ISTORIA LIMBII ROMÂNE

DIALECTOLOGIE*
Lect. univ. drd. MIHAI MUSTĂŢEA

Semestrul al II-lea

Introducere
Prin conţinut şi prin destinaţie, sinteza aceasta este un compendiu,
o introducere, într-o formă concentrată, în problemele dialectologiei
în general şi ale dialectologiei româneşti în special. Evident, orice
sinteză are un caracter subiectiv atât din punct de vedere al selecţiei
temelor abordate, cât şi din acela al dimensiunilor acordate fiecăruia
în parte; dar lucrarea urmează îndeaproape programa universitară.
Cursul cuprinde minimum de noţiuni menite să ofere o imagine
completă şi complexă a problemelor teoretice şi metodologice ale dis-
ciplinei, ca şi a varietăţii dialectale româneşti.
Lucrarea cuprinde, în afară de bibliografie, două părţi.
În partea întâi se expun noţiuni de dialectologie generală:
obiectul dialectologiei, constituirea şi principalele ei etape de dezvol-
tare, importanţa studierii variantelor regionale ale limbii; varietatea
lingvistică: variante geografice, variante sociale, vorbirea individuală.
Partea a doua este consacrată structurii dialectale a limbii
române, cu cele patru ipostaze ale ei: dacoromâna, istroromâna, aro-
mâna şi meglenoromâna. Pentru înţelegerea actualei diversificări, am
considerat necesar ca descrierea acestor patru subdiviziuni să fie
precedată de o expunere sumară asupra fazei anterioare de evoluţie,
a acelui trunchi comun denumit româna comună sau protoromâna.
Descrierea fiecărui dialect în parte este precedată de o serie de date
geografice, demografice, istorice, socio-culturale referitoare la vorbitorii
lui şi este urmată de consideraţii asupra diferenţelor regionale mani-
festate la nivelul dialectului respectiv.
Prin natura obiectului considerat (dialectele limbii române şi
graiurile lor), prezentarea noastră este, în acelaşi timp, descriptivă şi
comparativ istorică.
_______________
*
Completează sinteza disciplinei Istoria limbii române, din volumul
Sinteze, anul II, partea I, p. 162-218, LLR, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2005.
3
 Este descriptivă, pentru că are în vedere dialectele româneşti
vorbite astăzi, privite ca sisteme distincte, funcţionând după reguli
proprii. Evident, date fiind dimensiunile lucrării, o descriere a tuturor
unităţilor şi subunităţilor sistemelor şi subsistemelor la nivel fonetic-
fonologic, morfo-sintactic şi lexical nu este posibilă. În cazul celor-
lalte niveluri, s-a procedat selectiv, prin comparaţie interdialectală.
Orice lucrare de sinteză beneficiază de experienţa şi rezultatele
altor autori.

1. OBIECTUL DIALECTOLOGIEI
1.1. Dialectologie descriptivă şi dialectologie teoretică. 1.2. Dia-
lectologie diacronică şi dialectologie sincronică. 1.3. Dialectologie
tradiţională, structurală, transformaţională, sociologică etc.

Dialectologia este o ramură a lingvisticii, care studiază variantele

geografice (teritoriale) ale limbii: graiurile şi dialectele. Numele dis-
ciplinei provine la noi din fr. dialectologie (atestat pentru prima oară
în Franţa, în 1881).
1.1. Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura
dialectală a unei limbi date: stabileşte care şi câte sunt unităţile
teritoriale care i se subordonează şi apoi descrie fiecare unitate în parte
(pune în evidenţă, cu diferite metode – în funcţie de nivelul metodo-
logiei lingvistice în general – particularităţile fonetice, fonologice,
morfologice, sintactice şi lexicale ale unităţilor identificate). De aseme-
nea, studiile de dialectologie descriptivă pot avea ca obiect raporturile
reciproce dintre limba literară şi variantele regionale ale limbii.
Dialectologia teoretică expune principiile care decurg din înre-
gistrarea şi interpretarea faptului dialectal: metode de cercetare, modalităţi
specifice de prezentare a materialului dialectal (monografii, glosare,
atlase etc.), principii teoretice generale, care îmbogăţesc teoria limbii
(de pildă, în problema legilor fonetice, a apariţiei şi răspândirii inova-
ţiilor, a graniţelor dialectale etc.), metode de analiză specifice dialecto-
logiei (pentru descrierea unui grai sau a unui grup de graiuri sau de
dialecte etc.).
1.2. În funcţie de perspectiva din care cercetătorul priveşte
obiectul investigat, dialectologia poate fi diacronică şi, în acest caz,
dialectologul – după ce stabileşte condiţiile istorico-geografice şi
4
cultural-politice care au condus la diversificarea dialectală dată –
explică, istoric, linia evolutivă a fiecărui fenomen dialectal în parte
(evoluţia sunetelor, a formelor gramaticale, a sensului cuvintelor etc.),
felul cum s-a constituit şi cum evoluează limba literară, aportul varian-
telor regionale la conturarea fizionomiei acesteia; o dialectologie
sincronică descrie stadiul în care se află o varietate teritorială la un
moment dat. De cele mai multe ori însă, dat fiind că dialectele şi
graiurile sunt, în multe privinţe, mai conservatoare decât limba
comună – care este de obicei mai inovatoare – descrierea şi, mai ales,
explicarea unui fapt din sincronie presupune introducerea unui
principiu diacronic (de exemplu, justificarea existenţei sunetului [dş]
în moldovenescul dâc faţă de dacoromâna literară zic presupune
explicarea lui ca o fază intermediară între latinescul d din dico şi
dacoromânescul literar z din zic).
Majoritatea lingviştilor de astăzi consideră, de altfel, că între
diacronie şi sincronie există o falsă antinomie, că este vorba numai de
o distincţie metodologică, nu de una reală, care ar aparţine obiectului
limbă. Limba, spune E. Coşeriu, se constituie diacronic şi funcţio-
nează sincronic, deci funcţionarea limbii (= sincronia) şi modul ei de a
se constitui, de a se schimba (= diacronia) nu sunt două momente, ci
unul singur.
1.3. În funcţie de metodele întrebuinţate în interpretarea faptelor
dialectale, vorbim de dialectologie tradiţională, structurală, trans-
formaţională, sociologică etc.
De fapt, nu este vorba de „mai multe dialectologii”, ci de diferite
moduri – care, de cele mai multe ori, nu se exclud – de a privi varie-
tatea dialectală şi de a o descrie.
Dialectologia tradiţională este preocupată de descrierea deose-
birilor dintre graiuri şi dialecte, mai ales la nivel fonetic şi lexical
(acestea fiind cele mai frapante): astfel, dacă în graiul 1 se pronunţă
vérde, în graiul 2, vérģe, în graiul 3, vérde, cum se pronunţă atunci în
graiul 4,5? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă, în 2, omăt, dar în 3,4...?
Dialectologia structurală îşi propune să vadă în graiuri şi dia-
lecte nişte sisteme lingvistice, cu mod de funcţionare propriu; în afara
acestei operaţii, efectuate la nivel intralingvistic (care nu se deosebeşte
prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează asupra oricărei
limbi), dialectologia structurală îşi propune şi o analiză interlingvistică
(între graiuri, respectiv, dialecte), care să pună în evidenţă atât deose-
5
birile (acele particularităţi care individualizează fiecare unitate ling-
vistică), dar şi asemănările dintre ele, ceea ce este comun ansamblului
de graiuri, respectiv, dialecte.
Şi din acest punct de vedere grupurile dialectale pun aceleaşi
probleme pe care le pun familiile de limbi. Un grup de graiuri sau dia-
lecte este un fel de microcosmos (cum spune L. Hjelmslev), organizat
în acelaşi fel ca o familie lingvistică mai mare.
Aşadar, la nivel interlingvistic se stabilesc elementele comune
ansamblului de unităţi (limbi, dialecte, graiuri), asemănările, ceea ce îi
conferă continuitate, se construieşte adică acea schemă structurală
abstractă („construct”) care a fost denumită diasistem („sistem al mai
multor sisteme”).
Dialectologia transformaţională este, într-o măsură mai mare,
la începuturile ei şi, ca şi precedenta, pe cale de a-şi contura metodele
de cercetare. Ca şi gramatica transformaţională a limbilor, în dialecto-
logia transformaţională, deşi se pleacă de la un „corpus” dat, elaborân-
du-se o serie de ipoteze în formă de „reguli”, se încearcă să se includă
toate posibilităţile care să conducă dincolo de acest „dat”, să se dea, în
ultimă instanţă, o descriere care să pună în evidenţă caracterul infinit
al limbii, al dialectului sau al graiului, concepute ca sisteme de posibilităţi.
Dat fiind, aşa cum am arătat mai sus, că graiurile şi dialectele au,
ca şi limbile înrudite, un număr de reguli specifice, dar şi un nucleu
comun, printr-o ierarhizare a lor (aşa-numita „ordonare”) se pot pune
în evidenţă elementele definitorii şi se poate stabili o tipologie rigu-
roasă a unităţilor lingvistice investigate.

2. CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ŞI PRINCIPALELE

EI ETAPE DE DEZVOLTARE

2.1. Cercetarea dialectală înainte de 1870. 2.2. Momentul Ascoli.

2.3. Contribuţia foneticii experimentale (Rousselot). 2.4. Geografia
lingvistică (Gilliéron). 2.5. Lingvistica spaţială (Bartoli). 2.6. Dialec-
tologia contemporană

În comparaţie cu alte discipline lingvistice, dialectologia este o

ramură relativ nouă. Ea s-a constituit ca disciplină ştiinţifică destul de
târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
2.1. Până către mijlocul secolului al XIX-lea, lingviştii acordau
atenţie în primul rând limbilor literare, mai ales în forma lor scrisă,
6
care se bucura de prestigiu: limbile nescrise şi, mai ales, variantele
regionale ale limbilor „naţionale” („comune, koine”) au fost multă
vreme dispreţuite (în perioada Renaşterii şi în perioada clasică).
Totuşi deosebirile regionale au fost sesizate încă din secolul
al XV-lea (pe plan romanic), iar la noi, din secolele XVI – XVII.
Începând cu secolul al XIX-lea însă, şi, mai ales, către al 8-lea şi
al 9-lea deceniu, lingviştii manifestă un interes crescând pentru graiuri
şi dialecte ca ipostaze concrete, vii, ale limbilor. Această schimbare de
optică a apărut odată cu cercetările comparativ-istorice (care au pus în
evidenţă valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea lanţului
istoric al limbilor şi cu dorinţa neogramaticilor (adepţi ai curentului
neogramatic), dominant în lingvistică în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea de a găsi în materialul dialectal fapte care să confirme
valabilitatea principiului „legilor fonetice”.
2.2. Italianul Graziadio Isaia Ascoli, indo-europenist şi romanist,
este considerat creatorul dialectologiei ştiinţifice romanice prin lucră-
rile sale publicate în revista „Arhivio glottologico italiano”, care
începe să apară în 1873 (anul de naştere al dialectologiei): Saggi ladini
(Schiţe reto-romane), în nr. I, 1873, Schizzi franco-provenzali, în
nr. III, 1878 şi L'Italia dialettale, în nr. VIII, 1882 – 1885.
Paralel cu Ascoli, în Franţa, militează pentru înregistrarea fap-
telor dialectale Gaston Paris şi Abatele P.I. Rousselot, iar în Germania
Georg Wenker. Trăsătura comună a tuturor acestor deschizători de
drumuri în dialectologie era scopul investigării domeniului dialectal:
în concepţia lor, dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii,
să fie auxiliarul ei.
2.3. Un prim impuls l-a dat cercetării dialectale fonetica expe-
rimentală, ale cărei baze le-a pus Abatele Rousselot (prin celebra sa
lucrare Les modifications phonétiques du langage étudiées dans le
patois d’une famille de Cellefrouin <Charente>, Paris, 1891). Momentul
acesta reprezintă însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii
în general – pentru că se introduc procedee mecanice în cercetarea
sunetelor – dar şi pentru evoluţia dialectologiei, pentru că lucrarea lui
Rousselot a pus în evidenţă faptul – de mare actualitate astăzi – că
limba nu este unitară, ci, dimpotrivă, varietatea lingvistică este foarte
mare, mergând până la realizarea specific individuală a unui sistem
lingvistic (ceea ce lingvistica actuală numeşte idiolect); această reali-
zare este determinată de diverşi factori sociali, culturali, economici şi,
bineînţeles, geografici.
7
 2.4. Cel mai important moment în evoluţia studiilor de dialec-
tologie este apariţia geografiei lingvistice: încercând să înregistreze
cât mai multe graiuri şi dialecte şi să le prezinte în monografii
dialectale (studii ample consacrate unei unităţi lingvistice sau,
exclusiv, unei probleme), cercetătorii şi-au dat seama că această
modalitate, satisfăcătoare pentru investigarea în profunzime a unui
domeniu lingvistic mai restrâns (grai, dialect), este insuficientă pentru
înregistrarea faptelor lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă
naţională, de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei limbi
naţionale puteau avea în acelaşi timp monografia lor dialectală,
imaginea globală a teritoriului întins apărea fragmentată şi totodată
neunitară (materialul dialectal fiind cules de mai mulţi cercetători, cu
metode diferite, vizând niveluri lingvistice diferite etc.). Totodată,
operaţia de înregistrare globală şi simultană a varietăţii dialectale de
pe un teritoriu presupune o mare cantitate de timp, ceea ce ar duce la
publicarea cu întârziere a unui material care se schimbă (pentru că
limba este în continuă mişcare, schimbare, mai ales aspectele ei nenor-
mate). Aşa s-a născut ideea geografiei lingvistice (a lingvisticii geo-
grafice), ca o posibilitate mai adecvată, mai rapidă, mai cuprinzătoare,
constând în înregistrarea pe hărţi a unui număr mai mult sau mai puţin
restrâns de fapte lingvistice; aceasta permite observarea fenomenelor
(fonetice, morfologice etc.) pe arii întinse şi compararea realizărilor
lor concrete în diferitele puncte anchetate de pe un teritoriu dat.
Începutul l-a făcut germanul Georg Wenker, care, încă din 1876,
efectuează (mai întâi pe un domeniu restrâns) prima anchetă prin
corespondenţă; extinsă, în 1881, la întreaga Germanie, ancheta lui
Wenker a avut ca rezultat un fascicol din Atlasul lingvistic al Germaniei
de nord şi centrale (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutschland, 1881).
Primul atlas lingvistic dus până la capăt aparţine elveţianului
Jules Gilliéron (elev al lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique du
Valais roman (sud du Rhône), Paris, 1880.
Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L'Atlas linguistique de
la France (apărut între 1902 – 1910; abreviat: ALF), al cărui autor a
fost acelaşi J. Gilliéron (ajutat de Edmond Edmont).
Paralel, se pun bazele dialectologiei ştiinţifice româneşti prin
elaborarea atlasului lingvistic al teritoriului lingvistic dacoromân: Lin-
guistischer Atlas des dakorumänischen Sprachgebietes, Leipzig, 1909
(abreviat: WLAD), de către germanul Gustav Weigand, profesor de limba
română la Institutul de limbă română din Leipzig (înfiinţat în 1893).
8
 Începând cu anul 1905, datele oferite de ALF au fost interpretate
de Gilliéron, care a elaborat o serie de principii ale geografiei ling-
vistice (unele dintre ele viu comentate în literatura de specialitate).
Activitatea pe acest tărâm a crescut simţitor după primul război
mondial şi, mai ales, după primul Congres internaţional al lingviştilor,
de la Haga (1928).
În anii care au urmat, au fost elaborate atlase lingvistice ale
tuturor limbilor romanice, şi numeroase monografii dialectale (dintre
ele cea mai cunoscută este monografia lui J. Gilliéron, Généalogie des
mots qui désignent l'abeille d'après l'Atlas linguistique de la France,
Paris, 1918; pentru monografiile româneşti din aceeaşi perioadă, cele
mai reuşite dealtfel la noi (Ov. Densuşianu – Graiul din Ţara Haţegului,
Bucureşti, 1915; Tache Papahagi – Graiul şi folclorul Maramureşului,
Bucureşti, 1925).
2.5. Pe plan teoretic, principiile geografiei lingvistice, extinse la
domenii lingvistice mai mari (cuprinzând mai multe limbi), au condus
la principiile lingvisticii spaţiale, al cărei promotor a fost italianul
Matteo Bartoli, care încearcă să pună în evidenţă trăsăturile comune
ale unor limbi care nu se află în contact direct sau care nu sunt înrudite
genetic. În acest fel, lingvistica spaţială precedă întrucâtva conceptul de
tipologie lingvistică formulat de lingvistica contemporană.
2.6. Concepute să servească drept material ajutător istoriei limbii
şi având în vedere mereu diferenţele, dialectologia şi geografia
lingvistică erau „fundamental opuse spiritului şi metodelor lingvisticii
strucurale”. Accentul era pus mai ales pe aspectul fonetic sau lexical
al varietăţii regionale. Deşi extinderea analizei structurale la varietatea
regională a fost propusă încă din 1931 de N.S. Trubetzkoy, ea nu a
fost totuşi aplicată decât câteva decenii mai târziu, când procedeele
structurale au fost din ce în ce mai mult folosite în studierea limbilor
în general.
Analiza structurală în dialectologie se efectuează mai ales la
nivelul fonologic; alţi autori văd posibilă însă şi o analiză la nivel gra-
matical şi chiar lexical.
Ca modele, se pot cita cunoscuta lucrare a lui André Matinet, La
description phonologique (Paris – Genève, 1956), sau descrierea lui
Luigi Heilmann, La parlata di Moena (în „Studii e ricerche”, Bologna,
1955) şi a Mariei Tereza Atzori, Analisi strutturalistica del dialetto
campidanese (în „Orbis”, IX, 1962, nr. 2) ş.a.
9
 Analiza structurală în dialectologie trebuie considerată, deci, ca
o etapă nouă în metodologia cercetării varietăţii dialectale, care nu
modifică cu nimic metoda geografică, dimpotrivă, cele două metode –
structurală şi geografică – converg.
O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor încearcă
metodele transformaţionale, care se află la început şi a căror valabili-
tate, tocmai de aceea, este greu de demonstrat deocamdată. O descriere de
acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E. Vasiliu
(Considérations typologiques sur la phonologie transformationelle
des parleurs dacoroumains, CLTA, 1967, IV, p. 253 – 260).
Cea mai recentă orientare în dialectologie este de natură socio-
lingvistică, concomitent cu aceeaşi orientare în domeniul cercetării
limbii în general (care reprezintă de fapt o revenire, într-o altă formă,
la principii mai vechi de sociologie a limbajului). Dialectologia socio-
logică îşi propune să studieze fenomenul lingvistic dialectal în strânsă
legătură cu societatea, să descrie raporturile dintre structura lingvistică
şi structura sociologică (să descrie, adică, diferenţierile de ordin
social, nu numai geografic). Conceptul însuşi de „sociolingvistică” nu
a reuşit încă să fie definit satisfăcător.
Noile modalităţi de a privi şi de a descrie varietatea lingvistică
teritorială, indiferent de specificul fiecăruia, demonstrează un fapt
cert: graiurile şi dialectele nu mai sunt considerate astăzi „rudele
sărace” ale limbii, ele sunt ipostaze locale, realizări regionale, con-
crete ale limbii comune, ca atare ele sunt obiectul lingvisticii, aşa cum
sunt şi limbile, şi pot studiate cu aceleaşi metode.

