut o alternativă. Dar nu a putut să facă altceva. Martin Luther a avut o alternativă, dar a
pronunţat renumita afirmaţie: „Iată-mă. Nu pot să fac altfel. Dumnezeu să mă ajute. Amin”.
Acesta pare să fie modul în care a fost iniţiata zeciuiala. Nimic nu s-a schimbat de atunci.

▫ Evanghelia şi Legea. ▫
O obiecţie obişnuită la zeciuială este că introduce Legea. Unii spun: „Nu suntem sub
Lege, ci sub har” (Romani 6:14); prin urmare zeciuiala „nu este în uz” în ceea ce-l priveşte pe
creştin. Şi totuşi, cei care adoptă această atitudine specifică îşi spun adesea opinia în acest fel:
zeciuiala este numai începutul şi noi, ca şi creştini, ar trebui să dăm mai mult ca oricând. Unii
oameni ca aceştia pot să vocifereze foarte mult, insistând că orice menţionare a zeciuielii, ca
atare, este legalistă. „Nu ar trebui creştinii să fie sfătuiţi să dăruiască?” îi va întreba cineva. „O,
da”, vine răspunsul, „creştinul trebuie încurajat să dăruiască, dar nu zeciuiala, căci creştinul
trebuie să depăşească zeciuiala”. S-ar părea că predicarea zeciuielii îi indispune pe unii oameni de
acest gen, chiar îi indignează. Dar ei răspund că, după părerea lor, zeciuiala, ca atare, „nu este în
uz” deoarece aceasta pune o limită la dărnicia noastră.
Sunt fericit la gândul că nu trebuie să terminăm cu zeciuiala ci trebuie să dăm mai mult
decât zeciuiala. Dr. James Kennedy merge atât de departe, încât spune că zeciuiala este mai bună
„la tura a doua”. Prin aceasta, el vrea să spună că, atunci când unii creştini încep să dubleze
zeciuiala, sunt binecuvântaţi mai mult ca oricând. Cine poate să obiecteze la ideea de a da mai
mult decât zeciuiala? Dr. Kennedy insistă că fiecare creştin trebuie să înceapă, totuşi, cu zeciuiala
şi, cu siguranţă, el nu este dintre cei care spun că zeciuiala „nu este în uz” pentru creştin.
Dimpotrivă. L-am întrebat care a fost secretul în privinţa dărniciei spectaculoase a bisericii
prezbiteriene Coral Ridge din Fort Lauderdale, Florida, biserica din Statele Unite care, în
momentul de faţă, creşte cel mai rapid. Numărul membrilor a crescut de la aproximativ 40, la
începutul anilor ‘60 la aproximativ 5.000, la începutul anilor ‘80 şi valoarea proprietăţilor actuale
ale bisericii este de peste 10.000.000 dolari. Este binecunoscut faptul că biserica de la Coral
Ridge a crescut mult datorită programului lor evanghelistic numit „Evanghelizarea masivă”. Ceea
ce probabil nu este la fel de cunoscut este faptul că dr. Kennedy învaţă şi predică zeciuiala.
Textul său principal este Maleahi 3:10. Oamenii din biserica lui l-au urmat şi au dat un exemplu
pentru întreaga lume. Nu putem decât să privim cu uimire la Coral Ridge atunci când se
analizează ceea ce au făcut ei sub autoritatea lui Dumnezeu. O parte din secret: zeciuiala.
Am un oarecare motiv să cred că mulţi din cei care obiectează la zeciuială pe temeiuri
teologice o fac pentru a-şi ascunde propria lor practică. După ce mă apropii suficient de mult de o
persoană care adoptă această linie, am uneori impertinenţa să întreb: „La sfârşitul anului, este
dărnicia ta efectivă cu adevărat egală cu 10 procente sau depăşeşte 10 la sută din venitul tău?” De
obicei, îşi freacă bărbia, sau se scarpină pe cap, sau privesc în jos la podea şi admit la sfârşit că
dau mai puţin de o zecime. Sincer, am întâlnit foarte puţini oameni care adoptă această linie şi a
 25

căror dărnicie efectivă să ajungă abia la zeciuială.

Sunt câţiva care obiectează la zeciuială pe baza legalismului şi care se vor exprirma astfel:
trebuie să dăm numai după cum ne simţim „călăuziţi”. Deseori, versetul lor este Galateni 5:18:
„Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege”. Când aud despre oameni care dau numai
după cum se simt „călăuziţi”, mă gândesc la cântecul cunoscut: „Ori de câte ori simt că Duhul
îmi mişcă inima, mă voi ruga”. Pun numai întrebarea: dar dacă nu te simţi călăuzit să te rogi,
înseamnă că nu trebuie să te rogi? Sincer vorbind, cea mai mare parte a rugăciunilor mele nu se
realizează deoarece mă simt special „călăuzit” să mă rog – atât cât pot eu să „simt”. Eu trebuie
să-mi impun să îngenunchez în fiecare dimineaţă, fixând deşteptătorul suficient de devreme ca să
am timp să mă rog, apoi să mă rog lui Dumnezeu indiferent dacă „simt” sau nu „nevoia” s-o fac.
De cele mai multe ori, când sună deşteptătorul, simt un anumit resentiment că trebuie să mă scol.
Desigur, aceasta este în parte ceea ce a vrut să spună Pavel prin „la timp şi ne la timp” (2 Timotei
4:2).
Tot aşa, unii oameni afirmă că dacă dai zeciuială, nu dai „cu bucurie”. Aceasta este,
desigur, o referire la cuvintele lui Pavel din 2 Corinteni 9:7: „Fiecare să dea după cum a hotărât în
inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, căci «pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu»”.
Cred oamenii care adoptă această atitudine că Pavel ar fi vrut ca omul să reducă mărimea
dărniciei lui la o sumă suficient de mică încât să poată da „cu bucurie”? Acelaşi lucru ar fi valabil
pentru perioada de timp petrecută în rugăciune. Bucuria în dărnicie trebuie să se aplice şi la
bucuria în rugăciune. Şi totuşi, uneori nu mă simt „bucuros” când mă rog. Înseamnă aceasta că nu
ar trebui să mă rog? Când prefer să dorm în loc să mă rog, ar trebui să dorm, din cauză că pot să o
fac cu mai multă bucurie? Deci, când notele de plată sunt presante, trebuie să abandonez zeciuiala
pentru moment, din cauză că nu mă pot simţi „bucuros”?
Acelaşi principiu se aplică poruncii: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit Cristos
Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25). De ce credeţi că a spus Pavel aceasta? Din
cauză că uneori nu „simţim” dragostea faţă de soţiile noastre ca pe un sentiment spontan. Dar le
iubim totuşi. Le iubim arătându-le-o. Prin ceea ce facem. Nu simţind. Ci făcând. Aceasta este
tema care străbate tot Noul Testament. Există momente când simţim un anumit sentiment şi
aceasta poate să se bazeze pe propria noastră dispoziţie, sau pe temperamentul nostru, sau poate
să se bazeze pe circumstanţele exterioare. Alte ori nu simţim acelaşi sentiment. Cât despre a da
cu bucurie, Pavel a adăugat: „Şi Dumnezeu poate să vă umple cu orice har, pentru ca, având
totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în orice faptă bună” (2 Corinteni 9:8). De ce
credeţi că a adăugat Pavel aceste cuvinte? Deoarece a vrut să-l motiveze pe aceşti corinteni să dea
cu bucurie. Căci dărnicia cu bucurie nu este ceva ce vine foarte natural şi adesea nu este telul în
care vom simţi atunci când o mie şi una de nevoi concurează pentru cecurile noastre de plată.
Uneori nu simt că-mi vine să mă rog, dar ştiu că trebuie – deci mă rog. Uneori nu simt dragostea
ca pe un sentiment faţă de cineva, dar ştiu că trebuie să fac şi să acţionez într-o asemenea
manieră, încât persoana să simtă dragoste din partea mea! Rezultatul faptului că fac ceea ce
trebuie să fac – fie că mă rog, dăruiesc, fie că-mi disciplinez sentimentele astfel încât să
demonstrez dragoste – este că mă bucur atât de mult că am făcut ceea ce ştiam că trebuie să fac.
La fel cu zeciuiala.
Una din expresiile cele mai nepotrivite care a apărut în unele părţi se referă la
„sentimentul” de a fi condus de Duhul. Şi totuşi, spun aceasta cu mare prudentă deoarece şi eu
cunosc sentimentul de a fi condus de Duhul. Mi s-a întâmplat şi mie câteodată. Dar nu
întotdeauna. De fapt, nu în cea mai mare parte a timpului, căci în cea mai mare parte a timpului
nu am acest sentiment. Ce fac atunci? Trăiesc după anumite principii. Aceste principii necesită un
 26

mare grad de autodisciplină. Când mă disciplinez, nu mă simt „călăuzit” să fac una sau alta (sau
să nu fac una sau alta), ci acţionez ca şi când aş face totalmente şi în mod absolut după propria
mea putere. Şi totuşi, chiar această autodisciplină este posibilă datorită lucrării ascunse a
Duhului. Duhul Sfânt se află în secret în spatele puterii mele de voinţă, cu toate că se poate să nu
fiu deloc conştient de puterea Duhului. Dar Duhul este totuşi cel care îmi dă posibilitatea să fac
ceea ce fac. Greşeala pe care o face omul este că aşteaptă „sentimentul”. În plus, atunci când
trăiesc după principii de autodisciplină sunt cu adevărat plăcut lui Dumnezeu – probabil mai mult
decât atunci când sunt „purtat” de Duhul. Căci îi sunt plăcut lui Dumnezeu prin credinţă, nu prin
sentiment.
Probabil că nu există confuzie mai mare printre creştini decât în înţelegerea locului Legii
în scopul lui Dumnezeu. Nimeni nu se poate aştepta la o tratare foarte savantă sau completă a
scopului şi locului Legii într-o carte de această dimensiune, dar un rezumat este binevenit. Se
speră că se vor spune suficient de multe lucruri pentru a se realiza două lucruri: 1) să se mărească
propria siguranţă a mântuirii omului şi 2) să se mărească sentimentul de disciplină al omului.
Dacă amândouă i se vor întâmpla cititorului, se va fi realizat cu adevărat o breşă care
emancipează şi aceasta este desigur o problemă cu consecinţe mari.
Ce a vrut să spună Pavel prin aceste două afirmaţii remarcabile: „Pentru că nu sunteţi sub
Lege, ci sub har” (Romani 6:14) şi „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege”
(Galateni 5:18)? În ambele afirmaţii Pavel s-a referit la eliberarea de Legea lui Moise. Contextele
ambelor afirmaţii demonstrează acest lucru. Dar înseamnă oare absenţa Legii mozaice sub Noul
Legământ că sub Noul Legământ nu există nici o lege? Nu a vorbit Pavel despre a fi sub „Legea
lui Cristos” (1 Corinteni 9:21)? Nu a vorbit Pavel despre împlinirea „Legii lui Cristos” (Galateni
6:2)? Nu a vorbit Iacov despre obligaţia creştină faţă de „Legea împărătească potrivit Scripturii”
(Iacov 2:8)? Aceste trei versete indică spre Legea împărăţiei lui Cristos.
Cuvântul „lege” este o traducere a cuvântului grecesc nomos, care, la rândul lui, provine
de la verbul nemo, care înseamnă „a meni, a destina” şi are sensul de „ceea ce se cuvine”. În
vechime, a ajuns să cuprindă orice fel de normă, ordine, obicei, datină sau tradiţie existentă sau
acceptată. În general, s-a considerat că Legea lui Moise cuprinde trei aspecte: legea morală (Cele
Zece Porunci), legea ceremonială (regulamentul de închinare) şi legea civilă (legile după care
trebuie să trăiască oamenii). Legea mozaică a fost întărită prin teama de pedeapsă, aşa cum vom
vedea în continuare.
Legea lui Cristos este ceea ce este potrivit pentru împărăţia Sa, adică domnia Sa în vieţile
oamenilor lui Dumnezeu. Este rezumată în ceea ce numim popular Regula de Aur: „Tot ce voiţi
să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi proorocii”
(Matei 7:12). Cu toate că este numită „nouă” (Ioan 13:34), ea nu a fost nimic mai mult decât
esenţa „spiritului” Legii lui Moise. Isus a numit-o dragostea unul faţă de altul aşa cum ne-a iubit
El pe noi (Ioan 15:12). Este modul în care ar trebui să se străduiască să trăiască fiecare creştin.
Legea lui Cristos este superioară Legii lui Moise. Ea stabileşte un standard mai ridicat de
dreptate, presupune un alt fel de motivaţie şi cu siguranţă este mai greu de respectat. Ea necesită
o motivaţie şi o disciplină care nu se întâlnesc în Legea lui Moise.
Eliberarea de Legea lui Moise este exact ceea ce-l pregăteşte pe om pentru jugul fericit al
Domniei lui Cristos. Eliberarea „de” este, de asemenea, eliberarea „pentru”. „Luaţi jugul meu
asupra voastră”, a spus Isus, „şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun
şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11:29-30). Poruncile Sale nu sunt „grele” (1 Ioan 5:3) şi,
totuşi, respectarea lor înseamnă să demonstrezi chiar dreptatea pe care a vrut să o realizeze Legea
 27

