PERSONALITĂŢI ATONITE ÎN ŢĂRILE ROMÂNE

(1650-1863)

După căderea Bizanţului şi a ţărilor ortodoxe, Valahia rămâne singura ţară a cărei
autonomie acordată de Sublima Poartă permitea refugiaţilor greci, dar şi celor bulgari, sirieni,
ierusalimiteni, să se îndrepte către ea, făcând-o să devină centrul cultural al lumii ortodoxe.
Se adunau aici oameni de litere, ierarhi şi clerici, comercianţi şi politicieni. Majoritatea erau
greci, dar veneau aici - spune Nicolae Iorga - “nu în calitate de greci, tinzând a greciza, ci ca
moştenitori ai unei civilizaţii universale de limbă greacă care se străduiau, prin şcolile abia
întemeiate, să câştige pe orice ortodox la elenismul lor de nuanţă bizantină”1. În felul acesta,
Bizanţul real a dispărut, locul lui fiind luat de un Bizanţ ideal, care va dura prin instituţii,
literatură, artă. Era un Bizanţ perpetuat prin structurile Muntele Athos şi ale Patriarhiei
Ecumenice.
“Tendinţa atonită a domnilor români nu era numai un act de evlavie, ci şi unul de
semnificaţie politică”2. Autonomia de care beneficiau Ţările Române a făcut pe prinţii
filoeleni, precum un Neagoe Basarab, un Vasile Lupu, un Şerban Cantacuzino sau
Constantin Brâncoveanu să încurajeze pe greci să caute refugiau aici.
După căderea Constantinopolului, românii au fost aceia care permanent au ajutat pe
creştinii ortodocşi din ţările cotropite de turci. Domnii români au început ei singuri să cheme
pe greci, dacă nu veneau ei înşişi nechemaţi, acaparaţi fiind şi de ideea refacerii vechii
împărăţii. Împropriindu-şi cultura şi limba greacă, precum şi instituţiile bizantine, domnilor
români le-a fost mai uşor să se înalţe către un astfel de ideal.
La astfel de domni veneau cu mare speranţă ierarhi greci care găseau aici terenul
prielnic manifestării lor culturale, precum un Nifon, un Matei al Mirelor, Dionisie Ralli sau
Luca de Cipru, ori, mai târziu, Antim Ivireanul sau Neofit Cretanul, nume vrednice de toată
pomenirea.

1
Bizanţ după Bizanţ, Bucureşti, 1972, p. 214 (ed. greacă, Atena, 1989, p. 226).
2
Într-un document din 1492, către Hilandar, observăm că domnii români preluau, printr-o argumentare
juridică explicită, dreptul de fundaţie pentru aşezămintele religioase din Sfântul Munte - Eugen
Stănescu, 500 de ani de relaţii româno-bizantine, în “Lumea Bizanţului”, Bucureşti, 1972, p. 167; Virgil
Cândea, Noi şi Bizanţul, în “op. cit.”, p. 15.

374
 Mai erau şi închinările acestea de mănăstiri, care şi ele aveau o cauză politică: se căuta
crearea de mijloace de presiune şi surse de venituri cu o circulaţie largă şi mai puţin
controlată de Poartă! 3
Toate acestea, foarte pe scurt spuse, au creat climatul favorabil venirii oamenilor de
cultură greci, care căutau un refugiu şi un loc unde să se poată desfăşura creator. Or, aici
găseau nestingheriţi acest loc. A fost un exod al lor începând de la mijlocul secolului XVII,
când luaseră fiinţă cele două Academii princiare4, exod care s-a înteţit la vremea marelui
Brâncoveanu - un adevărat Mecena al literelor - tot aşa cum s-a petrecut după căderea
Bizanţului, când grecii cultivaţi căutau Italia sau celelalte Universităţi apusene 5. De această
stare au profitat mulţi călugări de la Athos care, este drept, veneau şi după mile, dar sunt
câţiva ale căror nume merită pomenite prin aceea că ele s-au înscris în istoria culturii.
Aceşti călugări se găseau peste tot în Principate. Veneau şi nu plecau până nu li se
promiteau ajutoare substanţiale pentru mănăstirile lor. Perseverenţa lor era de admirat. Aşa
procedase Chesarie Daponte pe care Xiropotamul îl trimisese pentru aproape opt ani în Ţările
Române, la Constantinopol şi prin insulele greceşti, cu scopul strângerii de eleimosine (mile).
El a rămas în istorie nu numai prin aceea că a luat, ci şi prin faptul că a dat destul de mult
culturii greceşti. Dar cultura aceasta era găzduită atunci de noi. Iată un dublu rol jucat de
domnii de odinioară în raport cu lumea greacă, cu Athosul şi celelalte Locuri Sfinte.
Călugării aceştia care veneau prin ţările noastre erau de multe ori cooptaţi de domni în
munca de iluminare a poporului. Câţi dintre atoniţi n-au venit să fie profesori la Academiile
princiare? Ca să nu mai vorbim de patriarhi ca Dositei al Ierusalimului, care-şi alcătuia opera
la noi, ori de Macarie de Antiohia, al cărui fiu, diaconul Pavel de Alep, descrie atât de frumos
ţara noastră şi alţii ca ei, aflaţi în căutarea unui loc pe care l-am putea denumi cu un titlu de-al
lui Daponte: “Κ~ηπος χαρίτων ” (Grădina darurilor). Căci asta au fost pentru ei ţările române.
În acelaşi fel s-au aşezat grecii şi în Transilvania, fondând două comunităţi greceşti
puternice - companii - la Sibiu şi la Braşov, unde de cele mai multe ori veneau sau le erau
trimişi preoţi de la Ivir, Vatoped sau Xiropotamu. La 1640, întâlnim pe un Serafim de la Ivir

