Boli endocrine

Dr. Liliana Perica DUMITRU

AFECTIUNI METALOBILE SI DE NUTRITIE

DIABET ZAHARAT

• Definiţie
Sindrom metabolic, cu evoluţie cronică, caracterizat prin modificări la nivelul metabolismului glucidic,
lipidic, şi protidic, apărut prin deficit parţial sau absolut de insulină.
Etimologie : “Diabeiu” (greaca veche) = “a se scurge ca printrun sifon” (aluzie la poliuria marcată a
acestor pacienţi)

Clasificare:
DIABET ZAHARAT tip I.
• insulinodependent;
• deficit absolut
de insulină;
• întălnit mai des sub 30 de ani;
• 90-95% din cauză autoimună;
• cca. 5% este idiopatic Clasificare:
DIABET ZAHARAT. tip II.
• non insulinodependent;
• cauzat de insulino-deficienţă sau
rezistenţă periferică la insulină ;
• în 80% din cazuri apare

Complicaţiile diabetului zaharat

• Acute
- infecţiile
- comele - hiperglicemice - cetoacidozică
- hiperosmolară
- lactacidemică
- hipoglicemică
• Cronice
- microangiopatice
- macroangiopatice
- neuropatice

Criterii de diagnostic în diabetul zaharat:

• prezenţa semnelor clinice(3P) şi glicemie întâmplătoare peste 200mg/dl
Normal:glicemia postprandială <140 mg/dl;
• glicemie a jeune peste 126 mg/dl la cel puţin 2 determinări;
• testul toleranţei la glucoză(TTGO) (când lipsesc semnele clinice de diabet), glicemia la 2
ore după ingestia de glucoză, are valori peste 200 mg/dl.

Circumstanţe de apariţie:
• persoane tinere antecedente familiale de diabet zaharat;
• persoane peste 45 de ani care intră în următoarele categorii de risc:
– obezitate;
– femei care au născut copii cu greutate mai mare de 4 kg ;
– femei cu diabet zaharat gestaţional;
– persoane care s-au născut cu greutate mai mare de 4 kg;
– persoane hipertensive;
– persoane cu HDL colesterol < 35 mg/dl sau şi trigliceride > 250 mg/dl;
– persoane care au avut glicemii anormale pe nemâncate sau scăderea toleranţei la glucoză la
determinări anterioare;
–boli ale pancreasului: pancreatita acută (s-au distrus un număr mare de celule Langerhans);
–boli endocrine: hipertiroidia (hormoni tiroidieni în cantităţi mari duc la creşterea glicemiei) tratamentul
bolii rezolvă şi D.Z.; boala Cushing (creşte cortisolul, creşte glicemia) .

Manifestări de dependenţă:
• poliurie, diureză 3-6 litri /zi (glicozuria apare la o glicemie peste 180 mg/dl);
• polifagia apare mai rar şi se datorează deficitului celular de glucoză;
• polidipsie;
• pierdere în greutate;
• pruritul, iniţial la nivelul organelor genitale şi apoi tegumentar (micoze frecvente la diabetici);
• astenie fizică şi psihică marcată;
• prezenţa de eczeme, piodermite, furunculoză;
• impotenţă sexuală şi frigiditate recent instalate;
• carii multiple, căderea dinţilor;
• cicatrizare dificilă a plăgilor.

OBEZITATEA
Obezitatea este cea mai frecventa boala metabolica si se asociaza adesea cu boli cronice severe cum ar fi
bolile cardiovasculare, diabetul zaharat, apneea de somn etc. Ea este caracterizata printr-un exces de
tesut adipos. In mod normal organismul barbatilor contine un procent de 15 - 20 % de tesut adipos, iar
organismul femeilor un procent de 25 - 30 % de tesut adipos.

Organizatia mondiala a sanatatii a definit si clasificat grade de obezitate, pe baza IMC - indicele de masa
corporala, calculat prin raportul greutate/inaltime2, astfel :
 * gradul 1 de obezitate cu indicele de masa corporala cuprins intre 30 - 34,9 kg/m2
* gradul 2 de obezitate cu indicele de masa corporala cuprins intre 35 - 39,9 kg/m2
* gradul 3 de obezitate cu indicele de masa corporala egal sau peste 40 kg/m2

Pacientii cu indicele de masa corporala (IMC) cuprins intre 25 - 29,9 kg/m2 au fost definiti ca
supraponderali. Valori normale ale indicelui masei corporale (IMC) sunt 24 - 26 kg/m2 pentru femei si 24
- 27 kg/m2 pentru barbati. Un indice de masa corporala (IMC) sub 18 kg/m2 prezinta diagnosticul de
denutritie.
Alti indicatori folositi pentru definirea stadiului de obezitate sunt grosimea pliului cutanat (la nivel
subscapular, tricepsului, bicepsului, suprailiac etc.), circumferinta taliei (normal sub 80 cm la femei si sub
94 cm la barbati), raportul circumferinta talie/circumferinta soldului. Toti acesti parametrii antropometrici
permit stabilirea claselor de risc clinic prin ajustarea valorilor IMC (indicele de masa corporala).

Datele statistice arata un procent de peste 50 % de persoane obeze si supraponderale in Europa. In tarile
europene rata obezitatii variaza invers proportional cu nivelul socio-economic, in special in randul
femeilor. In tara noastra incidenta obezitatii este de aproximativ 17 % in mediul rural si cca. 20 % in
mediul urban, fiind mai frecventa la femei; la copii variaza intre 5 - 10 %.