(Romani 8:3-4).
Mulţi par să creadă că absenţa Legii sub Noul Legământ înseamnă o absentă a
autodisciplinei. Şi totuşi, adevărul este că până nu ne dăm seamă că suntem eliberaţi de sub
Legea lui Moise, Evanghelia lui Cristos nu ne dă adevărata libertate pentru autodisciplină. Sub
Legea lui Moise nu a existat nici o libertate a autodisciplinei. Situaţia a fost „fă – altminteri”.
„Pentru că este scris: «Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii
ca să le facă»” (Galateni 3:10). Legea a produs rezultatul într-un anumit mod: prin frică – prin
frica de pedeapsă. A existat promisiunea adăugata binecuvântării pentru ascultare, dar şi aceasta a
avut ca motiv o teamă clară. „Iată, pun înaintea voastră binecuvântarea şi blestemul:
binecuvântarea, dacă veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau
în ziua aceasta; blestemul, dacă nu veţi asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru”
(Deuteronom 11:26-28).
Dar sub Noul Legământ – Evanghelia lui Cristos – avem libertatea autodisciplinei tocmai
din cauză că credinţa, nu ascultarea, contează pentru dreptate (Romani 4:3-5). Cu alte cuvinte,
atunci când ştiu că sunt mântuit prin har şi nu prin fapte, voi avea, într-adevăr, nevoie de multă
disciplină ca să ascult de fiecare din poruncile lui Cristos. Căci îmi dau seama că sunt mântuit în
final, chiar dacă nu reuşesc să fac tot ce ar trebui să fac, inclusiv zeciuiala! Eu ştiu că Noul
Testament cere o sfinţenie transparentă a inimii şi a vieţii, să-l iubesc pe toţi, să-mi iert duşmanii,
să-l binecuvântez pe cei ce mă persecută, să mă rog pentru cei ce se folosesc de mine
dispreţuindu-mă. Dar atunci când Dumnezeu mă declară „liber”, atunci sunt liber. Faptul că nu-
mi iert duşmanii mă expune la consecinţe grave în ceea ce priveşte cunoaşterea bucuriei
Domnului (Romani 14:17) şi a împărăţiei lui Dumnezeu (Matei 6:15). Dar nimic nu ne poate
despărţi de dragostea lui Cristos! „Dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan
8:36). Evanghelia nu este o condiţie „fă – altminteri”. Evanghelia este vestea bună că Isus Cristos
mântuieşte!
Prin urmare, tocmai din cauză că sunt liber faţă de Lege şi din cauză că eşecul meu în
respectarea poruncilor lui Cristos nu invalidează mântuirea mea, este într-adevăr nevoie de o
mare autodisciplină. Dacă mi se spune că ascultarea mea determină dacă merg sau nu în cer, nu
sunt motivat de dragoste, ci de frică. Dar noi nu am primit un duh de robie ca să ne temem din
nou, ci mai degrabă „un duh de înfiere, care ne face să strigăm: «Ava», adică: Tată!” (Romani
8:15). „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2
Timotei 1:7).
Care este răspunsul nostru la această Evanghelie? Este dragostea? Şi totuşi, această
dragoste nu este neapărat un „sentiment”. Desigur, poate să fie un sentiment. Uneori omul este
atât de copleşit că Dumnezeu ne iubeşte atât de mult, că are atât de multă încredere în noi şi că ne
dă atât de multă libertate, încât există cu adevărat o aprindere spontană a dragostei. Cunoaştem,
probabil cu toţii foarte bine acest sentiment. Dar, în Noul Testament, dragostea este considerată,
în esenţă, drept o acţiune voluntară. Dragostea este un act de voinţă. Este ceva ce mai degrabă
facem decât simţim. Dragostea, ca şi motivaţie, este un act de autodisciplină. Avem multe de
făcut în privinţa dragostei.
Să ne exprimăm în alt fel: sfinţirea este răspunsul recunoştinţei, dar nu rezultă că acest
răspuns vine întotdeauna spontan. De obicei, este un sacrificiu. De aceea a vorbit autorul
Epistolei către Evrei despre, jertfa de laudă” şi a spus că facerea de bine şi mărturisirea în faţa
altora nu trebuie considerate mai prejos decât „jertfele”, care sunt plăcute lui Dumnezeu (Evrei
13:15-16). Acesta este motivul pentru care Pavel a spus că cei care cred în Dumnezeu trebuie „să
 28

caute să fie cei dintâi în fapte bune” (Tit 3:8). De ce „să caute”? Deoarece cel mai uşor lucru din
lume este să pui faptele bune deoparte, deoarece ştii că eşti mântuit prin har. „Deci păcatul să nu
mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui” (Romani 6:12).
Pavel i-a sfătuit pe oameni la aceasta deoarece suntem mântuiţi doar prin credinţă, dar şi din
cauză că ascultarea nu este inevitabilă. Trebuie să ni se reamintească mereu şi mereu.
Predispus să rătăcesc, Doamne, o simt, Predispus să-L părăsesc pe Dumnezeul pe care-L
iubesc;
Ia-mi inima, o, ia-o şi pecetluieşte-o, Pecetluieşte-o pentru curţile Tale cereşti.
La fel este cu zeciuiala. Nu simţim întotdeauna că vrem să dăm zeciuială. Dar o facem.
De ce? Tocmai din cauză că nu suntem „sub Lege, ci sub har” (Romani 6:14). Dumnezeu lasă să
fie o problemă de onoare. Şi totuşi, când mă gândesc că Dumnezeu trebuie să facă atât de mult
pentru mine, cum pot eu să fac altfel decât să-L onorez? În cuvintele lui C. T. Studd: „Dacă Isus
Cristos este Dumnezeu şi a murit pentru mine, atunci nici un sacrificiu nu poate fi prea mare
pentru mine, ca să-l fac pentru El”.
În orice caz, zeciuiala nu a „intrat în uz” odată cu Moise şi nici nu a „ieşit din uz” atunci
când Legea a fost împlinită de Domnul nostru Isus Cristos. Zeciuiala a fost întotdeauna „în uz” în
ceea ce priveşte Evanghelia. Această Evanghelie i-a fost dată lui Avraam „mai dinainte”
(Galateni 3:8). Exemplul zeciuielii date de Avraam a fost o demonstraţie premozaică a ceea ce
trebuie să facă orice credincios în lumina Evangheliei. Deci, când Pavel a îndemnat biserica din
Corint ca fiecare creştin „să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui” (1 Corinteni
16:2), el a arătat că zeciuiala nu a fost anulată de Noul Legământ.
Când a venit Isus Cristos, El a anunţat că scopul Lui este să „împlinească” Legea lui
Moise (Matei 5:17). Când a rostit acele cuvinte, „S-a sfârşit” (Ioan 19:30), a fost un fel de a
spune că El a împlinit Legea lui Moise. Iată de ce ne referim la moartea lui Isus pe cruce ca la o
„lucrare terminată”. În consecinţă, despre toţi cei care cred în Isus se spune că sunt „în” El.
Expresia „în Cristos” este repetată tot mereu în Noul Testament. Această expresie înseamnă că
cei care sunt în Cristos sunt declaraţi „liberi” chiar de Legea care ne-a condamnat. De ce?
Deoarece Cristos a împlinit Legea şi suntem în El.
Există creştini care sunt nefericiţi deoarece nu au înţeles acest adevăr. Iată de ce de-abia
dacă există ceva mai important de înţeles în Biblie decât locul Legii în planul lui Dumnezeu.
Dacă o persoană greşeşte în această privinţă, probabil că va avea o părere prea puţin fericită chiar
despre Evanghelia însăşi. De asemenea, este posibil să aibă o înţelegere a vieţii creştine care să
producă mai degrabă paralizie decât libertate.
Zeciuiala nu este un „vestigiu” al Legii mozaice. Este un „vestigiu” de la Avraam. Legea
este o perioadă limitată în planul lui Dumnezeu. Legea a fost „adăugată” din cauza păcatelor
Israelului (Galateni 3:19), adică, „a venit” (în greacă: parabaseon) (Romani 5:20; Galateni 3:19),
până când „avea să vină Sămânţa, căreia îi fusese făcută făgăduinţa” (Galateni 3:19). Legea lui
Moise a avut un început istoric şi, de asemenea, un sfârşit istoric – „până când”. Iată de ce a putut
să spună Pavel că Cristos este „sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta
dreptatea” (Romani 10:4). Unii creştini încă se mai tem de Lege, cu toate că sunt „în Cristos”. De
ce? Se tem că încă mai trebuie să fie răspunzători faţă de Legea lui Moise. Vestea bună este că
Cristos a ţinut Legea pentru noi. Când înţelegem acest lucru, nu vom mai fi deloc motivaţi de
frică. Ne vom afla atunci în poziţia de a accepta cu bucurie jugul lui Cristos. Este păcat că unii
creştini se luptă cu această problemă.
Avraam nu a avut acest fel de problemă. Există un motiv evident pentru aceasta: vestea
 29

bună a dreptăţii „atribuite” (adică acordată sau declarată) nu a fost redusă de condiţiile adăugate
ulterior. Legea lui Moise nu a existat atunci în nici un caz. Dumnezeu doar a spus: „Numără
stelele, dacă poţi să le numeri! Aşa va fi sămânţa ta” (Genesa 15:5). Avraam nu a avut nici un
motiv să creadă această promisiune (pe vremea când nu a fost nici măcar tată şi Sara era bătrână).
Dar el a crezut-o! Şi credinţa lui i-a fost socotită „ca dreptate” (Genesa 15:6). Dacă un om ar
considera ciudat faptul că justificarea lui prin credinţă a apărut în Genesa 15, când zeciuiala a fost
dată pentru prima dată în Genesa 14, acel om trebuie doar să citească Genesa 12: 1-4 ca să afle că
i-a fost dată lui Avraam şi el a crezut atunci aceeaşi promisiune. Nimeni nu trebuie să-şi
imagineze că Avraam a devenit o persoană care dă zeciuială înainte să creadă Evanghelia. Genesa
15 arată că promisiunea făcută lui Avraam a fost consolidată în continuare, la fel ca şi credinţa
lui.
Apostolul Pavel a reluat argumentul, remarcând că nu au existat condiţii suplimentare la
mântuirea lui Avraam. „Dar în ce împrejurări i-a fost socotită? După sau înainte de tăierea lui
împrejur? Nu când era tăiat împrejur, ci când era netăiat împrejur” (Romani 4:10). Acesta a fost
scopul lui Pavel când a încercat să „cureţe” Evanghelia de legalism în cazul gălăţenilor.
„Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neamurile drepte prin credinţă,
a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună” (Galateni 3:8). Aceasta a fost cu mult înainte
să vină Legea. „Un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa
ca făgăduinţa să fie nimicită de Legea venită după patru sute treizeci de ani” (Galateni 3:17). Căci
testamentul este împlinit în Isus Cristos. Căci promisiunea făcută lui Avraam a fost pentru
„seminţia” lui. „Scriptura nu zice: «Şi seminţelor» (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi
cum ar fi vorba numai de una: «Şi seminţiei tale», adică Cristos” (Galateni 3:16). Prin urmare,
dacă suntem în Isus Cristos prin credinţă, nimic nu poate să anuleze promisiunea! Iată de ce a
spus Isus: „Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan
8:56).
Noi nu suntem cu adevărat motivaţi să umblăm în dragoste până când nu vedem că am
fost acceptaţi. Dumnezeu ne acceptă aşa cum suntem, nu cum ar trebui să fim. Nu este nimic mai
încântător ca a şti că Dumnezeu ne iubeşte într-adevăr aşa cum suntem. Cunoaşterea acestui fapt
ne eliberează şi netezeşte calea pentru a-l fi plăcuţi lui Dumnezeu prin ascultare voluntară.
Totuşi, această ascultare nu adaugă nimic la mântuirea noastră. Suntem mântuiţi prin dreptatea lui
Cristos. Motivul pentru care ascultarea noastră îi este plăcută lui Dumnezeu este din cauză că
demonstrăm cât de mult îl apreciem pentru că ne acceptă aşa cum suntem. Ascultarea îi este
plăcută lui Dumnezeu deoarece El vede că înţelegem faptul că ascultarea noastră nu contează
pentru dreptate. „Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem nişte
robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem»” (Luca 17:10). Atunci când Dumnezeu
observă că noi credem că dreptatea noastră valorează ceva, El o priveşte ca pe o „haină mânjită”
(Isaia 64:6). Dar când facem ceea ce facem ca un mod de a spune „mulţumesc”, Dumnezeu se
bucură de noi. Iată de ce ne-a îndemnat Pavel să dăm cu bucurie. Când dăm cu bucurie,
Dumnezeu nu numai că-şi găseşte plăcerea în noi, ci o şi arată un mod prin care ne arătăm
recunoştinţa faţă de Dumnezeu este prin zeciuială. Avraam a dat zeciuială. De ce a dat zeciuială?
Deoarece el, ca şi toţi copiii lui adevăraţi, nu a fost „sub Lege, ci sub har” (Romani 6:14). Să
dispară mitul că zeciuiala introduce Legea! Avraam a fost justificat atunci când nu a existat nici o
Lege a lui Moise care să-l călăuzească şi a dat zeciuială atunci când nu a fost nici o lege care să o
impună! „Înţelegeţi şi voi dar că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă” (Galateni 3:7). Atunci,
se poate spune că există două motive pentru care creştinul nu este sub Lege: 1) suntem în aceeaşi
poziţie ca şi Avraam care a fost declarat drept cu 430 de ani înainte să vină Legea; 2) suntem în
 30

Isus Cristos care a împlinit Legea pentru noi (Matei 5:17). Cu alte cuvinte, Legea a fost deja
„ţinută” de înlocuitorul nostru – Domnul Isus Cristos.
Deoarece Cristos a ţinut Legea pentru noi, noi suntem în El şi sub El. El este Domnul şi
învăţătorul. Primim poruncile de la El. Deci, din cauză că Cristos a împlinit Legea pentru noi, ni
se spune că suntem „în” El. Dar, din cauză că El este nu numai Mântuitorul nostru, ci şi Domnul
nostru, suntem „sub” El. Pavel a numit acest fapt a fi „sub legea lui Cristos” (1 Corinteni 9:21).
Eu sunt „în” Cristos. Eu sunt „sub” Cristos. Prin faptul că sunt „în” Cristos, ştiu că Legea lui
Moise a fost împlinită. Prin faptul că sunt „sub legea lui Cristos”, ştiu că trebuie să respect
propriile Lui porunci. Poruncile Lui sunt cuprinse într-un singur cuvânt: dragoste. Trebuie să mă
străduiesc la aceasta, chiar dacă nu reuşesc întotdeauna. Respectarea legii dragostei va însemna
chiar şi respectarea poruncilor lui Moise, probabil fără să ne dăm seama de aceasta. Acesta a fost
scopul lui Pavel. Prin faptul că a spus „cine iubeşte pe alţii, a împlinit Legea” (Romani 13:8),
apostolul a folosit câteva din cele Zece Porunci ca o ilustrare care să demonstreze că imoralitatea
nu este posibilă. „De fapt, «să nu preacurveşti, să nu furi, să nu faci o mărturie mincinoasă, să nu
pofteşti» şi orice altă poruncă mai poate fi, se cuprind în porunca aceasta: «Să iubeşti pe
aproapele tău ca pe tine însuti»” (Romani 13:9). În consecinţă, „dragostea este împlinirea Legii”
(Romani 13:10).
Dar unde intervine zeciuiala cu privire la legea lui Cristos? Pur şi simplu în aceasta: sunt
condus de Cuvântul lui Dumnezeu. Legea lui Moise a „legalizat” zeciuiala. În sine, acesta este un
indiciu suficient de puternic pentru cât de în serios ia Dumnezeu zeciuiala. Crima a fost
considerată păcat cu mult timp înainte să vină Legea (Genesa 4:7). Adulterul a fost numit păcat
cu mult înainte să apară Legea (Genesa 39:9); Zeciuiala a fost practicată de Avraam înainte să
vină Legea. Dar când a venit Legea, nu numai că adulterul şi crima au fost declarate o parte a
Legii lui Dumnezeu, dar Moise a afirmat chiar că „toate zeciuielile. Sunt ale Domnului; sunt
sfinte înaintea Domnului” (Levitic 27:30 – traducere în conformitate cu versiunea engleză a
textului – n. Trad.). Aceasta este o demonstrare neîndoielnică pentru cât de importantă a fost
zeciuiala pentru Dumnezeu., Ca să fie hrană în Casa Mea” (Maleahi 3:10).
Dumnezeu nu impune azi zeciuiala. Dar persoanei care se află sub legea lui Cristos i se va
da – mai devreme sau mai târziu – lumina zeciuielii, calea lui Dumnezeu. Când ni se dă lumina
zeciuielii, arătăm în acel moment dacă ne supunem sau nu jugului lui Isus Cristos. „Poruncile Lui
nu sunt grele” (1 Ioan 5:3). Într-adevăr, ele netezesc calea pentru binecuvântare mai presus de tot
ce am fi putut visa.
Binecuvântarea zeciuielii.
A fost un om, Unii îl numeau nebun; Cu cât mai mult dădea, Cu-atât mai mult avea.
John Bunyan.
Biblia este plină de promisiuni de binecuvântare, cu condiţia aparentă a ascultării.
Observaţi cu atenţie că spun „condiţie aparentă”, căci fiecare binecuvântare de la Dumnezeu este
prin har şi este plină de mister. Nu putem fi absolut siguri de ce ne binecuvântează Dumnezeu. La
urma urmei, rămânem muţi în faţa propriului Său har gratuit.
Adevărul inerent în cele de mai sus este adevărat şi în sens invers. Dumnezeu poate să ne
oprească binecuvântarea fără să putem spune exact de ce. Când Dumnezeu ne pedepseşte, cauza
nu este întotdeauna un anumit păcat. La urma urmei, Dumnezeu nu ne-a făcut după păcatele
noastre, nici nu ne-a răsplătit după fărădelegile noastre (Psalmul 103:10).
Cu alte cuvinte, trebuie să avem grijă când atribuim motivele pentru binecuvântare şi
pentru oprirea, binecuvântării. Nu trebuie să ne grăbim să facem afirmaţii categorice care vor fi
 31

