Teorii despre joc

Jocul este o activitate specific umană, dominantă în copilărie, prin care omul îşi
satisface imediat, după posibilităţi propriile dorinţe, acţionând conştient şi liber în lumea
imaginară ce şi-o crează singur.
Jocul la vârsta preşcolară:
 Condiţie importantă pentru evoluţia ulterioară a copilului;
 Lipsa jocului determină carenţe în dezvoltarea personalităţii;
 Jocul este o realitate permanentă, copilul de 3-7 ani se joacă cea mai mare
parte a timpului, şi pe măsura creşterii şi dezvoltării, joaca sa ia forme din ce in ce
mai diverse;
 Are un caracter multifuncţional, activitatea practică, învăţarea, hrănirea
sau îmbrăcarea luând forma unei conduite ludice;
 Manifestările ludice au un caracter dinamic, ele evoluează şi obţin
caracteristici noi şi forme variate
Din punct de vedere pedagogic, jocul este un mijloc de instruire, o formă de
educaţie, o modalitate pedagogică terapeutică.
Începând cu secolul al XIX – lea s-au conturat o serie de teorii explicative cu
privire la natura şi funcţiile jocului. Aceste teorii pot fi grupate în două categorii de
interpretări ale jocului:
I. Teorii biologizante
II. Teorii psihosociologice

Karl Gross – acesta privind nediferenţiat comportamentul de joc la specia

umană şi animală, biologizează esenţa socială a jocului. El arată că jocul este un exerciţiu
pregătitor pentru viaţa adultului prin exersarea predispoziţiilor native în scopul
maturizării. Autorul nu reuşeşte să identifice prezenţa sentimentului sau a ficţiunii în
jocul copiilor. Teoria lui Gross deşi limitată, admite un lucru de reţinut, şi anume evoluţia
conduitelor de joc şi a complexităţii jocului, teoria exerciţiului complementar.
H. Carr – formulează ipoteza conform căreia jocul nu se referă la perfecţionarea
instinctelor şi este un post exerciţiu, în sensul că slujeşte întreţinerii instinctelor deja
esenţiale. H. Carr a îmbogăţit analiza cu privire la joc cu încă un aspect: jocul are un rol
special de purificare, de debarasare a fiinţei umane de o serie de tendinţe instinctuale care
persistă o vreme după naştere şi care ar putea fi considerate antisociale, contravenind
stilului de viaţă contemporan (de exemplu, tendinţele războinice, instinctul de pândă).
Jocul nu anulează aceste porniri, ci canalizează personalitatea, degajând-o de opresiunea
lor. Este vorba despre teoria acţiunii cathartice a jocului şi, după unele studii, de teoria
atavismului.
Cele două concepţii merg spre o idee, şi anume că tendinţa spre joc este ereditară.
Stanley Hall – teoria repetiţiunii – activitatea ludică este o repetare inerţială a
unora dintre manifestările primitive ale vieţii.
Cea mai veche teorie explicativă a jocului, a cărei esenţă persistă în mentalitatea
comună este teoria recreaţiunii, a cărui autor este R. S. Lazarus. Jocul este opus muncii,
lui fiindu-i atribuite exclusiv funcţii recreative. Teoria lui Lazarus explică jocul ca mijloc
de satisfacere a necesităţii de repaus, de recreere. Explicaţia este simplistă şi îngustează
aria de manifestare a comportamentului ludic al copilului pentru care jocul este
activitatea fundamentală. Deşi această teorie are valabilitate pentru jocurile şi distracţiile
adulţilor, a fost reconsiderată prin teoria odihnei active care demonstrează că activitatea
ludică este mai reconfortantă decât odihna pasivă şi are importante funcţii de recuperare.