Se cunosc doua modele de baza ale distributiei tesutului adipos la indivizii obezi

* obezitate abdominala (androida, centrala) cu cele doua componente, viscerala si subcutanata

* obezitate gluteofemurala (ginoida)
Stabilirea tipului de obezitate a pacientului are o importanta clinica majora. Obezitatea centrala este un
factor determinant puternic al insulinorezistentei si se asociaza cu un risc crescut de diabet zaharat,
dislipidemie, ateroscleroza, hipertensiune si cancer.

S-a identificat statistic o asociere intre cresterea adipozitatii centrale si unii factori de mediu ca
sedentarismul, nivelul socio-economic scazut si stresul psihic asociat, nivelul scazut de educatie. Initierea
fumatului este urmata de dezvoltarea obezitatii centrale, proces reversibil dupa renuntarea la fumat.

Prevalenta obezitatii este crescuta suplimentar in anumite grupuri etnice datorita obiceiurilor alimentare
(preparate alimentare cu continut crescut caloric si scazut vitaminic) si particularitatilor climaterice
(sezonul rece prelungit cu reducerea ofertei de fructe si legume). Urbanizarea, obligatoriu insotita de
industrializare, este trasatura definitorie a unei societati predispuse la obezitate. In societatea moderna,
excesul ponderal are o prevalenta ingrijoratoare. Cauzele obezitatii includ stresul cotidian, lipsa educatiei,
alimentatia hipercalorica tip fast-food, consumul crescut de alcool. Mai importanta decat toate acestea
pare insa scaderea gradului de activitate fizica.

Unele tulburari psihologice primare ca : anxietatea, depresia, tulburarile de personalitate, pot constitui
factori etiopatogenici ai obezitatii prin inducerea de tulburari de comportament alimentar. Cele mai
frecvente astfel de tulburari sunt : gustari interprandiale cu un bogat continut caloric, ingestie crescuta si
frecventa de dulciuri, aport alimentar crescut dupa ora 19, episoade de foame exagerata ce conduc la
ingestie alimentara crescuta intr-o perioada scurta de timp, bulimia, hiperfagia, consum crescut de alcool,
care prin aportul caloric si stimularea apetitului, actioneaza ca factor favorizant al obezitatii.

In mod normal, apare o crestere in greutate la femeile aflate in perioda de sarcina, lactatie sau
menopauza.

Unele boli pot accelera castigul ponderal si conduc la dificultati in tratamentul obezitatii (hipotiroidismul,
sindromul Cushing, sindromul ovarului polichistic etc.).

O serie de medicamente pot modifica balanta energetica favorizand castigul ponderal, fara sa determine
un surplus ponderal important (cu exceptia corticoizilor) : blocanti β adrenergici, steroizi (estrogeni,
glucocorticoizi etc.), unele contraceptive steroidiene, antidepresive triciclice, antiepileptice, antipsihotice,
antagonisti serotonergici, insulina si sulfonilureicele administrate impropriu.

Starea de obezitate este rezultatul unui dezechilibru intre energia de aport (valoarea calorica a
alimentelor ingerate) si cheltuielile energetice (energia consumata in activitatea fizica si metabolismul
bazal, termogeneza, prelucrarea alimentelor ingerate).

Cheltuiala energetica de repaus este data de metabolismul bazal, efectul termic al alimentelor (actiunea
dinamica specifica a acestora), procesul de crestere si termogeneza de adaptare la cald si frig.

Metabolismul bazal reprezinta energia necesara mentinerii functiilor vitale si homeostaziei in conditii de
repaus absolut : activitate nervoasa, cardiaca, respiratorie, musculara, osmotica, sinteza compusilor
organici. El reprezinta 60 - 75 % din cheltuiala energetica zilnica. Valoarea metabolismului bazal la adultul
normal este de circa 1 kcal/kg/ora, adica 1680 kcal pe zi pentru o greutate de 70 kg. O scadere minima in
timp a metabolismului bazal poate determina pe termen lung un castig ponderal apreciabil. Odata cu
inaintarea in varsta rata metabolismului bazal scade cu 2 - 3 % la fiecare decada, iar necesarul caloric
pentru procesul de crestere este redus la 1 % din cheltuiala energetica zilnica; ambele dezechilibre
favorizeaza excesul ponderal in conditiile pastrarii aceluiasi aport caloric.

Actiunea dinamica specifica a alimentelor reprezinta cantitatea de energie necesara digestiei si absorbtiei
alimentelor, precum si pentru activarea sistemului vegetativ in perioada actului alimentar. Reprezinta 10
% din consumul energetic zilnic.

Termogeneza de adaptare este energia necesara mentinerii constante a temperaturii corpului si este
dependenta de arderile desfasurate la nivelul tesutului adipos brun.

Complicatiile starii de obezitate sunt multiple, fiind afectate in diferite grade aproape toate sistemele si
aparatele organismului. Complicatiile cardiovasculare sunt : hipertensiunea arteriala, cardiopatia
ischemica, insuficienta cardiaca, moartea subita, accidentele vasculare cerebrale, insuficienta venoasa
cronica. Complicatiile osteo-articulare sunt : gonartroza, coxartroza si sindromul trofostatic din
post-menopauza. Studiile clinice au furnizat dovezi cu privire la rolul direct al obezitatii in patogenia
diabetului zaharat.
Tipul de dieta trebuie sa fie ales in functie de aderenta pacientului, patologia asociata si obiectivele
terapeutice. Principiile generale ale unei diete hipocalorice constau in : limitarea consumului alimentar in
afara meselor, evitarea alimentelor cu densitate calorica mare, mese mici si fractionate, stoparea
fumatului si un consum scazut de alcool. In general, se recomanda o dieta cu deficit de 500 kcal/zi fata de
aportul alimentar anterior, estimandu-se o scadere ponderala cu 5 - 10 % din greutatea initiala intr-o
perioada de 3 luni. Structura dietei va consta in 55 - 60 % glucide, 25 - 30 % lipide si 12 - 17 % proteine. Se
va interzice consumul de alcool. Aportul de fibre alimentare va fi de cca 30 gr. si de sare sub 6 gr. (adaptat
la valorile tensionale).