imposibil de dovedit. De exemplu, ar fi o greşeală să prezentăm promisiunea că fiecare persoană

care dă zeciuială nu va mai avea probleme financiare. R. T. Williams (omul după care mi s-a dat
numele) a relatat istoria unui om de afaceri creştin care a devenit destul de bogat şi a dat bisericii
bani cu generozitate. O răsturnare tragică a situaţiei l-a lăsat fără un ban. Dar când a reflectat
asupra schimbării evenimentelor, acest om de afaceri a observat că a dat bisericii nu mai puţin de
100.000 dolari şi a adăugat: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că există ceva ce ghinionul nu poate să-
mi ia. Încă mai am cei 100.000 dolari pe care i-am dat”.
Trebuie să evităm greşeala pe care au făcut-o „mângâietorii” lui Iov, care nu au putut să
gândească decât „legalist”. Ei au fost convinşi că ghinionul lui Iov s-a datorat vreunui păcat.
Evreilor le-a fost întotdeauna greu să înţeleagă cartea lui Iov, deoarece au fost întăriţi în ideea că
orice boală, tragedie, lovitură financiară sau orice situaţie negativă se datorează unui anumit
păcat. Ca urmare, pentru ei sfinţenia şi ascultarea au avut întotdeauna ca rezultat binecuvântarea
şi prosperitatea. Cartea lui Iov ar trebui să fie suficientă ca să ne facă să ne păzim în comentariile
noastre despre binecuvântarea lui Dumnezeu şi despre faptul că-Şi ascunde faţa. Se poate ca
Dumnezeu să nu aibă nevoie de nici un motiv – numai plăcerea Sa suverană.
Apostolul Pavel a spus: „Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi
pretutindeni, m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă” (Filipeni
4:12). Dacă acest lucru a fost adevărat despre Pavel (care nu a fost un slujitor de rând al lui
Cristos), putem să presupunem în mod sigur că nici o ascultare – indiferent la ce nivel – nu ne va
garanta tot timpul o navigare lină pe marea vieţii. Dumnezeu iubeşte pe cine „pedepseşte” (Evrei
12:6) şi pedeapsa Lui trebuie să aibă o formă. Indiferent ce altceva este pedeapsa, ea include
aproape întotdeauna ascunderea feţei lui Dumnezeu. Când Dumnezeu îşi ascunde faţa, El nu ne
avertizează mai dinainte. El nu ne spune: „Marţea viitoare, la ora 14:15, vei observa că Mi-am
întors faţa de la tine. Lucrurile îţi vor merge rău. Vei fi tulburat. Dar nu te îngrijora, este numai
din cauză că îmi voi ascunde faţa de tine”. Nu. Dumnezeu nu ne avertizează mai dinainte. Ci
trece la fapte. Şi o face la momentul „cel mai rău” posibil. Nu ar trebui să ne surprindă dacă
Dumnezeu lasă ca problema unei lovituri financiare sau a nesiguranţei să fie modalitatea Lui de a
ne pedepsi, chiar dacă am dat zeciuială. Pentru că, adesea, esenţa pedepsei lui Dumnezeu constă
în faptul că nu ştim de ce face ceea ce face. Este adevărat că, uneori, ştim motivul. David l-a ştiut
(2 Samuel 12:14). Iona l-a ştiut (Iona 2:9). Dar, adesea, Dumnezeu îşi ascunde brusc faţa şi
îngăduie o lovitură financiară şi noi nu ştim de ce. Totuşi, ştim de ce. Ca să ne încerce: să vadă
dacă, îl vom sluji, indiferent dacă ne binecuvântează sau nu. Iov a spus: „Domnul a dat şi
Domnul a luat – binecuvântat să fie Numele Domnului!” (Iov 1:21).
În Biblie, promisiunile binecuvântării sunt adesea în termeni de adaptare. Dumnezeu se
coboară la nivelul nostru ca să ne încurajeze. El vine la noi acolo unde suntem. „Căci El ştie din
ce suntem făcuţi; îşi aduce aminte că suntem ţărână” (Psalmul 103:14). Ca să ne încurajeze,
Dumnezeu ne adaptează la un nivel care ne va motiva. Acesta este în parte motivul pentru care
Pavel a putut să ne spună să dăm „cu bucurie”. La urma urmei, a continuat el, „Dumnezeu poate
să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în
orice faptă bună” (2 Corinteni 9:8). Nu numai atât; acest îndemn de a face dărnicia cu bucurie a
urmat după aceste cuvinte: „Cine seamănă puţin, puţin va secera şi-cine seamănă mult, mult va
secera” (2 Corinteni 9:6). Aceste cuvinte sunt suficient de clare şi implicaţiile lor sunt evidente.
Sunt acestea promisiuni inutile? Nu, nu sunt. Ele nu numai că sunt absolut adevărate, dar
au fost tot mereu demonstrate de o mare mulţime de credincioşi.
Dar sunt aceste promisiuni garanţii absolute că persoana care dă cu bucurie nu va suferi
 32

niciodată o lovitură financiară? Nu. De ce nu? Deoarece Dumnezeu îşi ascunde faţa ca să ne
testeze motivele. S-a spus despre Ezechia: „Dumnezeu l-a părăsit ca să-l încerce pentru ca să
cunoască tot ce era în inima lui” (2 Cronici 32:31). Dumnezeu îşi rezervă dreptul să răspundă în
orice stadiu al pelerinajului nostru creştin la întrebarea: „Oare degeaba se teme Iov de
Dumnezeu?” (Iov 1:9).
Prin urmare, ne-am face nouă înşine o imensă favoare dacă ne-am verifica chiar de la
început motivele pentru zeciuială, deoarece, în acest capitol pericolul este ca omul să fie motivat
să dea zeciuială dintr-un motiv greşit. Chiar şi acest lucru ar putea avea ca rezultat prosperitatea
omului (căci Dumnezeu Îşi onorează cuvântul), dar eu nu aş vrea să încurajez pe nimeni să dea
zeciuială dintr-un motiv greşit.
În spatele îndemnului pe care ni-l dă Pavel să facem dărnicia cu bucurie se află nu numai
promisiunea de binecuvântare, ci şi o protecţie împotriva amărăciunii în cazul în care Dumnezeu
şi-ar opri binecuvântarea. Dacă dăm cu bucurie, vom fi zidiţi în credinţă într-o aşa măsură, încât
vom da deoarece este drept, nu din cauză că avem un folos. Dăm cu bucurie deoarece
„Dumnezeu poate”, nu datorită unei promisiuni absolute că vom prospera. Dărnicia făcută cu
bucurie înseamnă să afirmăm puterea şi gloria lui Dumnezeu. Deci, dărnicia făcută cu bucurie
înseamnă să arătăm o preocupare evlavioasă. O preocupare evlavioasă are în vedere o şi mai
mare glorie a lui Dumnezeu, prin urmare absenţa binecuvântării nu va avea ca rezultat
amărăciunea. Acesta este lucrul minunat cu privire la mărturia omului de afaceri menţionat mai
înainte: „Îi mulţumesc lui Dumnezeu că există ceva ce ghinionul nu poate să-mi ia. Încă mai am
cei 100.000 dolari pe care i-am dat”.
Cel care dă zeciuială trebuie să aibă credinţa „chiar dacă nu”. Aceasta a fost credinţa lui
Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care au refuzat să se închine înaintea chipului de aur al împăratului
Nebucadneţar. Ei au riscat să fie aruncaţi în cuptorul aprins. Ei au spus: „Dumnezeul nostru,
căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi
chiar de nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom
închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:17-18). Credinţa celui care dă zeciuială
trebuie să fie exact ca această credinţă. Dumnezeul nostru poate să ne binecuvânteze, chiar să ne
facă să prosperăm din belşug, deoarece îl credem pe cuvânt. Dar dacă nu o face, noi tot ştim că
„Dumnezeu poate”. Între timp, vom da zeciuială oricum! Aceasta este dărnicia făcută cu bucurie.
Nu putem să nu fim foarte atenţi cu privire la acest principiu. În spatele zeciuielii noastre trebuie
să existe o preocupare religioasă, altfel ne-am putea cauza u dezamăgire profundă. Am primit,
cândva, următoarea scrisoare: „Săptămâna trecută am primit un aviz categoric de plată a
impozitului, care tocmai se întâmplă să egaleze zeciuiala mea anuală. Trebuie plătit într-o lună,
altfel începe să se adune o dobândă de 12 la sută din sumă [.] dacă sunt strâmtorat nu ar trebui să
încetez să dau zeciuiala?” Această persoană s-a întrebat dacă „nu ar trebui să lăsăm la o parte
speranţa că Dumnezeu binecuvântează”? Răspunsul meu este: Nu. La ambele întrebări. De ce să
ignorăm promisiunile clare ale Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu? El este Cel care a pus acele
promisiuni acolo, nu noi! Noi ar trebui să le cităm şi să apelăm a ele mereu şi mereu, dar cu
recunoaşterea gloriei Sale. Este propria Sa prerogativă să-Şi ascundă faţa de noi şi, în mod
frecvent, El alege problema economică drept singurul instrument care ne va duce efectiv pe
genunchi.
Dumnezeu îşi ascunde faţa numai pentru o vreme. Eu susţin că dacă Dumnezeu îşi
ascunde faţa de noi trecându-ne prin dificultăţi economice – chiar dacă am dat zeciuială – aceasta
este ca să ne testeze să vadă dacă vom continua sau nu să facem exact ceea ce ne spune Cuvântul
Său, să-l dăm lui Dumnezeu ceea ce este al Lui. Din experienţa mea cunosc istorii ca acestea: „în
 33

prima săptămână când am început să dau zeciuială, mi s-a stricat maşina şi m-a costat de cinci ori
zeciuiala”. „În prima săptămână când am început să dau zeciuială, am aterizat la spital”. „Am dat
zeciuială în mod regulat timp de trei luni şi am fost dat afară de la lucru”.
Există o expresie americană: „Nu spune scorul în mijlocul jocului”. Aceasta este ceea ce
au făcut mărturiile de mai sus. De altfel, cineva poate să fie la fel de nechibzuit în celălalt sens.
Am auzit un dentist american depunându-şi mărturia potrivit căreia chiar în săptămâna în care a
început să dea zeciuială i-au parvenit peste 1.800 dolari onorarii scadente de la pacienţi. Nu
acesta este lucrul pe care-l are Dumnezeu în vedere. Rezultatul final este ceea ce contează. Felul
de mărturie pe care îl am în vedere a fost exprimat astfel: „Dau zeciuială de ani de zile. Am avut
vremuri bune şi vremuri rele. Dar Dumnezeu a suplinit orice nevoie. Dumnezeu a făcut
întotdeauna ca cele 90 de procente să prisosească, mai mult decât atunci când obişnuiam să ţinem
cele 100 de procente pentru noi”. Rezultatul final este ceea ce contează. „Nicidecum n-am să te
las, cu nici un chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5).
Exista câteva texte biblice referitoare la dărnicie şi la binecuvântare pe care le vom
analiza. Probabil cel mai remarcabil este Maleahi 3:10. Unii pot să obiecteze la acest verset,
deoarece el apare în cadrul perioadei limitate a Legii. Eu răspund: cea mai mare parte a Vechiului
Testament este aşa. Înseamnă aceasta să ignorăm Vechiul Testament? Ar trebui să omitem şi
psalmii. Dar dacă Dumnezeu a vrut să-Şi motiveze poporul în perioada Legii? Ar exista numai un
singur motiv pentru a face aceasta şi El este că Dumnezeu Şi-a iubit poporul atât de mult. Faptul
că apostolul Pavel a trebuit să folosească efectiv acelaşi limbaj în 2 Corinteni 9:6-8 este suficient
ca să ne constrângă pe fiecare să vedem continuitatea spirituală dintre promisiunea lui Maleahi şi
cea a lui Pavel. Cu toate că Israelul se afla sub Lege la momentul în care a venit promisiunea lui
Maleahi, nu uitaţi că a fost acelaşi Dumnezeu, Dumnezeul nostru, care a dat-o!
Maleahi, 3:10 spune: „Aduceţi însă în casa visteriei toate zeciuielile ca să fie hrană în
Casa Mea”, spune Domnul Atotputernic, „şi veţi vedea dacă nu voi deschide zăgazurile cerurilor
şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare astfel că nu va fi destul loc pentru el”.
Această poruncă şi promisiunea ei este pusă în contextul unei avertizări aspre pentru copiii lui
Israel. „Se cade să înşele un om pe Dumnezeu cum Mă înşelaţi voi? Dar voi întrebaţi: «Cu ce Te-
am înşelat?» Cu zeciuielile şi darurile de mâncare”. Motivul pentru care reţinerea zeciuielilor se
poate spune că înseamnă să-L jefuieşti pe Dumnezeu ar trebui să fie acum destul de evident
pentru cititor. „Zeciuielile. Sunt ale Domnului” (Levitic 27:30). Ceea ce i-a dat Avraam lui
Melhisedec se dovedeşte a nu fi nimic mai mult decât ceea ce a fost, de fapt, al lui Dumnezeu tot
timpul!
Cu alte cuvinte, zeciuiala este deja a Domnului. El pretinde de la început cele 10 la sută
din roade sau din venit. Nu se pune problema dacă Dumnezeu ar trebui să le aibă sau nu; sunt ale
Lui – deja. El spune aşa. Dar faptul remarcabil este că, pentru Dumnezeu, a-l da ceea ce este al
Lui este o problemă de onoare.
Acelaşi principiu stă în spatele cuvintelor lui Pavel: „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ” (1
Corinteni 6:20). Cu alte cuvinte, Pavel le spune acestor creştini corinteni că trupurile lor sunt deja
ale lui Dumnezeu – nu numai prin creaţie, ci şi prin răscumpărare, preţul fiind sângele propriului
Fiu al lui Dumnezeu. Deci, aceşti corinteni erau deja ai lui Dumnezeu. Ei nu îşi aparţineau lor
înşişi. Şi totuşi, Pavel le-a spus în continuare: „Proslăviţi (glorificaţi) dar pe Dumnezeu în trupul
şi în duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6:20). Dacă ei nu-L vor glorifica pe
Dumnezeu în acest fel, ei riscă două lucruri: 1) pierderea răsplăţii lor în ceruri (1 Corinteni 3:15)
şi 2) pierderea chiar a vieţilor lor. „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va
 34

nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt şi aşa sunteţi şi voi” (1 Corinteni 3:17).
Pavel a luat notă că şi printre aceşti corinteni erau „mulţi neputincioşi şi bolnavi şi nu puţini
dorm” (1 Corinteni 11:30). Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a luat prematur direct acasă, cum s-ar
spune, deoarece ei nu au ţinut cont de dreptul lui Dumnezeu asupra trupurilor lor.
Zeciuiala, cu toate că este ascultarea de o poruncă la un alt nivel, nu este diferită în ochii
lui Dumnezeu. Aşa cum trupul este al Domnului, tot aşa şi zeciuiala este a Domnului. A abuza de
trup înseamnă să abuzezi de templul Duhului Sfânt, deci, tot aşa, reţinerea zeciuielii lui
Dumnezeu înseamnă să-L jefuim de ceea ce este al Său. El face din ascultarea noastră o problemă
de onoare. A nu face aşa este în detrimentul nostru spiritual, poate chiar spre pieirea noastră. Căci
Maleahi a continuat: „Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în
întregime!” (Maleahi 3:9). Prin aceasta s-ar părea că poporul lui Dumnezeu din vremea lui
Maleahi a găsit alte utilizări pentru banii lor, Poate-nu şi-au putut „permite” să dea zeciuială.
Probabil s-au gândit că zeciuiala nu contează chiar atât de mult., Dar”, spune Maleahi, „uitaţi-vă
în jur. Nu aţi observat? Sunteţi blestemaţi cu un blestem. Sunteţi în primejdie ca naţiune. Motivul
este că voi literalmente L-aţi jefuit pe Dumnezeu!”
Mesajul lui Maleahi este cât se poate de potrivit şi de relevant (dar nu mai puţin neplăcut)
pentru ziua de azi. Fiecare naţiune de sub soare pare să fie azi în dificultate financiară. Un buget
neechilibrat, inflaţia în creştere, cantitatea mică de bani lichizi, rata ridicată a şomajului,
tulburarea. Putem continua la nesfârşit. Povestea este cunoscută şi obişnuită. O spun din nou:
rădăcina problemei este faptul că oamenii care afirmă că sunt ai lui Dumnezeu nu dau zeciuială.
În timp ce o naţiune se clatină la un pas de demoralizare, biserica nu oferă nici o călăuzire. Faptul
că oamenii nu dau zeciuială este, fără îndoială, doar un simptom al unei maladii mai profunde şi
totuşi nu mă îndoiesc că există la îndemâna noastră posibilitatea de a schimba direcţia. Dacă toţi
oamenii lui Dumnezeu ar începe acum să-şi dea zeciuielile la visteria lui Dumnezeu, s-ar produce
două lucruri: 1) Biserica ar reveni la viaţă şi morala ar fi reintegrată atât în lucrare, cat şi în
calitatea de membru ăl bisericii. 2) Ar fi restabilită credibilitatea bisericii, prin urmare lumea
(inclusiv guvernul) ar lua biserica în serios. Dacă aceste două lucruri ar intra în acţiune, un al
treilea factor, nu de mică importantă, ar fi operativ: propria binecuvântare a lui Dumnezeu.
„Dreptatea înalţă un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor” (Proverbe 14:34). Căci atunci
când biserica este credincioasă Celui în care se încrede, Dumnezeu intervine ca să o
binecuvânteze atât pe ea, cât şi tot ce atinge ea. Dumnezeu o face. El are o metodă de a restabili
normalitatea, chiar prosperitatea, chiar din senin. Este ceva ce sfidează explicaţia naturală. Dar
acesta este felul în care lucrează Dumnezeu. Când biserica este răzvrătită şi neascultătoare, acea
naţiune va fi într-o dificultate îngrozitoare. Guvernul poate să folosească cele mai subtile minţi,
cei mai străluciţi economişti, cei mai capabili statisticieni, dar tul-burarea şi confuzia umplu
atmosfera. Dar să se pună biserica în rânduială cu Dumnezeu şi toată lumea este afectată de acest
lucru. Zeciuiala este doar un început, dar un început foarte trainic. Este la îndemâna poporului lui
Dumnezeu să facă ceva în această problemă – chiar acum.
Care este soluţia? Maleahi 3:10: „Aduceţi însă la casa visteriei toate zeciuielile ca să fie
hrană în Casa Mea” (Maleahi 3: 10). În cazul lui Israel, în vremea aceea, zeciuielile au totalizat
mai mult decât numai 10 la sută, deoarece sub Lege a existat un sistem amplu de zeciuieli şi
jertfe. A existat mai mult decât zeciuiala de bază, deoarece au existat „zeciuieli”. A existat 1)
zeciuiala pentru susţinerea leviţilor (Numeri 18:20-32; Levitic 27:30-32); 2) cea de-a doua
zeciuială sau zeciuiala pentru sărbători, ca să se asigure costurile de călătorie şi hrană pentru, cei
care mergeau să se închine cu ocazia principalelor sărbători evreieşti (Deuteronom 12:5-19;
14:22-27); şi 3) zeciuiala de caritate, dată la fiecare trei ani şi folosită pentru îngrijirea săracilor.
 35

Se poate calcula că aceşti evrei dădeau cel puţin 23,5 la sută din venitul lor.
Sunt creştinii obligaţi să dea zeciuială în acest fel în ziua de azi? Nu. Acest sistem amplu
a fost o parte a Legii mozaice şi tocmai în acest punct putem să vedem o diferenţă remarcabilă
între Lege şi libertatea creştină. Nu se poate să nu observăm că, în această privinţă, creştinul are
un standard „inferior”. Cu toate că ceva mai înainte, am spus că legea lui Cristos este superioară
şi mai dificil de ţinut, în această privinţă nu este cazul. Sunt satisfăcut că obligaţia creştină
reprezintă 10 ia sută din venit. Este foarte bine pentru cei care pot să dea o zeciuială dublă. Într-
adevăr, în Maleahi 3; 8 există referirea la zeciuieli şi „daruri de mâncare”. Există zeciuiala. Există
ceea ce trece dincolo de zeciuială. „Darurile de mâncare” se referă cu siguranţă la colectele făcute
pentru nevoi specifice dincolo de cerinţele obişnuite pentru funcţionarea normală a lucrării lui
Dumnezeu. Fiecare creştin trebuie să fie pregătit să dea din când în când „jertfe” pe deasupra
zeciuielii. Dar că acestea trebuie să ajungă la 23 la sută sau mai mult este o altă problemă. În
unele cazuri vor ajunge, în altele nu. Unii pot să dea mai mult decât alţii.
Sunt convins de aceasta. Dacă fiecare membru al bisericii creştine va începe acum să dea
10 la sută din venitul său anual – chiar dacă aceasta ar fi suma maximă, se poate spune dinainte
cu siguranţă că „va fi hrană” în casa lui Dumnezeu.
Casa visteriei” este o denumire pentru Templul lui Dumnezeu sau pentru orice sinagogă
sau adunare locală. A fost locul unde zeciuiala putea fi „depozitată” în final, după ce a fost pusă
deoparte pentru o perioadă de timp. Fără îndoială, Pavel a avut în minte această practică. „În ziua
dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui” (1
Corinteni 16:2). Casa visteriei era depozitul, hambarul. A nu aduce zeciuielile la visterie însemna
să te joci cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, nu trebuia ca evreii să-şi „jertfească” zeciuielile ca şi
când banii trebuia să fie arşi. Dacă ar fi existat bani de hârtie, ei nu trebuia să aprindă focul cu
aceşti bani. Aceştia erau bani, monede reale care trebuia să fie folosiţi, cheltuiţi de cei cărora li se
încredinţase lucrarea lui Dumnezeu. Trebuia ca evreii să aducă banii – nu bani care să fie arşi, ci
bani care erau necesari.
De ce? Deoarece Dumnezeu avea nevoie de bani! Este un mod de a spune: „El nu are alte
mâini decât mâinile noastre”. Acel 10 la sută din venitul poporului trebuia să fie depozitat în
vistieria bisericii „ca să fie hrană în Casa Mea”. Lucrarea lui Dumnezeu costă bani. Este nevoie
de bani pentru avansarea mesajului şi a misiunii Dumnezeului Celui Prea înalt. El are vite pe o
mie de dealuri, da şi tot pământul cu tot ce este pe el îi aparţine lui Dumnezeu. Dar adevărul este
că Dumnezeu Şi-a încredinţat lucrarea în mâinile oamenilor. El a ales să facă acest lucru.
„Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1
Corinteni 1:21). „Nu ştiţi că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte, sunt hrăniţi din lucrurile de la
Templu şi că cei ce slujesc altarului au parte de la altar? Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce
propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:13-14). Acest pasaj este
efectiv propriul comentariu al lui Pavel cu privire la Maleahi 3:10: „Ca să fie hrană în Casa
Mea”.
Acesta, deci, este motivul principal pentru zeciuială. „Ca să fie hrană în Casa Mea”.
Motivul principal nu este binecuvântarea pe care o vom primi prin ascultare. Motivul principal
este că suntem geloşi pentru lucrarea lui Dumnezeu, că dorim ca lucrarea să progreseze şi să
prospere, să nu existe nici un obstacol, de nici un fel, datorită lipsei de fonduri. Noi dăm deoarece
ne pasă. Noi dăm deoarece credem Evanghelia. Noi dăm deoarece ştim că Dumnezeu a folosit
oamenii pentru avansarea lucrării Sale. Zeciuiala este calea lui Dumnezeu.
Ce este mai trist decât clădirea unei biserici care se năruie? Ce este mai trist decât un
 36

lucrător al Evangheliei care de-abia îşi poate plăti notele de plată? Ce este mai trist decât
sentimentul general al dificultăţilor financiare, în ceea ce priveşte biserica? Toate acestea pot fi
adevărate numai din cauză că poporul lui Dumnezeu L-a jefuit pe Dumnezeu de ceea ce este al
Lui. Aceasta nu este numai dezonorant, ci este trist. Toţi trebuie să ne plecăm capetele cu ruşine
când analizăm starea bisericii în momentul de faţă în majoritatea locurilor. Zeciuiala este modul
de a îndrepta situaţia. Desigur, există şi alte căi, dar, între timp, zeciuiala este o modalitate.
De ce trebuie să fii o persoană care dă zeciuială? Ca să fie hrană în Casa lui Dumnezeu.
De ce trebuie să fii o persoană care dă zeciuială? Pentru că îţi pasă. Pentru că eşti gelos pentru
lucrarea lui Dumnezeu. Dacă nimeni altcineva din biserica ta nu este o persoană care dă zeciuială,
tu trebuie să începi acum să dai zeciuială, deoarece îţi pasă de propria ta relaţie cu Dumnezeu. El
este Cel care vede ce faci. Asta contează. Nu există un motiv mai bun pentru zeciuială decât
acesta.
În acest stadiu, Maleahi face una din cele mai extraordinare afirmaţii din întreaga Sfântă
Scriptură. Pentru mine, ceea ce urmează este unul din cele mai remarcabile versete din câte
cunosc. Este, de asemenea, singurul loc din Biblie unde ni se cere să dovedim că există
Dumnezeu. „Puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor”. Acest lucru este extraordinar.
Nu există nici un alt loc în Cuvântul lui Dumnezeu care să sugereze demonstrarea realităţii lui
Dumnezeu. De fapt, Biblia nu face nici o încercare să-L demonstreze pe Dumnezeu. Ea începe
cu: „La început, Dumnezeu” (Genesa 1:1). Există un domeniu al teologiei numit apologetică. Ea
se ocupă cu apărarea credinţei creştine şi a Bibliei. Mulţi teologi mari au fost în esenţă apologeţi,
cum a fost Toma d’Aquino. D’Aquino a petrecut ani de dezvoltând diferite dovezi despre
Dumnezeu cum este dovada „cosmologică”. El a dedus că Dumnezeu poate fi dovedit din natură.
Unii teologi au făcut alte eforturi. Anselm a dezvoltat ceea ce se numeşte dovada „ontologică”
despre Dumnezeu, anume, că omul concepe în mintea lui o fiinţă „cum alta mai mare nu se poate
concepe” – adică, Dumnezeu. I-am putea menţiona şi pe alţii.
Dar aici este cea mai subtilă apologetică. Apologetica lui Maleahi. „Puneţi-Mă astfel la
încercare”. Vrei să dovedeşti că există Dumnezeu? Vrei să dovedeşti că Dumnezeu este viu? Vrei
să dovedeşti că Dumnezeu mai este încă activ? Onorează-L cu averea ta şi-L vei vedea lucrând
într-un mod care va depăşi aşteptările tale cele mai mari. „Puneţi-Mă astfel la încercare, zice
Domnul oştirilor şi veţi vedea dacă nu voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste
voi belşug de binecuvântare, încât nu va fi destul loc să-l primiţi”. Aşa cum se exprimă A. W.
Pink: „Vă spun, prieteni, sufletul meu este copleşit de uimitoarea condescendenţă a Celui Prea
înalt de a Se pune într-o astfel de situaţie. Dumnezeu permite să fie pus la încercare de noi şi
zeciuiala este un proces de testare. Zeciuiala este un mijloc prin care putem să demonstrăm în
domeniul material existenţa lui Dumnezeu şi realitatea faptului că El conduce toate problemele
temporare”.
Dumnezeu nu a trebuit să adauge acest lucru. El a avut dreptul să-l mustre pur şi simplu
pe aceşti evrei pentru că nu l-au dat ceea ce este al Său. El putea să sfârşească discuţia cu acea
referire la „blestem”. Dar nu a făcut-o. Cu o bunătate şi cu o blândeţe unică, El S-a coborât să ne
motiveze. El a consimţit şi Şi-a pus propria reputaţie în joc. Iată de ce există nenumărate mărturii
despre binecuvântarea pe care au primit-o oamenii în urma zeciuielii. Dumnezeu onorează
ascultarea.
Condiţia evidentă pentru o astfel de binecuvântare este ascultarea. De remarcat: ea nu este
o promisiune absolută. Observaţi cum se exprimă Maleahi. „Puneţi-Mă la încercare. Dacă nu vă
voi deschide ferestrele cerurilor”. „Testaţi-Mă în aceasta. Şi veţi vedea dacă nu voi deschide
 37

