314 NOTE DE LECTURĂ

rafinament este reconstituită o reţea de alianţe şi dezbinări, înţelegeri şi litigii, care a dus, în
final, la o evoluţie aparte a raportului dintre Feleac, domeniul majestăfii regale, şi Cluj,
oraşul regal. Se realizează, de asemenea, o repertoriere şi o cartare a opt localităţi ce poartă
numele de Feleac, ajungându-se la o concluzie foarte interesantă, care merită a fi dezvoltată
din perspectivă arheologică pentru verificarea ipotezelor, şi anume Feleacurile reprezintă
„aşezări preponderent valahe" cu rol de pază / strajă, „repere eminamente ale expansiunii
administraţiei regale ungare angevine" (p. 76).
Informaţiile istorice sunt întregite cu cele arheologice şi arhitecturale în capitolul
următor, dedicat Lăcaşurilor: mitropolia din Feleac (p. 79-138), un excurs realizat de Ioan-
Aurel Pop, Daniela Marcu Istrate şi Alexandru Simon. Despre biserica Sfânta Paraschiva
sunt coagulate date sintetice din diferite domenii, astfel fiind întreprinsă o scurtă incursiune
în istoriografia monumentului şi în istoria instituţiei bisericii de rit grec din Feleac,
subliniindu-se încă odată semnificaţia Feleacului în istoria Transilvaniei şi în istoria
ortodoxiei în Transilvania. Datele sunt completate cu informaţii arhitecturale şi arheologice.
Cercetările arheologice din anul 2011, realizate de Daniela Marcu Istrate, au reuşit să
stabilească cronologia debutului construirii bisericii gotice din piatră, între anii 1482 şi
1488, şi perioada de funcţionare a cimitirului al cărui început coboară până spre jumătatea
secolului al XlV-lea şi care a funcţionat în jurul altui lăcaş de cult, ce nu a reuşit să fie
identificat. Existenţa bisericii gotice de la sfârşitul secolului al XV-lea este legată de
funcţionarea unei arhiepiscopii / mitropolii despre care se cunosc foarte puţine lucruri; în
jurul scaunului ecleziastic din Feleac este brodată o istorie a relaţiilor diplomatice dintre
Matia Corvin şi Ştefan cel Mare şi urmările acestora peste secole, atât din punct de vedere
istoric cât şi istoriografie.
în ultimul capitol, Arhiepiscopia Clujului şi Feleacul (p. 139–154), Ioan-Aurel Pop
valorifică „cu îndatorire de suflet” cele mai importante momente din evoluţia instituţiei
bisericii ortodoxe din Transilvania şi Părţile Vestice şi rolul jucat de episcopiile Vadului şi
Feleacului, subliniind, în încheiere, că „vechea mitropolie transilvană cu sediul la Feleac”
reprezintă „o lume românească vie, întruchipată de biserică, lume care a putut rămâne vie
mulţumită bisericii noastre de rit bizantin, păstrătoare peste veacuri a tradiţiei şi a
identităţii” (p. 154).
Măria Crîngaci Ţiplic

MARTYN RADY, Customary law in Hungary. Courts, texts, and the Tripartitum,
(Oxford: Oxford University Press, 2015), 266 p.

În anul 2016, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu a acordat titlul de Doctor
honoris causa profesorului britanic Martyn Rady, un nemaipomenit prilej pentru istoricii,
cercetătorii şi studenţii sibieni, dar nu numai, de a-l asculta vorbind despre însemnătatea
istoriei medievale şi moderne a Europei Centrale în devenirea sa de istoric. Preocuparea
faţă de această parte a Europei s-a concretizat de-a lungul carierei sale în numeroase studii,
articole, cărţi, traduceri ale documentelor şi cronicilor medievale, dar şi prin îndrumarea
tinerelor generaţii de la School of Slavonic and East European Studies (University College
of London), unde Martyn Rady este Massaryk Professor. Dintre valoroasele produse ale
NOTE DE LECTURĂ 315

