1.

DENUMIRE MEDICAMENTE

Denumirea chimică = denumirea stabilită după structura chimică a substanței.Adesea este foarte
complicată și de aceea nu se utilizează în mod curent (nici la prescrierea rețetei).

Denumirea comună internațională (prescurtat DCI) este o denumire valabilă în toate țările, fiind
stabilită de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS). Nu constituie drept de proprietate.

Denumirea comercială – este denumirea înscrisă pe ambalaj – pe fiolă, flacon, cutie.Este denumirea sub
care medicamentul se comercializează.
Denumirea oficinală este denumirea care se regăsește în Farmacopee – de regulă în titlul monografiei.
De multe ori se suprapune cu DCI-ul.

2.FORME FARMACEUTICE SOLIDE, DE EXEMPLU – PULBERI, COMPRIMATE, CAPSULE, SUPOZITOARE.

PULBERI: obținute prin fragmentarea fină a medicamentului (magistral/industrial)

Avantaje: suprafață mare de contact cu sucurile digestive

Dezavantaje: conservare dificilă (tot prin suprafața mare de contact cu mediul); la administrarea per os
nu se poate evita gustul neplăcut; nu se pot administra astfel substanțe higroscopice (rețin multă apă)
sau amestecuri eutectice.

-În funcție de compoziție: Simple, Compuse

În funcție de origine: Sintetice sau Naturale: Vegetale – specii;Animale – pulberi de organ (hipofiză,
tiroidă);Minerale – săruri (NaHCO3, CaCO3, etc.)

- În funcție de dozarea formei de prezentare: ▪ Nedivizate – pulberi la borcan cu o linguriță sau unitate
de măsură

▪ Divizate: Plicuri (ex. SMECTA) – minim 200mg, În

capsule

-În funcție de organul țintă: ▪ Uz intern ▪ Uz parenteral (dupa reconstituire) ▪ Uz extern: Cosmetice,
Cataplasme (medicamentase) în scop emolient și decongestiv.

CAPSULE = învelișuri pentru pulberi, dar la care se pot adăuga amestecuri eutectice, lichide, substanțe
higroscopice (pentru perle);

Pot fi: -Amilacee (preparate magistrale) ,

-Gelatinoase: ▪ Operculate – 2 cilindri cu capete rotunjite ▪ Perle – perete continuu

-Spansule – capsule cu granule gastrosolubile sau enterosolubile (cu absorbție rapidă, respectiv
întârziată)

PILULE, COMPRIMATE, GRANULE: obținute prin modelare și presare, cu adaos de excipienți, acoperite
sau nu de înveliș Excipienți: substanțe fără acțiune farmacologică/farmacodinamică (ex. talc, cretă).
Tipuri de excipienți: ▪ De volum ▪ Agreganți ▪ Dezagreganți (pt. efervescență = amestec de ac. Citric și
NaHCO3) ▪ Edulcoranți și aromatizanți (pentru gust și miros plăcut) ▪ Coloranți

Pilule = formă farmaceutică obținută în farmacie (dezavantaj – dozare inexactă)

Comprimate = formă farmaeutică obținută în industrie-dozare exacta. Tipuri de comprimate: Drajeu,

Cp. Efervescente, Cp. cu administrare parenterală ,Cp. cu administrare…

GRANULE = formă farmaceutică obținută prin presare; au dimensiun mici și mult zahăr; se folosesc în
pediatrie, alopatie, homeopatie.

3.FORME FARMACEUTICE SEMISOLIDE

UNGUENTE:

Excipienți caraceristici (mediu de dispersie):

▪ Naturali: • Solizi – parafină, cetaceu, ceară galbenă, ceară albă, untură de porc (axungia) • Semisolizi –
lanolină (produsă de gl sebacee ale oilor); este parțial miscibilă cu apa; vaselina albă • Lichizi – ulei de
floarea soarelui, soia, pește

▪ Sintetici: plastibază, tween, silicon

Faza dispersată – omogenă sau heterogenă

Tipuri de unguente: ▪ Suspensie – faza dispersată este solidă (dacă faza dispersată>25%=pastă – ex
jecozinc)

▪ Emulsie – 2 lichide nemiscibile: o Apă în ulei o Ulei în apăo Pentru a nu se separa se

fol emulgatori (dacă au>10%H2O=creme)

▪ Soluție ▪ Pomadă – cremă cu sucuri de fructe

• Geluri – baza = MACROGOL (polietilenglicol) • Cerate labiale – rujuri, strugurel • Săpunuri medicinale
– săruri de acizi grași cu Na (solid) sau K (lichid) • Emplastre – săpunuri, ceruri, rezine pe suport steril
(plasturi)

4.FORME FARMACEUTICE LICHIDE

Apoase – au ca solvent apa (pentru formele cu administrare parenterală - distilată, sterilă, apirogenă)

SOLUȚII NEZAHARATE :

Administrare internă :Trebuie să aibă un anumit pH (5-7) și să nu aibă precipitate, Se măsoară la

greutate (g) sau cu lingurițe standardizate sau nu 5 ml H2O = 5 g; 5 ml ulei = 4,5 g; 5 ml sirop simplu = 6,6
g 1 lingură = 3X 1linguriță
Administrare parenterală : Tb sa aibă un pH de 5-7; pt calea IV, pH=7,4, izotone; se măsoară în unități
de volum și UI Formele efective de administrare • Fiola = formă de condiționare din sticlă inertă =
Ampulă, • Flaconul – mono sau multidoză, din sticlă sau plastic • Punga - mono sau multidoză, din
plastic, se pot atașa la perfuzoare 1 ml H2O = 20 picaturi • Seringi preumplute

Administrare externă = Spălături • Tegumente • Mucoase (Nazală – rhinoguttae ▪ Oculară – oculoguttae

(colir) ▪ Otică – otoguttae ▪ Bucală: o Gargarisme o Dușuri bucofaringiene (sol cu presiune) o Colutorii –
sunt vâscoase, se utilizează pe bețișor cu vată prin badijonare ▪ Vaginală – spălături vaginale ▪ Rectală –
clisme (evacuatorii, medicamentoase, nutritive).

SOLUȚII ZAHARATE:

Sirop – minim 40%zahăr; din sirop simplu (64%zahăr), nu se degradează

Poțiune – max. 20% sirop simplu; se alterează ușor (3 zile)

Limonade – zahăr + excipient efervescent, în sticle cu perete gros .

SUSPENSII – se pot administra intern, extern, parenteral (cu particule de max 10μ)

Alcoolice,Uleioase,Extracte

5. FORME FARMACEUTICE GAZOASE:

-Aerosoli

▪ Mediul de dispersie – lichid volatil

▪ Faza dispersată: o Particule de lichid = cețuri

o Particule solide = fumuri

-Gaze anestezice

6.PARTILE RETETEI

1.Superscriptia : - se completează cu datele pacientului - nume, vârstă, sex, datele din CI ale pacientului,
numărul foii şi neapărat diagnosticul (pe reţetele clasice e un diagnostic descriptiv - corect şi complet -
nu e permis să se scrie mai jos medicamente care nu au legătură cu diagnosticul).