zăgazurile cerului”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne provoacă. Şi totuşi El se exprimă în aşa fel,
încât este liber să binecuvânteze sau să reţină binecuvântarea. Aşa cum spune Pavel: „Dumnezeu
poate”. Nu a existat nici o garanţie absolută. Nu, absolut nimic. Dar este grozav de aproape. Atât
de aproape, încât, sincer, mă îndoiesc că a existat vreodată un om care să fi regretat o viaţă sau o
perioadă îndelungată în care a dat zeciuială. Majoritatea vor fi ispitiţi să spună că viaţa lor bună şi
zeciuiala lor dată cu credincioşie sunt legate inseparabil, căci Dumnezeu Însuşi este Cel care ne
încurajează să gândim în acest fel.
Ce anume sugerează Dumnezeu că va fi urmarea zeciuielii noastre? Că va deschide
ferestrele cerului. „Veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna
peste voi belşug de binecuvântare încât nu va fi destul loc pentru el”. Dacă ne-am opri aici, s-ar
putea să limităm binecuvântarea la domeniul spiritual. Dacă acest lucru ar fi adevărat, aş fi într-
adevăr foarte fericit, pentru că aş prefera de o mie de ori mai mult binecuvântarea spirituală a lui
Dumnezeu decât orice beneficiu material. Dacă numai zeciuiala ar asigura o binecuvântare ca
aceasta, cum am putea să nu dăm zeciuială? Şi totuşi, este adevărat că, o dată ce omul primeşte
lumina zeciuielii, trebuie să meargă pe una din cele două căi: înainte sau înapoi. Dacă te sustragi
de la zeciuială, o dată ce ai fost confruntat cu ea, eu prezic că lumina din sufletul tău va păli, dacă
nu va deveni cu adevărat beznă adâncă. Dar dacă vei umbla în această lumină, principalul rezultat
va fi o eliberare spirituală lăuntrică. Te vei simţi nu numai „bun” în lăuntrul tău, dar vei observa
un nou sentiment de libertate, un nou entuziasm pentru trăirea vieţii creştine, o preţuire înnoită a
studierii Cuvântului lui Dumnezeu şi celor din jurul tău le va fi mai uşor să trăiască cu tine! Ţi-o
promit!
Dar Maleahi pare să implice mai mult decât o binecuvântare spirituală. „Şi voi mustra
pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele pământului şi viţa nu va fi
neroditoare în câmpiile voastre, zice Domnul oştirilor” (Maleahi 3:11). Aceasta este o indicaţie
clară a prosperităţii nu numai la un nivel spiritual, ci şi la un nivel material. Ceea ce au fost
grânele sau fructele pentru aceşti evrei care au trăit în vremea lui Maleahi, va fi altceva în ziua de
astăzi – vânzările pentru vânzător, afacerea pentru omul de afaceri, gândirea clară pentru omul
care-şi foloseşte mintea, „reduceri de preţuri” pentru investitor, secerişul binecuvântat pentru
ţăran, uşile deschise pentru cel ce trebuie să se dezvolte, salarii mai mari pentru funcţionar,
secretară, infirmieră, poliţist, pentru şoferul de camion, muncitorul în fabrică sau numai simpla
absenţă a necazului. Nu poate să existe nici o îndoială că Maleahi ne încurajează să credem că,
dacă-l dăm cu adevărat lui Dumnezeu ceea ce este al Lui, onorându-L cu averea noastră, El ne va
face în schimb lucruri care pot fi văzute şi simţite la nivel material sau natural. „Voi mustra
pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta)” (Maleahi 3:11). Aceasta este promisiunea lui Dumnezeu.
Aceste cuvinte ale promisiunii nu apar numai în Maleahi, aşa cum am văzut. Apostolul
Pavel reia aceeaşi problemă. De fapt, Biblia este plină de promisiuni similare. „Cinsteşte pe
Domnul cu averile tale şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău, căci atunci grânarele îţi vor fi
pline de belşug şi teascurile tale vor geme de must” (Proverbe 3:9-10). „Daţi şi vi se va da; ba
încă vi se va turna în sân o măsură bună, îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra. Căci cu
ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura” (Luca 6:38). „Unul, care dă cu mână largă,
ajunge mai bogat şi altul, care economiseşte prea mult, nu face decât să sărăcească” (Proverbe
11:24). Aşa cum a rezumat John Bunyan problema: A fost un om; Unii îl numeau nebun; Cu cât
mai mult dădea, Cu-atât mai mult avea. „Sufletul binefăcător va fi săturat şi cel ce udă pe alţii va
fi udat şi el” (Proverbe 11:25). Un om generos va prospera; cel ce îi înviorează pe alţii va fi e
însuşi înviorat. „Să ştiţi: cine seamănă puţin, puţin va secera şi cine seamănă mult, mult va
secera” (2 Corinteni 9:6). Deci nu este aproape de loc surprinzător că Domnul nostru îşi dă
 38

aprobarea cu privire la practicarea cu credincioşie a zeciuielii. A fost o confirmare a lui Avraam,

Iacov, Moise şi Maleahi printr-o singură idee: „Pe acestea trebuia să le faceţi şi pe acelea să nu le
lăsaţi nefăcute”.
De fapt, zeciuiala este o datorie creştină. Ea este efectiv cuprinsă în cuvintele Domnului
nostru din Luca 17:10: „Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: «Suntem
nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem»”. Şi totuşi, Dumnezeu se bucură să ne
arate că este mulţumit de noi. Este ca şi când nu-Şi poate ascunde propria Sa mulţumire faţă de
noi. Deci ce face El? El ne-o arată. El o arată de atâta timp şi atât de des şi la atâţia oameni, încât
nimeni nu ştie cine a fost primul care a spus: nu poţi să dai mai mult decât îţi dă Domnul.
Aveţi vreo întrebare?
La studiul nostru biblic de vineri seara las timp pentru întrebări. Avem microfoane
instalate pe culoare, ca fiecare să poată fi auzit. Am avut unele seri cu rezultate foarte bune.
Aproape întotdeauna întrebările care au fost ridicate au existat şi în minţile altora. Întrebările
slujesc la clarificarea problemelor puse în discuţie şi adesea, în momentele cele mai neaşteptate,
se pot deschide perspective noi. Uneori se deschid noi perspective atunci când ne confruntăm cu
ceea ce pare să fie o problemă minoră.
Sunt convins că cititorul a avut cel puţin una sau două întrebări în minte şi dacă toţi
cititorii ar avea ocazia să pună o întrebare, în acest stadiu, sunt sigur că ar trebui să scriu o carte
de mai multe ori dimensiunea acesteia! Ceea ce voi face în acest capitol de încheiere este să
anticipez întrebările pe care le-ar putea avea cititorul. Am prevăzut aceste întrebări ca urmare a
propriei mele experienţe pastorale. Mă tem că, fără îndoială, voi omite întrebări la care mă voi
gândi după ce această carte va ieşi de sub tipar.
1. Trebuie să dăm zeciuială din salariul „brut” sau din cel „net”?
Aceasta este adesea prima întrebare pe care omul se gândeşte să o pună atunci când
începe să fie convins de principiul biblic al zeciuielii. Eu răspund că zeciuiala Domnului este de
10 la sută din salariul nostru brut sau 10 ia sută din venitul nostru net, dacă avem o afacere pe
cont propriu.
Trebuie să reamintim faptul că ceea ce ni se reţine din salariul brut este pentru propriul
nostru bine. De fapt, primim acei bani înapoi, inclusiv ceea ce ni se asigură din impozitele noastre
pe venit. În Marea Britanie ni se reţine asigurarea de sănătate deci, în consecinţă, taxele pentru
asistenţa medicală, costul de spitalizare şi alte cheltuieli sunt de fapt beneficii care se datorează
venitului nostru. Dacă cineva dă zeciuială numai din venitul „net”, adică 10 la sută din salariul
efectiv, ea uită că, în ultimă instanţă şi reţinerile sunt ale lui.
Aş avertiza cititorul că reducerea bazei zeciuielii la salariul „net” înseamnă subminarea
promisiunii binecuvântării lui Dumnezeu, deoarece a da zeciuială numai din salariul „net” se
apropie la limită cu a da cu părere de rău şi poate prea bine să militeze împotriva promisiunii de
binecuvântare. Este ca şi când nu crezi cu adevărat că nu poţi să dai mai mult decât îţi dă
Domnul. În plus, o dată ce omul începe să se gândească la venitul „brut” şi „net” şi optează
pentru cel din urmă, se va trezi gândindu-se şi la alte lucruri care, cu toate că nu i-au fost reţinute
de patron, le va reţine el însuşi de la Dumnezeu. Am auzit despre unii oameni care reţin
cheltuielile de transport la biserică, de alţii care reţin orice cheltuială neprevăzută pe care simt că
Dumnezeu ar aproba-o! Când începem să gândim în acest fel, să nu fim surprinşi la sfârşit dacă
Dumnezeu nu mai rămâne cu nimic. Persoana care are o afacere pe cont propriu trebuie să fie
deosebit de conştientă de această capcană.
Amintiţi-vă: Dumnezeu face din a-l dărui ceea ce este al Lui o problemă de onoare. Jack
 39

Taylor se exprimă astfel: „Eu consider că zeciuiala este ceea ce îi înapoiem lui Dumnezeu; în
esenţă, în cel mai strict sens, nu este dărnicie. Ea înseamnă să-l dăm înapoi lui Dumnezeu ceea ce
este deja al Lui”. Manley Beasley a făcut următoarea observaţie: „Experienţa mea personală în
dărnicie a fost aceea că eu nu pot să dau mai mult decât îmi dă Dumnezeu. De fiecare dată când
am început un proiect de dărnicie, Dumnezeu a început proiectul de a-mi da înapoi. Pot să afirm
acest lucru în mod cinstit după mai bine de treizeci de ani”.
Atunci când privim problema în lumina puterii şi a harului lui Dumnezeu, este improbabil
că vom fi vreodată foarte tentaţi să dăm din nou zeciuială numai din venitul „net”.
2. De ce să dau zeciuială când zeciuiala mea efectivă este atât de mică?
Trebuie să o faci deoarece este corect. Mărimea zeciuielii este absolut irelevantă. Donald
Grey Bamhouse a folosit această ilustraţie: „Să ne gândim la fiecare om în termenii capacităţii.
Conducătorii mari şi înzestraţi, care pot fi descrişi în termenii capacităţii, de o mie de tone sunt
puţini şi rari. Există mai mulţi care au o capacitate de o sută de tone şi mai mulţi cu o capacitate
de zece sau cinci tone, mulţimi de oameni cu o capacitate de o tonă şi mari mulţimi care trebuie
să fie măsurate în termenii capacităţii de un sfert de tonă, de 100 litri sau chiar de un litru. Judecat
după standardele lumii, cei cu capacităţi mari par să aibă toate posibilităţile. Onoarea vine în
calea lor. Ei sunt văzuţi, cunoscuţi, lăudaţi şi răsplătiţi. Ei stăpânesc o parte mare din bunurile
lumii. O cisternă de o mie de tone plină pe jumătate pare infinit superioară sticlei de un litru care
este plină şi se revarsă. Dar, aşa cum îi vede Dumnezeu, ei pot să aibă multe lipsuri. Dacă Biblia
ne învaţă ceva, este că Dumnezeu este mai mulţumit de preaplinul sticlei de un litru decât de
cisterna de o mie de tone plină pe jumătate de propriile-l fapte. Când omul se îndrăgosteşte de
propria sa capacitate, devine inutil pentru Dumnezeu”.
Îmi vine în minte povestea „bănuţilor văduvei”. „Isus şedea jos în faţa visteriei Templului
şi Se uita cum arunca norodul bani în visterie. Mulţi care erau bogaţi aruncau mult. A venit şi o
văduvă săracă şi a aruncat doi bănuţi, care fac un gologan. Atunci Isus a chemat pe ucenicii Săi şi
le-a zis: «Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat în
visterie; căci toţi ceilalţi au aruncat din prinosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea,
tot ce-l mai rămăsese ca să trăiască»” (Marcu „12:41-44).
Dumnezeu vede inima. Acesta este lucrul cel mai important, nu cantitatea efectivă. În
orice caz, zeciuiala este tot a Domnului.
3. Este „casa visteriei” întotdeauna biserica?
După părerea mea – da. Nu cred să existe mulţi experţi în Biblie care să aibă opinii
diferite în legătură cu ideea că lucrarea Noului Testament a urmat după preoţia levită. Când Pavel
a afirmat că „cei ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:14), el
a explicat efectiv modul în care a fost susţinută preoţia levită. 1 Corinteni 9:9 este un citat din
Deuteronom 25:4: „Să nu legi gura boului care treieră grâul!”. Pavel a folosit şi Deuteronom 25:4
în sprijinul afirmaţiei sale, că cei care lucrează cu Cuvântul şi doctrina sunt demni de „îndoită
cinste” (1 Timotei 5:17-18). Pavel a apelat de, asemenea la Levitic 6:16 când a întrebat: „Nu ştiţi
că cei ce îndeplinesc slujbele sfinte sunt hrăniţi din lucrurile de la Templu şi că cei ce slujesc
altarului au parte de la altar? Tot aşa, Domnul a rânduit ca cei ce propovăduiesc Evanghelia să
trăiască din Evanghelie” (1 Corinteni 9:13-14). Când sistemul de jertfe al preoţiei levite a fost
desfiinţat prin însăşi jertfa lui Cristos, singurul mod prin care trebuie să trăiască cel ce
răspândeşte Evanghelia va fi evident prin zeciuiala „casei visteriei”.»
Deci, dând zeciuiala unei anumite biserici se susţine nu numai lucrarea acelei biserici, ci
se asigură fonduri pentru acea biserică astfel ca ea, la rândul ei, să trimită Evanghelia în lume.
 40