erudiţiei şi acribiei istoricului britanic dorim să amintim doar câteva, pentru a facilita
tranziţia înspre obiectul prezentării noastre: Nobility, Land and Service in Medieval
Hungary (Palgrave, 2005), Custom and Law in Central Europe (Cambridge, 2003), dar şi
colaborări cu istorici români în editarea volumului Government and Law in Medieval
Moldavia, Transylvania and Wallachia (Studies in Russia and Eastern Europe, no.11, 2013).
Customary law in Hungary. Courts, texts, and the Tripartitum, publicat în 2015, se
înscrie în aria de cercetare a profesorului Rady, prezentând interesul acestuia faţă de istoria
juridică şi dreptul din Regatul Ungariei. Această exegeză reuşeşte în devoalarea unor
aspecte aflate între cutuma adânc înrădăcinată în mentalul colectiv şi demersurile cu
caracter legislator începute în secolul al XVI-lea şi continuate până în secolul al XX-lea.
Dezbaterea asupra întrepătrunderii dreptului cutumiar cu codificarea legislativă şi
aplicativitatea acesteia fac obiectul acestui volum, fiind vizibile în două planuri: cel
medieval şi cel modern. Întreaga discuţie gravitează însă în jurul Tripartitumului elaborat
de István Werbőczy la începutul secolului al XVI-lea.
Primele opt capitole reflectă situaţia legislativă şi juridică a Regatului Ungariei în
perioada medievală. Cel dintâi, The Legal Landscape, oferă un tablou al dinastiilor regale
ce s-au succedat după instalarea în Câmpia Panonică, dar şi o serie de explicaţii cu privire
la termenii juridici uzitaţi. Se pare că volumul de legi a variat în funcţie de momentele
istorice, fiind ridicat în secolul al XI-lea, când se puneau bazele structurii ecleziastice, apoi
în secolul al XIII-lea, când a crescut numărul diplomelor ce acordau libertăţi şi privilegii,
iar mai apoi la sfârşitul secolului al XIV-lea şi pe tot parcursul celui următor ca urmare a
ameninţării otomane. Astfel s-a conturat o curbă sinusoidală bazată pe incidenţă, respectiv
cutumă şi nu pe prevenţie. Cutuma era apanajul inclusiv al celor neşcoliţi, iar legea scrisă
trebuia să devină instrumentul unei elite aflată în formare încă din secolul al XIII-lea. Al
doilea capitol, Stephen Werbőczy and his Tripartitum, subliniază necesitatea codificării
legislative de la sfârşitul secolului al XV-lea, care a dus la alegerea lui István Werbőczy –
un om fără pregătire în domeniul dreptului, dar cu experienţă în curţile de judecată şi în
cancelariile vremii – pentru îndeplinirea acestei misiuni. Pentru e evita perpetuarea
confuziilor juridice şi caracterul impredictibil al verdictelor judecătoreşti, regele Vladislav
al II-lea (1490–1516) a comanditat un astfel de cod care să întrunească atât statutele emise
de rege şi de dietă, cât şi normele dreptului cutumiar. Autorul argumentează graba cu care a
fost redactat acest cod de legi, faptul că încă din prolog se poate observa că a fost construit
dintr-o serie de alte texte. Cu toate acestea, în 1516, Tripartitumul fusese decretat şi
implementat în regat. Cu excepţia Dalmaţiei, se pare că acesta a devenit cel mai folosit
instrument al avocaţilor în Regatul Ungariei. În acelaşi secol, Tripartitumul a beneficiat de
10 alte ediţii. Al treilea capitol, Customary Law, Legislation and Letters, abordează
prezenţa conceptelor romane în dezvoltarea şi evoluţia legislativă, importanţa locurilor de
adeverire şi aplicarea legilor, respectiv statutelor. În codul său, Werbőczy a importat ideea
conform căreia legea cutumiară provine din cea romană şi cea canonică, invocând în mod
selectiv normativele legislative emise de către regalitate, cu precădere cele publicate în
ultimele trei decenii ce au precedat redactarea lucrării sale. În perioada medievală,
terminologia juridică de factură romană s-a răspândit mai departe în cancelarii, ajungând să
fie folosită şi în cadrul locurilor de adeverire, invocându-se intenţia de minimalizare a
influenţelor laice, văzute uneori drept ameninţare la adresa autorităţii regale. Cel de-al
patrulea capitol, Customary Law and Medieval Courts, conturează activitatea curţilor de
judecată, ierarhia şi componenţa acestora. Abordând activităţile curţii regale, distincţia între
316 NOTE DE LECTURĂ