2. Inscripţia:pentru preparatele magistrale, se scrie Denumirea comună internațională (DCI-ul) fiecăruia

cu majuscule inițiale, exclus formule chimice, urmată lateral de doză şi de unitatea de măsură - dozele
trebuie scrise la preparate succesive unele sub altele ca la o adunare - unităţile de măsură trebuie să fie
aceleaşi - întâi scriem medicamentul de baza, apoi ajutătorul (care potenţează efectul medicamentului
de bază), corector, şi vehiculul.

preparatele comerciale - se scrie Rp + denumirea comună internaţională (comercială) + denumirea

formei farmaceutice + cantitatea per formă farmaceutică
3. Subscripţia - se folosesc cifre romane (în cifrele arabe se scrie în celelalte părți)

- pentru preparate magistrale - Pentru un/o (denumirea formei farmaceutice) F. as. Nr (Nr total de
forme farmaceutice.

-pentru formele comerciale Nr. (numărul total de forme farmaceutice/ambalaje) (denumirea formei
farmaceutice/ambalajului).

4. Instrucţia - conţine calea de administrare, doză pentru o dată, numărul de administrări în unitatea de
timp şi alte precizări.

7.TRATAMENT INTOXICATII CU ORGANOFOSFORICE

Organofosforicele: foarte liposolubile, străbat cu ușurință pielea și dau reacții adverse nervos centrale.
Practic se utilizează ca insecticide sau sunt substanțe toxice de luptă interzise prin convenții
internationale.

Măsuri specifice:administrarea de atropină în doze mari până la fenomene de atropinizare (midriază).

Se administrează atropină din 5 în 5 minute câte 1 mg (față de doza zilnică de atropină de maxim 2 mg
pentru alte indicații).

-administrarea oximelor, antidotul propriu-zis - nu salvează viaţa (dacă nu este asociată cu atropină).
Previne complicații cerebrale tardive. Trebuie făcută cât mai precoce, pentru a nu apărea îmbătrânirea
legăturii toxic-acetilcolinesterază.

Măsură cu caracter general – înlăturarea toxicului, pentru a preveni absorbţia toxicului de pe

tegumente este necesară dezbrăcarea bolnavului şi spălarea, inclusiv a părului. • Alte măsuri –
aspiraţie traheobronşică, respiraţie asistată, măsuri de redresare a tensiunii arteriale, tratamentul
convulsiilor cu anticonvulsivante.

8.TRATAMENT SOC ANAFILACTIC

Se instalează brusc şi sunt de diferite grade de gravitate. Se pot manifesta printr-o simplă urticarie
acută mai blândă sau mai severă, caracterizată prin edem accentuat difuz sau localizat la nivelul feţei
(angioedem sau edem Quincke). În formele cele mai severe apare şocul anafilactic, care este una dintre
cele mai mari urgenţe medicale. Şocul anafilactic se manifestă clinic prin angioedem important, în
special al mucoaselor, cu risc de asfixie prin edem glotic, bronhospasm şi edem bronşic, precum şi prin
hipotensiune arterială marcată, până la şoc.

• injecţii ,muşcături de insecte , Cele mai incriminate substanţe sunt antibioticele şi în special
penicilinele precum şi substanţele de contrast. • Alte substanţe care adesea mai sunt incriminate sunt
reprezentate de: streptokinaza, relaxante neuromusculare (curarizante), vitamina K , anestezicele locale
din clasa esterilor, opioizii şi extracte din alergeni.

Tratament:epinefrina sau adrenalina (fiole de 1 ml cu 1 mg substanţă activă), care stimulează inima

prin acţiune beta-1 adrenergică directă, provoacă vasoconstricţie la nivelul pielii, mucoaselor şi în
teritoriul splanhnic şi renal, prin acţiune alfa adrenergică şi vasodilataţie în muşchi, ficat, creier,
plămâni, coronare, prin efect beta-2 adrenergic. În şocul anafilactic acţionează pe mai multe planuri:
combate hipotensiunea arterială, bronhoconstricţia, edemul laringian şi al arborelui traheobronşic,
precum şi deprimarea inimii.

În cazurile incipiente, uşoare, se injectează subcutanat 0,25 – 0,5 mg; la nevoie se poate injecta şi
sublingual, până la 1 mg (o fiolă).

În formele moderat-severe se injectează intramuscular 0,5 – 1 mg, repetând eventual, la nevoie, fără a
depăşi 2 mg în 5 minute.

În situaţiile grave şi în absenţa altor factori de risc se injectează intravenos lent, 0,1 – 0,3 mg în 10 ml
soluţie salină izotonă, repetând eventual doza după 5 – 15 minute (cu multă grijă, sub strictă
supraveghere). • Administrarea intramusculară se face în vastul lateral al coapsei; dă posibilitatea
autoadministrării – sub formă de EpiPen cu 150 respectiv de 300 micrograme adrenalină. • Aritmiile
cardiace, tahicardia marcată (peste 140 bătăi/minut) şi hipertensiunea arterială severă reprezintă
contraindicaţii relative în situaţiile de mare urgenţă.

Efedrina, un alcaloid natural cu acţiune simpatomimetică indirectă, are un efect antihipotensiv de

intensitate moderată şi relativ durabilă (2– 3 ore). Are avantajul că efectul său nu este la fel de brutal şi
de intens ca al adrenalinei, deci se poate administra pe cale intramusculară sau intravenoasă în reacţiile
anafilactice moderate. • Noradrenalina nu este indicată în terapia şocului anafilactic, deoarece cu toate
că are acţiune hipertensivă prin efect direct alfa-adrenergic, totuşi nu are efect bronhodilatator şi
prezintă risc de vasoconstricţie marcată.

În paralel cu adrenalina se administrează, tot pe cale injectabilă intramusculară sau intravenoasă,

glucocorticoizi cu acţiune mai rapidă şi durată scurtă de acţiune. Efectul acestora se instalează mai târziu
decât al adrenalinei, fiind maxim după 2 – 3 ore şi durează circa 12 ore. Pe lângă efectul lor antialergic şi
antiinflamator, glucocorticoizii menţin reactivitatea vaselor la catecolamine (adrenalină), deci
potenţează şi continuă activitatea acestora.

hidrocortizon hemisuccinat, dexametazona, antihistaminice.

9.ANESTEZICE GENERALE INTRAVENOASE

produc rapid o anestezie superficială, fără fenomene neplăcute, cu revenire rapidă din anestezie. Acest
fapt se datorează liposolubilităţii lor foarte mari şi difuziunii rapide în ţesuturile bogat vascularizate din
creier şi redistribuirii tot atât de rapide în ţesutul muscular şi adipos. Induc pierderea cunoştinţei cu
revenire rapidă, după maxim 20 minute. Pentru menţinerea anesteziei se introduc în perfuzie
intravenoasă. Sunt utilizate, în general, pentru inducerea anesteziei care apoi se completează cu
anestezice inhalatorii, analgezice sau curarizante. Se mai pot folosi ca anestezice unice pentru intervenţii
minore (reduceri de fracturi, manevre endoscopice, procedee investigaţionale şi terapeutice în
obstetrică – ginecologie, chirurgie etc.) ca şi pentru controlul unor stări convulsive. Cei mai importanţi
reprezentanţi ai grupei sunt barbituricele cu acţiune de foarte scurtă durată (tiopental sodic –
pentothal, metohexital sodic – brevital), benzodiazepinele (diazepam, midazolam, lorazepam),
ketamina (ketalar), care este înrudită chimic cu petidina, analgezic opioid, precum şi propofolul. Acesta
din urmă, datorită efectului său de scurtă durată şi reacţiilor adverse minime, se poate utiliza ca
anestezic unic pentru inducerea şi menţinerea anesteziei, inclusiv în condiţii ambulatorii.