Activitatea fizica este un element terapeutic de prima importanta care trebuie, totusi, individualizat si
adaptat la patologia asociata. Efortul fizic potenteaza scaderea in greutate indusa de dieta hipocalorica,
reduce insulinorezistenta si diminua masa adipoasa intraabdominala. S-a observat ca activitatea fizica
limiteaza reducerea masei musculare indusa de unele diete hipocalorice. Numeroase studii au aratat ca
activitatea fizica reduce simptomatologia si riscurile tuturor comorbiditatilor. In general, se recomanda
efectuarea de exercitii fizice de minim 3 ori pe saptamana, cu o durata de 30 - 60 minute si o intensitate
de 50 - 70 % din capacitatea individuala de efort.

Farmacoterapia este necesara pacientilor la care in pofida terapiei nefarmacologice nu s-a reusit
obtinerea greutatii corporale stabilite. Substantele antiobezitate pot fi prescrise numai de medicul
specialist.

Metodele chirurgicale de tratament al obezitatii sunt luate in considerare in urmatoarele situatii extreme
:

* indicele de masa corporala (IMC) este peste 40 kg/m2

* indicele de masa corporala (IMC) este peste 35 kg/m2 in prezenta complicatiilor medicale ale
obezitatii
* insuccesul metodelor de scadere sau mentinere a greutatii aplicate timp de un an
* existenta unor complicatii medicale (apnee obstructiva de somn, esofagita de reflux, artrita
invalidanta) ce necesita o scadere rapida in greutate.

DENUTRITIA
Stare patologică în care necesarul energetic sau necesarul proteic al organismului nu este acoperit,
cauzata de aport alimentar insuficient si/sau de creşterea necesităţilor energetice sau proteice ale
individului.

Denutriţia se manifestă prin pierdere importantă în greutate, creştere a dimensiunilor ficatului,

uscăciune a pielii şi părului, unghii casante, striate sau deformate, tulburari funcţionale (deficienţă
imunitară). O denutriţie energetică prezinta o topire a rezervelor adipoase. Când avem o denutriţie
proteică sunt prezente edeme, o topire a masei musculare, diminuarea nivelului de proteine plasmatice.

HIPERURICEMIILE
Hiperuricemia reprezintă creşterea valorilor acidului uric sanguin.

În principiu, o valoare a acidului uric de peste 6 mg/dl în cazul femeilor şi de peste 7 mg/dl în cazul
bărbaţilor defineşte prezenţa hiperuricemiei.

Cauzele hiperuricemiei sunt multiple (de la o dietă bogată în purine, până la anumite boli sau
medicamente care cresc nivelul acidului uric).

Se asociază cu apariţia gutei, manifestată cel mai frecvent prin tumefacţie şi durere la nivelul uneia sau
mai multor articulaţii (artrita gutoasă). În variantă cronică, se poate asocia cu diverse fome de afectare
articulară, până la deformare articulară şi apariţia de tofi gutosi (depozite de acid uric).

De asemenea, hiperuricemia creşte riscul de apariţie a litiazei renale (calculi sau «pietre» la nivelul
rinichilor), cu deterioarea funcţiei renale şi apariţia insuficienţei renale.

Hiperuricemia se poate asocia şi cu un risc crescut de apariţie a bolilor cardiovasculare, iar reducerea
valorilor acidului uric este considerată una dintre măsurile de tratament în unele din aceste boli.

BOALA CELIACA

Boala celiacă (intoleranţa autoimună la gluten) este o afecţiune cronică autoimună care afectează în
principal intestinul subţire și care este declanșată de ingestia de gluten la persoane predispuse genetic.
Cunoscută și sub denumirea de enteropatie glutenică (gr. enteron – intestin, pathos – suferinţă), adică o
suferinţă a intestinului, boala celiacă este în prezent recunoscută drept o afecţiune sistemică, care poate
afecta și alte sisteme și organe.

Acest caracter sistemic al bolii presupune că manifestările clinice pot fi foarte variate, de la tulburări
digestive (balonare, diaree, dureri abdominale recurente) la probleme extra-digestive (tulburări
neuro-psihice, hematologice, osteo-articulare, endocrinologice).
Boala celiacă este una dintre cele mai frecvente afecţiuni digestive cronice, afectând aproximativ 1% în
populaţie. Cu toate acestea, afecţiunea este sever subdiagnosticată, iar lipsa diagnosticului expune
pacienţii la complicaţii.

În trecut, boala celiacă era considerată o afecţiune a copilăriei, fiind prototip pentru malabsorbţie –
prezentarea tipică era a unui copil cu diaree, distensie abdominală, eșec al creșterii sau chiar scădere
ponderală. Ulterior, boala a fost recunoscută din ce în ce mai mult și la adulţi, unde prezentarea este
adesea fie cu manifestări digestive estompate, intermitente, fie cu manifestări extraintestinale – pacienţii
adresându-se pentru aceste simptome în servicii de reumatologie, hematologie, endocrinologie,
ginecologie sau alte specialităţi. Boala celiacă poate fi însă și asimptomatică.