Cercetătorul S.Iliov afirmă că “jocul are un caracter polivalent fiind pentru copil
şi muncă şi artă şi realitate şi fantezie”. În consens cu această caracteristică, el precizează
că “jocul este însăşi viaţa”.
H. Spencer, tot de pe o poziţie biologizantă, elaborează teoria surplusului de
energie, conform căreia jocul ar fi o modalitate de a cheltui acest surplus. Dacă s-ar
accepta această teorie, nu s-ar explica de ce copilul se joacă şi atunci când este obosit.
Teoria lui Schiller – teoria surplusului de energie – jocul este o simplă
modalitate de cheltuire a surplusului de energie. Acesta nu explică în totalitate conduitele
ludice ale copiilor care se manifestă şi în situaţii de boală sau oboseală.
Buhler – teoria plăcerii funcţionale – pe care copilul o simte în timpul jocului şi
care este un mobil pentru manifestarea acestuia. Nu este aplicabilă în explicarea tuturor
situaţiilor de joc, ştiind faptul că unele jocuri sunt repetate, acestea provocând neplăceri.
 S. Freud atribuie jocul unei trebuinţe refulate ce îşi găseşte concretizarea prin
intermediul acestei modalităţi de exprimare. Jocul e o activitate de grad inferior de
reflectare.
A.Adler apreciază că jocul ar fi o formă de exprimare a “complexului de
inferioritate”, o formă prin care copilul ar exprima incapacitatea de a se manifesta în
viaţă. Teoria contravine realităţii constante, care a dovedit că prin joc copilul cunoaşte
realitatea şi capătă încredere în forţele proprii.
Eduard Claparède, considera jocul tot un exerciţiu pregătitor pentru viaţa
adultului, subliniind ideea potrivit căreia, copilul nu se joacă pentru că este tânăr, ci e
tânăr pentru că simte nevoia să se joace. Claparède consideră că tipul de joc este
determinat pe de o parte de nevoile copilului, iar pe de altă parte de gradul dezvoltării
sale organice şi îl apreciază ca agent de dezvoltare, de expansiune a personalităţii în
devenire. Esenţa jocului, după Claparède, nu rezidă în forma externă a comportamentului,
care poate fi identic în joc şi în afara jocului, ci în raportarea internă a subiectului faţă de
realitate. Particularitatea esenţială a jocului este ficţiunea, susţine Claparède.
Comportamentul real se transformă în joc sub influenţa ficţiunii. Astfel, în concepţia lui
Ed. Claparede funcţia principală a jocului este aceea de a permite individului să-şi
realizeze Eul, să-şi manifeste personalitatea într-un cadru care îi permite acest lucru. El
recunoaşte şi funcţiile de divertisment, relaxare, agent de manifestare socială şi de
transmitere a ideilor şi obiceiurilor de la o generaţie la alta.
A. Gesell – vede în joc o modalitate de socializare şi culturalizare.
J. Chateau - consideră că jocul oferă posibilitatea descătuşării fiinţei umane de
lumea înconjurătoare, că anticipează conduitele superioare pentru copil. orice activitate
fiind joc. De asemenea Chateau consideră că prin joc copilul se dezvoltă, copilăria fiind
ucenicia vârstei mature, tot prin joc copilul traduce potenţele virtuale care apar succesiv
la suprafaţa fiinţei sale. Jocul are pentru copil caracterul unei activităţi foarte serioase în
care se identifică cu personajul interpretat (fiind vorba de iluzii ludice). Acest aspect îl
asimilează situaţiei maturului care, dăruindu-se actului de creaţie se detaşează de
realitate, contopindu-se cu noua situaţie. Jocul este calea de transformare a plăcerii
senzoriale în plăcere morală, întrucât el devine o acţiune intenţionată cu o finalitate
conştientă. Pentru copil, jocul este prilejul de afirmare a eului, în timp ce pentru adult este
o cale de relaxare, un remediu contra plictiselii. Dacă teoria lui Chateau în privinţa naturii
jocului, a funcţiilor sale sociale, are unele limite, ea este totuşi bogată şi abundă în
amănunte atunci când se referă la structura acestuia.
A.N.Leontiev apreciază jocul ca o activitate de tip fundamentală cu rol hotărâtor
în evoluţia copilului, constând în reflectarea şi reproducerea vieţii reale într-o modalitate
proprie copilului, rezultat al interferenţei dintre factorii biopsihosociali. Jocul este
transpunerea pe plan imaginar a vieţii reale pe baza transfigurării realităţii, prelucrării
aspiraţiilor, tendinţelor, dorinţelor copilului. Jocul este o activitate cu caracter dominant
la această vârstă, fapt demonstrat de modul în care polarizează celelalte activităţi din
viaţa copilului, după durata şi ponderea sa, după eficienţă, în sensul că jocul este
activitatea care conduce la cele mai importante modificări în psihicul copilului.
Originea jocului este pentru el decalajul dintre cerinţele mediului extern şi
posibilităţile copilului de a le face faţă, decalaj ce se rezolvă prin activitatea ludică în care
trebuinţa copilului de a acţiona asupra realului se îmbină cu formarea şi dezvoltarea
procedeelor de acţiune.