10.ANESTEZICE LOCALE AMIDICE

Amidele au potenţă mare sau mijlocie, adică sunt active în concentraţii mici sau medii şi au o durată de
acţiune lungă sau medie (între 1 şi 3 ore). Dintre acestea mai des folosite sunt lidocaina(xilina),
mepivacaina, bupivacaina, etidocaina, ropivacaina. Ultima se foloseşte în special în obstetrică,
deoarece are toxicitate sistemică şi cardiacă mai mică. Articaina se foloseşte mai ales în stomatologie,
ca soluţie 4%, cu adaos de adrenalină

11.ANESTEZICE LOCALE ESTERICE

Esterii au potenţă mică, fiind activi în doze mai mari, au durata de acţiune relativ scurtă (maxim 1 oră) şi
prezintă un risc crescut de reacţii alergice. Dintre acestea, este de amintit procaina căreia pe lângă
efectele sale anestezice locale i s-au descris efecte analgezice, antiaritmice, vasodilatatoare şi chiar
biotrofice. De asemenea, nu se injectează în ţesuturile infectate, pe de o parte datorită slabei eficacităţi
dar şi a riscului favorizării infecţiei. Alt anestezic local esteric este tetracaina, activă în aplicaţii pe
mucoase şi benzocaina, care se foloseşte exclusiv topic, în aplicaţii pe piele şi mucoase lezate, sub
formă de creme, unguente, supozitoare hemoroidale, poţiuni pentru uz intern etc.

Cocaina este un alcaloid cu structură esterică, rar folosit în prezent datorită toxicităţii mari, făcând
parte din grupa substanţelor stupefiante. Datorită faptului că are în plus şi efect vasoconstrictor se
utilizează în aplicaţii pe mucoase, în anestezia din ORL. Are efect rapid, în 2 - 5 minute, care durează 30 -
45 minute. La doze uzuale majoritatea anestezicelor locale nu au efecte adverse sistemice semnificative.
Fenomene toxice pot apărea la doze mari, în aplicarea pe mucoase inflamate sau în injectare
accidentală pe cale intravenoasă. Pot apărea iniţial senzaţii de frig, amorţeală periorală şi a limbii,
presiune frontală şi senzaţie de cap gol. Determină o stimulare a sistemului nervos central, cu stare de
nelinişte, excitaţie psihomotorie, tremor, confuzie, delir, chiar convulsii. Ulterior apare o deprimare
centrală cu somnolenţă, incoordonare motorie, hipereflexivitate, pierderea cunoştinţei şi chiar comă.
Se poate utiliza bicarbonat de sodiu sau diazepam, pentru combaterea convulsiilor. Anestezicele locale,
mai ales cele cu structură esterică, pot provoca relativ frecvent reacţii alergice, cu prurit, erupţii
urticariene diverse. Acestea pot fi şi mai grave mergând până la dispnee şi chiar şoc anafilactic. De
aceea este obligatorie testarea prealabilă a sensibilităţii, mai ales la persoanele cu teren alergic.

12.MIORELAXANTE

relaxează musculatura striată spastică(creştere a tonusului musculaturii striate). Acestea sunt generate
de fenomene iritative de la nivelul pielii, articulaţiilor, muşchilor sau viscerelor. Un exemplu foarte des
întâlnit este contractura paravertebrală antalgică reflexă de cauză vertebrală, care accentuează
durerea vertebrală prin compresia rădăcinilor nervoase la nivel intervertebral. Alte spasme musculare
pot fi reactive, posttraumatice, postinflamatorii sau pot apărea în diverse boli neurologice, cum ar fi
leziunile vechi de neuron motor central sau scleroza laterală amiotrofică. Miorelaxantele au beneficii
clinice semnificative în stările spastice dureroase şi în special în contractura reactivă, atunci când
spasmul muscular grevează motilitatea. În aceste condiţii, prin înlăturarea contracturii spastice este
redată funcţia normală a musculaturii. În general, se consideră că eficacitatea lor terapeutică reală este
modestă, ea crescând prin utilizarea de doze mari, care sunt grevate însă de reacţii adverse. Dintre
acestea, unele efecte nedorite apar chiar la doze terapeutice pentru anumite clase de miorelaxante. Ele
pot da sedare şi chiar somnolenţă la doze mai mari, stări de astenie, de oboseală. Rareori pot afecta
chiar capacitatea funcţională motorie musculară. Asocierea miorelaxantelor cu substanţe cu efect
analgezic şi antiinflamator este avantajoasă, deoarece cele 2 clase de substanţe îşi potenţează reciproc
efectele benefice. Majoritatea miorelaxantelor acţionează prin intermediul sistemului nervos central, la
nivelul măduvei, inhibând reflexele spinale mono sau polisnaptice, sau supramedular pe scoarţa
cerebrală, creierul limbic sau nucleii subcorticali. Această clasă de substanţe care acţionează pe sistemul
nervos central se numesc miorelaxante centrale. În cadrul lor, cel mai utilizat este

DIAZEPAMUL, care este o benzodiazepină cu efecte anxiolitice, sedative şi anticonvulsivante. Efectul

său miorelaxant este foarte intens şi, datorită faptului că se asociază şi cu un efect anxiolitic, poate fi
utilizat în stările de tensiune nervoasă, psihică, însoţite de o hipertonie musculară reactivă. Diazepamul
poate fi util la bolnavii cu stări spastice prin leziuni spinale, la hemiplegici, la copiii cu infirmitate motorie
cerebrală sau la bolnavii cu spasme flexoare intermitente dureroase. Pot fi influenţate favorabil şi
spasmele reactive, de natură reumatică, din spondiloza lombară sau cervicală, torticolis etc. Se începe
tratamentul cu doze mici – 2 mg de 2 ori pe zi, care se cresc progresiv, în funcţie de rezultatul
terapeutic.

BACLOFENUL este un alt miorelaxant central care acţionează ca şi diazepamul, pe receptorii GABA, cu
inhibarea reflexelor spinale mono şi polisinaptice. În plus, poate să aibă şi un efect analgezic propriu,
util în durerile ce însoţesc spasmele musculare. Provoacă sedare, uneori deprimare centrală marcată şi
în caz de supradozaj, hipotonie musculară, până la comă.

Clorzoxazona (paraflex), mefenezina (myocuran), tolperisona (mydocalm) au efect miorelaxant slab.

Sunt indicate pentru combaterea spasmelor musculare reactive de cauză reumatică (lombalgii, torticolis
acut, contractură reflexă în artroză, artrite, periartrite) sau de cauză posttraumatică (luxaţii, fracturi,
rupturi musculare). Sunt utilizate pentru uşurarea recuperării la bolnavii cu sechele neurologice,
reumatice, traumatice. Au efecte nedorite minore. O altă modalitate de acţiune a miorelaxantelor este
la nivel periferic, direct asupra fibrei musculare striate spastice.

DANDROLENUL este miorelaxantul periferic care are un efect destul de intens. Este util la bolnavii cu
spasticitate musculară marcată de origine piramidală (hemiplegici, paraplegici, scleroză în plăci), mai
ales când motricitatea reziduală este bună şi spasticitatea împiedică readaptarea funcţională. De
asemenea, poate fi utilizat pentru combaterea rigidităţii musculare din sindromul de hipertermie
malignă, indus de unele anestezice generale. Este un medicament de rezervă, pentru situaţiile care nu
răspund la celelalte tratamente.

13.ANALGEZICE OPIOIDE:EFECTE,REACTII ADVERSE,CONTRAINDICATII

Cel mai puternic analgezic folosit este morfina. Morfina este o substanţă ce se găseşte în opiu. Opiul
este extras din macul alb (Papaver somniferum).