AVITAMINOZELE
Avitaminoza reprezinta un deficit de vitamine in organism. Vitaminele sunt factori nutritivi esentiali (nu
sunt sintetizate de organism). Sursele de vitamine sunt carnea, pestele, produsele lactate, cerealele,
fructele si legumele, continutul in vitamine al acestora fiind diferit atit din punct de vedere calitativ cit si
cantitativ. De-a lungul secolelor s-a constatat ca privarea de un anumit aliment a determinat boli precum
beriberi, scorbutul, pellagra ale caror simptome s-au remis la reintroducerea in dieta a alimentului
deficitar.
Persoanele sanatoase care au alimentatie variata nu ar trebui sa prezinte deficiente de vitamine.

Deficitul de vitamine (avitaminoza) s-a observat in :

* dietele dezechilibrate
* dietele de slabire cu un numar de calorii sub 1100 - 1200 kcal / zi
* asociere cu anumite obiceiuri alimentare
* malabsorbtia
* malnutritia
* interventii chirurgicale in sfera digestiva, inclusiv chirurgia bariatrica
* boli comsumptive
* nutritia parenterala
* dupa anumite tratamente medicamentoase (chimioterapie)

Deficitul de vitamina A afecteaza vederea nocturna; xeroftalmia se caracterizeaza prin atrofia glandelor
perioculare si hipercheratoza la nivelul conjunctivei, afectarea corneei si chiar orbire; la nivelul
tegumentelor determina hipercheratoza cu piele uscata.

Deficitul de vitamina D produce rahitismul la copil (caracterizat clinic prin deformari la nivelul cartilajelor
de crestere, tibie, radius, humerus, ulna precum si dureri osoase si musculare, tetanie hipocalcemica) si
osteomalcia la adult (scaderea densitatii osoase cu pseudofracturi de coloana, tibie, slabiciune
musculara); osteoporoza (scaderea densitatii osoase indusa de varsta prin scaderea nivelurilor de
estrogeni).

Deficitul de vitamiana E se intilneste la varstnici, pacientii cu malnutritie, cu boli cronice (hemodializati) si

se asociaza cu manifestari neurologice (hiporeflexie, ataxia - lipsa de coordonare a miscarilor, scaderea
sensibilitatii cutanate), manifestari vasculare (risc crescut de ateroscleroza), scaderea prostaglandinelor si
cresterea nivelurilor de prolactina implicata in simptomele sindromului premenstrual

Deficitul de vitamina K este rar la adult si poate fi determinat de malabsorbtia de lipide (insuficienta
pancreatica), dezechilibrul florei intestinale dupa antibioticoterapie prelungita. Se manifesta prin tendinta
la hemoragie. La nou nascut poate apare un sindrom hemoragipar postpartum din cauza unui transfer
deficitar de vitamina K transplacentar si de aceeea se administreaza vitamina K intramuscular profilactic.

Deficitul de vitamina B1 produce manifestari neurologice (confuzie, neuropatie periferica, encefalopatia

Wernicke), psihoza Korsakoff (tulburari de memorie, tulburari cognitive), afectare cardiaca (insuficiente
cardiaca), anorexia, scadere ponderala
Deficitul de vitamina B2 determina cheilite, stomatite angulare, eruptii la nivelul pielii, sant nazolabial,
scrot, vulva, senzatie de arsura la nivelul ochilor, senzatie de arsura la nivelul limbii si gurii

Deficitul de vitamina B3 (niacin) produce pellagra (dermatita, diaree, dementa) cu manifestari cutanate
(eruptie cutanata eritematoasa pe zonele expuse la soare), manifestari digestive (diaree, greata, chelita,
stomatita), manifestari neuropsihiatrice (letargie, depresie, apatie, anxietate, scaderea capacitatii de
concentrare).

Deficitul de vitamina B5 (acid pantotenic) produce iritabilitate, insomnie, fatigabilitate, cefalee, slabiciune
musculara, parestezii.

Deficitul de vitamina B6 produce neuropatii periferice, iritabilitate, anxietate, confuzie, glosita, cheilita.

Deficitul de vitamina B7 (biotina) este implicat in dermatita seboreica.

Deficitul de acid folic produce afectare neurologica, anemia megaloblastica, iar la gravide se asociaza cu
defecte de tub neural.

Deficitul de vitamina B12 determina anemia megaloblastica, glosita, neuropatia periferica senzitiva.

Derficitul de vitamina C se asociaza cu astenia, fatigabilitate, dispnee, dureri articulare si musculare,

manifestari cutanate (purpura, echimoze), hemoragii gingivale.

Vitaminele si prelucrarea alimentelor

Prin procesul de prelucrare a alimentelor, vitaminele sufera modificari calitative si cantitative :

* carnea prajita pierde 50 % din vitamina B1

* carnea fiarta pierde 14 % din vitamina B1
* fierberea legumelor si fructelor determina pierderea a 90 % din vitamina C
* prelucrarea carnii prin coacere / gratar determina distrugerea vitaminelor B cu pina la 20 %
*
Pierderea de vitamina se reduce prin :

* fierberea la aburi sub presiune

* introducerea legumelor in apa clocotita
* reducerea timpului de fierbere la minimum necesar
* evitarea taierii legumelor foarte marunt
* prin congelare se pastreaza calitatile nutritive ale fructelor si legumelor

Indicatiile tratamentului cu vitamine

Tratamentul cu vitamine se efectueaza atunci cand se constata un deficit de vitamine, in situatiile de
nutritie parenterala prelungita, in situatii de malabsorbtie, in convalescenta, in dietele severe de slabire.