judecata prin propria persona sau prin delegaţi, dar şi importanţa palatinului ori a comes
curialis, autorul punctează evoluţia acestora din primele secole ale regalităţii ungare până în
momentul aplicării Tripatitumului. Importanţa protonotarilor avea să crească din a doua
jumătate a secolului al XIV-lea, făcând din aceştia figuri importante ale sistemului juridic.
În aceeaşi perioadă, aceluiaşi sistem i se aduceau critici de transmitere a unor practici
imprecise de la o generaţie la alta, fapt care a dus la reforma juridică impusă de regele
Matia în 1464. În ciuda acestor eforturi întreprinse de oameni educaţi în exercitarea
dreptului şi de protonotar, sistemul juridic a fost mereu adaptat nevoilor dictate de
caracterul eterogen al curţilor de judecata, dar şi de suprapunerea normelor şi practicilor
curţilor din comitate cu cele regale. Problematica regelui şi a nobilimii, respectiv originea si
drepturile succesorale ale acestor categorii sunt dezbătute în capitolul al cincilea, King and
Nobility. La începutul acestuia este argumentată reţinerea faţă de Tripartitum, mai ales din
cauza vulnerabilizării legii scrise în faţa cutumei juridice adoptată de Werbőczy, care a
înţeles să explice legea în mod ideatic, iar aceasta a ajuns să fie ulterior aplicată în mod
particularizat. În codul său, Werbőczy a pornit de la relaţia dintre monarh şi nobilime,
înţelegând-o uneori eronat, după cum explică Martyn Rady. Cel mai bun exemplu în acest
sens îl reprezintă descrierea evoluţiei conceputului de ius resistendi introdus de Werbőczy.
Următorul capitol vine în completarea acestei relaţii prin definirea nobilimii din Regatul
Ungariei şi raportarea acesteia atât la obligaţiile avute cât şi la drepturile cuvenite, definind
noţiuni precum avicitate, drept şi proprietate descensuale, aquisitia şi alienarea de
proprietate, dar şi problematica moştenirii. Chiar dacă Werbőczy avea să preia această
terminologie şi definiţiile încetăţenite deja, aplicabilitatea lor a rămas neuniformă. Totuşi,
acestuia îi revine meritul de a fi reglementat conceptul de tutelă asupra unei averi, a unei
moşteniri, statuat astfel în trei categorii (testamentar, legitim, donativ). În acest punct al
volumului, se aduce în discuţie şi problema ţărănimii reflectată în codul lui Werbőczy. Din
cauza evenimentelor anului 1514 şi a proximităţii faţă de redactarea, respectiv prezentarea
codului, această categorie socială avea să aibă de suferit din punct de vedere juridic.
Paşii procedurali aplicaţi în deschiderea unei judecăţi, citaţiile, apelurile, cazurile de
natură criminală, dar şi cele vizând acuzaţii de vrăjitorie, constituie aspecte descrise în
capitolele şapte şi opt, Crime and Prosecution şi Medieval Procedure and Judicial
Decision Making. Martyn Rady ţine să aducă în prim plan insistenţa lui Werbőczy de a
oferi reglementare juridică mai degrabă cazurilor de natură criminală în contextul nobilimii.
Acesta din urmă a preluat infracţiunile considerate majore încă din secolul al XI-lea, le-a
extins pe acelea care intrau sub incidenţa aşa numitei nota infidelitas sau a acuzaţiilor de
vrăjitorie, considerate crime excepţionale, dar nu a dezbătut problema juridică şi
procedurală a execuţiilor publice, chiar dacă acestea erau practicate.
Ultimele patru capitole, Early Modern Legal Institutions, Codification after the
Tripartitum, Courts and the Law in the long Eighteenth Century şi Custom and Law in the
Modern Period, constituie a doua parte a volumului, ce trece în revistă consecinţele şi
modificările majore aduse sistemului juridic după publicarea Tripartitumului şi până în
secolul al XX-lea. Bătălia de la Mohacs, ocupaţia otomană, destrămarea Regatului
medieval al Ungariei, constituirea Principatului Transilvaniei şi controlul habsburgic
reprezintă cărămizi ale unei noi fundaţii. Sfârşitul secolului al XVI-lea şi secolul următor s-
au remarcat prin creşterea intruziunii habsburgice în sistemul juridic şi comitatens al
Ungariei; tot mai multe procese vizau aducerea nobililor în faţa justiţiei, iar unele curţi
judecătoreşti erau prezidate de comandanţi imperiali. Proprietăţile intrate sub incidenţa
NOTE DE LECTURĂ 317