Durere fazica-cat dureaza stimului si tonica-de lunga durata

1. Acţionează în special asupra durerii tonice, care este însoțită de o componentă emoțională
puternică. Dispare componenta psiho-afectivă a durerii: bolnavii simt durerea, dar nu-i mai
deranjează.
2. Diminuează orice stimul negativ din punct de vedere afectiv. Creşte intensitatea stimulilor
pozitivi. Diminuarea stimulilor negativi şi intensificarea stimulilor pozitivi explică dependenţa.
Morfina este cel mai puternic anxiolitic, dar nu se foloseşte datorită riscului de dependenţă.

3. Este sedativ: scade activitatea motorie şi intelectuală, iar la doze mai mari produce somnul
hipnotic.

4. Pe acest fond de sedare se produce o exagerare a imaginaţiei şi o diminuare a discernământului

(fenomenele absurde, nu mai sunt absurde, se poate accepta orice). Această stare este însoţită de o
stare de bine (euforie) ce nu apare de obicei la prima administrare. La prima administrare apare o
stare de discomfort (disforie); dacă se continuă administrarea, apare euforia.

5. Are efecte somatice: este un bun deprimant al centrului tusei (dar nu se utilizează terapeutic); se
foloseşte însă, într-o fractură costală cu volet costal, în care tusea poate agrava leziunea. La bolnavii
cu bronşită cronică deprimarea centrului tusei nu este benefică pentru că împiedică eliminarea
secreţiilor.

6. Diminuează tranzitul intestinal foarte mult. Se pot da oral doze mici pentru diaree, dar poate
apare ca reacţie adversă constipaţia.

7. Este un deprimant puternic al centului respirator; deprimarea apare la doze apropiate de cele
analgezice, putând merge până la oprirea respiraţiei. Deprimarea respiraţiei este astfel, cea mai
importantă reacţie adevrsă în administrarea acută. În administrarea cronică, cea mai importantă
reacţie adversă este dependenţa.

8. Este eliberatoare de histamină, ceea ce are drept consecinţe: vasodilataţie, scăderea tensiunii
arteriale, bronhoconstricţie (asocierea cu deprimarea respiraţiei fiind foarte gravă), erupţii
urticariene.

9. Stimulează centrul vomei; de aceea determină uneori greață şi vărsături.

10. Contractă sfincterele, în mod special sfincterul Oddi. Acest fapt este important în tratamentul
colicii biliare, deoarece morfina diminuează durerea, dar prin contracţia sfincterului Oddi creşte
spasmul căii biliare. De aceea, se încearcă scăderea durerii colice prin alte medicamente. Dacă
durerea nu se calmează, se dă morfină asociat cu un antispastic (atropină).

11. Produce mioză. Toate opioidele dau mioză, excepție petidina (Mialgin).
12. Administrată mai mult de o săptămână, morfina dezvoltă toleranţă şi dependenţă. Aceste
manifestări sunt complete: dependenţă fizică, psihică, toleranţă şi psihotoxicitate. a) Dependenţa
psihică este corelată cu efectele resimţite de bolnav ca favorabile: o stare de bine, efecte
anxiolitice, etc. b) Dependenţa fizică este corelată cu oprirea bruscă a administrării de morfină, ceea
ce duce la apariţia sindromului de abstinenţă, ce are următoarele semne şi simptome: - bolnavul
este agitat, anxios, cu midriază; - prezintă piloerecţie; - este tahipneic, îi creşte tensiunea arterială;
- are diaree şi crampe abdominale. Crampele abdominale apar pe un fond general de dureri
difuze.c) Toleranţa este de tip farmacodinamic: toxicomanul îşi creşte doza de drog pentru a obţine
starea pe care o vrea. Astfel, ajunge să-şi administreze doze care depăşesc doza letală cu mult.
Toleranţa se dezvoltă şi în funcţie de efectul analgezic. De obicei se dezvoltă o toleranţă intensă faţă
de durerea fazică, şi o toleranţă scăzută faţă de durerea tonică; deci, se poate utiliza morfina pentru
calmarea durerii tonice pe termen lung. Se dezvoltă toleranţă faţă de reacţiile adverse: faţă de
efectul vomitiv şi de deprimarea respiratorie. d) Această toleranţă se poate diminua foarte repede
(în 2-3 zile), acest fapt fiind periculos: dacă 3 zile morfinomanul nu-şi administrează morfină, iar
după 3 zile îşi administrează doza obişnuită, poate avea efect letal prin deprimarea respiraţiei
(“fenomenul de supradoză”)

MORFINA are efect slab în afecţiuni reumatice (acestea fiind afecţiuni inflamatorii). Morfina se
administrează dacă durerea are 2 caracteristici: - este foarte intensă; - nu poate fi calmamtă cu alte
medicamente. • Se adminstrează în: - neoplasme; - durerea din IMA; - colică care nu a răspuns la
tratamentul cu antispastice. • Bolnavii cu afecţiuni neoplazice răspund cel mai bine la morfină, şi
pentru că dă o toleranţă scăzută. • Se administrează subcutanat câte 10 mg o dată. • Se poate
administra şi oral în tratamentele cronice. Biodisponibilitatea în acest caz este mică, dar
administrarea cronică duce la creşterea biodisponibilităţii. Doza pentru administrarea orală acută
este de 6 ori mai mare decât doza injectabilă, iar pentru administrarea cronică este de 3 ori mai
mare, din cauza cresterii in timp a biodisponibilităţii.

Heroina - are potenţă mai mare ca morfina (10 mg de morfină sunt echivalente cu 4-5 mg de
heroină). Heroina are o particularitate: străbate uşor bariera hematoencefalică → dezvoltă mai
repede dependenţă şi toleranţă.

• Hidromorfona - are aceleaşi proprietăţi cu morfina, dar are o potenţă mai mare (10 mg morfină
sunt echivalente cu 1,5 mg hidromorfonă). Este posibila administrarea subcutanata in volume mai
mici. Traversează bariera hematoencefalică la fel ca morfina.

• Metadona - are toate proprietăţile morfinei. Are o particularitate: se absoarbe foarte bine în tubul
digestiv (aproximativ 95% din cantitate administrată) fiind deci mai avantajoasă decât morfina. Are
o durată de acţiune mai mare ca morfina, administrările fiind mai rare (efectul morfinei durează 4-6
ore, iar metadona 8 ore). La oprirea bruscă a tratamentului sindromul de abstinenţă este mult mai
slab → se utilizează în tratamentul toxicomaniei şi dependenţei.

Petidina - (Mialgin) - acţionează pe toţi receptorii, in plus are actiune asemanatoare atropinei.
Potenţa ei este mai mică: 10 mg morfină sunt echivalente cu 50 mg petidina). Pe lângă acţiunea pe
 receptorii opioidergici are şi efect parasimpatolitic → petidina nu produce mioză şi poate fi
administrată în colici fără asociere cu atropină. • Codeina - este metilmorfina - acţionează pe toţi
receptorii. Efectul analgezic este mult mai slab (este comparabil cu efectul Paracetamolului). • Alte
efecte: • - efect antitusiv - se manifestă la doze foarte mici → este foarte utilizat ca antitusiv; • -
scade tranzitul intestinal; • - deprimarea respiratorie este nesemnificativă; • - nu are efecte psihice
euforizante, iar riscul de apariţie a toxicomaniei şi dependenţei este mic.