Iată cum se exprimă Earl C. Wolf: „Prin zeciuielile şi jertfele mele pot să predic Evanghelia în
India, să predau un curs biblic în Taiwan, să ajut bolnavii dintr-un spital din Swaziland, să traduc
Noul Testament în limba haitienilor sau a indonezienilor sau să iubesc un copil orfan din Vietnam
ori Coreea”. Carl Bates face următorul rezumat: „Dumnezeu a avut întotdeauna un «loc» unde să
fie puşi banii sfinţi. În Vechiul Testament, acel loc era cortul întâlnirii şi Templul. În Noul
Testament, acel loc a fost şi este biserica. Am căutat cu atenţie să găsesc un singur exemplu în
Scripturi pentru locul unde este «destinată» zeciuiala. Darurile, da, dar nu zeciuiala”. Cu alte
cuvinte, zeciuiala trebuie să fie încredinţată bisericii pentru ca biserica să poată lua deciziile
corespunzătoare cu privire la utilizarea ei.
4. Nu se poate ca zeciuiala să fie trimisă unei lucrări care susţine Cuvântul lui Dumnezeu,
cum este o societate misionară, o societate biblică, o organizaţie creştină sau chiar o lucrare prin
televiziune?
După părerea mea, nu putem ocoli în nici un fel biserica şi să fim fideli Cuvântului lui
Dumnezeu. Biserica este cea care trebuie să susţină o societate misionară sau orice altă lucrare
validă. Biserica este sursa pentru toate proiectele creştine. A da zeciuiala bisericii înseamnă a
onora biserica. A da zeciuiala direct oricărui alt proiect, oricât ar fi de valid sau „sănătos”,
înseamnă să jefuieşti „casa visteriei” de demnitatea ei.
Dacă a existat vreodată un moment în care să fie nevoie să se restabilească demnitatea
bisericii, acum este momentul. Biserica şi-a pierdut credibilitatea în lume. A da zeciuiala efectivă,
zeciuiala lui Dumnezeu, oricărei alte organizaţii decât bisericii înseamnă a se continua pierderea
credibilităţii pe care a suferit-o biserica. Dacă fiecare creştin ar da zeciuiala direct la biserică,
părerea mea este că fiecare organizaţie creştină care îl are pe Dumnezeu drept stăpân va avea mai
mult ca oricând.
As fi de acord cu Carl Bates că „darurile”, peste zeciuială, sunt o excepţie, deoarece în
acest fel Zeciuială ajunge direct la locul unde Biblia spune că este destinată. Dacă cineva are un
dar peste zeciuială şi este înclinat să-l dea în altă parte decât în biserică, nu as putea găsi prea
multe obiecţii. Aş spera doar că o asemenea persoană ia în serios mai întâi nevoile care există în
propria ei biserică.
5. Dar dacă zeciuiala unui om este mult mai mare comparativ cu cea a celorlalţi membri
din biserică?
Acest gen de situaţie apare frecvent în bisericile mai mici. Uneori zeciuiala unui om de
afaceri prosper depăşeşte suma totală a zeciuielilor tuturor celorlalţi membri. Într-un astfel de caz
este vorba de un mare test al credinţei acelei persoane. Este exact reversul cazului cu „bănuţii
văduvei”. Aşa cum o persoană, a cărei zeciuială constă din bănuţi, trebuie să aibă asigurarea că
trebuie totuşi să dea, la fel este şi cu persoanele bogate. Într-un sens, este un test mai mare. Căci,
aşa cum zeciuiala omului sărac pare neimportantă deoarece este atât de mică, omul bogat ar putea
să dea mult mai puţin decât zeciuiala sa şi totuşi să cauzeze prosperitatea unei biserici (dacă este
o biserică mică). Pentru omul bogat ispita este deci fie: 1) să reţină o parte din întreaga zeciuială,
fie 2) să împartă zeciuiala. Eu cred că zeciuiala este a Domnului şi că trebuie să meargă direct la
biserică. Sunt banii Domnului şi nu ai altcuiva.
Un om a cărui zeciuială este o sumă relativ mare se va afla fără îndoială în situaţia de a da
sume mari şi în altă parte. Dar acest om ar trebui să fie în primul rând un „membru al bisericii”.
El ar trebui să dea un exemplu, onorând biserica. Dumnezeu l-a aşezat într-o biserică, indiferent
de mărimea ei, prin propria Sa voie secretă. Persoana a cărei zeciuială este mai mare decât a
majorităţii ar trebui să accepte acest lucru. Ea trebuie să-şi încredinţeze zeciuiala bisericii. Este
 41

un act de mare umilinţă să încredinţezi bisericii o sumă mare de bani. Este un test al credinţei,
spun eu, care îl întrece chiar pe cel al persoanei al cărei venit este mic. Adevărul rămâne însă
acelaşi, anume că omul nu hotărăşte asupra propriilor lui bani, ci asupra banilor lui Dumnezeu.
6. Dar dacă cineva nu îşi poate permite să dea zeciuială?
Răspunsul este că nu ne putem permite să NU DĂM zeciuială. Cine-şi poate permite să-L
jefuiască pe Dumnezeu? Cei care îl jefuiesc pe Dumnezeu sunt sărăciţi şi ei perpetuează azi
starea tristă a bisericii în lume. J. Wilbur Chapman a citat singurul caz pe care l-a cunoscut în
care o persoană care a dat regulat zeciuială s-a simţit înşelată la sfârşit. La o întrunire de
rugăciune, o femeie a mărturisit public în biserica ei că Dumnezeu a greşit faţă de ea: „Mâine
trebuie să fiu dată afară din slujba pe care am deţinut-o timp de mulţi ani. Nu am bani
economisiţi. Nu ştiu ce se va întâmpla cu mine. Timp de mulţi ani am dat pentru cauza
Domnului; acum, când sunt bătrână şi nu mai pot să lucrez, mă confrunt cu cea mai cruntă sărăcie
şi cu sprijinul ruşinos al milei publice. Simt că mâine, când voi fi concediată pentru totdeauna,
trebuie să-l spun lui Dumnezeu că nu mi-a purtat de grijă, aşa cum a promis”.
Ziua următoare, dr. Chapman a fost invitat la prânz de un de afaceri creştin. Acest om i-a
spus dr. Chapman cât de încântat este că firma lui a iniţiat un plan de pensionare pentru angajaţi.
„Astăzi intră în vigoare acest plan de pensionare şi prima persoană care va beneficia de pensie
este o membră a bisericii dumneavoastră, dr. Chapman”. Membra bisericii a fost femeia care s-a
plâns cu o seară înainte.
7. Dar dacă sunt singura persoană din biserică mea care dă zeciuială?
Am cunoscut cazuri ca acesta. Poate fi supărător pentru persoana care este singura care
face ceea ce a poruncit Dumnezeu şi totuşi acest caz trebuie privit ca un exemplu minunat. În
primul rând, ceea ce face omul în acest caz este între el şi Dumnezeu. Dumnezeu vede ce se
întâmplă. La urma urmei, aceasta este ceea ce contează cu adevărat. Tu eşti cel îmbogăţit. În al
doilea rând, în nici un caz nu trebuie să faci aceasta pentru a câştiga aprecierea publică. În prima
biserică pe care am păstorit-o sunt foarte sigur că am fost singurul care dădeam zeciuială. Era o
biserică din munţii din Tennessee şi acei munteni abia dacă întreţineau acea mică biserică. Dacă
exista o nevoie, se puneau cu toţii serios pe lucru şi ajutau. Dar nu dădeau zeciuială. Acolo a fost
pentru prima dată când am auzit următoarea expresie – Căci casierul bisericii mi-a spus-o
literalmente: „Dumnezeu vă va ţine umil, frate Kendall şi noi vă vom ţine sărac”. Trebuie să spun
că s-au ţinut de cuvânt.
La un nivel mai înalt, nu există o încercare mai mare decât să fii „singurul” care este
evident ascultător. Dar trebuie să evităm „complexul Ilie”, aşa cum s-a exprimat William
Hendricks. „Am rămas numai eu singur” (1 împ. 19:10) este o atitudine care nu ne face mai
plăcuţi lui Dumnezeu. „Cum puteţi crede voi, care umblaţi după slava pe care vi-o daţi unii altora
şi nu căutaţi slava care vine de la singurul Dumnezeu?” (Ioan 5:44). Trebuie să ne tragem bucuria
din Domnul Însuşi. Ce contează că nimeni altcineva nu ascultă? Sunt într-o situaţie mai bună
dacă aştept ca alţii să facă ce ar trebui să facă? Ce dacă nimeni altcineva nu-L primeşte pe Cristos
ca Mântuitor? Câştig ceva dacă-mi pierd sufletul? Va veni o zi în care vom sta cu toţii înaintea
scaunului de judecată al lui Cristos. Zeciuiala nu va avea nimic de-a face cu faptul că vom avea
sau nu vom avea intrare liberă în cer, dar mă îndoiesc foarte mult că ne va părea rău la judecata
lui Dumnezeu că am fost credincioşi Cuvântului Său de-a lungul anilor. „Căci toţi trebuie să ne
înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata
după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup” (2 Corinteni 5:10).
8. Nu este zeciuiala o povară pentru săraci?
 42

Nu, nu este. Aşa cum a descris-o cineva: „Planul zeciuielii este planul lui Dumnezeu şi
este cel mai corect şi rezonabil aranjament din lume”. Săracul trebuie să plătească la fel de mult
pentru mâncare ca şi bogatul. Săracul trebuie să plătească la fel de mult pentru un litru de benzină
ca şi bogatul. Dar dacă săracul are un venit mai mic, el are o zeciuială mai mică. Nu este nici o
favoare pentru sărac să-l încurajezi să creadă că este scutit de zeciuială. De ce să facem
discriminare? Zeciuiala este un mare privilegiu. Dumnezeu ne onorează spunându-ne că 10 la
sută din venitul nostru, oricine am fi noi, este al Lui. Aceasta arată ca eu contez pentru
Dumnezeu!”
Prin urmare, zeciuiala dă demnitate fiecărui om. Zeciuiala rupe barierele socio-
economice. Trece peste orice sistem de clasă. Zeciuiala este pentru fiecare şi afirmaţia că
„zeciuiala este a Domnului” îi pune pe toţi oamenii – bogaţi sau săraci, renumiţi sau necunoscuţi
– într-o relaţie potenţial intimă cu Dumnezeul Cel Prea înalt. Cele zece procente ale mele s-ar
putea să fie considerabil mai mici decât ale oricărei alte persoane, dar cealaltă persoană nu va fi
mai favorizată decât mine în ochii lui Dumnezeu. Zeciuiala este o demonstrare a faptului că
Dumnezeu nu face deosebire între oameni.
9. Nu este un păcat să dai zeciuială când ai datorii? Nu ar trebui să ne plătim mai întâi
datoriile reale şi apoi să începem să dăm zeciuiala?
Nu, la amândouă întrebările. Este un păcat, un mare delict să nu-ţi plăteşti „datoria” faţă
de Dumnezeu – zeciuiala. Este a Lui. La a doua întrebare, cât de mulţi bani crezi cu-adevărat că
va primi Dumnezeu, în cele din urmă, dacă fiecare creştin ar aştepta până când ar ieşi din datorii
înainte ca să înceapă să dea zeciuiala? Majoritatea creştinilor pe care îi cunosc au datorii şi mulţi
dau zeciuială. Majoritatea creştinilor pe care îi cunosc au datorii şi probabil că mulţi vor plăti
pentru o casă, sau o maşină, sau un televizor, sau orice altceva un timp îndelungat.
Propria mea experienţă (aşa cum am relatat-o anterior) a fost că am intrat tot mai adânc în
datorii, până ce soţia mea şi cu mine am început să dăm zeciuială. Din acel moment, am început
să fac mai mult cu cele 90 de procente (nu-mi cereţi să vă explic – nu pot) pentru a-mi achita
datoriile, decât am putut să fac la început cu întreaga sumă de 100 de procente.
Pentru că veni vorba, observaţi că am spus „soţia mea şi cu mine”. Carl Bates a spus
odată: „Soţia mea şi cu mine dăm zeciuiala la visterie”. Este un lucru minunat atunci când atât
soţul, cât şi soţia simt la fel în această problemă. Îi apropie mai mult unul de celălalt; ei lucrează
chiar ca o echipă.
10. Trebuie să ţinem un registru al dărniciei personale? Da.
Este un mod de a-ţi adeveri ţie însuti că, la sfârşitul anului, zeciuiala ta a fost efectiv egală
cu (sau a depăşit) 10 la sută din venitul tău anual. Pe deasupra, este un lucru bun. Mulţi creştini
au datorii numai din cauză că nu au învăţat cum să administreze banii. Ţinerea socotelilor va
ajuta mult. De asemenea, cred că zeciuiala poate să slujească la motivarea unei persoane să fie
atentă pe ce cheltuie banii. De exemplu, dacă începi acum să dai zeciuială şi nu ai mai făcut
aceasta, s-ar putea să-ţi fie puţin frică. „Cum ne vom descurca?” te-ai putea întreba. Dându-l lui
Dumnezeu ce este al Său poate sluji prea bine ca să te facă foarte atent la toate celelalte cheltuieli
şi ţinerea socotelilor tuturor veniturilor şi cheltuielilor este un lucru bun. Zeciuiala s-ar putea
chiar să fie mijlocul de a învăţa cum să-ţi administrezi toţi banii.
În America, există posibilitatea să se scadă darurile pentru biserică de la plata impozitului
pe venit; de aceea, ţinerea unui registru este esenţială. Nu este la fel în Marea Britanie. Prin
urmare, un creştin din Marea Britanie are ocazia să-şi dovedească sinceritatea într-un fel în care
americanii nu pot, deoarece în America „scăderea impozitului” a fost pentru unii o motivaţie
 43

suplimentară pentru a da zeciuiala. Aceasta este oarecum de compătimit. Mă întreb uneori ce s-ar
întâmpla cu dărnicia în America dacă „Unchiul Sam” (porecla tipică dată de americani statului
american – n. Trad.) ar spune brusc: „Nu se mai fac reduceri de impozite pentru banii daţi la
biserică”. De fapt, se pare că în Statele Unite a existat oricum o tendinţă în această direcţie.
Guvernul face viaţa cetăţeanului de rând din ce în ce mai grea. Se poate să vină timpul când
americanii îşi vor dovedi dragostea pentru Domnul Isus Cristos făcând dărnicie fără privilegiul
reducerii impozitului. Dar lucrul acesta fost întotdeauna adevărat în Marea Britanie. Cred că
creştinii din Marea Britanie au o ocazie glorioasă să stabilească un standard înalt al dărniciei
pentru americani şi pentru lume dacă ne dăm seama că ei nu beneficiază de un asemenea lux cum
este reducerea impozitelor în ceea ce priveşte darurile destinate bisericii. Totuşi, ceea ce pot face
cetăţenii britanici este să semneze un „deed of covenant” (o declaraţie oficială), care permite
bisericii (nu persoanei individuale care dăruieşte) să ceară înapoi o parte din impozit de la stat.
Fiecare creştin din Marea Britanie trebuie să profite din plin de aceasta de dragul bisericii.
Metoda britanică are ca rezultat avantajul bisericii sau al carităţii, în timp ce metoda americană
are ca rezultat avantajul individului. În ambele cazuri eu aş recomanda desigur să se profite din
plin de dispoziţiile legii şi în ambele cazuri să se ţină un registru de socoteli.
11. Care este cel mai bun procedeu pentru persoana care dă zeciuială, care are dificultăţi
în administrarea banilor şi în „realizarea scopurilor”? Dar dacă descoperă că nu mai are bani după
ce şi-a făcut cumpărăturile şi şi-a achitat notele de plată?
Cel mai bun procedeu este să se înceapă cu zeciuiala. Dă-o de la început. Pune zeciuiala
în capul listei. Dacă venitul tău lunar este de 1.200 dolari, atunci pune 120-dolari deoparte şi
începe să-ţi planifici cheltuielile pe baza celor 1.080 dolari. Este aşa de simplu. Dacă venitul tău
săptămânal este de 150 dolari, atunci pune deoparte 15 dolari şi acţionează apoi pe baza celor 135
dolari. Ţine minte: ceea ce ai pus deoparte este „sfânt pentru Domnul” şi nu trebuie să te atingi de
zeciuială. Este a Domnului şi trebuie pusă complet deoparte până în prima zi a săptămânii (1
Corinteni 16:2).
12. Zeciuiala trebuie plătită săptămânal sau lunar?
Dacă eşti plătit săptămânal, atunci dă-ţi zeciuiala în fiecare duminică. Dacă eşti plătit
lunar, dă-ţi zeciuiala în prima duminică după ce ai fost plătit. Dacă eşti fermier sau ai o afacere pe
cont propriu, fără îndoială că ai învăţat disciplina administrării banilor. În unele cazuri, s-ar putea
să fie bine să-ţi „estimezi” zeciuiala (dacă ai fonduri între timp) până când poţi să-ţi clarifici
problemele, o dată ce ştii câţi bani ai câştigat. În acest fel poţi să dai destul de regulat pentru
binele bisericii.
13. Trebuie adolescenţii sau chiar copiii să dea zeciuială?
Da, dacă au un venit. Cel mai bun timp să înveţi să dai zeciuială este când eşti tânăr. Eu
păstrez ca pe o comoară propria mea experienţă (cum am spus anterior). Joan Barnett s-a adresat
odată unor tineri: „Eu am început să dau zeciuială atunci când am primit acel cec de mare
importanţă de la acea primă slujbă emoţionantă. Am fost atât de recunoscătoare pentru acea
slujbă, încât am hotărât că Dumnezeu va primi primul o parte din acei bani. Vă daţi, desigur,
seama că Dumnezeu aşteaptă să-l daţi zeciuială”. Dumnezeu îi onorează şi pe cei tineri!
14. Trebuie ca studenţii care au bursă să dea zeciuială?
Acest lucru depinde, dar eu nu aş considera că o bursă care a fost destinată pentru studii
este un venit. Este un lucru cu totul deosebit. Bursa se dă pentru un scop specific. Dar în cazul în
care bursa totală depăşeşte suma necesară pentru studii şi cazare, eu aş îndemna studentul să dea
zeciuială din „venitul net”, aşa cum ar face omul de afaceri.
 44

15. Trebuie să se dea zeciuială din rambursarea unor cheltuieli?

Nu, deoarece acesta nu este venit.
16. Trebuie să se dea zeciuială din pensie?
Desigur. Şi totuşi, unii arată că, dacă ai dat zeciuială din salariul brut de-a lungul anilor, ai
dat deja zeciuială din venitul tău de pensionare. Acest lucru este adevărat până la un punct. De
obicei, patronul sau statul adaugă la fondul de pensii; în plus, plata nu încetează decât o dată cu
decesul pensionarului, prin urmare nu există nici o posibilitate să calculezi proporţia în care ţi se
dau înapoi proprii tăi bani.
Unii pot să creadă că aceasta este o problemă neînsemnată. Dacă nu stupidă. Dar
problema îi îngrijorează pe mulţi oameni. Eu aş lăsa ca fiecare să rezolve problema aceasta cu
Dumnezeu. „Duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur” (Filipeni 2:12). Eu as
crede, desigur, că creştinul va dori să dea zeciuială până la ultima lui suflare şi mie mi se pare că
orice pensie este un venit.
17. Cu siguranţă probleme ca aceasta aduc a legalism. Ce contează dacă cineva ţine
literalmente socoteala ca să fie sigur că a dat efectiv zece procente? Nu înseamnă aceasta să fii cu
adevărat legalist?
Poate. Cu siguranţă că s-ar putea dovedi în detrimentul spiritului omului, în special dacă
omul a intrat pe făgaş legalist. Iată de ce am accentuat problema siguranţei înaintea lui
Dumnezeu, fără Lege. Suntem mântuiţi pe deplin, exclusiv şi în mod absolut prin harul lui
Dumnezeu. Zeciuiala nu-l va ajuta pe om să ajungă în cer. Ea nu te va mântui. Nu te va ajuta să
devii creştin. Dacă cred ceva, cred că suntem mântuiţi numai prin har, numai prin credinţă numai
în Cristos. Zeciuiala nu adaugă nimic la aceasta.
Totuşi, cred la fel de mult că fiecare creştin are ocazia să-şi arate recunoştinţa faţă de
Dumnezeu. Sfinţirea înseamnă ascultare voluntară. Cu cât evităm mai mult păcatul şi ispita, cu
atât suntem mai recunoscători. Billy Sunday a spus odată că motivul pentru care creştinii cad în
păcat este că tratează ispita mai degrabă ca pe o prăjitură cu căpşuni decât ca pe un şarpe cu
clopoţei. Dacă eşti căsătorit, nu vrei ca soţul sau soţia ta să trateze imoral jurământul de căsătorie.
Dacă soţia ta vrea să se poarte necuviincios cu un alt bărbat, nu cred că ţi-ar place prea mult. Este
ea „legalistă” când este atentă şi credincioasă?
Noi suntem căsătoriţi cu Cristos (Romani 7:4). Dacă Lui nu i-ar păsa dacă suntem atenţi
sau credincioşi, ne-am întreba pe drept dacă-l pasă de fapt de noi! Dar Lui îi pasă. El ne-a iubit
atât de mult încât Şi-a dat viaţa pentru noi. El ne iubeşte atât de mult încât ne urmăreşte chiar
acum fiecare mişcare. El ne onorează luând notă de fiecare mişcare pe care o facem. Suntem
motivaţi să trăim vieţile evlavioase atunci când ne dăm seama de aceasta. Cu cât suntem mai
atenţi, cu atât îi suntem mai plăcuţi. Suntem atenţi să-l fim plăcuţi deoarece El a murit pentru noi.
Problema zeciuielii este un mod de a arăta că ne pasă. Problema ţinerii socotelilor este un mod de
a arăta cât de minuţioşi suntem. Samuel Young a spus: „Motivaţia principală pentru dărnicie este
crucea lui Isus Cristos. Dacă aceasta nu ne mişcă, nimic altceva nu ne va mişca pentru prea mult
timp”. Dr. Young a mai spus: „Când dărnicia este greşită, viaţa nu este deloc bună”. Eu nu cred
că nu-l suntem plăcuţi lui Dumnezeu prin faptul că suntem atenţi să-l înapoiem întreaga zeciuială.
18. Dar nu există totuşi pericolul de a fi legalist?
Ba da. Dar nu este un pericol foarte serios. Când îţi dai seama că eşti mântuit şi acceptat
de Dumnezeu, indiferent dacă dai sau nu dai zeciuială, este improbabil că legalismul va ocupa un
„loc în faţă”. Pericolul este acesta. Nu trebuie niciodată să crezi că zeciuiala contează pentru
 45

justificare. Nu contează. Căci dacă crezi că contează, îi dai lui Dumnezeu motive în plus să te
pedepsească. Acesta este exact motivul pentru care am afirmat anterior că Dumnezeu ne
binecuvântează pe baza „condiţiei aparente” a ascultării. EI se coboară la nivelul nostru ca să ne
motiveze. Dar nu rezultă că putem să negociem cu Dumnezeu pe baza zeciuielii. Nu putem
niciodată să facem aceasta şi dacă ne-am gândi la acest lucru, trebuie să ni-l scoatem imediat din
minte! Dumnezeu nu a promis în mod absolut şi categoric un anumit fel de binecuvântare. Pavel
a spus doar: „Dumnezeu poate” (2 Corinteni 9:8). Maleahi a spus: „Veţi vedea dacă nu vă voi
binecuvânta” (Maleahi 3:10). Aceste versete sunt exprimate atent, ca să protejeze suveranitatea şi
libertatea lui Dumnezeu.
O cale legalistă poate să apară în două feluri: 1) Dacă sperăm sau credem în secret că
zeciuiala contează pentru justificare. Trebuie să privim propria noastră zeciuială ca pe o „haină
mânjită” (Isaia 64:6). Dacă se întâmplă ca binecuvântarea lui Dumnezeu să coincidă cu ascultarea
noastră, nu trebuie să atribuim direct acest fenomen ascultării noastre, ci bunătăţii lui Dumnezeu,
care ne-a dat posibilitatea să ascultăm! 2) Dacă ne împărţim venitul brut la zece cu multe
zecimale, astfel încât începem să ne temem că dăm prea mult sau prea puţin. Cu toate că trebuie
să fim atenţi, nu trebuie să fim ridicoli.
19. Dar nu este posibil să aluneci într-un sindrom „mă tem să nu dau”? Dacă da, nu ar
trebui să ne oprim să dăm până ce trecem de această fază?
Desigur, este adevărat că se poate aluneca într-un sindrom „mă tem să nu dau”. Dar există
oare un lucru în lumea aceasta, pe care să-l facem vreodată fără să ne confruntăm cu această
problemă? Se poate să ne temem să lipsim de la un serviciu divin ca nu cumva să fie unul
neobişnuit de bun; mie mi-e frică să nu cumva să pregătesc o predică necorespunzătoare,
deoarece nu cred în capacitatea mea de a predica de multe ori în mod spontan; mi-e frică ca nu
cumva să n-am rezervorul maşinii plin, căci s-ar putea să am nevoie de maşină când staţiile de
benzină sunt închise; mi-e teamă ca nu cumva să nu fiu întotdeauna prietenos, pentru că nu vreau
să rănesc inutil pe cineva; mi-e teamă ca nu cumva să nu mănânc corespunzător sau să nu dorm
suficient, să nu devin inutil sensibil la microbi. Abandonez eu aceste temeri doar ca să-mi
dovedesc că refuz să fiu pe o anumită cale? Nu realizez nimic dacă o fac. Dar se pare că atunci
când ajungem la banii noştri, putem să devenim, într-adevăr, foarte vulnerabili la ispita de a
înceta să dăruim. Acesta este probabil motivul pentru care John Wesley a spus că ultima parte din
om care trebuie convertită este punga lui. Martin Luther a spus: „Fiecare om are nevoie de două
convertiri: prima, a inimii lui şi cea de-a doua, a pungii lui!”
Sindromul „mă tem să nu dau” este în general o teamă sănătoasă. Este o teamă care se
bazează pe credinţă. Desigur, este posibil ca un motiv egoist să se furişeze alături de o preocupare
validă, dar, în general, noi facem ceea ce ştim în inimile noastre că este bine – indiferent dacă ne
vine să o facem sau nu. Numai din cauză că o teamă egoistă concurează cu o preocupare validă
nu este un motiv suficient de bun ca să abandonăm planul în întregime! Probabil că atunci când
sunt ispitit să nu pregătesc o predică la fel de atent ca de obicei, va apărea o teamă paralelă că
biserica mea va observa acest lucru; realizez eu (sau ei) ceva doar pentru că am refuzat să-mi fac
griji în privinţa aceasta? Uneori diavolul câştigă o victorie pur şi simplu deoarece credem că
trebuie să ne testăm, când, de fapt, este vorba de o ispită de care ne este ruşine şi care concurează
pentru atenţia noastră. Această ispită trebuie ignorată, trebuie să ne împotrivim ei, ca nu cumva să
ni se distragă atenţia de la ceea ce este corect şi responsabil. Când dăruiesc deoarece „mă tem să
nu dau”, nu-mi va părea niciodată rău mai târziu. Pur şi simplu înseamnă că „teama mea să nu
dau” a fost, la urma urmei, o preocupare responsabilă, nu o motivaţie meschină, egoistă.
 46