Toxicitatea vitaminelor

Majoritatea vitaminelor sunt toxice la doze foarte mari :

* vitamina A : tegumente uscate, fisurate, caderea parului, cheilite, gingivite

* vitamina D : calcificari osoase, litiaza, calcificari de tesuturi moi, greata, varsaturi, constipatie,
poliurie, polidipsie
* vitamina E este toxica la peste 1000 mg / zi
* vitamina B1 este toxica in doze de peste 1000 ori valoarea nutritionala cand poate produce
supresia centrilor respieratori, cefalee, convulsii, slabiciune musculara, aritmii, reactii alergice
* niacinul (vitamina B3) este toxic la doze de peste 6 g pe zi prin eliberare de histamina crescind
riscul de ulcer peptic si astm bronsic; deasemenea exista toxicitate hepatica
* vitamina C poate determina tulburari gastrointestinale si diaree, creste riscul de litiaza renala
(prin formare de oxalati), creste riscul de carcinogenaza la pacientii cu infectie Helicobacter Pylori
Nu se cunoaste toxicitate pentru acidul pantotenic, vitamina B6, acidul folic, vitamina B12, biotina

Concluzii

* vitaminele sunt componente importante ale alimentatiei.

* alimentatia variata asigura necesarul de vitamine fara a impune suplimentarea acestora

totusi :

* se recomanda suplimentare cu acid folic in perioada de preconceptie si primul trimestru de

sarcina pentru profilaxia defectelor de tub neural
* se recomanda administrarea de vitamina D la nou nascut si sugar pentru profilaxia rahitismului
(laptele matern un contine cantitati suficiente de vitamina D)
* se recomanda administrarea de vitamina K la nou nascut
* Deficientele de vitamine demonstrate trebuie corectate.
* Toxicitatea la vitamine apare la doze foarte mari.
* Ghidul de nutritie pentru persoanele adulte cu diabet zaharat nu recomanda suplimentarea
dietei cu vitamine in situatiile cand nu s-a identificat un deficit vitaminic.

AFECTIUNILE APARATULUI EXCRETOR

GLOMERULONEFRITA ACUTA SI CRONICA

Glomerulonefrita este inflamația unor filtre mici în rinichi (glomeruli). Glomerulele elimină
excesul de lichid, electroliții și deșeurile din fluxul sanguin și le transmit în urină. Glomerulonefrita
poate fi acută sau cronică.
Glomerulonefrita primară apare singură, în timp ce glomerulonefrita secundară poate fi rezultatul
unei afecțiuni subiacente, cum ar fi lupusul sau diabetul. O inflamație severă sau prelungită poate
afecta rinichii.

Tratamentul pentru glomerulonefrită depinde de tipul de glomerulonefrită.

Simptome
Simptomele glomerulonefritei includ:

* Urina roz sau cola colorată din globule roșii în urină (hematurie)
* Spumă urină din cauza proteinelor în exces (proteinurie)
* Tensiune arterială crescută (hipertensiune arterială)
* Retenție de lichide (edem) cu umflături la nivelul feței, mâinilor, picioarelor și abdomenului
* Oboseală din cauza anemiei sau insuficienței renale

Cauze
Glomerulonefrita poate fi cauzată de numeroase afecțiuni, deși uneori cauza este necunoscută.
Condițiile care duc la inflamarea glomerulilor includ:

* Infecții

Glomerulonefrita post-streptococică: Glomerulonefrita se poate dezvolta după recuperarea de la o

infecție a gâtului streptococ sau o infecție a pielii (impetigo). Anticorpii extra produși se pot depune
în glomeruli și pot provoca inflamații. Copiii prezintă un risc mai mare de a dezvolta glomerulonefrită
post-streptococică.

Endocardita bacteriană: Bacteriile se pot răspândi uneori în fluxul sanguin și se pot lăsa în inimă,
provocând o infecție a uneia sau mai multor valve de inimă. Endocardita bacteriană este asociată cu
boala glomerulară, dar conexiunea exactă dintre cele două condiții este neclară.

Infecții virale: Infecțiile virale, cum ar fi HIV și hepatitele B și C, pot provoca glomerulonefrită.

* Bolile imune

Lupus: Lupusul este o boală inflamatorie cronică care poate afecta pielea, articulațiile, rinichii,
celulele sanguine, inima și plămânii.

Sindromul Goodpasture: Aceasta este o tulburare pulmonară imunologică rară care provoacă
sângerări la plămâni, precum și glomerulonefrită.
Nefropatia cu IgA: această tulburare este identificată prin episoade recurente de sânge în urină.
Rezultă din depunerile de imunoglobulină A din glomeruli.

* Vasculita

Poliarterita: o formă de vasculită care afectează vasele de sânge mici și medii în diferite zone ale
corpului, cum ar fi inima, rinichii și intestinele.

Granulomatoza lui Wegener: Această formă de vasculită afectează vasele de sânge mici și medii din
plămâni, căile respiratorii superioare și rinichii.

Complicații

Glomerulonefrita poate deteriora capacitatea de filtrare a rinichilor, ceea ce poate duce la

acumularea de lichide, electroliți și deșeuri în organism.