• Antagonişti • Naloxona - este un antagonist pur. Combate toate simptomele caracteristice

efectelor morfinei. Este contrindicat la toxicomanii dependenţi de morfină sau heroină. Se
utilizează în intoxicaţia acută cu morfină sau morfinomimetice (opioizi agoniști). Spre deosebire de
Nalorfină, Naloxona se poate utiliza în intoxicaţia acută cu Pentazocină. • Se foloseşte cu grijă în
combaterea efectelor morfinei utilizată ca analgezic în timpul operaţiilor. Dacă se suplimentează
anestezia cu opioide, postoperator se poate folosi Naloxona pentru trezire, dar aceasta exacerbează
durerea. • Naltrexona- se poate administra oral, are un timp de injumatatire mai lung, se mai
foloseşte pentru a preveni recăderile toxicomanilor după cura de dezintoxicare.Alte substanțe
opioide • Tramadolul – intensitatea efectului analgezic este intermediară între codeină și morfină •
Loperamida – nu are efectele nervos centrale ale morfinei, este OTC. •
Dextropropoxifenul/Levopropoxifenul • Levorfanolul/Dextrometorfanul

14.ANESTEZICE OPIOIDE:REPREZENTANTI,PARTICULARITATI

15.METOTREXAT IN POLIARTRITA REUMATOIDA

Metotrexatul • un citotoxic/citostatic şi imunosupresor potent, este utilizat în doze mici (15 mg) orale,
săptămânale. • Mecanism: acţionează benefic în PAR prin inhibarea unor enzime implicate în sinteza
acizilor nucleici. Inhibă ireversibil dihidrofolatreductaza, cu scăderea formării de cofactori folaţi, urmată
de scăderea sintezei de acizi nucleici. • Reacțiile adverse ale metotrexatului și ale imunosupresivelor (în
general) presupun tulburări ale hematopoiezei, risc de infecții și de apariție a unui cancer (posibil
limfoame). • Toxicitatea poate fi redusă prin administrarea de leucovorină (acid tetrahidrofolic).

16.INFLIXIMABUL IN POLIARTRITA REUMATOIDA

Infliximab (Remicade) • Anticorp monoclonal himeric direcționat împotriva TNF alpha. • Infliximabul se
administrează prin perfuzie intravenoasă aproximativ la fiecare șase săptămâni. • Are teoretic risc mai
mare de reacții adverse alegice decât anticorpii umani (Adalimumab)

17.MEDICATIA TOPICA ANTIINFLAMATOARE

• se utilizează relativ frecvent în terapia locală a afecţiunilor reumatice. • se folosesc preparate

cortizonice cu efect prelungit, de obicei sub formă de suspensii, care sunt active ca atare (nu trebuie
activate in ficat precum prednisonul!) Exemple: • triamcinolonul acetonid (volon), • metilprednisonul
acetat (urbason) • betametazona fosfat şi dipropionat (diprophos).

Indicații: • mai ales în suferinţele reumatice strict localizate, în cazul unui număr mici de articulaţii
afectate sau în situaţiile în care corticoterapia generală este contraindicată (prezenţa unei gastrite acute,
a unui ulcer sau a unui diabet zaharat). • Se poate utiliza şi în poliartrita reumatoidă și alte tipuri de
afecțiuni inflamatorii reumatice cronice, aflate în tratament sistemic cu corticoizi, când s-au obţinut doar
beneficii incomplete, în sensul că au rămas articulaţii dureroase tumefiate.

Contraindicaţii: • mai multe decât terapia sistemică cu glucocorticoizi. • Legate de infecţii de

vecinătate, periarticulare, de prezenţa unei artrite septice sau de o bacteriemie sistemică. • Nu se
administrează în cazul unei artrite post traumatice cu fractură intraarticulară, a unei articulaţii aşa zis
„instabile” datorată administrării locale repetate de produşi cortizonici sau osteoporozei extremităţilor
osoase ce alcătuiesc articulaţia, deoarece cortizonii agravează osteoporoza. • Nu este indicată injectarea
intraarticulară de corticoizi în caz de sindrom hemoragipar, cu tendinţă spontană crescută la hemoragii
sau în situaţia unui tratament concomitent cu anticoagulante.

18.DIGOXINA

Digoxina: - stimulează contracția miocardului (inotrop +), - scade frecvența sinusală (cronotrop -), - scade
conducerea atrio-ventriculară (dromotrop -), - crește riscul de producere a aritmiilor (batmorop +) –
efect nedorit.Digoxina Doze în IC acută (edem pulmonar acut): • 0,5 mg odată (1 fi) diluată în 10 ml ser
fiziologic, se repetă administrarea după 4-8 ore în funcție de manifestările clinice. Doze în IC cronică: •
Doza de atac (0,75 mg, 1-2 zile) apoi • Doza de întreținere (0,25 mg/zi zilnic-mai nou, sau 5 zile pe
săptămână cu pauză 2 zile neconsecutive– administrarea mai veche). • Monitorizarea se face cu
monitorizarea AV (alurii ventriculare), a traseului EKG, sau în alte țări prin măsurarea digoxinemiei
(concentrația plasmatică a digoxinei).Reacții adverse • Frecvente (20% din bolnavii tratați atunci când
aceștia sunt echilibrați din punct de vedere clinic-tratament eficace). • Se pot instala de obicei reacții de
tip toxic, dependente de doză: • Digestive (anorexie, greață, vărsaturi), • Dureri musculare, • Tulburări
de vedere – vedere cu halou galben-verzui (discromatopsie), • Tuburări psihice (la vârstnici), • Tulburări
cardiace – aritmii, blocuri atrioventriculare, bradicardie excesivă.Tratamentul reacțiilor adverse •
Întreruperea digoxinei, • Tratarea unor factori de agravare a intoxicației cum este hipopotasemia (apare
la tratament cu diuretice de tip furosemid) – administrarea de săruri de potasiu p.o. sau în cazurile grave
i.v., • În cazul aritmiilor – tratament cu fenitoină sau lidocaină i.v. • În cazul blocurilor atrioventriculare –
tratament cu atropină sau pacing temporar. • În intoxicații grave cu doze foarte mari de digoxină, în alte
țări, se pot administra Ac anti digoxină

19.NITROGLICERINA

Nitroglicerina Se utiliează pentru combaterea crizelor. Se administrează sublingual (cel mai frecvent: 1
cp odată, efectul apărând după 1-2 minute şi având o durată de 10-30 min; readministrarea dozei
făcându-se după 5 minute dacă nu e obţinut efectul, fără a depăşi 2-3 doze). Pentru administrarea
sublinguală se folosesc comprimate de 0,5 mg sau soluţie alcoolică. Dacă durerea nu cedează în 20
minute nu mai este durere de angină stabilă, este angină instabilă sau infarct miocardic. În tratamentul
profilactic se foloseşte administrarea pe tegumente (unguente, preparate transdermice cu eliberare
lentă – plasturi cu nitroglicerină) sau intern (comprimate cu nitroglicerină: 2,5-6 mg o dată). În timp
apare toleranţa (scăderea efectului cu necesitatea creșterii dozelor). Prevenirea toleranței –
administrarea asimetrică a preparatelor.
20.FUROSEMID

21.SPIRONOLACTONA Blochează receptorii pentru aldosteron: Spironolactona: - efect slab sau foarte
slab - latenţa efectului: foarte lungă 2-3 zile - durata efectului: foarte lungă 3-5 zile - urina eleminată este
bogată în Na+ şi săracă în K+ . - efectul este cu atât mai intens cu cât cantitatea de aldosteron este mai
mare => nu acţionează deloc în lipsa aldosteronului, iar efectul poate fi foarte intens în prezenţa unei
cantităţi crescute de aldosteron - se folosesc in hiperaldosteronism: a) primar – boala Conn – de regulă
in monoterapie b) secundar: - după administrarea unor medicamente: diuretice de ansă, tiazide - unor
boli: sindrom nefrotic, ciroză hepatică - De regulă în hiperaldosteronism secundar se foloseşte în
asociaţii cu diuretice de ansă sau tiazidice, asocierea fiind utilă datorită: - Potenţării efectelor -
Spironolactona împiedică autolimitarea efecului diureticelor de ansă - Risc foarte mic de a produce
tulburări ale poasemiei - Reacţii adverse: - Hiperkaliemie - mult mai frecventă dacă se asociază
antialdosteronice cu săruri de potasiu => nicoidată nu se asociază antialdosteronice şi săruri de potasiu.
Acţiune inversă faţă de aldosteron

22.FIERUL-PREPARATE ORALE SI INJECTABILE

Fierul, vitamina B12 şi acidul folic sunt indispensabile pentru o eritropoieză normală, lipsa oricăreia
dintre ele determinând apariţia unei anemii. Fierul este esenţial pentru producerea de hemoglobină, iar
în lipsa lui se formează hematii mici (microcite) cu hemoglobină insuficientă (hipocromie). Va rezulta
anemia hipocromă microcitară sau feriprivă. Vitamina B12 şi acidul folic sunt esenţiale pentru sinteza
normală de ADN. În cazul deficitului lor apar semne clinice şi paraclinice de anemie megaloblastică,
asociate doar în cazul lipsei de vitamină B12 şi cu leziuni neurologice de tip nevrită periferică. Fierul este
adus în organism prin alimente şi se absoarbe în duoden şi jejunul proximal aproximativ 10% din
cantitatea ingerată. În cazul creşterii necesarului de fier, cum ar fi anumite perioade fiziologice (menstre,
graviditate, perioade de creştere rapidă), poate creşte procentul de fier absorbit până la 40%. Carnea şi
viscerele conţin în cantităţi mari fier sub formă uşor absorbabilă, de aceea în caz de anemie feriprivă
bolnavul trebuie sfătuit să mănânce produse din carne sau ficat. În vegetale fierul este sub formă de
complexe (fitaţi) greu absorbabile, deci vegetalele nu sunt o bună sursă de fier. Absorbţia fierului este
scăzută în prezenţa diferitelor substanţe care pot fixa fierul, cum ar fi sărurile de calciu, magneziu etc.,
=> este optim ca administrarea fierului să se facă pe stomacul gol. Absorbţia fierului este optimă când în
stomac este un pH acid, adică în lipsa alimentelor sau în prezenţa unor acidifianţi, aşa cum este acidul
ascorbic (vitamina C). Fierul este transportat activ prin celulele mucoasei intestinale şi apoi circulat în
sânge legat de o beta-globulină numită transferină. Aceasta transportă fierul în primul rând către
măduva osoasă în scopul producerii de hemoglobină. Fierul care nu este reţinut de măduvă este captat
de macrofage şi apoi depozitat sub două forme – feritină şi hemosiderină – în ficat, splină şi măduva
osoasă. Cauzele apariţiei unui deficit de fier sunt multiple. Pot apărea necesităţi crescute, aşa cum se
întâmplă în anumite perioade fiziologice (la nou-născuţi, mai ales prematuri, la copii în perioadele de
creştere rapidă, la femeile gravide şi care alăptează). Poate fi scăzută absorbţia de fier după
gastrectomie sau în sindroamele de malabsorbţie la bolnavii cu afecţiuni severe ale intestinului subţire.
Totuşi, cea mai frecventă cauză de anemie feriprivă la adulţi este prin hemoragii fie acute, fie cronice,
sau repetate. Menstrele abundente, metroragiile diverse, hemoragiile oculte la nivelul tractului
gastrointestinal pot provoca deficit de fier şi consecutiv anemie feriprivă.Fierul se poate utiliza atât
curativ, în tratarea anemiei feriprive instalate cât şi profilactic, în perioadele în care există un necesar
crescut. Pentru calculul cantităţii totale de fier pe care trebuie să o primească un bolnav cu anemie
feriprivă se foloseşte următoarea formulă: pentru 1 g de hemoglobină lipsă sunt necesare 150 mg de
fier, la care se mai adaugă între 400 mg şi 1 g de fier pentru refacerea depozitelor. Administrarea fierului
se face> - de obicei pe cale orală. Se folosesc săruri feroase, care se absorb bine. Ţinând cont că se
absoarbe aproape 30% din cantitatea administrată, doza optimă este de 180 –200 mg de fier pe zi,
divizat în 3 prize. În prezent se folosesc comprimate retard, ce conţin 100 mg de fier şi se administrează
de 1 sau 2 ori pe zi. Pentru o absorbţie optimă, aşa cum s-a menţionat anterior, preparatele de fier se
administrează optim pe stomacul gol, cu o jumătate de oră înainte sau la 3 ore după mese. Pentru
creşterea toleranţei, se poate începe cu doze mai mici care se cresc progresiv, iar pentru creşterea
absorbţiei se asociază acid ascorbic (vitamina C). Tratamentul este de lungă durată, peste 3 luni, în
funcţie de deficitul de hemoglobină. Ca preparate orale se foloseşte sulfatul feros (conţine 20% fier) –
Ferro-gradumet (comprimate de 105 mg fier elementar) sau Tardyferon (drajee cu eliberare prelungită
ce conţin 80 mg fier); glutamatul feros (conţine 22% fier) – Glubifer (comprimate filmate). Principala
reacţie adversă a preparatelor orale de fier sunt fenomenele de iritaţie gastrointestinală, cu greaţă şi
dureri epigastrice. În plus, la doze uzuale poate apărea constipaţia iar la doze mari apare diaree, prin
iritaţia mucoasei intestinale. Scaunul este închis la culoare. Toate aceste reacţii sunt dependente de
doză, ele putând fi diminuate fie prin scăderea dozelor fie prin administrarea fierului la mese. -Terapia
parenterală cu fier, pe cale intramusculară sau intravenoasă, este rezervată cazurilor când nu este
posibilă administrarea orală. Se utilizează fier în complexe coloidale neionizate: dextriferon (fier
polimaltozat), fier dextran. Acestea se injectează intramuscular profund, folosind o tehnică specială de
deplasare a pielii pentru a nu colora tegumentele în brun. Totuşi, în timp, pot apărea astfel de coloraţii
deoarece preparatele introduse intramuscular pot fi reţinute o perioadă la locul injectării. Injectarea
fierului este riscantă datorită posibilităţii apariţiei unor reacţii anafilactice, cu urticarie şi bronhospasm.
Pentru a evita apariţia lor, trebuie în prealabil testată pe cale intradermică sensibilitatea la fier