3
“Reală politică generoasă de ajutorare necesară a instituţiilor, strâmtorate sub dominaţia otomană,
dar egoistă sursă de venituri personale în schimbul unei colaborări şi complicităţi politice oferite de
ierarhii beneficiari, formă deturnată de export de capitaluri pentru elemente înstrăinate, închinările de
mănăstiri au constituit şi un mijloc necesar de finanţare a politicii domnilor şi candidaţilor lor la domnie
care, din cauza Porţii şi a primejdiilor interne, nu se puteau sprijini pe puternice domenii şi resurse
financiare interne” - Val. Georgescu, Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul sec. XVIII,
Bucureşti, 1980, p. 93, 184.
4
A. Camariano-Cioran, Les Academies princieres de Bucarest et Jassy et leurs professeurs,
Tesalonic, 1974.
5
Athanasios Karathanasis, Des grecs au court du Constantin Brâncoveanu, voevod de Valachie
(1688-1714), în “Balkan Studies”, 16, 1971, nr. 1.

375
în Sibiu, având a sta până la 1673. Din păcate, nu se cunosc numele acestor preoţi, care aveau
rolul principal de a lumina pe cei de acolo, fiindu-le şi dascăli. Mai putem pomeni de un
Efrem de la Xiropotamu, între 1694-95, Dionisie de la Vatoped (1725-26), Leontie de la
Vatoped (1735-37). Pentru Braşov, lista preoţilor de la Athos este mult mai lungă6.

............................................................................................................................

O figură aparte în epocă a făcut-o Nicodim Aghioritul, care, deşi nu a fost în Ţările
Române, şi-a făcut simţită influenţa de departe. Spuneam, în altă parte, că Sfântul Nicodim
este posibil să fi corespondat cu Paisie Velicikovschi, dorindu-şi chiar o întâlnire cu el. Fizic,
ea nu s-a produs, dar duhovniceşte în mod sigur, lucru dovedit de locurile comune din operele
lor, despre care un istoric grec făcea amintire 7. Important este că amândoi au încercat o
reactualizare a isihasmului prin punerea lui pe baze noi, adică prin practicare rugăciunii minţii
în viaţa de obşte şi în viaţa cultică a mănăstirilor.
Dacă corespondenţa lui Nicodim cu Paisie este îndoielnică, este sigură, în schimb, cea
cu mitropolitul moldovean Veniamin Costachi8.
..............................................................................................................................
Oricum, contactul cu Muntele Athos a fost foarte benefic pentru Ţările Române, care
au înţeles că au numai de câştigat pe linia tradiţiei bizantine. Tocmai de aceea domnii români
au şi susţinut Muntele Athos, fără a revendica vreodată dreptul de posesie asupra vreunei
mănăstiri de acolo. Şi aceasta se întâmpla pentru că ei vedeau faptul ca pe o datorie faţă de
Ortodoxie, ia pe de altă parte considerau Athosul un bun comun şi unicul punct care a ajutat
Ortodoxia să supravieţuiască. Un fel de “o mână spală pe alta”, o reciprocitate perfect
avantajoasă, din care ambele părţi şi-au văzut câştigul.

6
Athanasios Karathanasis, L'Hellenisme en Transylvanie. L'activite culturelle, nationale et religieuse
des campagnes commerciales helleniques de Sibiu et de Braşov aux XVIII-XIX siecles, Institute for
Balkan Studies, Tesalonic, 1989, p. 27-29, 97, 99, 101-103; Al. I. Ciurea, Momente şi aspecte
esenţiale ale influenţei Sfântului Munte asupra vieţii religioase din Ţările Române, în “Ortodoxia”,
1953, nr. 2, p.289.
7
C. Papoulidis, Đĺńéđôţóĺéň đíĺőěáôéę~çň [ĺđéäńÜóĺůň ôď~ő ÁĎ ĺ[éň ôďí Âáëęáíéęüí ÷ţńďí ęáô`á ôďí 18ďí
á]éţíá (Cazuri de influenţă duhovnicească a Muntelui Athos asupra spaţiului balcanic în sec. XVIII ) ,
“Μακεδονικά”, 9, 1969, Tesalonic, p. 287-289. Cât despre biografia sfântului se poate consulta teza
de doctorat, în română, a părintelui Karaisaridis, op. cit.
8
Se păstrează o scrisoare a sfântului către Veniamin, din 1804, scrisoarea fiind una de recomandare
a unui călugăr atonit care voia să vină în Moldova, să strângă ajutoare pentru repararea Simonopetrei,
unde pentru un timp vieţuise şi Paisie Velicikovski - Monahul Theoclit Dionisiatul, op. cit., p. 287.

376
 Cât dinspre noi, lucrurile trebuie privite cu multă mândrie, mândria de a fi avut pe
strămoşii noştri drept unici ajutători, într-o vreme în care totul părea că se clatină. Tocmai
aceasta a făcut pe istoricul rus, Arhim. Porfir Uspenski să declare: “Despre toate aceste
binefaceri ale lor eu vorbesc cu plăcere, pentru că nici unul dintre popoarele ortodoxe
nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii”9.

9
Istoria Afona, Petersburg, 1877, III, 3, p. 334, cf. Bodogae, op. cit., pag. titlu; D. P. Bogdan, Despre
daniile româneşti la Athos, “Arhiva românească”, VI, 1941, p. 2.

377