3. IMPORTANŢA STUDIERII VARIANTELOR

GEOGRAFICE ALE LIMBII

3.1. Pentru istoria limbii. 3.2. Pentru istoria poporului.

3.3. Pentru determinarea caracteristicilor unei opere literare.
3.4. Pentru teoria şi metodologia lingvistică generală.

Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are mai multe

aspecte. Le amintim pe cele mai importante:
3.1. Dialectologia este unul dintre principalele auxiliare ale
istoriei limbii.
În urma evoluţiei inegale a graiurilor şi dialectelor, inegalitate
determinată de condiţiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă,
acestea prezintă – în comparaţie cu celelalte graiuri şi dialecte ale
10
limbii date şi cu limba comună – atât inovaţii cât şi arhaisme. Acestea
din urmă constituie materialul cel mai de preţ pentru reconstituirea
lanţului istoric al unei limbi. Se ştie că, în acelaşi scop, sunt folosite şi
textele scrise (inscripţii, documente vechi – dacă asemenea izvoare
există), toponimele şi onomastica. Pe baza acestor documente însă nu
se pot trage întotdeauna concluzii sigure, mai ales în ce priveşte
aspectul sonor al limbii. De aceea, izvorul cel mai valoros pentru
stabilirea diacroniei fenomenelor fonetice, morfologice, sintactice şi
lexicale îl constituie, cum arătam mai sus, elementele arhaice păstrate
în graiuri şi dialecte.
Vom ilustra această idee cu câteva exemple din istoria limbii
române care ne sunt mai la îndemână:
3.1.1. În fonetică: Latinescul vinea a dat dacoromânul vie [víįe].
Cum s-a produs această trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază
intermediară? La această întrebare se poate răspunde cu foarte mare
exactitate, dacă luăm în considerare materialul dialectic: dat fiind că în
graiul bănăţean se păstrează forma mai veche vińe, pe care o regăsim
şi în dialectele sud-dunărene (cf., de exemplu, aromână ayíńi), putem
conchide că trecerea de la vinea la vie nu s-a făcut dintr-o dată, ci după
ce a parcurs etapa vińă>vińe, şi că dispariţia lui n latin s-a produs prin
muierea lui, datorată iotului următor. Aceeaşi trecere a avut loc şi în
cazul slavului banja devenit dacoromân baie.
Încă un exemplu: latinescul clavem a dat dacoromânescul cheie
kéįe. Cum s-a produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o
consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată din dialectele sud-
dunărene (cf. aromânescului cl'áįi) dovedeşte că schimbarea s-a
produs prin muierea lichidei dentale l care a devenit palatală şi, în
acest fel a palatalizat şi consoana oclusivă velară precedentă (aşadar:
clavem >*română com. cl'ae>dacoromână cheie kéįe). Fazele dialec-
tale víńe (ayíńi) şi cl'ái sunt, deci verigi care ar lipsi din lanţul evolutiv
al fenomenelor respective – dacă acesta ar fi reconstituit numai cu
materialul oferit de limba literară.
3.1.2. În morfologie: Formele de persoana întâi şi a doua plural
ale perfectului simplu din dacoromâna actuală (cântarăm, cântarăţi) nu
se explică satisfăcător din latina (cantavimus, cantavistis, nu conţin o
secvenţă fonică din care ar putea proveni elementul -ră-). În schimb,
forma de persoana a treia plural (cântară) se explică foarte bine din
forma latinească corespunzătoare (cantaverunt). Cum a apărut acest
-ră- în dacoromâna actuală la celelalte două persoane?
11
 Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră- (cf. aromâ-
nescului cântăm, „cântarăm”, „cântat”, „cântarăţi”, dar cântarî „cântară”
ca şi în latină, pentru persoana a treia plural). Aceasta dovedeşte că,
cel puţin până la separarea dialectelor, româna comună cunoştea for-
mele apropiate de latină. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoştea
şi ea aceste forme fără -ră- (cădum „zurăm”, şedum „şezurăm”). Este
limpede, deci, că formele cu – ră-sunt relativ recente; ele au apărut
prin analogie cu persoana a treia plural, din necesitatea de a distinge,
pe de o parte, persoana întâi plural a perfectului simplu de aceeaşi
persoană a indicativului prezent; pe de altă parte, elementul -ră- a fost
simţit ca o marcă a pluralului şi, în consecinţă, a fost extins la toate
persoanele la plural. În favoarea acestui argument pledează formele de
perfect compus din graiul muntenesc am plecatără (noi), am venitără
(noi), în care elementul -ră- este destinat să deosebească persoana întâi
plural de persoana întâi singular, altfel omonime: (eu) am venit/(noi)
am venit. Aşadar, datorită formelor înregistrate în graiuri şi dialecte se
poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba actuală,
dându-se totodată şi explicaţia schimbării.
3.1.3. În lexic: În limba română literară actuală notăm cuvintele
zăpadă, nisip, de origine slavă. Până la venirea slavilor însă, strămoşii
noştri nu cunoscuseră „zăpada” şi „nisipul”! Fără îndoială că da.
Dialectele sud-dunărene şi, ceea ce este şi mai important, graiurile
dacoromânei conservă cuvintele latineşti nivem şi arenam (cf. băn.,
criş. neá(ųă), aromână neáuî şi, respectiv, criş. arínă, aromână arinî).
Comparaţiile la nivel interdialectal permit aşadar reconstituirea tezaurului
lexical al vechii dacoromâne, al românei comune (faza anterioară
despărţirii dialectelor) şi chiar al latinei orientale.
Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă, dialectologia
nu a încetat, în ciuda tuturor înnoirilor metodologice, de a fi sursa cea
mai importantă în cercetarea diacronică a fenomenelor lingvistice.
Geografia lingvistică a demonstrat că, în foarte multe cazuri, diferitele
forme dialectale se succed în spaţiu, pe teren, în ordinea în care s-au
succedat în timp, în cursul evoluţiei lingvistice. În felul acesta pot fi
reconstituite faze intermediare de dezvoltare a unui fenomen lingvistic
între o fază mai veche, atestată sau presupusă, şi una actuală.
3.2. Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele
istorice lipsesc sau sunt insuficiente pentru a se putea reface cu rela-
tivă exactitate drumul parcurs de poporul respectiv. Nu o dată materialul
12
dialectal a adus lumină în cazul unor probleme controversate din
istoria popoarelor şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria
poporului nostru.
Astfel, de pildă, pe baza faptului că graiurile moldoveneşti de
nord sunt caracterizate prin puternice infiltraţii fonetice şi lexicale de
origine transilvăneană, se poate trage concluzia că au existat cândva
relaţii strânse între moldoveni, maramureşeni şi ardeleni. Dat fiind
însă că, în schimb, o serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului
moldovenesc nu se întâlnesc decât sporadic în graiurile de peste
munţi, aceasta înseamnă că mişcările de populaţii s-au făcut mai ales
dinspre Ardeal încoace, şi nu invers. Această stare de lucruri confirmă
teoriile istoricilor şi pe cele ale unor lingvişti (Al. Philippide): moldo-
venii aveau mai puţine motive să treacă munţii în Transilvania, decât
aveau ardelenii să se refugieze încoace, de vreme ce regimul feudal
era, după cum se ştie, mult mai sever acolo decât aici. Această inter-
pretare coincide dealtfel şi cu tradiţia descălecatului.
Un alt exemplu din istoria românilor din sudul Dunării: pornind
de la pronunţarea vocalelor ă, î (accentuate) din celelalte dialecte
româneşti ca ó în meglenoromână, Th. Capidan trage concluzia că
meglenoromânii nu s-au aflat de la început pe actualele lor teritorii –
câmpia Meglen, la nordul golfului Salonic –, ci au trăit undeva mai la
nord, în munţii Rodopi, dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în acele
locuri prezintă, începând cu secolul al XII-lea, această particularitate.
Cu alte cuvinte, meglenoromânii s-au aflat în cursul secolului al XII-lea
în atingere cu bulgarii, de la care au împrumutat această pronunţare.
3.3. Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru
cunoaşterea şi determinarea caracteristicilor unei opere literare, a
explicării ştiinţifice a preferinţelor pe care le observăm la unii scriitori
pentru aspectul regional al limbii.
De pildă, s-a spus întotdeauna că în opera istorică a lui Mihai
Sadoveanu abundă arhaismele. În urma unor anchete efectuate de
cercetătorii ieşeni s-a constatat că, adeseori, criticii operei sadoveniene
au considerat drept elemente arhaice o serie de fapte care se regăsesc
în graiurile din Moldova de nord (şi a căror circulaţie restrânsă în
limba literară a făcut să fie mai puţin cunoscute). Aşadar, este vorba
de regionalisme şi nu de arhaisme. De altfel, autorul însuşi a mărturisit
în repetate rânduri că, dacă subiectul propriu-zis al cărţilor sale
istorice a fost luat din cronici, din diferite alte documente sau din
13
tradiţia orală, în schimb, limba acestora nu este altceva decât limba
ţăranilor moldoveni de prin părţile Neamţului şi ale Sucevei. Această
limbă trebuie însă cunoscută, cercetată. Alteori, istoricii şi criticii
literari neglijează contribuţia dialectelor şi a graiurilor la îmbogăţirea
limbii literare şi, în consecinţă, atribuie scriitorului o serie de „creaţii
noi”, care, în realitate, sunt forme curente dialectal (de exemplu, verbe
ca a vârfui, a vremui, au fost atribuite lui G. Coşbuc, când de fapt ele
sunt folosite prin părţile Năsăudului şi în Moldova de nord).
3.4. În sfârşit, în urma studierii fenomenelor dialectale,
cercetătorii pot ajunge la concluzii teoretice şi metodologice generale.
De exemplu, observarea felului cum se produce o schimbare
fonetică astăzi reprezintă sesizarea, pe viu, a unui mecanism al limbii,
a dinamicii ei, ceea ce permite înţelegerea şi, în consecinţă, explicarea
unor modificări similare care au avut loc în trecutul mai mult sau mai
puţin îndepărtat al limbii. Analogia, de pildă: constatarea identităţii
care se manifestă în graiul muntean actual la nivelul paradigmei
indicativului prezent (el) spune = (ei) spune, faţă de literatură (el)
spune/(ei) spun face plauzibilă explicaţia istoricului de limbă pentru
alte situaţii asemănătoare, care nu au putut fi observate, fiind foarte
vechi, cum ar fi, de exemplu, paradigma indicativului prezent al
verbului a fi, care prezintă la persoana întâi forma sunt (care nu-l
continuă pe latinescu sum, devenit (-î)s, explicată de istoricul de limbă
ca o analogie după persoana a treia plural (unde sunt este etimologic,
din lat. sint).
Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a permis ca,
la un moment dat, în istoria lingvisticii, să se poată da un răspuns la
mult discutata problemă a „legilor fonetice”, confirmându-se astfel
existenţa lor, dar nu în sensul rigid în care au pus această problemă
neogramaticii, ci în sensul că regularitatea legii fonetice este relativă,
excepţiile de la reguli fiind adeseori numeroase (nu însă într-atât încât
să se nege ideea de „lege fonetică”, cum, exagerat, a susţinut Gilliéron).
Nu se poate nega, deci, de exemplu, caracterul regulat al unei parti-
cularităţi ca tratamentul africatelor [ĉ, ĝ] în graiul moldovenesc, atât
timp cât constatăm că, într-un număr relativ ridicat de cazuri, ele devin
[ŝ, ž ]: [ŝer, ŝinŝ, dîŝi] faţă de literarul [ĉer, ĉinĉi, ziĉe].
Studiul inovaţiilor şi al felului cum se răspândesc ele pe teren
(fie în cadrul unui grai sau dialect, fie într-un cadru mai larg – limbă,
grupuri de limbi înrudite sau neînrudite) – a îmbogăţit teoria limbii cu
14
noi principii privind tipologia lingvistică. Conceptul însuşi de dia-
sistem este, în mare parte, rodul încercărilor de a grupa, de a organiza
marea varietate dialectală.

4. VARIETATEA LINGVISTICĂ

4.1. Limbă comună, limbă standard, koine, limbă naţională.

4.2. Limbă literară ~ limbă vorbită. 4.3. Limbă scrisă ~ limbă
orală.

Orice idiom (= termenul cel mai general pentru a denumi graiul

unei comunităţi lingvistice, fără referire la alte unităţi corelate, de tipul
limbă ~ dialect ~ grai), indiferent de numărul vorbitorilor care îl folo-
sesc, nu este unitar, omogen. Cu cât grupul de vorbitori este mai mare,
cu atât unitatea limbii scade: graiul vorbit într-o familie, într-un sat
este, în principiu, mai unitar decât graiul vorbit într-un judeţ, într-o
regiune, iar acesta, la rândul lui, este mult mai unitar decât limba
vorbită într-o ţară. Tot aşa, un strungar nu se exprimă la fel ca un
zootehnist, un muncitor agricol are un grai relativ diferit de al unui
marinar, aviator etc.
În primele cazuri, divergenţa este determinată geografic: apro-
pierea mai mică sau mai mare de centrul inovator, o poziţie izolată (pe
deal, munte etc.) faţă de una mai accesibilă, permiţând pătrunderea
mai rapidă a inovaţiei, determină linii evolutive diferite de la o regiune
la alta. Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute sub
numele de dialecte şi graiuri.
În cel de-al doilea caz, divergenţa este determinată social: dome-
niul de activitate, vârsta, sexul, straturi şi clase sociale legate prin
interese materiale comune etc. grupează indivizii din societate; aceste
grupuri ajung, cu timpul, să se deosebească unele de altele prin parti-
cularităţi de limbă. Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte şi
jargoane.
În fine, dată fiind această mare varietate a limbii, care duce
până la particularităţi specifice fiecărui vorbitor în parte, lingvistica
contemporană a creat conceptul de idiolect.
4.1. Prin raport cu ce entitate sunt însă aceste unităţi variabile,
ale cui variante sunt ele, orice varianţă presupunând o invarianţă, o
constanţă?
15
 Acest sistem de elemente constante este limba comună,
denumită şi koine (< gr.), limbă standard, limbă naţională (acolo
unde vorbitorii sunt organizaţi într-un stat naţional).
4.2. Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba
literară, aspectul „vorbit” al limbii comune fiind mai neglijent, mai
puţin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită se opune, deci, limbii
literare).
4.3. Aspectul oral al limbii comune (în forma sa literară sau
„vorbită” este, de obicei, mult mai puţin îngrijit decât aspectul scris (în
forma sa literară sau „vorbită”).

5. VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII

5.1. Limbă, dialect (subdialect), grai (subgrai). 5.2. Problema

graniţelor dialectale

Limba comună prezintă, aşa cum am arătat, deosebiri de la o

regiune la alta, denumite în mod curent dialecte şi graiuri.
Dialectele şi graiurile sunt, prin urmare, variantele teritoriale,
geografice sau regionale ale limbii comune.
Noţiunile limbă, dialect, grai sunt noţiuni corelative. În ierarhia
limbă ← dialect ← grai, limba este termenul supraordonat, indepen-
dent, definirea ei nu presupune referirea la unităţile subordonate; ea
are, aşadar, caracter absolut. Dialectul şi graiul sunt subdiviziunile
limbii, sunt unităţi subordonate, definirea lor presupune raportarea la
unitatea superioară căreia i se subordonează (definirea dialectului
presupune raportarea la limbă, definirea graiului presupune raportarea
la dialect).
Ca şi limba, dialectul nu are o existenţă concretă, este o entitate
abstractă, un „construct”, nici un vorbitor nu vorbeşte într-un dialect,
ci în graiul său de acasă, singura şi ultima subdiviziune, realizare con-
cret-istorică (pentru alţi cercetători contemporani ultima subdiviziune,
realizare individual-concretă, este idiolectul).
Unii lingvişti introduc în ierarhia aceasta şi noţiunile de sub-
dialect, ca unitate subordonată dialectului, şi subgrai, ca unitate subor-
donată graiului. Între limbă însă, ca sistem abstract supraordonat, ca
realizare individuală, concretă, a unui sistem lingvistic, se pot stabili,

16
teoretic, indiferent câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate de
lingvist, arbitrar delimitate (în funcţie de diferite criterii). Cele trei
trepte: limbă~ dialect ~ grai sunt însă, în lingvistica tradiţională, cele
mai răspândite (cf. şi fr. langue ~ dialecte ~ patois, germană Sprache ~
Dialekt ~ Mundart).
Delimitarea noţiunilor de limbă, dialect, grai, nu este uşor de
făcut, mai ales că lingvistica nu a găsit încă nişte principii riguroase
potrivit cărora să se poată spune în ce condiţii un idiom dat este limbă
sau dialect, este dialect sau grai.
5.1.1. De obicei, definim dialectul ca prima subdiviziune a
limbii, caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc
de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe acelaşi plan în raport cu
unitatea imediat superioară (limba).
Termenul dialect vine din greacă şi însemna la început „dialog,
conversaţie”, iar mai târziu „varietate dialectală”.
5.1.2. Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului,
caracterizată printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte
unităţi învecinate şi înrudite, situate pe acelaşi plan în raport cu
unitatea imediat superioară (dialectul).
Atât în cazul graiului, cât şi în cazul dialectului, deosebirile sunt
mai ales de ordin fonetic şi lexical, mai puţin de ordin morfologic şi
sintactic.
5.1.3. Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie
aceste deosebiri pentru ca un idiom să fie considerat „limbă” sau
„dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)?
Se ştie că există multe cazuri în care idiomuri foarte asemă-
nătoare ca structură (fonetică, gramaticală şi lexicală) sunt considerate
limbi şi, invers, idiomuri foarte diferite ca structură sunt considerate
dialecte ale aceleiaşi limbi.
Astfel, dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare între ele)
sunt considerate limbi diferite (ucraineana, bielorusa, rusa), iar
dialectele limbii germane sau italiene, foarte diferite unele de altele,
sunt considerate dialecte.
Criteriile de care dispune lingvistica în acest moment au fost
grupate în două: criterii lingvistice şi extralingvistice. Primele au în
vedere structura limbii, cele din a doua categorie au în vedere o serie
de factori din afara limbii, care pot determina, în cursul dezvoltării
unor idiomuri, clasarea lor printre limbi sau printre dialecte.