23.VIT. B12 SI ACIDUL FOLIC

Vitamina B12 se absoarbe la nivelul ileonului terminal după ce s-a legat în stomac de factorul intrinsec,
care este secretat de celulele parietale gastrice. Necesarul zilnic de vitamină B12 fiind mic, excesul se
depozitează în ficat iar depozitele de aici ajung pe o perioadă lungă, de aproape 5 ani. Cel mai frecvent
deficitul de vitamina B12 apare la bolnavii rezecaţi gastric, care nu mai sintetizează factor intrinsec. De
asemenea, poate să apară la persoane strict vegetariene, deoarece ea se găseşte exclusiv în alimentele
de origine animală (carne, ficat, ouă, produse lactate). Vitamina B12 se administrează aproape exclusiv
pe cale injectabilă, intramuscular. Se începe cu doze mai mari, de atac, de aproximativ 1000 μg zilnic,
timp de 2 săptămâni. Ulterior se injectează 100 μg lunar, toată viaţa pentru bolnavii cu anemie
pernicioasă (Biermer) apărută prin deficit de factor intrinsec. Efectele tratamentului, dacă diagnosticul a
fost pus corect, sunt rapide, după 2-5 zile, şi spectaculoase, atât clinic cât şi paraclinic. Leziunile
neurologice se corectează mai greu sau chiar de loc, în special cele mai vechi. Acidul folic este prezent
mai ales în alimentele vegetale proaspete, nefierte, precum şi în carne, ouă sau ficat. Carenţa de folaţi
apare fie printr-un aport alimentar insuficient – la vârstnici, la cei cu condiţii sociale precare sau în caz de
regimuri carenţiale. Poate apărea deficit de folaţi şi în caz de necesităţi crescute, cum ar fi femeile
gravide sau care alăptează. S-a demonstrat că deficitul matern de acid folic în timpul sarcinii este
implicat în defectele de tub neural (spina bifida) la nou-născuţi. Bolnavii alcoolici cronici, cei cu cancere
rapid evolutive sau cei dializaţi cronic pot face anemie megaloblastică prin deficit de acid folic. În toate
aceste situaţii este necesară suplimentarea aportului de acid folic. Există comprimate de acid folic ce se
administrează în doze de 0,4 – 1 mg pe zi în scop profilactic şi de 2 – 5 mg/zi în scop terapeutic, pe
durate variabile de timp.

24.ANTIULCEROASE

Antiulceroase A) Antiacide – neutralizează aciditatea gastrică. - Săruri/oxizi de sodiu, calciu, magneziu,

aluminiu. B)Antisecretorii – inhibă secreția acidă, cea a pepsinogenului (unele): - Blocantele receptorilor
H2 ai histaminei – cimetidină, ranitidină, famotidină, nizatidină. - Inhibitorii pompei de protoni –
omeprazol, pantoprazol, esomeprazol, lansoprazol. - Anticolinergice (pirenzepină, rar utilizată azi). -
Altele (antigastrinice - Proglumida, inhibitori de anhidrază carbonică - Acetazolamida, prostaglandine –
Misoprostol, analogi de somatostatină – Octreotid)Utilizări • Ulcerul gastric • Ulcerul duodenal •
Esofagita de reflux –nu se utilizează anticolinergice! • Diverse tipuri de ulcer cu patogenie cunoscută:
ulcerul produs de AINS, ulcerațiile produse de hipersecreția de gastrină (sindrom Zollinger Ellison),
ulcerul de stres (la marii arși, în secțiile de ATI – utilizare profilactică de Ranitidină, Omeprazol inj.). •
Terapia de eradicare a infecției cu H pylori. Previne patologii benigne –ulcere, gastrită atrofică cu deficit
de vitamină B12 sau maligne ale stomacului (cancer gastric, limfoame digestive).Ranitidina •
Reprezentant al clasei blocantelor de receptori histaminergici H2. - Sunt diferite de antihistaminicele
anti H1 (romergan, loratadină care se utilizează în alergii)! Și ranitidina poate fi utilizată în reacțiile
adverse alergice la medicamente – urticarie, șoc anafilactic! Scade secreția acidă prin blocarea efectului
de stimulare a secreției acide al histaminei produsă în peretele gastric. Scade secreția de acid clorhidric
dar și de pepsină. Efect antiulceros care se instalează relativ rapid. Durata 12 ore. Se administrează oral
cate 150 mg dimineata si seara cu alimente sau 300 mg seara la culcare în ulcerul gastric și duodenal. Se
administrează injectabil în profilaxia ulcerului de stres. Utilă și în refluxul gastroesofagian.Omeprazolul •
Inhibitor ireversibil al pompei de protoni. Are efect pana la sinteza altor pompe (mai mare de 18-24 ore).
• Se administrează oral și injectabil. • Preparatele orale de omeprazol sunt condiționate în forme
enterosolubile care eliberează substanța activă în intestin, de acolo se absoarbe și trece în circulația
sistemică, ajunge în celule parietală (secretoare de acid clorhidric), se secretă în canaliculii secretori ai
glandelor parietale și blochează pompa de protoni (NU ACTIONEAZA DIRECT DIN STOMAC, ESTE
DEGRADAT DE ACIDUL CLORHIDRIC; ESTE AVANTAJOASA ASOCIEREA CU ANTIACIDE). Prin acest
mecanism se explică de ce nu acționează rapid dar și faptul că acțiunea persistă după dispariția din
sânge a omeprazolului. • Reacții adverse: pot favoriza infecții digestive, pneumonii, diaree, greața,
favorizarea cancerelor digestive?!C) Protectoare ale mucoasei gastrice – realizează un film protector la
suprafața ulcerului, scad acțiunea nocivă a sărurilor biliare: săruri de bismut, sucralfatul.
Prostaglandinele pot realiza protecția anti ulcer, la administrarea de AINS D) Medicația anti Helicobacter
pylori: Antisecretorii (tip inhibitori de pompă de protoni și antibiotice – de obicei 2-3 antibiotice, pentru
că H pylori are tendința de a deveni rezistent la terapia antimicrobiană, durata terapiei antimicrobiene –
2 săptămâni, antisecretorii – 6 luni

25.PROKINETICE
Prokinetice • Cuprinde medicamente care stimulează motilitatea gastrointestinală, fiind utile în
sindromul de hipomotilitate gastrică, în esofagita de reflux. Prokineticele au şi acţiune antivomitivă •
Metoclopramida – este un antagonist dopaminergic (este mecanismul prin care acționează
neurolepticele) dar care are şi alte proprietăți. Grăbeşte golirea stomacului şi creşte peristaltismul
intestinului subţire. Administrat oral (comprimate, sirop), intrarectal (supozitoare), injectabil. Reacții
adverse mai multe, unele de tip sindrom extrapiramidal (de tip Parkinson) • Domperidona (Motilium) –
asemănător cu metoclopramida dar cu mai puține reacții adverse nervos centrale.

26.ANTIVOMITIVE

Clase: • Antihistaminice anti H1 (clorfeniramina, difenhidramina) - dau fenomene de tip atropinic,

sedare chiar somnolență • Scopolamina – plasturi retro-auriculari utilizați în răul de mișcare •
Prokineticele – în greața și voma de origine digestivă, bilio-pancreatică • Unele neuroleptice
(clorpromazina, proclorperazina, haloperidolul) –dau la dozele mici utilizate mai puține reacții adverse
decât cele întâlnite în cadrul tratamentelor psihiatrice) • Blocanții de receptori serotoninergici 5-HT3
(ondansetron, granisetron) – utilizați în oncologie – greața și voma la citostatice.

27.ANTIDIAREICE

Antidiareicele simptomatice Sunt substanţe care acţionează prin : • reducerea peristaltismului

(opioidele şi anticolinergicele) • cresc vâscozitatea conţinutului intestinal (substanţe absorbante şi
protectoare). Opioidele • Reduc mişcările peristaltice, producând în schimb stimularea contracţiilor
segmentare şi creşterea tonusului sfincterelor. De asemenea, inhibă reflexul anal de defecaţie. Astăzi
cea mai utilizată este Loperamida (Imodium, 2 cps inițial apoi câte 1 cps după fiecare scaun diareic, nu
mai mult de 8 cps pe zi).Atropina are acţiune anticolinergică asupra tubului digestiv, inhibându-i
motilitatea. Antidiareice cu acţiune absorbantă şi protectoare • Caolinul – este silicat de aluminiu . Se
administrează câte 5-15 g, pe nemâncate, în cazuri de diaree acută. Nu se asociază cu alte medicamente
pentru că micşorează absorbţia acestora. • Cărbunele medicinal activat – se administrează câte 2-8 g /zi
în diarei acute, flatulenţă. În doze mari este indicat în intoxicaţiile cu medicamente administrate oral

28.LAXATIVE

Laxative și purgative • Efect laxativ-eliminarea unui scaun format de consistență scăzută. • Efect
purgativ-eliminarea de scaune lichide, care pot să golească intestinul (în vederea unor investigații
paraclinice: colonoscopie, irigografie sau în vederea unei intervenții chirurgicale, naștere). • Cele mai
bune laxative ar fi cele de volum: semințe de in, psyllium, cresc volumul scaunului fără reacții adverse cu
excepția balonării; • Laxativele prin înmuierea scaunului – se utilizează în special în boli ale rectului și
anusului (boală hemoroidală): parafina, docusatul sodic;• Laxativele și purgativele osmotice – sulfatul de
sodiu, sulfatul de magneziu, macrogolii (Fortrans), manitolul, lactuloza. • Laxativele și purgativele
iritante – irită mucoasa intestinului subțire (uleiul de ricin) sau a colonului (antrachinone - naturale:
Senna, Cascara sau sintetice: Bisacodyl) • Abuzul de laxative și purgative (iritante) – are consecințe
importante - se poate produce boala laxativelor, cu înnegrirea mucoasei colonului, modificări ale
mișcărilor peristaltice și pierderea de nutrienți și electroliți prin mucoasa colonului. • Laxative prin
mecanisme specifice: Metilnaltrexona – în constipația dată de opioide
29.ANTISEPTICE-DEF,GENERALITATI

Sunt substanțe care au acţiune toxică nespecifică şi neselectivă asupra tuturor microorganismelor
(bacterii, fungi, forme vegetative ale acestora şi spori). Afectează și celulele organismului uman astfel
încât nu se pot administra sistemic.

Distrugerea microorganismelor se poate face prin diferite procedee (denumite și metode de

dezinfecţie), cum ar fi:

• antisepsia - constă în aplicarea unui agent antiseptic pe un ţesut viu în scopul prevenirii unei
infecţii;

• decontaminarea - presupune distrugerea sau reducerea marcată a numărului sau activităţii unor
microorganisme;

• dezinfecţia - este un procedeu chimic sau fizic prin care se distrug majoritatea microbilor sau
virusurilor, dar nu şi sporii, de pe suprafeţe neînsufleţite;

• sterilizarea- este un proces ce are drept scop uciderea sau îndepărtarea tuturor tipurilor de
microorganisme, inclusiv spori şi chiar virusuri, cu o foarte redusă probabilitate de supravieţuire;

• pasteurizarea, care este un proces ce omoară microorganisme nesporulate prin intermediul

apei fierbinţi sau a vaporilor, la temperaturi de 65-100°C.

Dezinfectantele sunt agenţi chimici cu putere mare de inhibiţie şi chiar omorâre a microorganismelor,
au toxicitate mare și se aplică pe suprafețe neînsuflețite.

Antisepticele sunt dezinfectante mai puţin concentrate, care, datorită toxicităţii relativ mici asupra
celulelor organismului- gazdă, pot fi aplicate direct pe tegumente, mucoase sau plăgi.

Sterilizantele omoară atât celulele bacteriene vegetative, cât şi sporii atunci când sunt aplicate pe
materialele ce urmează a fi decontaminate, pe perioade de timp şi la temperaturi adecvate.

Clasificarea agenților utilizați

• agenţi fizici, cum ar fi radiaţiile ionizante, căldura umedă sau uscată, aburul supraîncălzit
(autoclavare la 120°C);

• agenţi chimici (o clasificare posibilă):

– Apa și săpunul sau detergenții diluați (de tip cationic, anionic sau ne-ionici);
– Alcoolii;
– Bisguanidele;
– Halogenii;
– Agenţii fenolici;
– Aldehidele;
– Agenţii oxidanţi;
– Metalele grele;
– Coloranţii.

30.ALCOOL ETILIC CA ANTISEPTIC

 • Etanolul (alcoolul etilic), izopropilalcoolul

• Concentraţia bactericidă optimă este de 60 - 90% în soluţie apoasă.

• Acţionează probabil prin denaturarea proteinelor.

• Obs1: Alcoolii nu se pot utiliza ca substanţe sterilizante deoarece nu omoară sporii infecţioşi, nu
sunt activi pe virusurile hidrofile şi nu au acţiune reziduală lungă, deoarece se evaporă complet
în timp scurt.

• Utilizare: în situaţiile în care nu este posibilă spălarea suprafeţelor tegumentare cu apă şi săpun.

• Obs2: Nu sunt eficienți pe sporii de Clostridium difficile, utilizarea apei şi a săpunului este
obligatorie în acest caz!

• Obs3: Trebuie lăsate să se evapore înainte de efectuarea unor terapii electrice

(electrocauterizare,etc.) – deoarece sunt foarte inflamabile!

31.HALOGENII CA ANTISEPTICE

• Iodul și clorul.

• ”Tinctura de iod” conţine 2% iod şi 2,4% iodură de sodiu în alcool etilic.

– Este cel mai activ antiseptic pentru pielea intactă.

– Produce deseori reacţii de hipersensibilizare locală şi pătează lenjeria.

• Iodoforii conţin iod în complex cu un agent surfactant ca polivinil pirolidona-PVP.

– Povidon-iodina omoară bacteriile vegetante, micobacteriile, fungii şi virusurile lipofile,

iar după expunere prelungită omoară şi sporii.

– Se utilizează ca antiseptic sau dezinfectant, în acest din urmă caz soluţia conţinând mai
multă iodină. Povidon-iodina este mai puţin iritantă şi produce mai puţine sensibilizări
decât tinctura de iod.

– Nu are o acţiune la fel de persistentă ca şi a clorhexidinei.

– Povidon-iodina (betadine) sub formă de ovule vaginale, unguent 10%, săpun chirurgical
cu 7,5 mg PVP — iodină/ml, soluţie pentru gargarisme, picături oftalmice etc.

• Clorul - se condiţionează sub formă de soluţie 5,25% hipoclorit de sodiu,

– Rol de albire a ţesăturilor şi dezinfecţie a suprafeţelor. Diluţii variate sunt necesare

pentru omorârea diferiţilor agenţi patogeni.

– Înainte de aplicarea soluţiilor de clor pe suprafeţele ce urmează să fie dezinfectate,

acestea se vor curăţa de urme de sânge, ser, fecale sau materiale proteice, deoarece
aceste produse inactivează clorul.

• Cloramina T sau B.
32.APA OXIGENATA

33.COLORANTII

Au un efect slab bacteriostatic. Violetul de genţiană (sol. 2%) sau albastrul de metilen (sol. 1%), au
acţiune antiseptică pe piele şi mucoase. Hexetidina (hexoral) este activă pe bacterii grampozitive şi pe
Candida, fiind folosită sub formă de soluţie 0,1% şi comprimate. Ambazona (faringosept) este un
antibacterian eficient, utilizat sub formă de comprimate pentru supt.