20. Dacă nu am dat zeciuială, înseamnă aceasta că am rămas „în urmă” cu zeciuielile
mele. Aceasta înseamnă că am datorii mari – faţă de Dumnezeu. Trebuie să plătesc, zeciuielile
din urmă?”
Nu. Începe acum. Atunci când Dumnezeu iartă, El uită. Mărturiseşte-ţi păcatul de a nu fi
dat zeciuială. Acceptă că eşti iertat (1 Ioan 1:9). Nu te mai uita înapoi. Mergi înainte. Dar nu mai
repeta acelaşi păcat. Du-te şi să nu mai păcătuieşti. Dumnezeu iartă şi continuă să ierte, este
adevărat. Dar nu trebuie să-ţi baţi joc de El. „Nu vă înşelaţi: «Dumnezeu nu Se lasă batjocorit».
Ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Galateni 6:7). Dacă-ţi pare rău cu-adevărat, acceptă-ţi
iertarea şi mergi înainte.
Pe de altă parte, dacă ai acumulat fonduri, ai putea, ca şi Zacheu, să vrei să faci ceva. El a
fost atât de copleşit de recunoştinţă, încât a vrut să dea jumătate din bunurile sale (Luca 19:8).
Poate că ai fost binecuvântat de Dumnezeu din punct de vedere financiar, în ciuda faptului că nu
ai dat zeciuială. Ar trebui să te simţi foarte smerit şi recunoscător. Sfatul meu este acelaşi ca cel
dat mai sus: mergi înainte – nu te mai uita înapoi. Dar dacă ai vrea să dai bisericii un dar
„simbolic” de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, aş înţelege. Nu pierzi nimic prin aceasta.
Închei acest capitol final cu aceasta, începe să dai zeciuială acum. Nu pot să fiu mai serios
ca atunci când spun: începe imediat. Duminica următoare dă-ţi zeciuiala de pe luna sau
săptămâna în curs la biserica ta. Fă-ţi un obicei pe care să nu-l întrerupi tot restul vieţii tale.
Concluzie.
W. A. Criswell ne spune istoria unui pastor care a fost întrebat: „Câţi membri aveţi în
biserică?” Răspunsul a fost: „O sută cincizeci”. Pastorul a fost întrebat în continuare: „Câţi dintre
ei dau zeciuială?” Pastorul a răspuns: „O sută cincizeci”. Persoana care a întrebat a exclamat cu
uimire: „Cum? Toţi cei o sută cincizeci, întreaga biserică dă zeciuială?” „Da, într-adevăr”, a spus
pastorul. „Aproximativ cincizeci îşi aduc zeciuiala la visterie şi Dumnezeu o strânge de la restul”.
La urma urmei, „noi nu-L înşelăm pe Dumnezeu”, trage concluzia dr. Criswell. „Fie că
pot eu să-l dau zeciuiala într-un profund act spiritual de închinare, fie că poate El să o strângă. În
ambele cazuri, Dumnezeu îşi ia ce este al Lui”. Faptul trist rămâne totuşi că vistieria este jefuită
atunci când nu ducem zeciuiala la ea. Dumnezeu o obţine, dar nu rezultă că ajunge în visterie.
Atunci când Dumnezeu este jefuit, El are propria Sa cale de a strânge zeciuiala de la noi. Cum
colectează Dumnezeu zeciuiala? „Sunteţi blestemaţi câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul
în întregime” (Maleahi 3:9). Nu acesta este modul în care vrea Dumnezeu să o strângă. El nu
găseşte nici o plăcere în a-Şi arăta nemulţumirea faţă de noi. Este o mare mângâiere să ştii că
Dumnezeu ia în serios problema zeciuielii. Este o mare consolare faptul că Lui îi pasă efectiv ce
fac cu banii mei. Când mă gândesc că lui Dumnezeu îi aparţin „fiarele munţilor cu miile lor”
(Psalmul 50:10) şi totuşi îi pasă de mine atât de mult, încât acordă atenţie propriilor mei bani,
aceasta îmi dă un sentiment de mare siguranţă. Deoarece înseamnă de asemenea că El observă
când am probleme financiare. Lui îi pasă cu-adevărat!
Lui Dumnezeu îi pasă atât de mult, încât ne găseşte acolo unde suntem. Dovada pentru
aceasta este modul în care ne motivează. La fel cum ne motivăm copiii să facă ceea ce trebuie, de
fapt să facă din cauză că este cel mai bine pentru ei, tot aşa se coboară Dumnezeu la slăbiciunea
noastră că să ne călăuzească. După ce am făcut ceea ce El a căutat să ne determine să facem, îi
suntem recunoscători aşa cum suntem, în cele din urmă, faţă de părinţii noştri preocupaţi.
Există diferite nivele de motivaţie. Cu alte cuvinte, motivul pentru care dăm efectiv va
revela dacă dăm cu părere de rău sau cu bucurie. Inimile noastre ne pot juca renghiuri. „Inima
este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9).
 47

Verificarea propriilor noastre motive poate fi un lucru destul de dureros. Cine poate să ştie care
sunt cu-adevărat motivele noastre?
Aş dori să enumăr cinci nivele de motivaţie în ceea ce priveşte dărnicia noastră. S-ar
părea că primele două nivele intră în categoria dărniciei cu părere de rău, ultimele două în cea a
dărniciei cu bucurie, cel din mijloc fiind la limită.
1. Dărnicia în lumina avantajelor impozitului redus.
Acest lucru este valabil în unele ţări, în special în America. Numai Biblia trebuie să ne
asigure motivul pentru dărnicia faţă de biserică. Când lăsăm ca dispoziţiile guvernamentale să
slujească drept bază pentru motivaţie, cu siguranţă că aceasta înseamnă că suntem împinşi la
nivelul cel mai de jos. Desigur, trebuie să se profite de astfel de dispoziţii cât timp sunt în vigoare
(aşa cum creştinul din Marea Britanie trebuie să semneze acea declaraţie oficială), dar dacă
acestea slujesc drept motiv pentru dărnicie este, într-adevăr, foarte trist. Cum ar putea cineva să
ştie dacă este motivat la acest nivel? Răspuns: dacă ai şti că statul nu-ţi va recunoaşte darul, ai da,
totuşi, suma exactă la fel de des? Probabil că singura cale de a şti în fine dacă motivaţia este la
acest nivel este să trăieşti într-o altă ţară, cu legi de impozitare diferite şi să vezi dacă dărnicia
individuală scade.
2. Dărnicia în lumina supravieţuirii bisericii.
Unii dau bani unei biserici de-abia ca să o menţină în stare de funcţionare – adică, să-şi
plătească notele de plată (inclusiv salariul pastorului). Se poate susţine că cei care fac acest lucru
pot să o facă cu bucurie deoarece simt prea bine că banii lor sunt atât de disperat de necesari. Unii
dintre noi putem primi un sentiment de mare dreptate atunci când ştim că salvăm o corabie care
se scufundă. Dar este, desigur degradant când vorbim despre Biserica pentru care a murit Cristos!
Înseamnă să tratăm propria Biserică a lui Dumnezeu cu un aer protector, ca şi când Biserica este
norocoasă să aibă sprijinul nostru. Aceasta este, deci, cu greu dărnicie cu bucurie.
3. Dărnicia în lumina posibilei pedepse a lui Dumnezeu.
Aceasta este la limită. Cu siguranţă nu este dărnicie cu bucurie. Dacă este ceva, este
dărnicie cu părere de rău. Şi totuşi, este un nivel mai înalt decât am văzut mai sus, deoarece se dă,
cel puţin, prin credinţă, pentru că se dă zeciuiala înţelegând că Dumnezeu este implicat. Cele
două nivele anterioare îl omit efectiv pe Dumnezeu. În măsura în care se face dărnicie în lumina
faptului că Dumnezeu ia notă, aceasta se face printr-o oarecare măsură de credinţă. În plus, teama
de pedeapsa lui Dumnezeu nu trebuie îndepărtată ca un motiv complet greşit. Majoritatea dintre
noi am experimentat acest lucru şi este singura motivaţie cu care pot să ajungă în contact unii din
noi când nu trăim atât de devotaţi lui Cristos cum ar trebui. Teama de pedeapsă i-a păzit pe mulţi
copii ai lui Dumnezeu să cadă în păcat. Cine dintre noi nu a cunoscut aceasta? Dacă Domnul
nostru Însuşi foloseşte pedeapsa ca motivaţie, nu trebuie să o tratăm cu uşurinţă. „Să nu mai
păcătuieşti ca nu cumva să ţi se întâmple ceva mai rău” (Ioan 5:14).
4. Dărnicia în lumina posibilei binecuvântări a lui Dumnezeu.
Atunci când apostolul Pavel ne-a spus să nu dăm cu părere de rău, ci cu bucurie, a fost în
contextul promisiunii de binecuvântare. „Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu
părere de rău sau de silă, căci «pe cine dă cu bucurie îl iubeşte Dumnezeu». Şi Dumnezeu poate
să vă umple cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosiţi în
orice faptă bună” (2 Corinteni 9:7-8). Promisiunea binecuvântării trebuie să ne înveselească
atunci când suntem tentaţi să nu dăm! Pavel nu a vrut sa spună că ar trebui să dăm numai când
suntem într-o dispoziţie veselă – cu atât mai puţin să dăm o sumă atât de mică, încât să nu ne
strice buna dispoziţie – ci să dăm deoarece Dumnezeu observă! Cum observă El dărnicia noastră?
 48

Arătând-o prin binecuvântare. „Puneţi-Mă astfiel la încercare, zice Domnul oştirilor şi veţi vedea
dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de
binecuvântare” (Maleahi 3:10).
5. Dărnicia în lumina gloriei lui Dumnezeu.
Acesta este nivelul cel mai înalt. A-L glorifica pe Dumnezeu. Este credinţa „chiar dacă
nu” (Daniel 3:18). Înseamnă să-l dăm lui Dumnezeu ce este al Său deoarece este al Său!
Înseamnă să dai zeciuială deoarece este drept. Înseamnă, cum s-ar spune, chiar să uiţi de
promisiunea binecuvântării. Îi dăm lui Dumnezeu din pură recunoştinţă. Îi dăm deoarece am fost
deja binecuvântaţi. A fi binecuvântat în continuare făcând ceea ce îţi place deja să faci este
aproape prea mult! Cu alte cuvinte, când dăruim pentru a-L glorifica pe Dumnezeu înseamnă cu
adevărat să nu lăsăm ca mâna dreaptă să ştie ce face mâna stângă (Matei 6:3). Înseamnă
adoptarea mai dinainte a atitudinii conform căreia „suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram
datori să facem” (Luca 17:10).
În orice caz, zeciuiala face mai mult pentru noi spiritual, decât face la orice nivel material.
Nu există îndoială în această privinţă. Ea eliberează spiritul. Ea eliberează alte resurse din
moştenirea noastră în Cristos, care altfel ar fi fost bine închise. Acesta este motivul pentru care
Adrian Rogers a spus: „Scopul zeciuielii este de a-L demonstra pe Dumnezeu”, deoarece
zeciuiala este „calea Lui pentru noi ca să ne dezvoltăm credinţa în El”. Dr. Rogers povesteşte
istoria unui om care şi-a pus fiii să lucreze în holde în timp ce alţi băieţi mergeau să se scalde, se
jucau pe câmp sau făceau alte lucruri. Cineva i-a atras omului atenţia şi i-a spus: „De ce îi pui pe
aceşti băieţi să lucreze atât de greu în holdele tale? Nu ai nevoie de toate grânele”. Omul a
răspuns: „Domnule, eu nu cresc grâne, eu cresc băieţi”. Când William C. Bums a părăsit Scoţia,
plecând în China, cineva i-a spus cu cinism: „Presupun că mergi în China ca să-l converteşti pe
chinezi!” „Nu”, a replicat Bums. „Mă duc în China ca să-L glorific pe Dumnezeu”. Dacă cineva
ne spune: „Cred că dai zeciuială ca să fii binecuvântat”, trebuie să răspundem: „Nu. Eu dau
zeciuială ca să-L glorific pe Dumnezeu”. Oricum, prin Dumnezeu, William C. Bums a convertit
mulţi chinezi. Nu fii surprins dacă eşti binecuvântat. Este calea lui Dumnezeu.
Între timp, toţi suntem binecuvântaţi. Tu eşti binecuvântat. Biserica este binecuvântată.
Naţiunea este binecuvântată. A fost o naţiune care L-a jefuit pe Dumnezeu în zilele lui Maleahi.
De asemenea, este o naţiune care va fi binecuvântată dacă poporul lui Dumnezeu nu-şi pierde
încrederea în El. „Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!” (Psalmul 33:12).
„Dreptatea înalţă un popor, dar păcatul este ruşinea popoarelor” (Proverbe 14:34). Atunci când
poporul lui Dumnezeu nu este un popor care dă zeciuială, toţi suntem în pierdere. Dar atunci când
poporul lui Dumnezeu este dedicat gloriei Sale, toţi câştigă.
De ce nu dau unii creştini zeciuială.
1. Unii creştini nu dau zeciuială deoarece, pur şi simplu, nu au fost învăţaţi să o facă.
2. Unii creştini nu dau zeciuiala datorită unei înţelegeri greşite a locului legii lui
Dumnezeu în Biblie.
3. Unii creştini nu dau zeciuială deoarece refuză să o facă.
De ce trebuie să dea zeciuială fiecare creştin?
Alte trei motive pentru a da zeciuială.
1. Trebuie să dai zeciuială din cauza efectului pe care-l va avea ea pentru lucrarea lui
Dumnezeu pe pământ.
2. Ar trebui să dai zeciuială pentru efectul pe care-l va avea ea pentru Dumnezeu în cer.
 49

3. Ar trebui să dăm zeciuială datorită efectului pe care-l are zeciuiala asupra noastră.
Originea zeciuielii.
Evanghelia şi Legea.
Binecuvântarea zeciuielii.
Aveţi vreo întrebare?
1. Trebuie să dăm zeciuială din salariul „brut” sau din cel „net”?
2. De ce să dau zeciuială când zeciuiala mea efectivă este atât de mică?
3. Este „casa visteriei” întotdeauna biserica?
4. Nu se poate ca zeciuiala să fie trimisă unei lucrări care susţine Cuvântul lui Dumnezeu,
cum este o societate misionară, o societate biblică, o organizaţie creştină sau chiar o lucrare prin
televiziune?
5. Dar dacă zeciuiala unui om este mult mai mare comparativ cu cea a celorlalţi membri
din biserică?
6. Dar dacă cineva nu îşi poate permite să dea zeciuială?
7. Dar dacă sunt singura persoană din biserică mea care dă zeciuială?
8. Nu este zeciuiala o povară pentru săraci?
9. Nu este un păcat să dai zeciuială când ai datorii? Nu ar trebui să ne plătim mai întâi
datoriile reale şi apoi să începem să dăm zeciuiala?
10. Trebuie să ţinem un registru al dărniciei personale? Da.
11. Care este cel mai bun procedeu pentru persoana care dă zeciuială, care are dificultăţi
în administrarea banilor şi în „realizarea scopurilor”? Dar dacă descoperă că nu mai are bani după
ce şi-a făcut cumpărăturile şi şi-a achitat notele de plată?
12. Zeciuiala trebuie plătită săptămânal sau lunar?
13. Trebuie adolescenţii sau chiar copiii să dea zeciuială?
14. Trebuie ca studenţii care au bursă să dea zeciuială?
15. Trebuie să se dea zeciuială din rambursarea unor cheltuieli?
16. Trebuie să se dea zeciuială din pensie?
17. Cu siguranţă probleme ca aceasta aduc a legalism. Ce contează dacă cineva ţine
literalmente socoteala ca să fie sigur că a dat efectiv zece procente? Nu înseamnă aceasta să fii cu
adevărat legalist?
18. Dar nu există totuşi pericolul de a fi legalist?
19. Dar nu este posibil să aluneci într-un sindrom „mă tem să nu dau”? Dacă da, nu ar
trebui să ne oprim să dăm până ce trecem de această fază?
20. Dacă nu am dat zeciuială, înseamnă aceasta că am rămas „în urmă” cu zeciuielile
mele. Aceasta înseamnă că am datorii mari – faţă de Dumnezeu. Trebuie să plătesc, zeciuielile
din urmă?”
Concluzie 1. Dărnicia în lumina avantajelor impozitului redus.
2. Dărnicia în lumina supravieţuirii bisericii.
3. Dărnicia în lumina posibilei pedepse a lui Dumnezeu.
4. Dărnicia în lumina posibilei binecuvântări a lui Dumnezeu.
 50

5. Dărnicia în lumina gloriei lui Dumnezeu.