acuzaţiei de infidelitas sau rămase fără deţinători legali erau tot mai des confiscate de
instituţia trezoreriei Ungariei, sub influenţa normativelor habsburgice. Interesante sunt
paginile dedicate sistemului juridic al saşilor transilvăneni, pornind de la demersurile lui
Johannes Honterus de codificare a legilor şi normelor juridice, până la Statuta iurium
elaborat de Universitatea săsească şi sancţionat de principele Ştefan Báthory. Alături de
şcolile iezuite, Transilvania a reprezentat o excepţie şi în posibilitatea educării avocaţilor
sau juriştilor, deoarece în Ungaria nu a existat un traiect academic în sensul formării
acestora până în secolul al XIX-lea. O altă excepţie în acest sens a reprezentat-o
universitatea fondată de arhiepiscopul Pázmány în 1667, care includea şi o Facultate de
Drept. Demersurile de codificare şi îmbunătăţire a sistemului juridic au continuat în acest
răstimp al istoriei moderne, chiar dacă uneori au eşuat, după cum a fost cazul
Quadripartitumului sau au adus îmbunătăţiri, după cum s-a întâmplat cu editarea şi
reeditarea aşa numitului Corpus Juris Hungarici ori noi reglementări aduse prin
Einrichtungswerk. Secolul al XVIII-lea a fost unul al reformelor imperiale, acceptate mai
mult sau mai puţin de nobilimea ungară; una dintre noutăţile acestui secol avea să prindă
formă sub normarea incidenţei falimentului şi sechestrului de proprietate. Totuşi, sistemul
juridic şi de drept în Ungaria a continuat să creeze dezbateri şi conflicte şi după 1848,
ducând Ungaria în secolul următor spre un sistem juridic dual: pe de o parte funcţiona legea
statutară, iar pe de altă parte cea extrastatutară, bazându-se în continuare pe aspectul
cutumiar al legii. În Ungaria, această permanenţă legislativă şi juridică a rămas în vigoare
până în 1959, când regimul comunist de aici a elaborat şi publicat primul Cod civil.
La final nu ne rămâne decât să subliniem că demersul istoriografic a lui Martyn Rady
se constituie într-o adevărată istorie a dreptului începând cu perioada Regatului Ungariei
medievale, până în perioada Dualismului. Sursele invocate, dar şi interpretările autorului
deschid calea înţelegerii unor aspecte până acum ambigue, a unor situaţii de suprapunere
sau chiar conflictuale în percepţia sistemului juridic, iar axa centrală a discursului –
Tripartitumul lui Werbőczy – oferă o perspectivă istorică anterioară, dar şi înţelegerea
dezvoltării sistemice ulterioară acestuia.
Corina Hopârtean

LAVINIA SIMILARU, «Traducir o morir». Aspectos de traductología /

«Traducem sau murim». Aspecte de traductologie
(Craiova: Editura Universitaria, 2017), 264 p.

Pentru cine îşi doreşte o carte despre traducere care se citeşte pe nerăsuflate, recentul
volum bilingv al Laviniei Similaru este alegerea ideală, în măsura în care reuşeşte să
demonstreze rolul vital al traducerii (dar şi vitalitatea ei). Cartea de faţă întruneşte mai
multe calităţi, dintre care o să amintesc câteva: este informativă şi serioasă (chiar savantă),
fiind dotată cu aparat teoretic pentru fiecare dintre capitolele care circumscriu unul din
aspectele majore ale traducerii; este în acelaşi timp accesibilă, plăcută şi elegant scrisă, altfel
spus, este prietenoasă şi cu cititorul nespecialist, dar animat de o curiozitate culturală mai
generală. Aplecându-se asupra unui domeniu în care te poţi simţi copleşit de multitudinea
metodelor şi a interpretărilor, autoarea acestei introduceri ne conduce cu mână sigură spre