L.S. Vâgotski afirma că activitatea de joc este formativă în deplinul înţeles al

cuvântului atunci când cerinţele formulate (prin reguli, sarcini sau subiect) sunt cu puţin
peste posibilităţile copilului, date de nivelul de dezvoltare atins de acesta. Vizarea "zonei
proximei dezvoltări" face ca sarcinile de joc să constituie un stimulent pentru dezvoltarea
psihofizică a copilului.

Psihologul Jean Piaget defineşte jocul ca “o activitate prin care copilul se

dezvoltă în conformitate cu etapele formării sale intelectuale”. Pentru Piaget jocul are
următoarele funcţii: funcţia de adaptare, funcţia formativă, funcţia de descărcare energică
şi rezolvare a conflictelor, funcţia de sociabilizare. Jocul este definit de psihologul
eleveţian si ca un "exerciţiu funcţional" cu rol de "extindere a mediului", o modalitate de
transformare a realului, prin asimilare şi acomodare la real, deci un mijloc de adaptare. În
evoluţia jocului, Piaget delimitează trei mari categorii de joc: jocul-exerciţiu ( domină la
vârste mici, însă apare şi mai târziu; are rol în dezvoltarea motricităţii şi interiorizarea
lumii reale), jocul simbolic ( de la 2-3 ani până la 5-6 ani; are o importanţă deosebită
pentru dezvoltarea imaginaţiei şi a limbajului) şi jocul cu reguli ( are o importantă funcţie
de socializare al elevului, prin interiorizarea unor norme de conduită şi relaţionare) . Până
la un punct psihologul elvetian se declară de acord cu teoria freudistă a jocului. El
acceptă ideea că jocul simbolic se referă şi la conflicte inconştiente: apărare împotriva
angoasei, a fobiilor, agresivitate sau identificarea cu agresorii, retragere din frică sau
competiţie.
K.D.Usinski a definit jocul ca formă de activitate liberă prin care copilul îşi
dezvoltă capacităţile creatoare şi învaţă să-şi cunoască posibilităţile proprii. El apreciază
şi rolul formativ al jocului, cu deosebire la vârsta preşcolară. “ Jocul reprezintă
activitatea liberă a copilului şi dacă comparăm interesul pe care îl prezintă, jocul şi
număratul, diversitatea urmelor lăsate de el în sufletul copilului, cu influenţele analoage
pe care le exercită învăţătura în primii 4-5 ani este evident că supremaţia o deţine jocul”.
Acelaşi psiholog afirma că pentru a trezi interesul copiiilor, jocul trebuie să fie original,
să fie creat de copilul însuşi:“Numai jocurile care sunt produsul imaginaţiei şi sunt
accesibile copilului devin distractive şi contribuie la dezvoltarea lui psihică”.
Buytendyk îşi construieşte teoria despre joc pornind de la principii opuse tezelor
lui Karl Gross. Dacă pentru Karl Gross jocul dezvăluie semnificaţia copilăriei, pentru
Buytendyk dimpotrivă, copilăria explică jocul: fiinţa se joacă pentru că este tânără. În
ceea ce priveşte particularităţile jocului, Buytendyk le conduce şi le pune în legătură, în
primul rând, cu particularităţile dinamicii comportamentului copilului, iar în al doilea
rând cu principalele înclinaţii vitale.
Concluzionând putem afirma că jocul este o “realitate permanentă”, cu mare
răspândire şi mobilitate pe scara vârstelor.

Bibliografie:
Răduţ-Taciu, Ramona (2004 )- „ Pedagogia jocului: de la teorie la aplicaţii”, Editura
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca
H. Barbu, Epopescu E, ( 1993) – „ Activităţi de joc şi recreativ distractive”, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti