Scriptură, Tradiţie, Biserică Biserica este cea care păstrează şi explică Scriptura.

Fără Biserică n-ar fi

fost Scriptura. Scriptura s-a scris în Biserică şi Biserica a dat mărturie despre autenticitatea ei apostolică.

Canonul Scripturii se datorează Bisericii şi mărturiei ei. Scriptura există şi e aplicată prin Biserică. Biserica

îşi are originea directă în lucrarea Apostolilor, călăuzită şi însufleţită de Duhul Sfânt în prima aplicare a

Revelaţiei şi a Tradiţiei apostolice. Ea nu a luat fiinţă prin mijlocirea Scripturii, ci Scriptura a luat naştere

în sânul Bisericii şi spre folosul ei. Scriptura nu se naşte o dată cu Biserica, ci ulterior, în Biserică, fiindcă

Biserica dă garanţie de la început despre Scriptură, ca parte autentică a Tradiţiei. Scriptura este

rezultatul fixării în scris a unei părţi a Tradiţiei apostolice, a unei părţi a Revelaţiei, cu scopul de a hrăni

Biserica din Hristos şi a o menţine în Hristos cel autentic şi integral transmis prin întreaga Tradiţie 50.

Scriptura a permis Bisericii să rămână pe calea dreptei credinţe ferind-o de erori, iar Biserica a păzit

Scriptura de imixtiunea „apocrifelor”, ca să rămână expresie nepătată a Revelaţiei dumnezeieşti, care

are în centrul ei pe Iisus Hristos, mereu prezent în viaţa Bisericii ca Persoană teandrică. Între Biserică şi

Scriptură există o legătură reciprocă: Biserica ocroteşte Scriptura, iar Scriptura hrăneşte Biserica, fiindcă

ambele sunt garanţia prezenţei lui Hristos în viaţa Bisericii. Tradiţia nu poate exista fără Biserică, pentru

că Tradiţia este Revelaţia încorporată într-o comunitate de oameni credincioşi. Nu se poate încorpora

Revelaţia decât concomitent cu formarea unei comunităţi de oameni credincioşi care să o accepte şi să o

aplice în viaţa lor şi nu există comunitate de oameni care să accepte aplicarea Revelaţiei înainte de a

începe aplicarea ei ca Tradiţie. Forma autentică, fundamentală şi normativă de aplicare a Revelaţiei ţine

de Tradiţie. De aceea Tradiţia nu se poate schimba sau lepăda, căci o schimbare sau lepădare a ei

echivalează cu o ciuntire a Revelaţiei, iar ciuntirea Revelaţiei în deplinătatea şi autenticitatea ei ar

însemna o ciuntire a Bisericii. La rândul său, Biserica n-ar fi început să existe şi n-ar putea fiinţa fară

Tradiţie, fiindcă Tradiţia este un atribut al Bisericii. Tradiţia reprezintă modul în care se menţine şi se

transmite deplinătatea Revelaţiei lui Hristos, sau Hristos ca plenitudine a Revelaţiei concrete prin

Biserică. Cei ce resping Biserica au pierdut Tradiţia ca transmitere vie a credinţei, cât şi plenitudinea
Revelaţiei, pe care a păstrat-o Biserica în aplicarea ei integrală de la început prin Tradiţie. Biserica

păstrând Tradiţia apostolică a păstrat şi integritatea Revelaţiei, chiar dacă Biserica este opera

Revelaţiei51 . Între Biserică şi Tradiţie există o legătură indisolubilă, fiindcă Biserica apare o dată cu

Tradiţia. Biserica se mişcă în interiorul Revelaţiei, sau al Scripturii şi Tradiţiei. Scriptura îşi descoperă

conţinutul în interiorul Bisericii şi al Tradiţiei, iar Tradiţia este vie în interiorul Bisericii. Revelaţia însăşi

este eficientă în interiorul Bisericii şi Biserica este vie în interiorul Revelaţiei. Dar această împletire dintre

Scriptură, Tradiţie şi Biserică devine posibilă prin lucrarea aceluiaşi Duh al lui Hristos. Duhul este Cel care

a însoţit pe Hristos în decursul Revelaţiei sau al operei Lui mântuitoare, a finalizat-o în aducerea la

existenţă a Bisericii şi a inspirat-o la fixarea în scris a unei părţi a Revelaţiei52 . Şi tot Duhul Sfânt este Cel

care continuă să realizeze unirea lui Hristos 50 Ibidem, p. 67. 51 Ibidem. 52 Ibidem, p. 69. - 25 - cu cei ce

cred, să menţină Biserica ca Trup al lui Hristos şi să o învioreze prin cunoaşterea şi trăirea Revelaţiei ca

Tradiţie şi prin aprofundarea conţinutului Revelaţiei ca Scriptură. Biserica menţine în ea evidenţa

plenitudinii trăite a Revelaţiei concretizate în Hristos. Nu poate fi Biserică fără evidenţa plenitudinii

divino-umane a lui Hristos, aflător în ea, şi nu se poate arăta evidenţa acestei plenitudini decât în

Biserică. Iar plenitudinea aceasta se arată şi se activează prin Duhul Sfânt. De aceea Sfântul Irineu de

Lyon spune că: „Ubi ecclesia, ibi Spiritus Sanctus et ibi veritas (seu Christus)”53 . Prin Scriptură şi Tradiţie

Hristos coboară în Biserică, prin Duhul Sfânt, pentru ca ucenicii Săi să facă experienţa luminii

dumnezeieşti, a Ierusalimului ceresc, şi să devină sare a pământului şi lumină a lumii. Prin Duhul Sfânt

Scriptura şi Tradiţia sunt mijloace ale dialogului mântuitor dintre Hristos şi Biserică54, pentru ca Biserica

să facă experienţa luminii celei necreate a Sfintei Treimi. Legătura indisolubilă dintre Scriptură, Tradiţie

şi Biserică, în Duhul Sfânt, constituie garanţia căii drepte şi mântuitoare spre comuniunea de viaţă

veşnică a Sfintei Treimi, care este însuşi Hristos.