17
 Criteriile lingvistice sunt: a) criteriul structural: b) criteriul
genetic; c) criteriul înţelegerii (al inteligibilităţii).
Criteriul structural constă în compararea, la nivel sincronic, a
structurilor idiomurilor în discuţie, în scopul stabilirii asemănărilor şi
deosebirilor dintre ele; cu cât deosebirile sunt mai multe, cu atât şansa
ca idiomurile respective să fie considerate limbi este mai mare. Cât de
multe trebuie să fie deosebirile însă?
Criteriul genetic vine în sprijinul celui dintâi, adăugând consi-
derente diacronice: nu pot fi dialecte decât două idiomuri înrudite
genetic, derivând din aceeaşi limbă, fază anterioară în evoluţia celor
două ipostaze considerate (de exemplu, dialectul piemontez şi dialec-
tul veneţian sunt dialecte ale aceleiaşi limbi, şi nu unul francez şi altul
italian).
Foarte strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul
înţelegerii, care derivă dealtfel din primele: două idiomuri înrudite
direct genetic şi având o structură asemănătoare, permiţând, într-o
măsură foarte mare, comunicarea între vorbitorii lor, sunt dialecte
(altfel spus, se pot înţelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei
limbi decât vorbitorii unor limbi înrudite direct).
Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă pentru
că, aşa cum am mai spus, există situaţii care contrazic preceptele
stabilite.
Să se compare, de exemplu, formele pe care le îmbracă proverbul
latinesc Bate ferrum dum calidum est în dialectele româneşti:
− dacoromână: Bate fierul până-i cald.
− istroromână: Båte fl'eru pira-i cåd.
− aromână: Bati h'erlu pînî-i caldu.
− meglenoromână: Bati ieru pănă-i cald.
Adepţii criteriului genetic-structural consideră că aceste
diviziuni teritoriale ale limbii române sunt „dialecte”, pentru că orice
vorbitor al unuia dintre ele le înţelege pe celelalte trei. Există însă
fraze în aceste dialecte care nu pot fi înţelese nu numai de către
vorbitori obişnuiţi, dar chiar de către specialişti.
În schimb, sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept „limbi”,
a căror înţelegere nu pune nici un fel de probleme. Să se raporteze, de
exemplu, formele proverbului românesc de mai sus la corespondentele
lor romanice:
− italiană: Batti il ferro finché è caldo.
− franceză: Bats le fer pendant qu'il este chaud.
18
 − Spaniolă: Bate el hierro mientras está caliente.
− Portugheză: Batta o ferro o tempo que está quente.
Nu este greu de observat că, atât între dialectele româneşti, cât şi
între limbile romanice, există o mare asemănare structurală: aceleaşi
elemente lexicale urmaşe ale latinei: battuere, ferrum, esse, calidum
(calens -tis), în diferite realizări concrete neolatine; aceeaşi topică;
aceeaşi desinenţă -e a imperativului (cu -e>-i în poziţie finală
neaccentuată sau chiar amuţit, cazul francezei); acelaşi demonstrativ
ille care stă la baza articolului romanic; aceeaşi modalitate de a forma
predicatul nominal din urmaşul esse + adjectiv cu rol de nume
predicativ. Singura trăsătură structurală importantă care separă grupul
românesc de celelalte limbi romanice este, aici, locul articolului
(postpus în română, antepus în limbile romanice occidentale).
Insuficienţa principiilor lingvistice în problema acordării statu-
tului de „limbă” sau „dialect” idiomurilor naturale, în condiţii identice,
se încearcă a fi suplinită cu o serie de principii extralingvistice (de
ordin istoric, politic, social, cultural).
Criteriile extralingvistice sunt: a ) teritoriul: b) apartenenţa la
acelaşi stat; c) criteriul funcţiilor idiomului respectiv; d) criteriul
posibilităţii de contopire; e) criteriul subordonării.
Faptul că două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi teritoriu (= teri-
torii învecinate) nu poate constitui un argument pentru acordarea sta-
tutului de „limbă” acestor unităţi lingvistice (de exemplu, faptul că
dialectele româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu
este de ajuns pentru a susţine că ele sunt „limbi”), pentru că există
numeroase cazuri de limbi transplantate în alte teritorii, care, totuşi, nu
sunt considerate „alte limbi” (în această situaţie sunt engleza,
franceza, spaniola, olandeza, vorbite în colonii).
Tot aşa, a lega existenţa limbii de existenţa statului (ar fi, deci
„limbă” numai acel idiom care este limba unui stat, care a preluat toate
funcţiile limbii naţionale) înseamnă a ignora faptul că există pe glob
numeroase „limbi”, care nu sunt limbi de stat, ai căror vorbitori nu au
o organizaţie de tip statal proprie şi că, totuşi, nimeni nu le contestă,
pe bună dreptate, calitatea de) limbi” (potrivit acestui criteriu, limba
bască, vorbită în sudul Franţei, ar trebui să fie considerată un „dialect”
– şi, foarte important, al cui dialect? – pentru că nu este limba unui
stat).
Foarte strâns legat de precedentul este criteriul funcţiilor pe care
ar trebui să le aibă un idiom pentru a fi considerat „limbă”: este vorba
19
de funcţiile culturale ale limbii (care lipsesc în cazul dialectului),
constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc de comunicare, ci şi ca
instrument al culturii (în şcoală, în scopuri beletristice şi ştiinţifice, în
presă, radio şi televiziune etc.) Şi în acest caz însă, aplicabilitatea este
limitată, pentru că funcţia culturală a unui idiom este favorizată şi
asigurată de constituirea într-un stat a vorbitorilor idiomului dat, ceea
ce nu este posibil decât după trezirea şi formarea conştiinţei naţionale,
problema reducându-se, în ultimă instanţă, tot la raportul de depen-
denţă stat→ limbă.
Criteriul posibilităţii de contopire este un principiu de pers-
pectivă: spre deosebire de limbi, care, chiar atunci când sunt foarte
înrudite, nu se pot reuni într-o singură limbă, dialectele se pot contopi
şi se contopesc de obicei într-o limbă unică. Principiul ar putea fi
aplicat însă numai în cazul limbilor cu o evoluţie deja încheiată (ceea
ce nu s-a întâmplat până acum), în celelalte situaţii fiind aprioric.
Criteriul subordonării dialectului faţă de limbă subliniază impor-
tanţa momentului în care un dialect, unitate dependentă de limbă,
scapă de subordonare: indiferent de cauzele concrete care determină
această „eliberare”, dialectul se transformă atunci în limbă.
Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (şi cu aceasta se răspunde
ultimelor criterii extralingvistice), în sensul că nu totdeauna dialectele
unei limbi se vorbesc pe acelaşi teritoriu, se reunesc într-o limbă
comună, se „varsă” în limba comună, sunt subordonate ei. Există şi
dialecte „atipice”, divergente, care nu converg. În aceste cazuri, spune
A. Martinet, există un mijloc de a corecta ambiguitatea termenului
„dialect”: să se stabilească de fiecare dată al cărei limbi comune este
graiul în discuţie un produs divergent. Din nefericire însă, remarcă
acelaşi autor, există numeroase cazuri în care este foarte greu să
reconstruieşti procesul de diferenţiere.
Aşa cum a reieşit pe parcursul expunerii fiecărui principiu
enumerat, nici unul dintre ele nu are aplicabilitate generală: dacă
cumva problema nu este de domeniul terminologiei, atunci o definiţie
riguros ştiinţifică nu poate fi elaborată decât cu argumente din
interiorul limbii, pe baza structurii ei, luată în ansamblu şi privită ca
un sistem, nu pe baza fenomenelor lingvistice izolate, numărate ca
atare.
Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice actuale.
20
 5.2. În situaţiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe
acelaşi teritoriu (cazurile „tipice”), se pune problema graniţelor dintre
aceste unităţi regionale: unde se termină un dialect (grai) şi unde
începe altul?
Dificultatea decurge din faptul că varietatea lingvistică terito-
rială este, aşa cum am arătat, foarte mare. Ea este determinată de
cauze diverse, care, în ultimă instanţă, se pot reduce la trei: cauze
etnologice (relevate de Ascoli), cauze cronologice (aduse în discuţie
de G. Gröber, după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor
diferite de romanizare de la o limbă la alta) şi cauze istorico-geo-
grafice (care determină formarea unor centre de prestigiu, de la care
iradiază evoluţia).
În condiţiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la nivelul
graiului individului (cf. noţiunea de „idiolect”), s-a pus, încă de la
începutul cercetărilor dialectale, întrebarea dacă există sau nu graniţe
dialectale.
Unii cercetători au răspuns afirmativ, alţii negativ, iar alţii au
găsit o soluţie intermediară.
Printre cei dintâi care au pus problema se citează de obicei în
dialectologia romanică francezii Ch. De Tourtoulon şi O. Bringuier,
care, la cererea „Societăţii pentru studierea limbilor romanice”, fac o
anchetă la faţa locului (1873); ancheta avea ca scop determinarea
limitei dintre franceză şi provensală şi se baza pe şase fenomene
lingvistice. Deşi aveau în vedere un număr redus de fapte, totuşi cei
doi cercetători s-au găsit în imposibilitatea de a trasa această limită,
care nu putea fi o limită geografică, dat fiind că liniile de demarcaţie
ale fenomenelor înregistrate nu coincideau. Ca atare, ei au considerat
că nu se pot delimita graiurile şi dialectele.
Acest punct de vedere se opune celui al neogramaticilor, care, în
conformitate cu concepţia lor despre legile fonetice, susţineau că
dialectul este o unitate închisă, riguros delimitată, având reguli care
acţionează întotdeauna la fel, în condiţii identice.
Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor iluştrii filologi
francezi, Paul Meyer şi Gaston Paris, iar, ceva mai târziu, însuşi Jules
Gilliéron. După Meyer, este mai bine să se facă geografia caracterelor
dialectale decât a dialectelor. O concepţie asemănătoare găsim la
G. Paris, strălucit elev al lui Fr. Diez şi maestru al celor mai de seamă
romanişti de mai târziu (şi al lui Gilliéron). În celebra sa conferinţă
„Les parlers de France” (1888), considerată programul dialectologiei
21
franceze, autorul, confirmând punctul de vedere al lui Paul Meyer în
ce priveşte inexistenţa dialectelor, arată că, în realitate, nu există decât
trăsături dialectale, care se pot uneori delimita, dar că acestea nu
coincid între ele. După G. Paris, studierea varietăţii regionale nu se
poate face decât cu ajutorul monografiilor. Concepţia neogramaticilor
despre dialecte şi graniţe dialectale a fost definitiv înlăturată prin
apariţia geografiei lingvistice, de fapt prin apariţia ALF. Autorul lui
principal, J. Gilliéron, urmărind repartizarea pe hărţi lingvistice a
fenomenelor dialectale, a demonstrat, căzând însă în exagerarea
contrară, că nu există dialecte şi, deci, nici limite dialectale (conti-
nuând, dealtfel, teza predecesorilor săi, dar cu mai multă asiduitate şi
cu material faptic oferit de ALF). Negând legile fonetice, Gilliéron
ajunge la concluzia că fiecare cuvânt are propria sa istorie – formulare
rămasă celebră în dialectologie -, fiecare cuvânt are propria sa
răspândire pe teren, independentă de ariile altor cuvinte. I. Iordan arată
că sunt numeroase situaţii în graiuri şi dialecte, care nu pot fi explicate
decât refăcând istoria fiecărui cuvânt în parte. Iată un exemplu furnizat
de acelaşi autor: latinescul paricula şi latinescul parietem au dat,
respectiv, păreche şi părete (acestea sunt formele aşteptate, pentru că
pereche şi perete sunt mai noi), forme care circulă în toată Moldova.
La un moment dat, în raza Tecuci, se extindea din ce în ce mai mult
forma pereche, celălalt cuvânt, părete, cu un fonetism asemănător în
prima tranşă, rămânând neschimbat. Nu putea fi vorba deci de o
regulă. Explicaţia a trebuit să fie căutată în istoria cuvântului: forma
pereche a fost adusă pe cale comercială (de voiajorii care vindeau prin
sate „perechi” de ciorapi etc.) şi era muntenească.
Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor geografice a
pus tot mai mulţi cercetători în situaţia de a delimita dialectele şi
graiurile pe care le cercetau. În felul acesta s-a ajuns astăzi la un
consens unanim în privinţa existenţei unor unităţi dialectale distincte
unele de altele pe un teritoriu lingvistic dat şi, de asemenea, în privinţa
posibilităţii delimitării lor geografice (teritoriale).
Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă acelaşi
tratament, se obţin nişte linii demarcative denumite, încă de la înce-
puturile geografiei lingvistice, isoglose. Dacă isoglosa este limita unui
fenomen fonetic, atunci liniile se numesc isofone, iar dacă fenomenul
este morfologic, isomorfe (de exemplu, isoglosa care separă teritoriul
unde se spune aŝela faţă de ăla este o isomorfă, în timp ce isoglosa
care separă pronunţarea copkil de cokil este o isofonă).
22
 Suprapunându-se isoglosele mai multor fenomene lingvistice s-a
constatat că, deşi acestea nu coincid, totuşi în interiorul teritoriului
lingvistic cercetat se conturează o arie lingvistică distinctă de aria
vecină. Limita dintre aceste unităţi teritoriale învecinate nu este însă o
singură linie isoglosă, ci o fâşie, un fascicol de linii care se întretaie,
uneori pe distanţe destul de mari. În porţiunea de teren pe care
isoglosele se întretaie, se vorbeşte un grai de tranziţie.
Care sunt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor şi graiu-
rilor? Altfel spus, cum se stabileşte, practic, care este structura dialec-
tală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat, cum se face repartizarea
dialectală a dialectelor (graiurilor) dintr-o limbă, câte dialecte (graiuri)
se vorbesc într-o limbă (dialect)?
În condiţiile unei diversificări lingvistice teritoriale mai puţin
adânci, stabilirea numărului de unităţi subordonate nu pune, poate,
probleme speciale; acolo însă unde isoglosele prezintă mari sinuo-
zităţi, instabilităţi şi fluctuaţii, determinate de o mare varietate ling-
vistică, descrierea configuraţiei dialectale a unei limbi nu este uşor de
făcut.
De obicei, dialectologii – pornind de la general la particular –
împart teritoriul lingvistic al unei limbi pe baza celor mai importante
particularităţi fonetice (dar şi lexicale sau, dacă există, morfologice)
care au caracter relativ regulat, care apar, deci, consecvent de pe un
teritoriu dat.
Astfel, un fenomen cu caracter de „lege” fonetică, de trăsătură
care se repetă cu relativă regularitate este tratamentul africatelor ĉ şi ĝ
în dacoromână: faptul că nu numai în ŝins „cinci”, fúzi „fuge” apare
fenomenul numit fricatizare, ci şi în alte numeroase situaţii (ŝer „cer”,
fási „face”, dúŝi „duce” etc.; žer „ger”, žumatati „jumătáte”, ažunži
„ajunge” etc.) ne îngăduie să vorbim de o trăsătură fonetică cu
caracter regulat, de pildă, în graiul moldovenesc, trăsătură care poate
constitui – alături de altele – o notă individualizatoare a acestui grai,
prin raport cu alte graiuri, învecinate sau nu, care prezintă alte
tratamente.
Un fenomen fonetic cu caracter „accidental” nu poate fi luat în
considerare ca trăsătură distinctivă, individualizatoare a unei unităţi
teritoriale, decât dacă se repetă de mai multe ori: de pildă, apocopa
apărută cu totul accidental într-un cuvânt dintr-un grai oarecare nu
este definitorie, ea este însă un fenomen aproape regulat în graiul
23
maramureşan şi, deci, îl individualizează (oi fa „voi face”, îmi pla
„îmi place”, măi Ioa „măi Ioane” etc.).
Particularităţile lexicale, fiind prin natura lor „unicate” şi, deci,
nerepetabile, nu au o pondere prea mare în problema repartizării
dialectale a unui teritoriu dat. Totuşi, atunci când noţiuni importante
sunt denumite diferit pe o suprafaţă dată (când cuvintele fac arii
distincte), elementele lexicale pot fi avute în vedere – alături de cele
fonetice (de pildă, termenii care denumesc noţiunile de „zăpadă”:
zăpadă, omăt, nea sau cei care denumesc noţiunea de „cimitir”:
cimitir, ţintirim, temeteu, morminţ; ş.a.)
Particularităţile morfologice, în măsura în care există, sunt
extrem de importante în precizarea configuraţiei dialectale: astfel,
formarea conjunctivului cu şi în loc de să în partea de nord-vest a
teritoriului lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a
graiului crişean (şi să baji „şi să bage”); (pentru aspectul teoretic şi
practic al problemei delimitării unităţilor lingvistice din punct de
vedere teritorial.

6. VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII

6.1. Sociolectul. 6.2. Jargonul. 6.3. Argoul

Varietatea lingvistică este determinată de o serie de factori
divergenţi, fie de ordin teritorial (şi în acest caz vorbim de variante
geografice, care constituie obiectul dialectologiei), fie de ordin social
(şi în acest caz vorbim de variante sociale ale limbii, de care se ocupă
sociolingvistica).

6.1. Varianta socială imediat subordonată limbii este, în con-

cepţia sociolingvistică contemporană, sociolectul (care ar corespunde
pe plan teritorial dialectului, deşi comparaţia nu este bună, într-un
dialect fiind posibilă desprinderea mai multor sociolecte, şi invers).
Sociolectul este, aşadar, graiul unei colectivităţi reunite pe baza
unor criterii sociale, nongeografice (domeniu de activitate, vârstă, sex,
straturi şi clase sociale între care se stabilesc relaţii determinate de o
serie de interese comune, grupări politice, religioase, relaţii de familie
etc.), ceea ce duce, în ultimă instanţă, la formarea unui număr relativ
ridicat de particularităţi specifice dintre aceste variante sociale ale
limbii.
24
 Tot variante sociale ale limbii comune – care ar putea fi consi-
derate subdiviziuni ale sociolectului, în sensul că ele caracterizează
graiul unor colectivităţi mai mici – sunt jargonul şi argoul.
6.2. Jargonul (franceză – jargon, germană – Sondersprache,
engleză – jargon, lingo) este o variantă socială a limbii comune,
folosită de unii vorbitori fie în scopul de a se detaşa de marea masă a
vorbitorilor, fie datorită profesiunii lor. Se vorbeşte de jargoane de
clasă (vârfurile clasei dominante, în societăţile cu clase antagonice, îşi
încarcă limba cu elemente de vocabular şi cu expresii idiomatice din
limbi străine de largă circulaţie internaţională), jargoane ale medicilor,
ale sportivilor etc.
6.3. Argoul (franceză – argot, germană – Rotwelsch, engleză –
slang, cant) este tot o variantă socială a limbii comune, care însă, de
cele mai multe ori, este un cod artificial creat de un grup de vorbitori
spre a servi drept limbaj secret, neînţeles de ceilalţi vorbitori din
societatea în mijlocul căreia trăieşte. De pildă, există argouri ale
elevilor, ale studenţilor, dar şi ale răufăcătorilor etc.

7. VORBIREA INDIVIDUALĂ ~ (IDIOLECTUL)

Dată fiind marea varietate a limbii, determinată de factori
istorico-geografici, sociali, culturali etc., lingviştii epocii noastre
consideră că fiecare individ din societate are particularităţile sale
proprii de vorbire. Modul special în care limba comună să realizează
la nivelul fiecărui individ se numeşte idiolect, care este, în consecinţă,
singura ipostază concretă a limbii, celelalte niveluri (grai ~ dialect ~
limbă; sociolect ~ limbă) fiind abstracte, ierarhizări stabilite de lingvist.
FORMAREA LIMBII ROMÂNE
Ceea ce numim în mod curent „limba română” este, de fapt,
numai româna vorbită în nordul Dunării, în Dacia (Dacoromania).
Pentru oamenii de ştiinţă însă, „limba română” este ipostaza actuală a
latinei dunărene, vorbită, la dreapta şi la stânga Dunării, de patru
grupuri de români:
a) Dacoromânii (românii din Dacia), care vorbesc dacoromâna
(ceea ce numim în mod curent „limba română”);
b) Istroromânii (românii din Peninsula Istria), care vorbesc istro-
româna;
25
 c) Aromânii sau macedoromânii (românii din provincia istorică
Macedonia), care vorbesc aromâna;
d) Meglenoromânii (românii din câmpia Meglen), care vorbesc
meglenoromâna.
Formarea celor patru ramificaţii ale limbii române este strâns
legată de formarea poporului şi a limbii române.
Fără a intra în amănunte de istorie externă care nu-şi găsesc
locul într-un compendiu lingvistic (dialectologic) concentrat ca cel de
faţă, câteva date sunt totuşi necesare pentru înţelegerea diversificării
dialectale româneşti.
7.1. Dat fiind că datele istorice lipsesc pentru câteva sute de ani
(este perioada „tăcerii” în istoria poporului român), problema formării
poporului şi a limbii române este mult controversată, complicată şi, în
continuare, deschisă. Singurele argumente şi documente pe baza
cărora se reconstituie o întreagă perioadă istorică sunt, mai ales, limba
(la care se adaugă elementele arheologice, toponomastice etc.).
7.2. Marea majoritate a cercetătorilor (filologi, lingvişti, istorici,
etnografi – români şi străini) este de acord că poporul şi limba română
sunt rezultatul romanizării treptate a populaţiei autohtone din dreapta
şi din stânga Dunării respectiv: geto-dacii şi traco-ilirii).
Limba latină vorbită în regiunea Dunării s-a impus cu timpul,
limbile populaţiilor autohtone fiind cu totul asimilate (rare elemente
lexicale autohtone se păstrează în limba română; latina dunăreană se
transformă treptat într-o limbă romanică nouă, cu trăsături proprii,
vorbită la nordul şi la sudul Dunării, româna (diferită de ipostazele
occidentale ale latinei: franceza, italiana etc.). Limba română nu este
altceva decât limba latină dunăreană într-o altă etapă a dezvoltării ei,
căreia i s-au adăugat ulterior numeroase elemente lexicale slave şi de
alte origini. Dezvoltată într-un context balcanic („Uniunea lingvistică
balcanică)”, româna reprezintă o serie de trăsături specifice (în raport
cu alte limbi romanice), explicabile prin aceste contacte îndelungate
interbalcanice.
Caracterul „romanic” al limbii române este incontestabil (şi nu-l
mai contestă nimeni astăzi). Două aspecte ale problemei formării
poporului şi a limbii române sunt însă în continuare discutate şi
discutabile: data când s-au format poporul şi limba română şi locul
unde s-au format.
26
 a) Cu privire la dată, cercetătorii admit limite care se cuprind
între secolele V, VI – VIII, IX (sau ceva mai târziu); distanţele largi se
explică prin aceea că, în general, constituirea limbilor este un proces
foarte lent şi îndelungat, care se întinde pe mai multe secole. Pentru
autorii Tratatului de Istorie a limbii române, punctul de plecare pentru
evoluţia latinei vorbite în partea răsăriteană a Imperiului roman spre
un idiom neolatin, româna, este secolul al V-lea, dată la care latina
dunăreană a încetat de a mai fi influenţată de centrul inovator de la
Roma şi a început să se diferenţieze de latina occidentală. Punctul
limită al procesului de devenire a latinei o limbă romanică este secolul
al VIII-lea (care coincide cu începutul efectiv al influenţei slave asupra
limbii române). Eventualele elemente slave intrate înainte de această
dată nu sunt excluse, dar nu există date sigure care să permită recon-
struirea lor pentru această perioadă.
b) Despre locul unde s-au format poporul şi limba română s-au
emis mai multe păreri, dintre care două mai importante (care au avut
mai mult ecou): 1) poporul şi limba română s-au format în sudul
Dunării (în urma părăsirii totale sau parţiale a Daciei de către împă-
ratul Aurelian în anul 271). Românii au imigrat apoi spre nord, spre
sud şi spre vest începând din secolele XI-XII (D. Onciul, O. Densusianu,
Al Philippide şi o serie de savanţi străini ca: Fr. Miklosich, G. Weigand,
V. F. Şişmarev; la aceştia se adaugă numele unor istorici maghiari
care au susţinut, din motive politice, că poporul român s-a format la
sudul Dunării); 2) poporul şi limba română s-au format pe un teritoriu
întins la dreapta şi la stânga Dunării (A.D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu,
Th. Capidan, N. Drăganu. Al. Procopovici, Al. Rosetti, C. Daicoviciu ş.a.).
A existat şi o a treia părere, imigraţionistă, potrivit căreia popo-
rul şi limba română) s-ar fi format în exclusivitate în nordul Dunării,
de unde a emigrat către sud şi vest (susţinută de D. Cantemir,
B.P. Hasdeu ş.a); ea nu a avut însă niciodată adepţi.
Sosirea slavilor în regiunile Dunării – începând din secolul al
VI-lea şi în secolele următoare – a produs scindarea românităţii în
patru mari grupe etno-lingvistice, vorbite astăzi pe teritorii diferite:
dacoromânii, istroromânii şi meglenoromânii.
Protoromână (română comună, română primitivă (comună),
străromână, romano-balcanică, tracoromanică) cea mai veche perioadă
din istoria limbii române constituite ca atare, anterioară separării celor
4 dialecte româneşti – eveniment pus în legătură cu dislocările
27
produse de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică – sau, în
orice caz, anterioară desprinderii unei ramuri sud-dunărene; termen
propus de I. Coteanu. Limba din această perioadă este reconstruită pe
baza particularităţilor comune tuturor dialectelor româneşti (prin
compararea cel puţin a dialectului dacoromân cu cel aromân), întrucât
nu există documente de limbă, cu excepţie discutabilă a formulei
torna, torna frate. Reconstrucţia nu este nici integrală (se limitează de
obicei la fonetică-fonologie şi la morfologie) şi nici unanim acceptată
în toate detaliile. Deşi unitară în esenţă, protoromâna permite
presupunerea unor diferenţe teritoriale prin care se profilează 2 arii
dialectice incipiente. Ambele limite în timp ale protoromânei sunt
controversate. Data de început este cea acceptată pentru „formarea”
limbii romane (sec V, VI, VII sau VIII). Limita superioară variază de
la evenimentul luat ca punct de reper (desprinderea dialectului aromân
sau şi a celui istroromân) şi după datarea atribuită acestuia; părerea
cea mai larg acceptată stabileşte o limită în secolul X, în funcţie de
separarea dialectului aromân, dar, în timp ce pentru unii cercetători
(Al. Rosetti) aceasta este limita întregii perioade, pentru alţii
(G. Ivănescu) ea încheie numai prima fază a protoromânei care ar fi
durat apoi până prin sec. XIII-XIV, când s-au separat şi celelalte
dialecte sud-dunărene. În protoromână a avut loc începutul influenţei
slave asupra limbii române; unii cercetători (E. Petrovici, M. Sala)
disting în protoromână 2 faze, delimitate de secolul IX, în funcţie de
intensificarea acestei influenţe.
Româna, limbă romanică, orientală, grupul balcano-romanic
(după unii cercetători grupul apenino-balcanic, italo-balcanoromanic
sau traco-iliroromanic) vorbită în România, Moldova, Ucraina,
Bulgaria, fosta Iugoslavie, Ungaria, Albania, Grecia; comunităţi de
emigranţi în S.U.A, Canada, America Latină, Australia, Italia, Spania,
Israel, Turcia şi diverse alte ţări din Europa. Circa 26.000.000
vorbitori. Limbă oficială în România; limbă naţională în Moldova
(sub denumirea de limba moldovenească), limbă de uz familial
(vorbitori bilingvi) în mediile alogene. Are 4 dialecte, din care un
dialect nord-dunărean, numit dacoromân (cu care se identifică limba
română în sens restrâns) şi 3 dialecte sud-dunărene: aromân, megle-
noromân şi istroromân. Continuatoare a latinităţii dunărene, ca urmare
a romanizării Peninsulei Balcanice (prezenţă romană din 229 î.e.n) şi a
Daciei (106 – 275). Specificul condiţiilor de formare şi dezvoltare a
românei îl constituie durata mai mică a stăpânirii romane (în Dacia),
28
inexistenţa unor legături cu latina cultă în continuare – deci caracterul
esenţial popular al latinei care stă la baza românei şi evoluţia ei înseşi
în acelaşi sens în epoca post-romană –, poziţia periferică în România
şi, de la un timp, izolată (vecini neromanici, cu limbi de diferite
familii). Romanizare rapidă şi intensă, atestată de un număr mare de
inscripţii. Creştinism de dată romană. Viaţă romană continuată după
părăsirea oficială a Daciei, dar la nivel rustic; anumite legături cu
Bizanţul. Perioada timpurie slab documentată, ceea ce a favorizat
apariţia unor ipoteze variate şi a unor controverse, adesea cu mobil
neştiinţific. Substrat traco-dac, superstrat slav şi diverse alte influenţe
ulterioare distinctive. Amintirea descendenţei latine păstrată în numele
etnic comun moştenit din latină: Romanus: dacoromân, rumân/român
(ultima variantă refăcută pe cale cultă încă din secolul XVI), aromân
ar(u)mân/rumăn/rămăn, istroromân rumer. Romanitatea şi unitatea
celor 4 dialecte române e oglindită şi în numele generic de vlahi dat
vorbitorilor lor de popoarele vecine. Apartenenţa la romanitate
(descendenţa latină şi înrudirea cu italiana) observată de timpuriu în
cursul evului mediu de umanişti străini, intuită şi demonstrată de
cărturari români începând din secolul XVII. Româna a fost
recunoscută ca limbă romanică de la începutul romanisticii ştiinţifice
(Fr. Diez, care o numea valahă şi evoluţia cercetărilor nu a făcut decât
să confirme acest statut; dubiile şi încercările de a o prezenta drept
limbă mixtă (H. Schuchardt, G. Weigand) sunt cu totul izolate şi depă-
şite. Considerarea românei ca limbă negrupabilă (A. Alonso) sau ca
unică reprezentantă a unui grup – balcanoromanic – arată poziţia ei
aparte în România, nu însă un grad mai mic de romanitate. Româna a
fost calificată drept cea mai autentică sau pură limbă romanică
(W. Meyer Lübke, care o recomanda drept criteriu de verificare a
elementelor moştenite din latină de limbile romanice occidentale) sau
drept cea mai fidelă şi, totodată cea mai infidelă dintre toate limbile
romanice (M. Bartoli, care remarcă pronunţata ei individualitate);
importanţa ei pentru studiile de lingvistică romanică istorico-com-
arativă a fost exprimată plastic prin comparaţia cu al patrulea picior al
unei mese (A. Lombard). Epoca de „formare” sau de constituire a
identităţii romanice e controversată; sec. VI-VII-VIII (T. Papahagi,
G. Ivănescu), VI (O. Densusianu, I. Şiadbei, D. Macrea), VII
(G. Weigand), VI-VIII (I. Coteanu), VII-VIII (Al. Rosetti), VIII
(Iorgu Iordan). Ca punct de reper se admite începutul influenţei
efective a limbii slave (contactul cu slavii începe în secolul VI, dar
29
consecinţele lingvistice sunt ulterioare), dat fiind că în împrumuturile
slave nu mai acţionează unele legi fonetice caracteristice cuvintelor
moştenite din latină; individualitatea română era conturată înainte de
această influenţă, pe care numai unele teorii izolate şi depăşite o
consideră element constitutiv al românei anterior datei sale de
„formare”. Teritoriul de „formare” a limbii (şi poporului) române
controversat şi el: 2 teorii exclusiviste şi imigraţioniste, azi depăşite,
admit numai Nordul Dunării (B.P. Hasdeu) sau numai Sudul Dunării
R. Roesler, G. Weigand, Al. Philippide); singura fondată din punct de
vedere ştiinţific, cu argumente arheologice, istorice şi lingvistice este
teoria (O. Densuşianu, S. Puşcariu, Th. Capidan, Al. Rosetti, E. Petrovici,
G. Ivănescu) care recunoaşte ca teritoriu de formare a românei – cu
deosebiri de extensiune – atât Nordul Dunării (Dacia) cât şi Sudul
Dunării (Moesia, eventual şi Iliria, regiunea dintre Dunăre şi Balcani,
la Nord de linia Jireček care separă zonele de influenţă greacă şi
romană din Peninsula Balcanică, şi la Est de actuala graniţă de stat
bulgaro-iugoslavă, care coincide aproximativ cu isoglosa diagnostică
St ∞d, stabilită de E. Petrovici pentru împrumuturile vechi slave din
română care conţin rezultate ale grupului *tj, *dj din slava comună).
Istoria română constituite ca atare începe cu perioada protoromână,
anterioară separării celor 4 dialecte române sau, în orice caz, desprin-
derii unei ramuri sud-dunărene. Scindarea limbii (proto) române (şi
formarea celor 4 dialecte a fost provocată de aşezarea masivă a
slavilor în Peninsula Balcanică şi de întemeiere a statelor sudslave.
După separarea lor, datată în secolele X-XIII, dialectele române au
avut o evoluţie independentă, datorată condiţiilor diferite, încât istoria
lor nu mai poate fi supusă unei periodizări comune (numai la dialectul
dacoromân şi la cel aromân se poate distinge o perioadă preliterară de
una literară şi, în cadrul celei din urmă, o perioadă veche şi una
modernă; în istoria dialectului meglenoromân şi a celui istroromân,
practic lipsite de variante culte, perioada veche corespunde celei
preliterare din istoria dialectului dacoromân şi aromân prin absenţa,
respectiv numărul redus de atestări, iar perioada modernă începe cu
înregistrarea de texte şi cu primele descrieri ale dialectului). Perio-
dizările curente se referă de obicei, în continuare, exclusiv la istoria
dialectului dacoromân, identificat cu limba română (în sens restrâns).
Evoluţia divergentă a dialectelor române sud-dunărene şi nesubor-
donarea lor faţă de o normă comună au făcut ca unii cercetători
(G. Giuglea; Al. Graur şi I. Coteanu într-o anumită perioadă) să le
30
nege statutul de dialect român şi să le acorde statutul de limbi
romanice autonome, pe acelaşi plan cu româna (= dacoromân).
Recunoaşterea lor ca dialect român implică descrierea şi caracterizarea
limbii române în sens larg, istoric sau genealogic, numai prin trăsături
comune celor 4 dialecte. De asemenea, în privinţa terminologiei,
această recunoaştere implică excluderea termenului dialect(e) pentru
subdiviziunile (varietăţile) teritoriale ale fiecăruia dintre cele 4 dialecte,
ele urmând să fie numite, după caz, subdialecte sau graiuri. Princi-
palele trăsături ale limbii române în sens larg, comune celor 4 dialecte
ale ei, sunt: confuzia între latinescul ŭ şi ū (>u; musca > dacoromân,
aromân, meglenoromân, muscă, istroromân muske), cu foarte puţine
excepţii, comune şi ele (autumna >daco-română, aromână, megleno-
română toamnă, istromână tomne); confuzia între i şi ē (>e; ligo
dacoromână, aromână, meglenoromână leg; trē > dacoromână, aromână,
meglenoromână, istroromână trei); diftongarea latinescului ĕ accentuat
(> je) în silabă deschisă şi închisă (medium > dacoromână, miez,
aromână, ńedz, dialectul meglenoromân ńez, istroromână, ml'ez; fervo
> dacoromână, fierb, aromână, h'erbu, meglenoromână įerb); metafonia
vocalelor accentuate e (< ęa, apoi uneori ε) şi o (> oa, o) sub influenţa
vocalelor următoare a şi e (ligat > dacoromână, aromână, megleno-
română leagă, istroromână lege; noctem > dacoromână, noapte, aromână,
meglenoromână, noapti, istroromână nopte); închiderea vocalelor
urmate de latinescul -n- sau de consoane nazale implozive – a>∂
(>t,]) e>i (>t), o>u (lana> dacoromână, aromână lână, istroromână
lăre, meglenoromână lónă; uenit> docoromână vine, aromână yini,
meglenoromână vini, istroromână vire; bonus > dacoromână, megle-
noromână bun, aromână bunu, istroromână bur); canto> dacoromână
cânt, aromână, istro-română căntu, meglenoromână cont; dente > daco-
română, aromână, istroromână dinte, meglenoromână dinti; monte
> dacoromână, aromână, istroromână munte, meglenoromână munti);
închiderea vocalelor pretonice latine a >∂, o > u (barbatus > daco-
română, aromână, meglenoromână bărbat, istroromână bărbå;
dominica > dacoromână, aromână, meglenoromână duminică, istro-
română dumireke); închiderea vocalelor neaccentuate finale a >∂,
o > u (casa > dacoromână, aromână, meglenoromână casă, istroromână
cåse; afflo > dacoromână, aromână, meglenoromână aflu, istroromână
åflu), afonizarea şi chiar dispariţia lui i şi u neaccentuaţi finali (lupi
> dacoromână, aromână lupi, meglenoromână, istroromână lup; lupus
> dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână lup); numeroşi
31
diftongi; accent liber cu rol fonologic (cântă indicativ prezent ∼ cîntǻ
perfect simplu); păstrarea oclusivelor surde intervocalice şi a lui –s–
latin (focus > dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână
foc(u); caput > dacoromână, meglenoromână cap, aromână capú,
istroromână cåp; totus > dacoromână, aromână, meglenoromână,
istroromână tot(u); casa > dacoromână, aromână, meglenoromână
casă, istroromână cåse); dispariţia latineştilor b şi v intervocalici
(caballus > daco-română, aromână, meglenoromână cal, istroromână cå;
ouis > daco-română, aromână oaie, meglenoromână uaie, istroromână
o♥e, cu excepţia comună a lui –b– din latină habere (> –v–: daco-
română avere, aromână aveare, meglenoromână veari, istroromână
(a)ve); rotacizarea latinescului l intervocalic (mola > dacoromână,
aromână, meglenoromână moară, istroromână morę), dar –ll– > w
(stella > dacoromână stea(uă), aromână steauă, meglenoromână
stenuă, istroromână stevu) sau l (callis > dacoromână, aromână cale,
meglenoromână cali, istroromână cåle); palatalizarea şi africatizarea
oclusivelor velare şi dentale latineşti + e, i (k şi t >tf şi ts : caelum
> dacoromână cer, aromână teru, meglenoromână, istroromână ţer;
facia > dacoromână, aromână, meglenoromână faţă, istroromână fåţe;
*fetiolus > dacoromână fecior, aromână fįčoru, meglenoromână fičor,
istroromână fiţor; titia > dacoromână, aromână ţîţă, meglenoromână
ţoţă, istroromână ţiţe; g şi d >d∞ şi dz, deveniţi uneori ∞, respectiv
z : ģenerum > dacoromână ginere, aromână dzinire, meglenoromână
ziniri, istroromână ziner; deorsum > dacoromână, meglenoromână jos,
aromână ģos istroromână zos); tratamentul latin kw, gw + e, i identic cu
cel al latinei k, g (cinque > dacoromână cinci, aromână ţinţi, megle-
noromână ţinţ, istroromână ĉinĉ / ţinţ; sanguem > dacoromână sânge,
aromână săndzi, meglenoromână sonzi, istroromână sănze); tran-
sformarea latină kw, gw+a>p, b (aqua dacoromână, aromână, megle-
noromână apă, istroromână åpe; lingua > dacoromână, aromână,
meglenoromână limbă, istroromână limbă; păstrarea latinescului bl-,
pl-, fl- (*blastemo > dacoromână blestem, aromână, meglenoromână
blastim; plenus > dacoromână, aromână, meglenoromână plin, istro-
română plir; flore > dacoromână, aromână floare, meglenoromână
floari), dar palatalizarea latină ki, gl (> kλ, gλ apoi în dacoromână, k,
ġ : clamo> dacoromână chem, aromână, meglenoromână, istroromână
cl’em; *glemus > dacoromână ghem, aromână, meglenoromână, istro-
română gl’em; includo > dacoromână închid, aromână, istroromână
ăncl’id, meglenoromână ancl’id; ingluto> dacoromână înghit, aromână
32
(a)ngl’it, meglenoromână (a)ngl’it); transformările grupurilor conso-
nantice latine gn > mn (lignum > dacoromână, meglenoromână lemn,
aromână lemnu istroromână lemne), ks>ps (coxa > dacoromână, aromână
coapsă), kt>pt (lacte > dacoromână lapte, aromână, meglenoromână
lapti, istroromână låpte); metateza lui iot precedat de labială (*cubium
> dacoromână, meglenoromână cuib, aromână cuibu, istroromână
cul’b); dispariţia consoanelor finale latine inclusiv a lui –s, căruia îi
corespunde –i în câteva monosilabe (nos > dacoromână, aromână,
meglenoromână, istroromână noi; tres > dacoromână, aromână,
meglenoromână, istroromână trei). Conservarea genului neutru, reor-
ganizat cu specificul formal al identităţii cu masculinul la singular şi
cu femininul la plural; modul de formare a pluralului la substantive şi
adjective (desinenţă specifică femininului plural –le; desinenţe
comune cu italianul masculin –i, femininul –e şi neutrul –uri < latina -
ora); conservarea unei flexiuni cazuale (forme de genitiv, dativ
singular feminin < dativ latin; vocativ singular masculin); alternanţe
fonetice şi cumul de mărci (hipercaracterizare); articol hotărât postpus
şi declinare articulată; articol demonstrativ; articol posesiv;
comparativ cu mai; modul de formare a numeralului cardinal (11-19:
unitate + spre < latin super +zece – tip doisprezece) şi a celor ordinale
(articol posesiv + numeral cardinal articulat – tip al doilea); flexiunea
pronumelui personal (de exemplu formele accentuate de acuzativ
< latin *mene, *tene) şi dativ posesiv; desinenţă de feminin – n plural –le
la pronumele posesiv (mele); conservarea celor patru conjuncţii;
desinenţa verbală –i pentru persoana a doua singular la majoritatea
timpurilor, cu excepţia perfectului simplu (şi a mai mult ca perfectului
în dacoromână); conjunctiv cu să < latin si; indicativ prezent şi
conjunctiv prezent cu –ez la conjugarea 1 şi –esc la conjugarea a IV-a;
perfect compus cu „a avea” < latinul habere la toate verbele; viitorul
„a vrea” < latinul volere; reflexiv pasiv; formele am pers. I singular
şi are pers. a III-a singular indicativ prezent; restrângerea folosirii
infinitivului, înlocuit cu conjunctiv; extinderea folosirii conjuncţiei să
< latină şi în subordonare; subiect (pronominal) inclus; dublarea
complementului direct şi indirect prin forme neaccentuate ale
pronumelui personal; ordinea cuvintelor şi corespondenţa timpurilor
relativ libere; derivare sufixală bogată; cuvinte latine păstrate numai în
română : a(d)sterno, lingula; sensuri specifice la anima, tener; cuvinte
latine panromanice absente numai din română , înlocuite de obicei cu
acelaşi cuvânt latin sau nelatin, în toate dialectele – grandis: mare
33
(latină), ploro : plango (latină); centum; sută (< slav); substrat trac
(dac), cu elemente comune – báci, cătuń, copac, moş, sîmbure, ţap;
absenţa unei influenţe germanice (controverse cu privire la un număr
infim de cuvinte); influenţă (superstrat) slav, cu un fond comun de
cuvinte şi afixe lexicale – babă, coasă, nevastă, a plăti, slab, prefixul
ne-, sufixul –iţă-, manifestată şi în unele sectoare ale structurii
gramaticale, mai puţin prin împrumuturi şi mai mult prin întărirea
unor categorii latine slăbite. Pe lângă asemănările generale dintre cele
4 dialecte în ansamblul lor, există unele asemănări între 2 sau 3
dialecte şi diverse asemănări parţiale între graiuri ale unor dialecte
diferite. În linii mari se aseamănă mai mult între ele cele 3 dialecte
sud-dunărene*, dar şi dialectul istroromân (şi dialectul meglenoromân)
cu cel dacoromân; subdialectele dacoromânei vestice au mai multe
particularităţi comune cu dialectele sud-dunărene decât restul dialec-
telor dacoromâne. Trăsăturile comune nu sunt toate moştenite, iar
inovaţiile comune nu datează toate din perioada de dezvoltare comună
(protoromâna), ci printre ele există şi inovaţii paralele ulterioare, de
exemplu desinenţa -m la imperfect 1 singular sau palatalizarea
labialelor. Unitatea română în sensul larg este dată de asemănările de
profunzime din evoluţia fonetică, structura gramaticală şi vocabularul
fundamental; chiar dacă înţelegerea reciprocă nu e posibilă decât
parţial (ceea ce explică fenomenul „traducerilor” moderne dintr-un
dialect în altul, de exemplu din dacoromână în aromână şi invers),
asemănările sunt evidente şi pentru nespecialişti. Influenţe interdia-
lecticale identificate: influenţa aromână asupra unor graiuri megleno-
române; influenţa dacoromânei asupra vorbitorilor aromâni şi megle-
noromâni din România. Caracterul romanic al românei în toate
variantele ei dialectale este ascuns uneori de împrumuturile lexicale
din surse diferite de cele ale limbilor romanice occidentale. Dintre
aceste surse superstratul slav, distinctiv, are aproximativ ponderea
superstratului germanic din celelalte limbi romanice şi a eliminat
adesea aceleaşi cuvinte latine. Ponderea, redusă, pe care o are sub-
stratul este şi ea comparabilă cu cea a substratului din franceză, de
exemplu; între elementele de substrat – comune sau nu cu ablativ –
s-au identificat unele paralele dalmate, retoromane (friulane), italiene.
Prin elementele turceşti de origine arabă se realizează asemănarea cu
elementele arabe din limba iberoromanică, iar prin elementele greceşti
(vechi şi noi) asemănarea cu unele dialecte italiene. Diverse trăsături
comune cu neogreaca, albaneza, bulgara, sârbocroata explică înca-
34
drarea românei de către unii cercetători în uniunea lingvistică
balcanică. Adesea s-au atribuit greşit influenţei unor limbi de altă
origine fenomene pentru care există modele latine sau / şi paralele
romanice, deci care pot fi moştenite sau rezultatul unei evoluţii interne
(de exemplu, vocala χ, dativ posesiv, lege „religie”). Exceptând
formula torna, torna frate, considerată de unii cercetători a fi în
(proto)română, cel mai vechi text român continuu cunoscut este în
dialectul dacoromân : Scrisoarea lui Neacşu, din 1521, urmată în
acelaşi secol de numeroase documente şi alte categorii de texte. Dintre
dialectele sud-dunărene, pentru dialectul istroromân există o listă de
cuvinte şi construcţii din 1698 (înregistrări ulterioare abia din secolul
XIX), iar pentru dialectul aromân cel mai vechi text cunoscut este
inscripţia lui Nectarie Tărpu, din 1731, urmată în acelaşi secol de alte
texte; dialectul meglenoromân n-a fost înregistrat decât începând cu
sfârşitul secolului XIX. Limba română literară s-a format în cadrul
dialectului dacoromân, începând din secolul XVI, pe baza subdia-
lectului muntean, cu contribuţia în timp a celorlalte subdialecte, mai
ales a celui moldovean. Ea nu este supraordonată celorlalte dialecte
româneşti (sud-dunărene), dar în perioada modernă a exercitat şi
exercită unele influenţe asupra încercărilor de expresie cultă ale
acestora, chiar asupra dialectului aromân, care are o oarecare tradiţie
literară. Cu totul izolat se constată prezenţa unor aromânisme în texte
literare dacoromâne vechi (Dosoftei secolul XVII) şi premoderne
(P. Maior). La începutul secolului XIX s-au făcut propuneri de creare
a unei limbi române literare comune, cu participarea şi a dialectelor
aromâne (G. Roja, P. Maior, I. Eliade Rădulescu). Istoria limbii
române (dacoromâne) literare are 2 subdiviziuni principale. Perioada
veche sau medie cuprinde secolele XVI-XVIII, mai precis intervalul
1521-1780, în care unii cercetători (I. Gheţie, I. Coteanu) disting două
etape, delimitate de anul 1640. Texte literare de la jumătatea secolului
XVI (date sigure despre texte anterioare pierdute : o Evanghelie şi un
Apostol existente în Moldova la 1532; un Catehism luteran tipărit la
Sibiu în 1544); cel mai vechi text transmis este, probabil,
Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu în 1551-1553, după care
urmează textele tipărite de Coresi la Braşov începând din 1559;
controverse în legătură cu posibila vechime mai mare a originalelor
aşa-numitelor texte rotacizante*. În secolele XVII-XVIII scrieri
literare predominant religioase (Varlaam, Simeon, Ştefan, Dosoftei;
traducerea integrală a Bibliei din 1688) şi istorice (Gr. Ureche,
35
M. Costin, I. Neculce, D. Cantemir, Stolnicul C. Cantacuzino, Radu
Popescu). Momente de evoluţie divergentă a limbii literare în diverse
provincii, care au făcut pe unii cercetători (G. Ivănescu, I. Gheţie) să
vorbească de existenţa unor dialecte (sau variante regionale) literare,
alternând cu momente de puternică unificare. Perioada modernă
durează din 1780 până astăzi, eventual cu etapele 1780-1830
(premodernă sau de modernizare: numeroase traduceri şi primele
lucrări de normare a limbii), 1830-1880 (modernă : diversificare
stilistică şi avânt al literaturii originale prin scriitorii 48-işti) şi 1880 –
(contemporană; începe cu scriitorii clasici M. Eminescu, I. Creangă,
I. L. Caragiale); primelor 2 etape le sunt caracteristice discuţiile asupra
problemelor limbii literare şi a scrierii ei. În perioada modernă româna
a suferit o puternică influenţă cultă latino-romanică (în special
franceza dar şi latina savantă şi italiana; un curent latinist – iniţiat de
Şcoala Ardeleană – şi unul italienizant – I. Eliade Rădulescu –), care a
avut ca rezultate nu numai îmbogăţirea şi primenirea vocabularului,
precum şi a procedeelor de formare a cuvintelor, ci şi întărirea unor
trăsături gramaticale romanice (revitalizarea infinitivului şi a pasivului
analitic, sporirea inventarului conjugării 3); în acest sens se vorbeşte
de relatinizarea (Al. Graur), reromanizarea (S. Puşcariu) sau occiden-
talizarea românei literare. Aplicarea modelului latin şi a modelului
cuvintelor moştenite din latină în adaptarea multor neologisme de
origine directă romanică (lizibil < franceză lisible; obiecţie < franceză
objection; rezistent < franceză résistant, italiană resistente) sau / şi
latina savantă (demn < dignus; a depinde>franceză dépendre, latină
dependere). Dublete create prin împrumutarea unor neologisme cu
acelaşi etimon ca un cuvânt moştenit : dens – des, înclina – închina,
saluta – săruta. Derivate neologice raportabile semantic la un cuvânt
moştenit, dar neanalizabile prin acesta : ocular, oculist – ochi; lactat,
lactic – loacto- lapte; tacit, taciturn – tăcea; diurn – zi. Unele com-
portamente flexionare specifice neologismelor : lipsa unor alternanţe
fonetice (grotescă, evocă, generali). Varianta literară actuală a limbii
române în sens restrâns (= dialectul dacoromân) are un sistem fone-
matic cu 7 vocale (opoziţie fonologică între vocalele centrale χ şiϖ :
văr substantiv ∼ vîr verb), 22 consoane, între care fricativele Π şi ∞,
africatele ts, d∞ şi ts 2 semivocale (ẹ, ọ) şi 2 semiconsoane (iot şi w);
numeroşi diftongi ascendenţi şi descendenţi, şi triftongi, numeroase
grupe consonantice (unele exclusiv în împrumuturi). Absenţa opoziţiei
de deschidere la vocale şi a celei de cantitate la consoane. Flexiune
36
nominală relativ bogată (în special prin declinarea cu articolul hotărât
enclitic; opoziţia singular ∼ plural marcată mult mai mult decât în
majoritatea variantelor neliterare: de exemplu moş singular – moşi
plural faţă de regionalul moşi sau moş singular şi plural) şi variată
(număr mare de desinenţe şi alternanţe fonetice); tendinţă de slăbire a
flexiunii cauzale (renunţarea la exprimarea ei redundantă, atât la
determinat cât şi la determinant, recomandată încă de norme : omului
acesta pentru omului acestuia). Articolul posesiv variabil (al, a ai,
ale). Articolul hotărât proclitic de genitiv – dativ singular masculin -lui
(cu tendinţă de extindere la feminin şi la inanimate). Flexiune prono-
minală bogată. Pronumele de politeţe, cu distincţia dumneata (intim) ∼
dumneavoastră (distant, oficial). Pronumele de întărire, variabil după
gen, număr, persoană şi caz, creat prin compunere (însumi). Flexiune
verbală relativ bogată, cu forme marcate de persoane şi număr
(opoziţia persoanei a III-a singular ∼ a III-a plural marcată mai mult
decât în graiurile populare: indicativul prezent merge a III-a singular ∼
merg a III-a plural faţă de reg. merge a III-a singular şi plural;
perfectul compus a mers a III-a singular ∼ au mers a III-a plural faţă
de regionalul o mers a III-a singular şi plural). 4 conjugări cu diverse
subtipuri; bogate şi productive numai conjugarea 1 şi 4. La conjugarea
activă forme compuse cu participiul perfect invariabil (la masculin –n
singular), perfectul simplu cu întrebuinţări specifice. Infinitivul lung
substantivizat. Numeroase prepoziţii compuse, locuţiuni prepoziţionale
şi conjuncţionale. Formarea cuvintelor activă, cu mijloace variate:
derivare cu numeroase afixe neologice (–ism, –itate, –al, –ist, –iza;
anti–, re), dar şi afixe vechi foarte productive (sufixul –tor, prefixul
în–); derivare regresivă activă şi la neologisme; conversiune. Impor-
tantă componentă neologică, latino – romanică în vocabular (după
statistici pe dicţionare medii circa 40%; în anumite stiluri proporţie
mai mare). Sinonimie bogată (cuvinte populare şi culte, vechi şi noi,
derivate concurente cu bază comună). Numeroasele variante ortoepice
şi flexionare în uz, unele admise şi în normă (oscilaţii mai ales în
adaptarea neologismelor) i-au atras caracterizarea drept limba literară
cea mai puţin fixată dintre toate limbile romanice (A. Lombard).
Scrierea actuală a românei literare (= dacoromâne) este cu
alfabet latin (31 de litere), cu următoarele particularităţi : 5 litere cu
semne diacritice (ă/∂/, â şi î/ ϖ/, ş/s/, ţ/ts/), grupul de litere ch şi gh şi
valoarea literelor c, g urmate de e, i ca în scrierea limbii italiene (/k/,
/ğ/, respectiv /ts/, /d∞/) , literele e, i, o, u notează atât vocale cât şi
37
semivocalele /e/, /ọ/, respectiv semiconsoanele /j/, /w/; litera i la
sfârşitul cuvintelor după consoană notează un i şoptit nesilabic; accent
grafic permis (facultativ) numai pentru distingerea omografelor.
Ortografie esenţial fonetică, supusă şi unor principii gramaticale;
unele elemente de ortografie etimologică (notarea vocalei /ϖ/ prin
două litere, î şi â; notarea diftongului [j∂] [prin e– în câteva cuvinte –
eu, el, era, este –; scrierea multor neologisme). În secolul XVI şi până
la începutul secolului XIX a predominat scrierea cu alfabetul chirilic
(preluat de la slavi, probabil prin secolul XIII), compus din 43 de
litere, iar ♦ (pentru /d∞/) este preluată din scrierea limbii sârbe;
diverse simplificări ale acestui alfabet, care avea multe litere super-
flue, între 1797 şi 1828. Între 1830 şi 1860 aşa-numitul alfabet de
tranziţie : alfabet chirilic cu unele litere din alfabetul latin. Alfabetul
latin devenit oficial în 1860, fusese folosit în secolele XVI-XVIII,
până la 1779, sporadic şi cu ortografie străină : maghiara. (Cartea de
cântece tipărită la Cluj în 1570-1573), poloneză (Tatăl nostru notat de
moldoveanul Luca Stroici, 1593), italiană (scrieri din secolele XVII-
XVIII ale unor misionari italieni; unele elemente şi în texte scrise de
români, chiar în secolul XVI) sau germană (documente din secolul
XVIII); sisteme ortografice proprii, şi anume etimologice, din 1779.
Ortografia reglementată de Academia Română după principiul fonetic
în 1881, cu modificări ulterioare mai importante în 1904, 1932, 1953,
1965 şi 1993. Pentru subdialectul moldovean din Moldova, socotit de
unii lingvişti ruşi limbă autonomă, scriere actuală cu alfabet chirilic
rus; particularităţi: ⊥/δ/ şi mai ales, ρ/d∞/. Pentru dialectul aromân
scriere actuală cu alfabet latin, care a înlocuit alfabetul grecesc folosit
în trecut.
Dacoromân. E singurul dialect românesc nord-dunărean (în linii
mari din fosta Dacie); dialectul românesc cu cel mai mare număr de
vorbitori (peste 25 milioane) şi cel mai evoluat, singurul care a devenit
limbă literară cu normă supraregională şi limbă oficială. Identificat de
obicei în mod impropriu, mai ales de varianta lui literară, cu limba română
şi regiunile limitrofe Moldova, Ucraina, Bulgaria, fosta Iugoslavie şi
Ungaria; comunităţi izolate în S.U.A., Canada, Australia, Israel.
Africatele ts, d∞ (uneori evoluate spre ŝ, z⇓ ) < latin k, g+e, i:
cer < caelum, ger < gelum; pierderea fonemului λ (> iot: mulierem >
muiere) şi a grupurilor consonantice kλ (>∂) şi gλ (> ģ), atestate în
faza preliterară (clamo > chem, glacia>gheaţă; antroponimul Urĕcle
38
secolul XV < latinul oricla, azi ureche / Ureche); acuzativ comple-
ment direct cu prepoziţia pe; vocativ masculin singular în –e/–ule
(băiete / băiatule) şi pluralul în –lor (fraţilor, fetelor); pronume de
politeţe, format prin compunere: dumneata; forme sintetice de mai
mult ca perfectul indicativ (< latin mai mult ca perfectul conjunctiv):
cîntasem, cîntaseşi; 2 timpuri la modul conjunctiv prezent < conjunctiv
perfect latin (atestate în dacoromâna veche: (să) avure 1 singular şi
3 plural); mod prezumtiv (forme speciale de prezent: (v)oi fi, vei (ăi) fi
...+ gerunziu; perfect omonim cu viitor anterior) şi supin (omonim cu
participiul perfect masculin neutru singular); infinitiv scurt cu valoare
verbală marcat de prepoziţia a. Numeroase sufixe, în special dimi-
nutivale. Cuvinte specifice moştenite din latină: ager (<agilis),
armăsar (<admissarius), foarte (< forte), frumos (< formosus), nutreţ
(< nutricium), a peţi (< petire), sensuri specifice: femeie (< familia), a
vătăma (< victimare). Cuvinte specifice din substrat (mai multe decât
în celelalte dialecte): droaie, gata, ghimpe, pîrîu, searbăd. Influenţe
specifice: slavonă (exercitată pe cale bisericească şi administrativă;
conform dublete slave de tipul sfîrşi-săvîrşi), maghiară, germană,
ucraineană, polonă, rusă, franceză, engleză; în toponimie urme iranice
preromane şi germanice.
Sunt deosebiri şi în influenţele comune cu celelalte dialecte româ-
neşti: bulgară, sârbocroată, neogreacă şi turcă. Asemănări generale
mai numeroase cu dialectul istroromân, apoi cu cel meglenoromân şi
mai puţine cu cel aromân. Asemănări particulare ale unor graiuri
dialectale cu dialecte sud-dunărene sau numai cu unele graiuri ale
acestora. Continuitate (din epoca romană şi protoromână) contestată
fără nici un temei fie pentru tot teritoriul romanizat din nordul
Dunării, fie numai pentru o parte a lui (Transilvania); pe lângă
importante argumente istorice şi arheologice în favoarea continuităţii,
toponime păstrate din epoca preromană (nume de râuri ca Argeş,
Buzău, Criş, Mureş, Olt, Siret, Someş, Tisa) atestă continuitatea
dacoromână pe teritoriul actual, în mod special în Transilvania, care a
fost un centru de iradiere spre alte regiuni. Unitate relativ mare, cu
subdiviziuni regionale reciproc inteligibile, de o surprinzătoare omo-
genitate (K. Jaberg). Configuraţia dialectelor este controversată, dis-
tingându-se între 2 şi 20 de unităţi imediat inferioare, numite de obicei
subdialecte: 2 subdialecte, grupuri sau tipuri de graiuri – nordic sau
moldovean şi sudic sau muntean (Al. Philippide, Iorgu, Iordan, E. Vasiliu);
3 subdialecte – moldovean, muntean şi bănăţean (G. Weigand,
39
S. Puşcariu); 4 subdialecte – moldovean, muntean, bănăţean şi crişean
(E. Petrovici, I. Coteanu); 5 subdialecte – moldovean, muntean, bănăţean,
crişean şi maramureşean (S. Pop, R. Todoran); la acestea unii cerce-
tători adaugă, ca unităţi de diverse grade, anumite graiuri de obicei de
tranziţie, cărora li se susţine autonomia: graiul oltean (Gr. Brâncuş,
V. Rusu), graiul oşean (D. Uriţescu) şi graiurile transilvănene
(G. Ivănescu). Deşi denumirile subdialectelor pornesc de la provinciile
istorice, corespondenţa este numai aproximativă (subdialectul moldo-
vean, de exemplu, se întinde şi în Muntenia – Dobrogea, şi în
Transilvania). Numărul maxim de 20 de unităţi regionale, unele cu
subîmpărţiri, a fost susţinut de G. Ivănescu. Subdialectele dacoromâne
se disting între ele în special prin particularităţi fonetice (atât
fenomene cu caracter de lege, cât şi unele accidentale), într-o măsură
mai mică prin particularităţi gramaticale (mai ales morfologice, puţine
dar importante prin caracterul lor sistematic) şi lexicale (numeroase,
dar constituite de cele mai multe ori din cuvinte periferice, ca termenii
pentru „a ciupi”, „rujeolă”, „taur”; cf. însă şi prezenţa / absenţa sau
ponderea diferită a unor influenţe). Repartiţia în 5 subdialecte – care
are cei mai mulţi adepţi – se bazează în primul rând pe rezultatele din
latină k, g+e, i (caelum, gelum): africatele ts, d∞ în subdialectul
muntean (cer, ger, ca în limba română literară), fricativele ł, ž ,în
subdialect moldovean (łer, žer), fricativele ś, ź în subdialectul
bănăţean (śer, źer), africatele dure č, ğ în subdialectul maramureşean
(čăr, ğăr), africata surdă ts şi fricativa sonoră în subdialectul crişean
(cer, jer).
Subdialectul de tip nordic (moldovean, bănăţean, crişean şi
maramureşean) are o serie de particularităţi comune, între care mai
importante sunt: pronunţarea dură a consoanelor s, z ( şi dz), ts, în cele
mai multe şi s, ∞, după care e>∂, i>ϖ şi ea>a, iar -i şoptit amuţeşte
(săc, sîngur; zăr, zî; ţăs, ţîn; şăd, şî; urş, toţ); existenţa consoanei [dz]
în elemente moştenite (< latin d+e, i: ord) şi de substrat (dară);
păstrarea lui d∞ (netrecut la ∞) < latin d+e, i în hiat şi i+o, u (g⇓os,
g⇓oc); menţinerea lui ϖ fără adaos palatal în câne, pâne, mâne şi plu-
ralul mâni; articolul posesiv invariabil (a); auxiliarul o la perfectul
compus 3 singular. În cadrul tipului nordic unele particularităţi grupează
între ele numai subdialectele vestice (bănăţean, crişean şi maramu-
reşean); palatalizarea dentalelor, topica lui mai în construcţii cu a fi
(nu-i mai bun „nu mai e bun”) sau cu pronume neaccentuat şi grup
verbal (nu-l mai a putut „nu l-a mai putut”). Vechimea configuraţiei
40
dialectice actuale a dacoromânei e controversată: datată de unii cerce-
tători din protoromână, de alţii din secolele XIV-XV iar de alţii după
secolul XV. În secolul XVI se pot distinge cel puţin o arie sudică şi
una nordică (I. Gheţie), eventual şi una de tranziţie, reprezentată de
subdialectul bănăţean (Al. Rosetti), precum şi una crişeană-maramu-
reşeană (G. Ivănescu).
Istoria dacoromânei (după perioada protoromână) începe cu o
perioadă preliterară, secolele X/XII-XV, numită dacoromâna comună
de cercetătorii (E. Petrovici) care consideră mai recentă formarea
subdialectelor; cunoscută parţial din puţinele atestări de cuvinte (mai
ales nume proprii, unele provenite din apelative) sau grupuri de
cuvinte inserate în texte aloglote – în special slave (slavo-române*) şi
latine (latino-române). Dacoromâna din această perioadă este în bună
parte reconstruită pornind de la elementele arhaice din textele ulterioare
şi de la graiurile populare; limba de cultură din ţările române era în
acest timp slavona. Cel mai vechi text continuu scris în dacoromână
care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu, din 1521. De la această
dată începe perioada literară, în care dacoromâna devină treptat limbă
de cultură şi de administraţie. Există o bogată şi variată literatură
populară (după notări sporadice, numeroase culegeri începând din
primele decenii ale secolului XIX). În ciuda apartenenţei îndelungate
(circa 6 secole) la cel puţin 3 organizaţii statale (Moldova, Ţara
Românească şi Transilvania), există unitate de limbă şi de cultură.
Faptul că graniţele politice nu au coincis cu cele lingvistice a favorizat
apariţia timpurie a conştiinţei unităţii lingvistice şi etnice şi a conferit
ulterior limbii un rol important în pregătirea şi realizarea unităţii
naţionale (1859 şi 1918). De la sfârşitul secolului XIX, se observă o
influenţă crescândă a limbii literare asupra graiurilor locale, active şi azi.
Aromân (macedoromân, macedonean), dialect românesc (grup
sud-dunărean; cel mai important dialect din acest grup, singurul în
care s-a dezvoltat o literatură cultă); al doilea dialect românesc ca
număr de vorbitori (circa 500.000). Grecia, Albania, fosta Iugoslavie,
Bulgaria, România; comunităţi izolate în alte ţări europene, în Canada,
S.U.A., America Latină, Australia. Statutul de dialect românesc con-
troversat: unii cercetători (G. Giuglea, Al. Graur, I. Coteanu; ultimii
doi şi-au retractat opinia) se referă numai la statutul actual, invocând
evoluţia separată din ultimul mileniu, în timp ce alţii (A. Lazarou)
neagă – împotriva evidenţei – şi legăturile originare, considerând
aromâna şi (daco)româna limbi formate independent, în împrejurări, la
date şi pe baze diferite (în speţă aromâna ar fi o limbă romanică, dar
41
limba unor greci romanizaţi, deci cu substrat grec). Cel dintâi dialect
român care s-a desprins de restul limbii protoromâne, cel mai târziu în
secolul X. Controverse referitoare la teritoriul de formare („patria
originară” sau „primitivă”); dacă sudul Dunării este general admis
astăzi (în trecut s-a susţinut de unii cercetători nordul Dunării), se
discută locul anumit din Peninsula Balcanică: nord-estul ei, între
Dunăre şi Munţii Balcani (deci Moesia, de la care şi denumirea de
moesodaci dată vorbitorilor aromânei), de unde s-a produs ulterior
migraţia la sud de linia Jireček, sau şi măcar o parte din regiunile
sudice (Pind, Tesalia, sudul Albaniei). Majoritatea cercetătorilor
(G. Weigand, O. Densusianu, S. Puşcariu, Al. Rosetti) susţin prima
ipoteză, nuanţată de alţii ca susţinerea autohtoniei parţiale în Pind
(Th. Capidan, pe baza toponimului Băiasa < Vavissa, Lăsun
< Elasona, Sărună < Salona) sau în sudul Albaniei (T. Papahagi, mai
ales cu argumente etnografice); autohtonia totală este susţinută numai
în legătură cu teza originii etnice greceşti a vorbirii aromâne (de
cercetători greci: M. Hrisohoou, A. Keramopoullos, A. M. Koltsidas,
S. Liakos, A. Lazarou). Ştiri sigure despre existenţa unor vorbitori ai
dialectului aromân în sudul Peninsulei Balcanice (Macedonia)
începând de la 976 – cronicarul bizantin Kedrenos. În secolul XI,
istoricul bizantin Kekaumenos afirmă că locuitorii aromâni din Pind
provin din vecinătatea Dunării. Formaţii statale pe teritoriul Greciei
actuale în secolele XII-XIII. În secolul XV cronicarul Laonic
Chalcocondilas le atestă prezenţa în provincia Acarnania, Etolia,
Tesalia, Epir, Macedonia, Tracia, munţii Rodopi şi Balcani şi remarcă
înrudirea etnică şi lingvistică a aromânei cu dacoromâna. În Evul
Mediu semnalări pentru 2 zone principale: vestul Tesaliei cu Munţii
Pindului şi sudul Albaniei cu muntele Gramos; la sfârşitul secolului
XVIII migraţii din sudul Albaniei spre nord-est, în vecinătatea altor
vorbitori aromâni sau în alte zone lingvistice. Practica transhumanţei a
menţinut legătura între grupurile de vorbitori aromâni şi a permis
unele contacte chiar între dialectul aromân şi cel dacoromân.
Grecizarea unor grupuri de aromâni: cupăceari (în Pind), sărăcăceani.
Limba de cult religios (ortodox) greaca, în general, cu perioade în care
s-a folosit parţial şi aromâna. În perioada 1864-1945 existenţa unor
forme de învăţământ românesc – preponderent în limba româna
literară – pentru vorbitorii aromâni din ţările balcanice (în special din
Grecia). S-au produs modificări profunde în repartiţia teritorială şi
modul de viaţă după cele două războaie mondiale din secolul XX.
42
 Sistem de 7 vocale în poziţie accentuată negeneralizat (graiuri cu
o singură vocală corespunzătoare lui ∂ şi i sau şi cu ε, ] ); vocale mai
puţine în poziţie neaacentuată (neutralizarea unor opoziţii referitoare
la gradul de deschidere); proteza vocalei a–: ar(ă)mîn < latină
Romanus, aspargu < latină spargo, aungu < latină ungo; conservarea
diftongului ęa în poziţia e: feate. Închiderea lui e şi i după ∂, dz, ts;
absenţa preiotării lui e–: alu, eşti/esţî; conservarea lui –u, ca atare
(după grupuri consonantice; conform şi –i) sau > ©; sincopa foarte
extinsă, mai ales în sud; aproape generală la formele articulate omlu,
capitli; consonantizarea lui u(w)>v sau f înainte de consoane: alavdu,
caftu, preftu; sistem consonantic bogat, mergând până la 30 de unităţi:
conservarea lui dz, ń, λ, adăugarea – negeneralizată – a lui δ, θ, γ
(<neogrec sau / şi albanez) şi alui, x', γ' (< evoluţie internă); latina
k+e, i>ts: caelum>ţ∂ru (dar t+io, iu>t∂ : fetiolus > fičoru); latin g +e,
i>dz : gelum>deru (dar d+io>ģ : deorsum> ģos, iar i+a, o, u>d∞ :
jocus> ģocu); palatalizarea labialelor ca fenomen general şi colectiv;
desinenţe de plural < neogreceşti specifice pentru împrumuturi relativ
recente: -ad la substantiv şi adjectiv la masculin cu finală vocalică
accentuată (cafigi – cafiģad î ; aplo „simplu, naiv” a – plad) şi –ate / -ati
la unele substantive feminine (γramă – γramate); reducerea flexiunii
cauzale la substantivul feminin: chiar la cele care au o formă
nearticulată de genitiv-dativ singular deosebită de nominativ-acuzativ,
articulat de genitiv-dativ singular (-l’ei) se ataşează la forma nearticulată
de nominativ-acuzativ: vaci – genitiv-dativ singular (= plural) near-
ticulat văţ – articulat vacîl’ei; genitiv-dativ cu articolul proclitic la
numele de persoane: alu amiră „(al) împăratului”, ali nveasti; folo-
sirea prepoziţiei a la cazurile genitiv şi dativ : fičorlu a viţinluį, l’u
dau a viţinluį; acuzativul complementului de loc (direcţie şi stare) fără
prepoziţia : mi ducu Sărunî „mă duc la Salonic”; comparativul de
superioritate cu ma sau cama: (ca) ma mari di noi; superlativul relativ
cu aceleaşi adverbe + adjectivul articulat : (ca) ma marli di noi , în
unele graiuri (de nord) cu nai (< slav) + adjectivul articulat la compa-
rativ sau pozitiv: nai ma marli / nai marli; conservarea numeral latin
viginti>γiγinţ / γingiţ; extinderea formaţiilor cu unitate + spre + zece
de la 21 la 29 (doispriγiγinţ); construcţia cu di începând de la 11;
unspridaţi di dîli; articulare enclitică a numeralelor cardinale şi
declinarea lor: doil’i a doilor; extinderea numeralelor colective cu
amîn-: amîntreil’i. Absenţa deosebirii formale între nominativ şi
acuzativ la pronumele personal persoanele I şi a II-a singular: eu/mine
43
kl’emu ;ị ineku eu/mine; număr redus de forme neaccentuate ale
pronumelui personal : o singură serie de forme la dativ plural şi
neutralizarea opoziţiei dativ ∼ acuzativ; vitalitatea pronumelui
persoana a III-a nîsu<latin ipse; vitalitatea perfectului simplu;
conservarea desinenţelor –m I plural şi –t II plural (fără -ră) şi a tipul
tare la conjugarea 3: singular arşu, feču; participiul cu -ă/-î la timpurile
trecute compuse: indicativ perfect compus (amu aflatî), mai mult ca
perfectul (aveam aflatî), conjugarea perfectului şi a mai mult ca per-
fectul; viitorul cu va invariabil + conjugarea prezentului (cu sau fără
să); existenţa unui viitor anterior incertă; modul conjunctiv marcat de
să – cu 4 timpuri: prezent, egal, în general cu indicativul prezent;
perfect egal cu indicativul perfect compus (s-am aflatî); imperfect,
egal cu indicativul imperfect (s-aflamu); mai mult ca perfectul (s-aveam
aflatî); mod condiţional – marcat tot prin să– cu 3 timpuri; prezent,
perfect şi mai mult ca perfectul; conservarea condiţionalului prezent
sintetic; s-cîntarim; condiţional perfect de 3 tipuri, formate cu vrea
invariabil + condiţional prezent (vrea s-cîntarim), conjunctiv prezent
(vrea s-cîntu) sau conjunctiv imperfect (vrea s-cîntamu); prezumtiv
(dubitativ) de asemenea cu 3 timpuri; prezent format cu să + indicativ
perfect simplu (s-feču mini ?); perfect cu va invariabil + conjunctiv
prezent (ca s-feču); mai mult ca perfectul cu va + conjunctiv perfect
(va s-amu făcutî); imperativ negativ = pozitiv; absenţa infinitivului
scurt; infini-tivului lung folosit mai ales cu valoare substantiv; absenţa
supinului; gerunziu cu –înd + -alui (aflîndalui); prepoziţii specifice :
stră/stri/sti „peste” < latina extra şi tră/tri/ti „pentru” < latin intra
sau trans; cîti tu „înspre”, pîn tu „până în”; conjugări specifice: cara
„dacă” (< că + era), di care „de vreme ce”, t(r)a să „ca să”; câteva
conjuncţii, în special coordonatoare împrumutate. Sufixele colective –
ame, -iu; ab-stracte –atic, –izmă. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite
din latină : băşu „sărut”, cusurin „văr”, dimîndari „poruncă”, teaţiri
„năut”, uin „de oaie” donene recente: apugudescu „nimeresc”. Influ-
enţă albaneză specifică: a) împrumuturi vechi (câteodată corespunzând
unor ele-mente de substrat din dacoromână: δallă, kęafă): bănedzu
„trăiesc”, etă „timp, veac”, minduiescu „gândesc, cred”, zvercă
„ceafă”, semi-calcuri ca formaţiile nehotărâte (pronume şi adverb) cu
–do; b) împrumuturi mai recente: muşcă „catâr”, parmendă „plug”;
împru-muturi neogreceşti: a) vechi şi generale: ariescu „îmi place”
asimi „argint”, caηi „fiecare, oricare”, călivă „colibă”, hoară „sat”,
xen „străin”; lipseaşte „trebuie”, nostim „gustos”; b) recente şi locale:
44
aftokínito „automobil”, tiliórasi „televizor”; împrumuturi turceşti
specifice: adeti „obicei”, bitisescu „afârşesc”, turlie „fel, mod”;
neologisme romanice prin limbi balcanice. Considerat dialectul românesc
cel mai arhaic, apropiat de structura protoromânei. După unii cerce-
tători (M. Caragiu Marioţeanu) punte de trecere între romanitatea
occidentală şi cea orientală; cf. flexiunea cazuală (nominală şi prono-
mială), mai mult ca perfectul sintetic; unele fenomene invocate –
impersonale are „există”, articularea prenumelor – interpretate şi altfel
(drept grecisme: J. Kramer).
Configuraţie dialectală complexă şi controversată, în mare parte
datorită întrepătrunderii diverselor graiuri. Unitar în esenţă, dialectul
aromân are subdiviziuni reciproc inteligibile. Acestea sunt, în primul
rând, graiuri corespunzătoare unor unităţi etnogeografice de diverse
mărimi: fărşerot, grămostean, moscopolean, pindean şi eventual şi
muzăchear, gopoşean- muloviştean, olimpiot şi graiul localităţilor
Beala de Sus şi de Jos din fosta Iugoslavie. După anumite particu-
larităţi graiurile aromâne sunt clasificate în câte 2 grupe (sau subdi-
viziuni), numai în parte aceleaşi în cele 2 clasificări propuse, în litigiu
fiind repartizarea graiului grămostean. O clasificare (G. Weigand,
M. Caragiu Marioţeanu, N. Saramandu, J. Kramer) distinge un grup de
nord-vest sau de tip fărşerot, care cuprinde graiurile fărşerot, mosco-
polean, muzăchear, gopeşean-muloviştean şi graiul din Beala şi un
grup de sud-est sau de tip nefăşerot, care cuprinde graiurile pindean,
olimpiot şi grămostean; ea se bazează exclusiv pe particularităţi
fonetice; în primul loc pe absenţa / prezenţa opoziţiei ∂ ∼ ϖ, eventual
şi pe menţinerea ca atare sau monoftongarea diftongilor ę≈a, o≈a,
menţinerea vocalelor şoptite finale şi numărul vocalelor în poziţie
neaccentuată. Altă clasificare (Th. Capidan, T. Papahagi) identifică un
grup de nord, în care, pe lângă toate graiurile de nord-est din
clasificarea anterioară, este cuprins şi graiul grămostean, şi un grup de
sud, limitat de graiul pindean şi olimpiot; ea se bazează pe un număr
mai mare de particularităţi fonetice (ponderea cazurilor de sincopă,
menţinerea sau închiderea lui e posttonic, variantele pronumelor tse /
tsi, acestui / aistu, menţinerea sau sonorizarea consoanelor surde din
grupul mp, nk, nt), gramaticale (viitor cu sau fără să , indicativ prezent
persoana I şi a II-a singular de la „a fi” escu, ešti sau h'iụ, h'iị,
pronumele personal de persoana I singular nominativ mine sai eu,
frecvenţa dativului posesiv adnominal, prezenţa sau absenţa reluării
subiectului prin pronumele personale neaccentuate în acuzativ) şi
45
lexicale (ponderea mai mare a influenţei albaneze şi macedonene sau a
celei neogreceşti). În afara grupurilor menţionate, se constată existenţa
unor deosebiri recente, în special din punct de vedere lexical, între
varietăţile aromâne după statele în care sunt vorbite, datorită influenţei
limbii oficiale: neogreceşti, albaneză, bulgară, macedoneană, daco-
română etc. Istoria dialectului aromân după perioada protoromână
cuprinde: 1) o perioadă preliterară, secolele X/XII – începutul seco-
lului XVIII, practic necunoscută, cu numeroase aspecte controversate;
singurele atestări sunt cuvinte (nume proprii, unele provenite din
apelative) inserate în texte greceşti, slave sau turceşti, cea mai veche
atestare considerându-se a fi numele propriu de persoane. Tzintzilukis,
citat de Niketas Acominatos Horiatul la 1156 şi interpretat drept tsintsi
luќ „5 lupi” (Al. Philippide, Th. Capidan); 2) o perioadă veche, seco-
lul XVIII, din care datează primele texte aromâne păstrate, toate cu
scriere grecească: inscripţia lui Nectarie Tărpu din 1731 (pe o icoană,
cu text paralel în neogrec, albanez şi latin) şi inscripţia nedatată de pe
vasul Simota, Liturghierul manuscris nedatat şi nelocalizat (probabil
sfârşitul secolului XVIII), vocabularul grecesc aromân-albanez din
Protopiria lui Th. A. Cavallioti (Veneţia, 1770), lexiconul de conver-
saţie tetraglot – neogrec, albanez, aromân şi bulgar – al lui Daniil
Moscopoleanul (Veneţia, 1794 / 1802), abecedarul Nea paidagogia al
lui Constantin Ucuta (Viena, 1797) şi Codex Dimonie, culegere manu-
scris de traduceri religioase nedatate (circa 1800); 3) perioada modernă,
de la 1800 până astăzi, al cărei început este marcat de primele scrieri
aromâne cu alfabet latin, lucrări filologice ale lui Gh. C. Roja (Buda,
1809) şi M. G. Boiagi (Viena, 1813), ambele influenţate şi de dialectul
dacoromân şi latinizante; literatură cultă – didactică, artistică, publi-
cistică; originală şi tradusă, inclusiv din dialectul dacoromân – începând
din 1864 (scriitori mai însemnaţi: Mihai Nicolescu, Taşcu Iliescu,
Constantin Belimace, Nuşi Tulliu, Zicu Araia, Nicolae Batzaria,
George Murnu, toţi mai mult sau mai puţin influenţaţi de dacoromână);
de la aceeaşi dată culegeri de folclor (în manuscris înainte de 1850),
cele mai importante de după 1890 (G. Weigand, P. Papahagi). Scriere
actuală cu alfabet latin, de obicei cu particularităţile celui folosit
pentru româna literară (ă, â, î, ş, ţ, valoarea literelor c, g + e, i).
Particularităţi: ĭ [j] şi ú [w], l' [λ] şi ń [ń]; imixtiunea literelor greceşti
θ, δ, γ. Ortografie esenţială fonetică, dar nereglementată, cu variante
personale sau de grup (de exemplu: Η sau ts pentru ţ; dh pentru δ; ļ
pentru l').
46
 Meglenoromân (meglenit), dialect românesc (grupul sud-dună-
rean). Circa 5000 de vorbitori (date mai vechi între 12000 şi 26000),
toţi bilingvi. Grecia (regiunea Meglen şi oraşele Salonic, Aridea,
Axiupolis) fosta Iugoslavie (Macedonia – zona oraşelor Gevgelija şi
Skopje şi Voivodina), Turcia şi România (comuna Cerna din judeţul
Tulcea); comunităţi izolate în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia,
Ungaria. Poziţie intermediară între dialectul dacoromân şi dialectul
aromân. Controverse referitoare la gruparea genetică şi structurală
(tipologică) împreună cu alt(e) dialecte româneşti: unii cercetători sus-