Complicațiile glomerulonefritei includ:

* Eșecul renal acut: deteriorarea funcției de filtrare a nefronului poate determina

acumularea rapidă a deșeurilor, ceea ce necesită dializă de urgență.
* Boala renală cronică: boala renală cronică determină deteriorarea funcției renale, iar
rinichii își pierd treptat capacitatea de filtrare. În cazurile severe, dializa sau transplantul de
rinichi sunt necesare pentru a supraviețui.
* Tensiunea arterială ridicată: deteriorarea rinichilor și acumularea de deșeuri în sânge pot
determina creșterea tensiunii arteriale.
* Sindromul nefrotic: Sindromul nefrotic se caracterizează prin prea multă proteină în urină,
ceea ce duce la insuficiența proteinelor în sânge. Sindromul nefrotic poate fi, de asemenea,
legat de colesterolul în sânge și de umflarea (edemul) pleoapelor, picioarelor și
abdomenului.

SINDROMUL NEFROTIC
Când este excretată prea multă proteină în urină apare o condiție medicală a sindromului nefrotic.
Apare din cauza grupurilor avariate ale vaselor mici de sânge din rinichi care filtrează resturile și
excesul de apă din sânge. Sindromul provoacă umflarea, în special a picioarelor și gleznelor. Poate
crește și riscul altor probleme de sănătate. Tratamentele, în general, reprezintă tratarea condiției de
bază care provoacă sindromul nefrotic. Sindromul nefrotic provoacă riscul de infecții și cheagurile de
sânge. Acestea și complicațiile similare sunt de obicei prevenite prin medicamente sau printr-o dietă
specifică.
Simptomele sindromului nefrotic pot fi:
* Edem – umflarea gravă din jurul ochilor, gleznelor și picioarelor
* Urină spumoasă care este provocată de excesul de proteine din urină
 * Creșterea în greutate din cauza unui nivel ridicat de lichide din corp

Cauze

Sindromul nefrotic apare când grupurile mici de vase de sânge din rinichi sunt rănite. Grupurile de
vase de sânge mici sunt numite glomerul. Acestea filtrează sângele separând substanțele bune de
cele rele. Glomerul bun păstrează proteinele din sânge care sunt necesare pentru menținerea
cantității bune de lichid din corp pentru a nu se scurge în urină. Dacă glomerul este avariat, prea
multe proteine din sânge pot părăsi corpul. Acest lucru poate duce la sindromul nefrotic.

Factorii care cresc riscul sindromului nefrotic sunt:

* Condițiile medicale care avariază rinichii, cum ar fi diabetul, lupusul, amiloidoza, schimbările
minime și alte boli de rinichi
* Unele medicamente, cum ar fi medicamentele antiinflamatorii fără steroizi sau
medicamentele împotriva infecțiilor
* Unele infecții, cum ar fi HIV, hepatita B, hepatita C și malaria

Complicații

* Unele complicații care pot să apară sunt:

*
* Cheaguri de sânge
*
* Colesterol ridicat
*
* Cantitatea mare de trigliceride din sânge
*
* Tensiunea arterială ridicată
*
* Malnutriție
*
* Infecții
*
* Insuficiență renală severă
*
* Boli cronice ale rinichilor

Tratamentul sindromului nefrotic reprezintă în mod normal tratarea bolii de la bază care provoacă
sindromul nefrotic. Medicamentele pe care doctorul le poate prescrie sunt în mod normal
următoarele:
* Medicamente pentru tensiune arterială
* Medicamente pentru apă care controlează umflarea
* Medicamente care reduc nivelul de colesterol
 * Medicamente care suprimă sistemul imunitar
* Diluanți de sânge care reduc riscul cheagurilor de sânge

INSUFIENTA RENALA ACUTA SI CRONICA

Insuficienta renala este afectiunea in care rinichii isi pierd, partial sau complet, abilitatea de a
functiona normal. Insuficienta renala este un pericol, deoarece apa, produsii catabolismului si
substantele toxice nu mai sunt eliminate de catre rinichi, ci sunt retinute in organism. Deteriorarea
functiei renale are loc treptat, de obicei de la cateva luni pana la cativa ani.
De asemenea, insuficienta renala genereaza si alte probleme : anemia, hipertensiune arteriala,
acidoza, dereglarea concentratiei de colesterol, de acizi grasi, patologii osoase.
Insuficienta renala este denumita acum si Boala cronica de rinichi (BCR).

Cauzele insuficientei renale (bolii cronice de rinichi)

* glomerulonefrita (inflamatia si afectarea sistemului de filtrare a rinichilor)
* diabetul zaharat tip I si II cauzeaza nefropatia diabetica ce este o cauza de insuficienta
renala cronica
* hipertensiunea arteriala necontrolata poate afecta rinichiul in timp
* boala polichistica renala este un exemplu de o cauza ereditara a bolii cronice de rinichi
(BCR)
* folosirea analgeticelor, asa ca : acetaminofen si ibuprofen regulat, timp indelungat poate
cauza nefropatia analgezica ce reprezinta o cauza a bolii cronice de rinichi (BCR); alte
medicamente de asemenea pot afecta rinichii
* ateroscleroza poate duce la aparitia nefropatiei ischemice, care este o alta cauza a afectarii
renale progresive
* obstructia cailor urinare de catre calculi vezicali, adenom de prostata, stricturi sau tumori
de asemenea pot cauza patologie renala
* patologii vasculare : arterita, vasculita sau displazia fibro-musculara
* probleme ale articulatiilor si muschilor ce necesita folosirea regulata a preparatelor
antiinflamatorii
* istoric familial de patologie renala

Alte cauze a bolii cronice de rinichi (BCR) sunt infectia HIV, folosirea drogurilor, amiloidoza, lupus
eritematos sitemic, calculii renali, infectiile cronice renale si unele tumori.

Simptomele insuficientei renale (Bolii cronice de rinichi)

Insuficienta renala (boala cronica de rinichi) are o evolutie lenta si prezinta putine semne si simptome
in fazele de debut. Din acest motiv, numerosi pacienti cu insuficienta renala nu sunt constienti de
prezenta bolii decat dupa ce functia renala este redusa la 25% din valorile normale. Boala cronica de
rinichi poate fi prezenta multi ani inainte de aparitia simptomelor. In lipsa unei supravegheri
medicale, simptomele pot trece neobservate pana cand afectarea renala este ireversibila. Unele
simptome, precum oboseala, pot fi prezente mult timp, dar, intrucat se instaleaza nu sunt remarcate.
Unele semne si simptome sunt evidente : urina tulbure sau de culoare inchisa prezenta sangelui in
urina (hematurie), mictiuni frecvente, in special noaptea, cantitate redusa de urina, durere sau
dificultati in timpul mictiunii.

Simptome legate de incapacitatea rinichilor de a elimina toxinele si lichidele in exces din organism
sunt : edeme ale pleoapelor, membrelor superioare si inferioare, hipertensiune arteriala, oboseala,
anorexie (pierderea apetitului, greturi si varsaturi, pierdere inexplicabila in greutate), prurit
(mancarimi) persistent si generalizat, crampe musculare, cefalee (durere de cap). Pe masura ce boala
cronica de rinichi se agraveaza, iar toxinele se acumuleaza in sange, pot sa apara crize epileptice si
confuzie mentala. Unele semne si simptome pot sugera aparitia complicatiilor : slabiciune
pronuntata, dispnee, durere toracica, greturi si voma, hemoragie severa, pierderi de cunostinta,
dureri severe articulare si osoase, prurit, echimoze.

Testele si examenele pentru depistarea insuficientei renale (boala cronica de rinichi)

In cazul unei suspiciuni de insuficienta renala, se efectueaza analize de sange si urina, precum : uree,
creatinina si sumar de urina. Calcularea Ratei de Filtrare Glomerulara (RFG) este importanta pentru
aprecierea stadiului afectiunii : laboratorul sau medicul, poate calcula RFG in baza analizelor de
sange. La pacientii cu proteinurie ≥1+ persistenta la cel putin doua determinari in interval de doua
saptamani la examenul cu bandeleta reactiva, proteinuria trebuie evaluata suplimentar prin
determinarea raportului proteinurie (albuminurie) / creatininurie in prima urina de dimineata. Este
important sa se aprecieze nivelul electrolitilor si balanta acido-bazica.

Pacientii cu diabet zaharat vor efectua un test urinar anual pentru masurarea cantitatilor mici de
proteine din urina (un raport albumina/creatinina urinara de 30 - 300mg/g find considerat definitoriu
pentru microalbuminurie). Acest test poate depista precoce afectarea rinichiului cauzata de diabet
zaharat (nefropatie diabetica).

Examene complementare in depistarea insuficientei renale :

* ecografia - indica forma si structura rinichilor si pune in evidenta o eventuala obstructie a

cailor urinare ce poate cauza boala cronica renala
* tomografia computerizata si rezonanta magnetica nucleara - permit vizualizarea mai
detaliata ale organelor interne, inclusiv a rinichilor
* biopsia renala - permite examinarea morfologica a tesutului renal

Tratamentul insuficientei renale (bolii cronice de rinichi)

Primele masuri recomandate pacientilor cu insuficienta renala sunt modificarile in regimul alimentar,
in special reducerea aportului de proteine, pentru a incetini acumularea reziduurilor in organism si
pentru a limita greturile si varsaturile asociate bolii cronice de rinichi.
Regimul hipoproteic este recomandat persoanelor care sufera de insuficienta renala pentru a preveni
progresia deteriorarii renale. Dieta este uneori bazata si pe o restrictie a aporturilor de sodiu si de
kaliu. Pentru unii bolnavi, restrictia lichidelor poate fi, de asemenea, necesara. Iar daca boala croinica
de rinichi este insotita de diabet zaharat), se recomanda si un regim hipoglucidic.

Obiectivele regimului alimentar :

* incetinirea progresiei bolii
* reducerea fosfatemiei si a acidozei
* diminuarea retentiei azotate
* controlarea tensiunii arteriale
* obtinerea unei stari de nutritie adecvate

INFECTIA URINARA
Infectia urinara este afectiunea cauzata de prezenta germenilor patologici la nivelul tractului urinar
(uretrite, cistite, prostatite, pielonefrite).
In functie de zona pe care o afecteaza, infectia urinara se imparte in doua categorii :
* inalta - afecteaza rinichii (pielonefrita)
* joasa - afecteaza uretra (uretrita), vezica urinara (cistita), sau prostata (prostatita)

Frecventa aparitiei infectiilor urinare este mult mai crescuta la femei decat la barbati.

Cauzele infectiei urinare se pot imparti in doua categorii : factori determinanti si factorii favorizanti.

Factorii determinanti ai infectiei urinare sunt reprezentati de enterobacterii (Escherichia Coli,

Klebsiella etc.) si mai rar de virusuri sau fungi.