ţin asemănarea mai mare cu dialectul dacoromân (şi cu cel istroromân)
şi originea nord-dunăreană (O. Densusianu, P. Atanasov), iar alţii
asemănarea mai mare cu dialectul aromân (Al. Philippide, S. Puşcariu,
Th. Capidan, Al. Rosetti, I. Coteanu, G. Ivănescu, M. Caragiu Marioţeanu),
de obicei şi originea sud-dunăreană (în nord-estul Peninsulei Bal-
canice?). Statutul actual de dialect românesc controversat de asemenea
uneori: pe baza asemănărilor de structură a fost considerat (sub)dia-
lectul aromân (I. Coteanu), pe baza evoluţiei separate din ultimul
mileniu limba romanică autonomă în raport cu limba română (Al. Graur).
În ce priveşte formarea dialectului meglenoromân, se presupune că el
a fost al doilea dialect sud-dunărean care s-a desprins de restul lim-
bilor protoromâne, după dialectul aromân, aproximativ prin secolele
XII-XIII, când strămoşii meglenoromâni s-au stabilit în regiunea
Meglen (pe malul drept al râului Vardar / Axios), venind dinspre nord.
După perioada protoromână, evoluţie în general independentă; unele
inovaţii paralele cu cele din alte dialecte româneşti. Contacte cu
dialectul aromân, care a influenţat în special graiul din Ţărnareca şi a
asimilat graiul gropeşean-muloviştean. Dialectul românesc, a cărui
istorie este cel mai puţin cunoscută, neavând atestări din faze vechi.
Informaţiile despre vorbitori sunt şi ele sărace. Se ştie că (în secolul
XVII?) meglenoromânii din oraşul Nonti au fost trecuţi la mahome-
danism, cei din sate rămânând creştini (ortodocşi). Natura românească
a idiomului observată în 1859 (B. Nicolaides), cu prime precizări în
1869 (J. G. von Hahn) asupra deosebirii faţă de aromânii din vecină-
tate şi a asemănării mai mari cu dacoromânii. În perioada 1862-1912,
existenţa unor forme de învăţământ în limba română literară (sau / şi
în dialect aromâne) şi introducerea acestei limbi ca limbă de cult orto-
dox, alături de sau în loc de limba neogreacă, au avut drept consecinţe
unele influenţe dacoromâne; ele sunt în mod firesc numeroase la vorbi-
torii meglenoromânei stabiliţi în România. Cele două războaie mondiale
47
au provocat deplasări de populaţie la mari distanţe şi întreruperea
contactelor chiar între grupuri vecine, repartizate în sate diferite.
Vocala ∂ accentuată, realizată de obicei ca ], corespunde lui ∂ şi
ϖ: rọụ „râu” (în toponimie); vocale accentuate lungi; neutralizarea
opoziţiilor e ∼ i şi o ∼ u în poziţie neaccentuată; afereza lui a: lună
„alună”, veari „a avea”; păstrarea lui ụ în diftongii aụ, eụ: au, greu;
vocala finală u numai după gruparea oclusivă + lichidă; cuscru,
pilducl'u; absenţa consoanei χ în cuvintele din vechiul fond: or „horă”,
vla „vlah”; ea apare în împrumuturi recente (macedonene sau
neogreceşti) ca hutel „hotel” (cf. şi opoziţia regională a dubletelor
rană „hrană pentru vite” ∼ hrană generic); palatalizarea sporadică a
unor consoane labiale (b nealterat, cu excepţia graiului din Ţărnareca;
f > į); latină k + e, i>ts (s), iar t+io, iu>t∂: caelum > ţer, dar fetiolus
> fičor; latinescul g+e, i>dz (z) iar d+io, iu şi iot +a, o, u >∞: gena >
zeană, dico > zik, dar deorsum > jos, jocum > joc; neutralizarea
opoziţiei de sonoritate la consoanele finale; dispariţia lui -k după
consoane: sirbes „slujesc”; neutralizarea opoziţiei de număr la multe
substantive masculine: lup singular şi plural genitiv cu articolul lu / al
la toate substantivele, cu lu şi la pronume; rare forme cu articol
enclitic, mai des situaţii cu dublă marcare, de tipul lu + .... -lui; lu
ampiratului; vocativ singular masculin în -ule, feminin în -u (-o); la
verb categoria aspectului: verbe prefective cu prefixe ca du-, nă-, ză-,;
infixe diferite la imperfectiv ((-c)ăį) şi de perfectiv (-n-); local
desinenţele -m persoana I singular, -ş persoana a II-a singular la
indicativ prezent (mai ales la unele verbe de conjugarea 1): aflum,
afliş; antrum, antriş; folosirea şi a auxiliarului „a fi”, cu participiu
variabil, la perfect compus şi mai mult ca perfectul; folosirea şi a
auxiliarului „a avea” la conjunctiv perfect; perfect compus cu 2 topici
(auxiliar + participiu şi participiu + auxiliar), cu valori specializate;
perfect anterior cu auxiliarul la perfect compus: tu vut-ăi măncat;
2 tipuri de viitor: a) = conjunctiv prezent (sau cu ăs < va să); b) „a
avea” + conjunctiv; prezumtiv format cu auxiliarul „a vrea” + con-
junctiv (prezent, respectiv perfect); imperfect negativ = pozitiv;
gerunziu cu -ănd + -ara, -ura, -urlea sau cu ęaiќi; infinitiv lung cu
valoare verbală; infinitiv scurt în unele expresii; supin în expresii;
prepoziţii şi conjuncţii specifice (formaţii interne şi împrumuturi):
măda di „afară de”, păn di „aproape de”; acu „dacă”, tucu „ci dar”;
preferinţă pentru topica adjectivală + substantivală, aplicată şi la
adjectivul posesiv: meu fičor; de asemenea genitiv + substantiv: luị
48
fitłor, aụ-ţarluị fitłor. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite din latină:
corp, dărtoari „secure mică”, sirbiri „a sluji, a munci”; elemente de
substrat numai comune cu alte dialecte româneşti; absenţa unei
influenţe albaneze (în Ţărnareca prin dialectul aromân); numeroase
împrumuturi macedonene, unele vechi şi generale (čičă „unchi”, lipă
„tei”, mačkă „pisică”, trăpiri „a răbda, a suporta”), altele recente şi
limitate la meglenoromânii din fosta Iugoslavie (bolniţă „spital”,
doguvor „contract”, voz „tren”); influenţă macedoneană şi în fonetică
şi gramatică; împrumuturi neogreceşti mai puţine decât în dialectul
aromân: unele vechi şi generale (ăcsen „străin”, piră „flacără”); altele,
recente, numai în Grecia (fos „lumină”; dikeoma „dreptate”, revmă
„curent”), unde se întâlnesc şi influenţe de ordin fonetic (consoanele θ
şi ξ şi g, exclusiv în grecisme); împrumuturi turceşti numeroase
(dialecte româneşti cu cele mai multe asemenea elemente), în general
comune cu cele din macedonean: bafčă „grădină”, čop „baston”, de
(l) mi „deoarece”, ič „deloc”, isap „socoteală”; neologisme romanice
prin neogreceşti şi macedonene.
Configuraţia dialectală este complexă. Deşi aria de bază a dialec-
tului meglenoromân este relativ mică şi a fost compactă, există unele
deosebiri de la o localitate la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi localităţi.
După câteva dintre aceste deosebiri, graiurile diverselor localităţi din
Meglen se grupează în 2 unităţi (subdialect): a) graiurile din Umă şi
Ţărnareca; b) graiurile din L'uminiţă, Cupă, Oşin, Birislav, Nonti şi
Lundziń (eventual cu 3 subgrupe: L'uminiţă, Cupă; Oşin, Berislav,
Nonti; Lundziń aparte); particularităţile constau în prezenţa / absenţa
vocalei accentuate ∂ sau ] şi a diftongilor ęa, ọa (> ε, ] în Lundziń),
menţinerea vocalelor finale u şi i (ă) după orice grup consonantic sau
numai după oclusivă + lichidă, caracterul perceptibil sau nu al
articolului –l genitiv cu al (aụ) sau cu lu, participiu cu sau fără –ă la
timpurile trecute compuse. Există însă şi particularităţi după care
graiul din Ţărnareca, singur, se opune tuturor celorlalte, inclusiv celui
din Umă (de exemplu velarizarea consoanei l sau unele influenţe
aromâne, între care palatalizarea labialelor şi forme articulate de tipul
omlu), altele după care graiurile din L'uminiţă şi Cupă se opun tuturor
celorlalte (prin λ > iot) sau altele care grupează graiul din Umă cu cel
din Lundziń (menţinerea opoziţiei de sonoritate la consoanele finale).
Pe de altă parte, există unele deosebiri recente, în special din punct de
vedere lexical, între vorbitorii din Grecia (influenţă neogrecească), cei
din fosta Iugoslavie (influenţă macedoneană) şi cei din România
49
(influenţă dacoromână). Prima culegere de texte meglenoromâne este
din 1892 (G. Weigand). Câteva culegeri de literatură populară între
1900 şi 1930 (P.Papahagi, I.-A. Candrea, Th. Capidan). Absenţa
scrierilor culte; unica excepţie, o broşură cu conţinut de popularizare
ştiinţifică (sericicultură): Cum si cată bubele, Salonic, 1907 (alfabet
latin, cu ortografie românească: literele ă, â, î, ş, ţ, ĭ, ŭ, valoarea
literelor c, g + e, i; particularitate: notaţia oa pentru ]), conţine multe
dacoromânisme, lexicale (neologisme) şi fonetice (influenţa limbii
române literare explică şi folosirea apostrofului pentru afereze).
Istroromân (istrian), dialect românesc (grup sud-dunărean), cu
cel mai mic număr de vorbitori (circa 1500; date mai vechi între 1600
şi 6000), nord-vestul fostei Iugoslavii, în câteva sate din Peninsula
Istria şi provincia Ćićarija la sud-vest şi la nord de muntele Ućka. În
curs de dispariţie prin adnotarea limbii croate, cu fenomene de
dezagregare datorate influenţei acestei limbi; se menţine cel mai bine
în satul nordic Žeiăn. Statutul de dialect românesc controversat: pe
baza evoluţiei separate din ultimele 7 secole considerat de unii cerce-
tători (P. Skok; Al Graur şi I. Coteanu într-o vreme) limba autonomă,
mixtă în urma puternicei influenţe sârbocroate, iar de alţii (R. Flora)
grupul de graiuri dacoromâne, lipsite de unitatea necesară unui sub-
dialect. Bilingvism istroromân – sârbocroat general, activ şi de dată
veche; plurilingvism cu unele componente (italian, german) variabile
în funcţie de vecinătăţi şi de apartenenţa administrativă. Ultimul dialect
românesc care s-a desprins de restul limbii protoromâne. Controverse
referitoare la data separării, plasată între secolul X (O. Densusianu) şi
XIII (S. Puşcariu), precum şi la teritoriul de formare: dacă teza
autohtoniei vorbitorilor dialectului istroromân în Istria (I. Maiorescu,
D. Onciul) nu mai are adepţi astăzi, fiind general admis faptul că ei
s-au stabilit aici abia la începutul secolului XVI prin imigrare, în urma
cuceririi otomane, din nord-vestul Peninsulei Balcanice – Bosnia şi
Croaţia –, unde sunt semnalaţi anterior, părerile rămân împărţite între
originea sud-dunăreană sau autohtonia balcanică (S. Puşcariu,
E. Petrovici, cu deosebiri de localizare) şi originea lor nord-dunăreană
(O. Densusianu, I. Popovici, Al. Rosetti, I. Coteanu). Până în secolul
XIX au existat vorbitori de istroromână şi în insula Krk (italian
Veglia). În perioada interbelică existenţa efemeră a unui învăţământ în
limba română literară a avut ca rezultat slabe influenţe dacoromâne
asupra unor vorbitori de istroromănă: vocale în poziţie accentuată;
opoziţia fonologică e ∼ ε (viţe „viţel” – viţę „viţea”); a realizat ca å,
50
cu excepţia împrumuturilor neadaptate (pår „par” – par „pereche”);
vocala nedeterminată â corespunde lui ∂ şi ϖ; variante libere diftongate;
absenţa diftongilor ęa (> є) şi ọa (> o); 6 vocale în poziţie neaccen-
tuată (neutralizarea opoziţiei e ∼ ε şi å ~ a); afereza lui a– neac-
centuat: (a)flå, (a)vϑ; vocale nazalizate; afonizarea sau dispariţia lui -i
şi -u; consonantizarea lui ụ(w)>v: avzi, dova, mev; sonante silabice
(l, r, m, n) ca realizări facultative ale secvenţei ă + l, r, m, n: rpę / ărpe →
ºº º º º
→ < ripa, knd / kănd; 23 de consoane: conservarea lui λ (frecvenţă
mare prin conservarea şi a grupurilor k λ, g λ şi prin introducerea lui în
locul lui iot după f, p. m: fl'er, pl'erde, ml'ere) şi ń; existenţa lui d∞,
limitat la împrumuturi din sârbocroat, italian; existenţa consoanei t”,
preponderent în împrumuturi recente; absenţa palatalizării labialelor;
absenţa lui l în poziţie finală şi preconsonantică: cå „cal”, åb „alb”;
tendinţă de depalatalizare a consoanelor prepalatale Σ, ∞, ±, →, care
devin dentale: s, z, ts, cu consecinţe asupra neutralizării unor opoziţii
morfologice (de exemplu grås singular şi plural); rotacismul lui -n- în
cuvinte moştenite din latină: bire, spure; evoluţia grupului consonantic
nv > nm (invitiare > ănmeţă) şi mn > nd (în scamnum > scånd).
Reorganizarea genului neutru sub influenţa modelului sârbocroat, prin
comportarea ca masculin a unor substantive foste neutre (a nošt''i
cråįure „regiunile noastre”, doį pičore) şi prin împrumutarea unor
substantive neutre din sârbocroată (screbo „argint”); extinderea
desinenţei de plural –ure la substantivele masculine nume de animale:
lup – lupure; łerp(u) – łerpure; adjectiv cu desinenţă de singular –o
pentru neutru mai ales ca nume predicative (buno, neγro, tåro); neu-
tralizarea opoziţiei de număr la unele substantive şi adjective mas-
culine terminate în consoană: per, bur singular şi plural; slăbirea
alternanţelor fonetice în special a celor vocalice; vocativ (feminin şi
masculin) în –o; vocativ masculin în –e, parţial şi –ule, dar şi egal cu
nominativul articulat şi neraticulat; forme şi desinenţe cauzale sârbo-
croate folosite în anumite construcţii lexicalizate: po svitu „prin lume”;
avé za ciru / za veceru „a avea de cină” deosebirea dintre comparativ
şi superlativul relativ marcată prin neaccentuarea, respectiv accentuarea
adverbului mai; superlativul absolut cu adverbe sârbocroate; multe
numerale sârbocroate; păstrarea numai a numeralelor cardinale pentru
1-7, parţial 8-10; sistemul românesc la numeralele ordinale, chiar la
cele cu baze împrumutate: a desetile „al zecelea”, la verb categoria
aspectului, clar exprimată la verbe împrumutate, mai puţin gramati-
51
calizată la cele moştenite: prefixe perfective (ăn–; do–, iz–, na–, s–,
za–), sufixe iterative (bé – popi; mâηcå – pojdi); număr sporit de
conjugări: cele 4 moştenite + 1 sau 3 (interpretări diferite) pentru
împrumuturi şi creaţii noi; la indicativ absenţa perfectului simplui şi a
mai mult ca perfectul; slăbirea şi dispariţia parţială a imperfectului;
indicativ prezent cu desinenţa –u la persoana 1 singular şi 3 plural la
toate conjugările neproductive; menţinerea lui a accentuat la 1 plural
(–åm); forme deiotacizate; viitorul cu vre + infinitivul (în ambele
topici); conjunctiv prezent egal (la toate persoanele) cu indicativ
prezent precedat de conjuncţia neca (unică excepţie cu forme diferite
a fi) absenţa conjugării perfectului; mod condiţional-optativ (I. Popovici,
M. Caragiu-Marioţeanu) sau restrictiv (S. Puşcariu, A. Kovačec) cu
3 timpuri: prezent, format cu auxiliarul reł + infinitiv (reł cântå);
perfect, cu ręł fost + infinitiv (ręł fost cântå); viitorul (cu sens şi de
viitor anterior (aflår, facur, duser); imperativ negativ diferit de
pozitiv la persoana a II-a singular (egal cu infinitiv): nu cântå, nu zice;
infinitiv numai scurt, cu multe valori verbale, unele specifice (åflu fętę
durmi „[o] găsesc pe fată dormind”); absenţa supinului cu valoarea
verbală; gerunziu cu -ănd + -a: cântănda; pasiv analitic cu a fi, regional
şi cu a veni; adverb în -o (< adjectiv neutru); prepoziţii împrumutate
din sârbocroată (cu restricţii de întrebuinţare): do, na, po, za; locu-
ţiunea na mesto de „în loc de”; conjuncţii împrumutate din čå ke, pâr
la nu; slăbirea diferenţei dintre substantive cu articol hotărât şi
substantive nearticulate, prin folosirea formei articulate şi cu valoare
nehotărâtă: furåt-a åcu „a furat un ac”, ţere sluzba „caută slujbă”;
absenţa prepoziţiei de în construcţia numeralului cardinal + subs-
tantival: dvaiset si påtru ań „24 de ani”, sto fįurini „100 de florini”;
topică foarte liberă: de cărbun lemnu įe bur såkile „pentru cărbuni e
bun orice lemn”; preferinţă pentru antepunerea adjectivelor calificative
şi pronominale (cu excepţia parţială a celor posesive); ţâsta musåtę
fętę „această fată frumoasă”. Formarea cuvintelor este săracă: absenţa
substantivării infinitivului, a sufixelor –este (adverb), –tor (adjectiv şi
substantiv), –tură (substantiv); înlocuirea prefixului des– cu res–:
rescl'ide, resparti, rezlegå, rescuţ „desculţ”. Fondul de cuvinte moştenite
din latină redus (unele păstrate numai în topică şi expresii), dar în
ansamblu cu mare pondere în uz; puţine cuvinte moştenite specifice:
cåibe „colivie”; sensuri specifice: scånd „masă”, somăn „somn” şi
„vis”, a ţęre „a căuta”. Dialect românesc cu cele mai puternice influ-
enţe străine. Influenţa sârbocroată specifică (mai ales din dialectul
52
čakavian, mai puţin din sârbacroată literară, bazată pe dialectul
čakavian): čåče / ţåţe „tată”, misli „a gândi”, råno „devreme”, vrt
„grădină”, zelen „verde”; influenţă slovacă controversată; influenţă
italiană directă (dialect veneţian sau limbă literară) sau prin sârbo-
croată: alora „atunci”, įardin „grădină” şi įardiner „grădinar”, fevoiįa
„cale ferată”, pensęį „a gândi”; influenţă germană directă (în timpul
stăpânirii austriece) sau prin sârbocroată (şi slovenă ?): fråįar „peţitor”,
frustikeį „a lua micul dejun”, lumpeį „a chefui”, ţucăr „zahăr”.
În configuraţia dialectală a istroromânei, general admisă (excepţia
R. Flora), se distinge o arie nordică, reprezentată de graiul din Žeįău,
şi una sudică – neomogenă –, în care intră graiurile celorlalte localităţi
actuale, situate în valea râului Rała (italiana val d'Arsa). Particu-
larităţile sunt mai puţin fonetice (realizarea lui g ca ğ sau păstrarea lui
g ca atare; consecvenţa sau inconsecvenţa rotacismului; alterarea sau
păstrarea lui t + i) şi mai multe morfologice (pierderea sau conser-
varea genului neutru de tip românesc şi adoptarea sau nu a neutrului
de tip sârbocroat; neutralizarea sau menţinerea opoziţiei nearticulat –
articulat la substantivul feminin; conservarea sau pierderea flexiunii
cauzale sintetice la singular substantiv feminin, la articole şi la adjec-
tive pronominale; articolul proclitic lu cu sau fără formă specifică de
feminin; prezenţa sau absenţa vocativului în –ule; păstrarea sau
pierderea numeralelor cardinale 8, 9, 10; dativul pronumelui personal
accentuat cu sau fără a; prezenţa sau absenţa conjunctivului în –ui;
desinenţele verbale –es sau –escu, –eł sau –ełti, –m sau –n; dispariţia
sau menţinerea – redusă – a imperfectului; formarea pasivului analitic
numai cu auxiliarul a fi sau şi cu a veni) şi lexicale (influenţă ger-
mană – şi slovenă? – în nord, italian în sud, toate uneori prin sârbo-
croată; circa 300 de unităţi lexicale diferite). primele înregistrări de
cuvinte (substantive) şi construcţii (grupuri nominale şi 2 propoziţii –
formula de urare) istroromân, sub forma unei liste, cu traducere latină
sau italiană, se găsesc într-o lucrare istorică despre Triest publicată de
F. Irineo della Croce la Veneţia în 1698. După o tăcere de peste un
secol, următoarele mostre de istroromână datează de la începutul
secolului XIX (mici texte izolate), înmulţindu-se în a doua jumătate.
Culegeri importante de texte folclorice începând din 1894 (G. Weigand);
în secolul nostru A. Glavina, A. Belulovici, I. Popovici, S. Puşcariu,
M. Bartoli, Leca Morariu, Tr. Cantemir. În literatura populară predo-
mină basmele relativ scurte, snoavele şi proverbele; puţine poezii
populare (culegerea P. Iroaie). Absenţa scrierilor culte; unica încercare
53
o constituie almanahul Calindaru lu rumeri din Istrie (Bucureşti,
1905) de A. Glavina şi C. Diculescu, cu texte traduse din dacoromână
(limba română literară) şi influenţate de acesta, inclusiv în grafie; cf. şi
unele pasaje redactate în dialectul istroromân de Leca Morariu în
antologia sa folclorică Lu frati noştri. Libru lu rumeni din Istrie
(Suceava, 1928).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Compendiu de dialectologie română, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
Cazacu, Boris, Studii de dialectologie română, Bucureşti, 1966.
Coteanu, Ion, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961.
Rosetti, Al., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVI-lea,
Bucureşti, 1968.