Factorii favorizanti ai infectiei urinare sunt :

* conditiile anatomice (uretra scurta la femei)

* consumul redus de lichide (flux urinar redus prin lipsa de lichid in aparatul urinar)
* amanarea mictiunii cand apare necesitatea de a urina (prin staza se favorizeaza inmultirea
germenilor)
* varsta inaintata (apar modificari anatomice locale)
* adenomul de prostata (prin eliminare incompleta de urina)
 * litiaza aparatului urinar (favorizeaza adeziunea bacteriana)
* constipatia (vecinatatea vezicii urinare cu tubul digestiv favorizeaza migrarea germenilor)
* sarcina (schimba pozitia anatomica a aparatului urinar)
* menopauza (modificari hormonale)

Diagnosticul infectiei urinare se face prin identificarea germenilor care au provocat infectia. Sunt
necesare teste de laborator : urocultura, sumar de urina corect recoltata, antibiograma. Suplimentar,
la pacientii cu infectii recidivate sunt indicate ecografia aparatului urinar si radiografia renovezicala.

Simptomele infectiei urinare, in functie de localizarea infectiei (in aparatul urinar superior sau
aparatul urinar inferior) pot fi :
* senzatie de usturime la urinare (disurie)
* urinari frecvente, in cantitati mici (polakiurie)
* urina tulbure, urat mirositoare
* posibil urinare cu sange (hematurie)
* sensibilitate in abdomenul inferior
* dureri in zona lombara

Prevenirea infectiei urinare este simpla si presupune respectarea unor reguli elementare de igiena si
alimentatie :
* consum de lichide minim 2 litri pe zi
* igiena riguroasa a organelor genitale
* nu se amana momentul mictiunii atunci cand apare necesitatea de a urina
* se evita constipatia
* mictiune dupa contactul sexual
Tratamentul infectiei urinare se stabileste dupa obtinerea rezultatelor investigatiilor paraclinice.
Tratamentul este individualizat cu antibiotice si medicamente antiinflamatorii.
Sunt cazuri in care apare necesitatea completarii tratamentului specific cu un tratament de sustinere,
cu medicamente cu actiune complementara, care cresc eficienta antibioticelor si scad riscul recidivei
infectiei urinare (de exemplu produse fitofarmaceutice cu extract de merisor care contine
proantocianide, substanta ce inhiba adeziunea bacteriilor la epiteliul tractului urinar si blocheaza
inmultirea acestora).
Dupa finalizarea tratamentului se recomanda repetarea uroculturii si a sumarului de urina pentru a
verifica eficacitatea tratamentului si starea de sanatate a tractului urinar.

LITIAZA RENALA

Calculii vezicali sunt efectul unei patologii vezicale sau subvezicale. Calculii vezicali se intalnesc mai des la
barbati datorita obstacolului subvezical, de exemplu adenom de prostata, stricturi uretrale, lob median
prostatic. Structura calculilor vezicali este dura datorita formarii succesive de multiple straturi care se
adauga in timp consecutiv infectiilor recidivate.
Litiaza vezicala este afectiunea caracterizata prin prezenta calculilor vezicali in vezica urinara.

Cauzele generale de formare a calculilor vezicali sunt multiple :

* infectia urinara tratata si recidivata sau netratata
 * consumul redus de lichide
* modificari metabolice la nivelui rinichilor
* formarea calculilor renali, migrarea microcalculilor in vezica urinara, cresterea volumului
calculilor in timp
* stricturi uretrale
* adenom de prostata
* lob median prostatic
* scleroza de col vezical
* vezica neurologica
* reziduu vezical cauzat de orice obstacol subvezical sau alta patologie
* purtator de sonda uretro-vezicala

Simptomatologia si amploarea litiazei vezicale depind de numarul calculilor vezicali, marimea lor, forma
lor si coexistenta unei infectii urinare sau unei alte patologii asociate.

Simptomele litiazei vezicale :

* tulburari de mictiune
* polakiurie si disurie (urinari frecvente cu dificultate)
* hematurie (prezenta sangelui in urina)
* evacuarea urinei in 2 timpi (urinare cu intreruperi)
* tenesme vezicale (contractii vezicale involuntare)

Complicatiile litiazei vezicale sunt multiple si deranjante. Pacientii cu calculi vezicali au o calitate a vietii
scazuta, redusa si de aparitia posibilelor complicatii :
* pielonefrita (infectie la rinchi)
* prostatita
* tumora vezicala
* anemie secundara (prin pierderea sangelui in urina)
* algie permanenta in zona abdomenului inferior

Diagnosticul calculilor vezicali este pus in urma anamnezei complete si amanuntite si investigatiilor de
specialitate. Experienta medicului urolog stabileste diagnosticul pozitiv si exclude alte diagnostice
diferentiale. Urmatoarele investigatii sunt obligatorii pentru un diagnostic de certitudine :
* analize de urina
* ecografie aparat urinar
* CT abdominal
* RRVS (radiografie reno-vezicala simpla)
* cistostoscopie de diagnostic

Tratamentul calculilor vezicali (litiazei vezicale)este exclusiv chirugical !!!!!!!!!!!

Extragerea calculilor vezicali se poate face prin :
* endoscopie minim invaziva (extragerea calculilor dupa litotripsie - spargerea calcililor vezicali -
balistica sau cu fibra laser)
* chirurgie deschisa (recomandata calculilor voluminosi sau calculilor multiplii care depasesc
timpul operatiei pe cale endoscopica)