54
55
56
 ISTORIA LIMBII ROMÂNE
Dialectologie
Lect. univ. drd. Mihai MUSTĂŢEA
Semestrul al II-lea

INTRODUCERE

Prin conţinut şi prin destinaţie, sinteza aceasta este un compendiu, o introducere, într-
o formă concentrată, în problemele dialectologiei în general şi ale dialectologiei româneşti în
special. Evident, orice sinteză are un caracter subiectiv atât din punct de vedere al selecţiei
temelor abordate, cât şi din acela al dimensiunilor acordate fiecăruia în parte; dar lucrarea
urmează îndeaproape programa universitară.
Cursul cuprinde minimum de noţiuni menite să ofere o imagine completă şi complexă
a problemelor teoretice şi metodologice ale disciplinei, ca şi a varietăţii dialectale româneşti.
Lucrarea cuprinde, în afară de bibliografie, două părţi.
În partea întâi se expun noţiuni de dialectologie generală: obiectul dialectologiei,
constituirea şi principalele ei etape de dezvoltare, importanţa studierii variantelor regionale
ale limbii; varietatea lingvistică: variante geografice, variante sociale, vorbirea individuală.
Partea a doua este consacrată structurii dialectale a limbii române, cu cele patru ipostaze
ale ei: dacoromâna, istroromâna, aromâna şi meglenoromâna. Pentru înţelegerea actualei
diversificări, am considerat necesar ca descrierea acestor patru subdiviziuni să fie precedată de o
expunere sumară asupra fazei anterioare de evoluţie, a acelui trunchi comun denumit româna
comună sau protoromâna. Descrierea fiecărui dialect în parte este precedată de o serie de date
geografice, demografice, istorice, socio-culturale referitoare la vorbitorii lui şi este urmată de
consideraţii asupra diferenţelor regionale manifestate la nivelul dialectului respectiv.
Prin natura obiectului considerat (dialectele limbii române şi graiurile lor),
prezentarea noastră este, în acelaşi timp, descriptivă şi comparativ istorică.
Este descriptivă, pentru că are în vedere dialectele româneşti vorbite astăzi, privite ca
sisteme distincte, funcţionând după reguli proprii. Evident, date fiind dimensiunile lucrării, o
descriere a tuturor unităţilor şi subunităţilor sistemelor şi subsistemelor la nivel fonetic-
fonologic, morfo-sintactic şi lexical nu este posibilă. În cazul celorlalte niveluri, s-a procedat
selectiv, prin comparaţie interdialectală.
Orice lucrare de sinteză beneficiază de experienţa şi rezultatele altor autori.

I. OBIECTUL DIALECTOLOGIEI
1. Dialectologie descriptivă şi dialectologie teoretică. 2. Dialectologie diacronică
şi dialectologie sincronică. 3. Dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională,
sociologică etc.

Dialectologia este o ramură a lingvisticii, care studiază variantele geografice

(teritoriale) ale limbii: graiurile şi dialectele. Numele disciplinei provine la noi din fr.
dialectologie (atestat pentru prima oară în Franţa, în 1881).
I.1. Dialectologia descriptivă analizează şi descrie structura dialectală a unei limbi
date: stabileşte care şi câte sunt unităţile teritoriale care i se subordonează şi apoi descrie
fiecare unitate în parte (pune în evidenţă, cu diferite metode – în funcţie de nivelul
metodologiei lingvistice în general – particularităţile fonetice, fonologice, morfologice,
sintactice şi lexicale ale unităţilor identificate). De asemenea, studiile de dialectologie
descriptivă pot avea ca obiect raporturile reciproce dintre limba literară şi variantele regionale
ale limbii.
1
 Dialectologia teoretică expune principiile care decurg din înregistrarea şi interpretarea
faptului dialectal: metode de cercetare, modalităţi specifice de prezentare a materialului
dialectal (monografii, glosare, atlase etc.), principii teoretice generale, care îmbogăţesc teoria
limbii (de pildă, în problema legilor fonetice, a apariţiei şi răspândirii inovaţiilor, a graniţelor
dialectale etc.), metode de analiză specifice dialectologiei (pentru descrierea unui grai sau a
unui grup de graiuri sau de dialecte etc.).
I.2. În funcţie de perspectiva din care cercetătorul priveşte obiectul investigat,
dialectologia poate fi diacronică şi, în acest caz, dialectologul – după ce stabileşte condiţiile
istorico-geografice şi cultural-politice care au condus la diversificarea dialectală dată –
explică, istoric, linia evolutivă a fiecărui fenomen dialectal în parte (evoluţia sunetelor, a
formelor gramaticale, a sensului cuvintelor etc.), felul cum s-a constituit şi cum evoluează
limba literară, aportul variantelor regionale la conturarea fizionomiei acesteia; o dialectologie
sincronică descrie stadiul în care se află o varietate teritorială la un moment dat. De cele mai
multe ori însă, dat fiind că dialectele şi graiurile sunt, în multe privinţe, mai conservatoare
decât limba comună – care este de obicei mai inovatoare – descrierea şi, mai ales, explicarea
unui fapt din sincronie presupune introducerea unui principiu diacronic (de exemplu,
justificarea existenţei sunetului îdş în moldovenescul dâc faţă de dacoromâna literară zic
presupune explicarea lui ca o fază intermediară între latinescul d din dico şi dacoromânescul
literar z din zic).
Majoritatea lingviştilor de astăzi consideră, de altfel, că între diacronie şi sincronie
există o falsă antinomie, că este vorba numai de o distincţie metodologică, nu de una reală,
care ar aparţine obiectului limbă. Limba, spune E. Coseriu, se constituie diacronic şi
funcţionează sincronic, deci funcţionarea limbii (= sincronia) şi modul ei de a se constitui, de
a se schimba (= diacronia) nu sunt două momente, ci unul singur.
1.3. În funcţie de metodele întrebuinţate în interpretarea faptelor dialectale, vorbim de
dialectologie tradiţională, structurală, transformaţională, sociologică etc.
De fapt, nu este vorba de „mai multe dialectologii”, ci de diferite moduri – care, de
cele mai multe ori, nu se exclud – de a privi varietatea dialectală şi de a o descrie.
Dialectologia tradiţională este preocupată de descrierea deosebirilor dintre graiuri şi
dialecte, mai ales la nivel fonetic şi lexical (acestea fiind cele mai frapante): astfel, dacă în
graiul 1 se pronunţă vérde, în graiul 2, vérģe, în graiul 3, vérde, cum se pronunţă atunci în graiul
4,5? Sau: în graiul 1 se spune zăpadă, în 2, omăt, dar în 3,4...?
Dialectologia structurală îşi propune să vadă în graiuri şi dialecte nişte sisteme
lingvistice, cu mod de funcţionare propriu; în afara acestei operaţii, efectuate la nivel
intralingvistic (care nu se deosebeşte prin nimic de analiza pe care lingvistul o efectuează
asupra oricărei limbi), dialectologia structurală îşi propune şi o analiză interlingvistică (între
graiuri, respectiv, dialecte), care să pună în evidenţă atât deosebirile (acele particularităţi care
individualizează fiecare unitate lingvistică), dar şi asemănările dintre ele, ceea ce este comun
ansamblului de graiuri, respectiv, dialecte.
Şi din acest punct de vedere grupurile dialectale pun aceleaşi probleme pe care le pun
familiile de limbi. Un grup de graiuri sau dialecte este un fel de microcosmos (cum spune L.
Hjelmslev), organizat în acelaşi fel ca o familie lingvistică mai mare.
Aşadar, la nivel interlingvistic se stabilesc elementele comune ansamblului de unităţi
(limbi, dialecte, graiuri), asemănările, ceea ce îi conferă continuitate, se construieşte adică
acea schemă structurală abstractă („construct”) care a fost denumită diasistem („sistem al mai
multor sisteme”).
Dialectologia transformaţională este, într-o măsură mai mare, la începuturile ei şi, ca
şi precedenta, pe cale de a-şi contura metodele de cercetare. Ca şi gramatica trasformaţională
a limbilor, în dialectologia transformaţională, deşi se pleacă de la un „corpus” dat,
elaborându-se o serie de ipoteze în formă de „reguli”, se încearcă să se includă toate
2
posibilităţile care să conducă dincolo de acest „dat”, să se dea, în ultimă instanţă, o descriere
care să pună în evidenţă caracterul infinit al limbii, al dialectului sau al graiului, concepute ca
sisteme de posibilităţi.
Dat fiind, aşa cum am arătat mai sus, că graiurile şi dialectele au, ca şi limbile înrudite,
un număr de reguli specifice, dar şi un nucleu comun, printr-o ierarhizare a lor (aşa-numita
„ordonare”) se pot pune în evidenţă elementele definitorii şi se poate stabili o tipologie
riguroasă a unităţilor lingvistice investigate.

I. CONSTITUIREA DIALECTOLOGIEI ŞI PRINCIPALELE EI ETAPE DE

DEZVOLTARE
1. Cercetarea dialectică înainte de 1870. 2. Momentul Ascoli.
3. Contribuţia foneticii experimentale (Rousselot). 4. Geografia lingvistică
(Gilliéron). 5. Lingvistica spaţială (Bartoli). 6. Dialectologia contemporană

În comparaţie cu alte discipline lingvistice, dialectologia este o ramură relativ nouă. Ea

s-a constituit ca disciplină ştiinţifică destul de târziu, în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea.
I.2.1. Până către mijlocul secolului al XIX-lea, lingviştii acordau atenţie în primul rând
limbilor literare, mai ales în forma lor scrisă, care se bucura de prestigiu: limbile nescrise şi,
mai ales, variantele regionale ale limbilor „naţionale” („comune, koine”) au fost multă vreme
dispreţuite (în perioada Renaşterii şi în perioada clasică).
Totuşi deosebirile regionale au fost sesizate încă din secolul al XV-lea (pe plan
romanic), iar la noi, din secolele XVI – XVII.
Începând cu secolul al XIX-lea însă, şi, mai ales, către al 8-lea şi al 9-lea deceniu,
lingviştii manifestă un interes crescând pentru graiuri şi dialecte ca ipostaze concrete, vii, ale
limbilor. Această schimbare de optică a apărut odată cu cercetările comparativ-istorice (care
au pus în evidenţă valoarea faptului dialectal pentru reconstituirea lanţului istoric al limbilor şi
cu dorinţa neogramaticilor (adepţi ai curentului neogramatic), dominant în lingvistică în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea de a găsi în materialul dialectal fapte care să confirme
valabilitatea principiului „legilor fonetice”.
I.2.2. Italianul Graziadio Isaia Ascoli, indo-europenist şi romanist, este considerat
creatorul dialectologiei ştiinţifice romanice prin lucrările sale publicate în revista „Arhivio
glottologico italiano”, care începe să apară în 1873 (anul de naştere al dialectologiei): Saggi
ladini (Schiţe reto-romane), în nr. I, 1873, Schizzi franco-provenzali, în nr. III, 1878 şi L'Italia
dialettale, în nr. VIII, 1882 – 1885.
Paralel cu Ascoli, în Franţa, militează pentru înregistrarea faptelor dialectale Gaston
Paris şi Abatele P.I. Rousselot, iar în Germania Georg Wenker. Trăsătura comună a tuturor
acestor deschizători de drumuri în dialectologie era scopul investigării domeniului dialectal:
în concepţia lor, dialectologia trebuia să vină în ajutorul istoriei limbii, să fie auxiliarul ei.
I.2.3. Un prim impuls l-a dat cercetării dialectale fonetica experimentală, ale cărei
baze le-a pus Abatele Rousselot (prin celebra sa lucrare Les modifications phonétiques du
langage étudiées dans le patois d'une famille de Cellefrouin <Charente> , Paris, 1891).
Momentul acesta reprezintă însă nu numai o dată importantă în istoria lingvisticii în general –
pentru că se introduc procedee mecanice în cercetarea sunetelelor – dar şi pentru evoluţia
dialectologiei, pentru că lucrarea lui Rousselot a pus în evidenţă faptul – de mare actualitate
astăzi – că limba nu este unitară, ci, dimpotrivă, varietatea lingvistică este foarte mare,
mergând până la realizarea specific individuală a unui sistem lingvistic (ceea ce lingvistica
actuală numeşte idiolect); această realizare este determinată de diverşi factori sociali,
culturali, economici şi, bineînţeles, geografici.

3
 I.2.4. Cel mai important moment în evoluţia studiilor de dialectologie este apariţia
geografiei lingvistice: încercând să înregistreze cât mai multe graiuri şi dialecte şi să le
prezinte în monografii dialectale (studii ample consacrate unei unităţi lingvistice sau,
exclusiv, unei probleme), cercetătorii şi-au dat seama că această modalitate, satisfăcătoare
pentru investigarea în profunzime a unui domeniu lingvistic mai restrâns (grai, dialect), este
insuficientă pentru înregistrarea faptelor lingvistice de pe un domeniu mai întins (limbă
naţională, de exemplu): dat fiind că nu toate subdiviziunile unei limbi naţionale puteau avea în
acelaşi timp monografia lor dialectală, imaginea globală a teritoriului întins apărea
fragmentată şi totodată neunitară (materialul dialectal fiind cules de mai mulţi cercetători, cu
metode diferite, vizând niveluri lingvistice diferite etc.). Totodată, operaţia de înregistrare
globală şi simultană a varietăţii dialectale de pe un teritoriu presupune o mare cantitate de
timp, ceea ce ar duce la publicarea cu întârziere a unui material care se schimbă (pentru că
limba este în continuă mişcare, schimbare, mai ales aspectele ei nenormate). Aşa s-a născut
ideea geografiei lingvistice (a lingvisticii geografice), ca o posibilitate mai adecvată, mai
rapidă, mai cuprinzătoare, constând în înregistrarea pe hărţi a unui număr mai mult sau mai
puţin restrâns de fapte lingvistice; aceasta permite observarea fenomenelor (fonetice,
morfologice etc.) pe arii întinse şi compararea realizărilor lor concrete în diferitele puncte
anchetate de pe un teritoriu dat.
Începutul l-a făcut germanul Georg Wenker, care, încă din 1876, efectuează (mai întâi
pe un domeniu restrâns) prima anchetă prin corespondenţă; extinsă în 1881 la întreaga
Germanie, ancheta lui Wenker a avut ca rezultat un fascicol din Atlasul lingvistic al
Germaniei de nord şi centrale (Sprachatlas von Nord- und Mitteldeutschland, 1881).
Primul atlas lingvistic dus până la capăt aparţine elveţianului Jules Gilliéron (elev al
lui Gaston Paris): Petit atlas phonétique du Valais roman (sud du Rhône), Paris, 1880.
Bazele geografiei lingvistice le-a pus însă L'Atlas linguistique de la France (apărut
între 1902 – 1910; abreviat: ALF), al cărui autor a fost acelaşi J. Gilliéron (ajutat de Edmond
Edmont).
Paralel, se pun bazele dialectologiei ştiinţifice româneşti prin elaborarea atlasului
lingvistic al teritoriului lingvistic dacoromân: Linguistischer Atlas des dakorumänischen
Sprachgebietes, Leipzig, 1909 (abreviat: WLAD), de către germanul Gustav Weigand,
profesor de limba română la Institutul de limbă română din Leipzig (înfiinţat în 1893).
Începând cu anul 1905, datele oferite de ALF au fost interpretate de Gilliéron, care a
elaborat o serie de principii ale geografiei lingvistice (unele dintre ele viu comentate în
literatura de specialitate).
Activitatea pe acest tărâm a crescut simţitor după primul război mondial şi, mai ales,
după primul Congres internaţional al lingviştilor, de la Haga (1928).
În anii care au urmat, au fost elaborate atlase lingvistice ale tuturor limbilor romanice,
şi numeroase monografii dialectale (dintre ele cea mai cunoscută este monografia lui J.
Gilliéron, Généalogie des mots qui désignent l'abeille d'après l'Atlas linguistique de la
France, Paris, 1918; pentru monografiile româneşti din aceeaşi perioadă, cele mai reuşite
dealtfel la noi (Ov. Densuşianu – Graiul din Ţara Haţegului, Bucureşti, 1915; Tache
Papahagi – Graiul şi folclorul Maramureşului, Bucureşti, 1925).
I. 2.5. Pe plan teoretic, principiile geografiei lingvistice, extinse la domenii lingvistice
mai mari (cuprinzând mai multe limbi), au condus la principiile lingvisticii spaţiale, al cărei
promotor a fost italianul Matteo Bartoli, care încearcă să pună în evidenţă trăsăturile comune
ale unor limbi care nu se află în contact direct sau care nu sunt înrudite genetic. În acest fel,
lingvistica spaţială precedă întrucâtva conceptul de tipologie lingvistică formulat de
lingvistica contemporană.
I.2.6. Concepute să servească drept material ajutător istoriei limbii şi având în vedere
mereu diferenţele, dialectologia şi geografia lingvistică erau „fundamental opuse spiritului şi
4
metodelor lingvisticii strucurale”. Accentul era pus mai ales pe aspectul fonetic sau lexical al
varietăţii regionale. Deşi extinderea analizei structurale la varietatea regională a fost propusă
încă din 1931 de N.S. Trubetzkoy, ea nu a fost totuşi aplicată decât câteva decenii mai târziu,
când procedeele structurale au fost din ce în ce mai mult folosite în studierea limbilor în
general.
Analiza structurală în dialectologie se efectuează mai ales la nivelul fonologic; alţi
autori văd posibilă însă şi o analiză la nivel gramatical şi chiar lexical.
Ca modele, se pot cita cunoscuta lucrare a lui André Matinet, La description
phonologique (Paris – Genève, 1956), sau descrierea lui Luigi Heilmann, La parlata di
Moena (în „Studii e ricerche”, Bologna, 1955) şi a Mariei Tereza Atzori, Analisi
strutturalistica del dialetto campidanese (în „Orbis”, IX, 1962, nr. 2) ş.a.
Analiza strucurală în dialectologie trebuie considerată, deci, ca o etapă nouă în
metodologia cercetării varietăţii dialectale, care nu modifică cu nimic metoda geografică,
dimpotrivă, cele două metode – structurală şi geografică – converg.
O altă înnoire a metodologiei cercetării graiurilor încearcă metodele transformaţionale,
care se află la început şi a căror valabilitate, tocmai de aceea, este greu de demonstrat
deocamdată. O descriere de acest fel asupra graiurilor dacoromâne a efectuat la noi E. Vasiliu
(Considérations typologiques sur la phonologie transformationelle des parleurs
dacoroumains, CLTA, 1967, IV, p. 253 – 260).
Cea mai recentă orientare în dialectologie este de natură sociolingvistică, concomitent
cu aceeaşi orientare în domeniul cercetării limbii în general (care reprezintă de fapt o revenire,
într-o altă formă, la principii mai vechi de sociologie a limbajului). Dialectologia sociologică
îşi propune să studieze fenomenul lingvistic dialectal în strânsă legătură cu societatea, să
descrie raporturile dintre structura lingvistică şi structura sociologică (să descrie, adică,
diferenţierile de ordin social, nu numai geografic). Conceptul însuşi de „sociolingvistică” nu a
reuşit încă să fie definit satisfăcător.
Noile modalităţi de a privi şi de a descrie varietatea lingvistică teritorială, indiferent de
specificul fiecăruia, demonstrează un fapt cert: graiurile şi dialectele nu mai sunt considerate
astăzi „rudele sărace” ale limbii, ele sunt ipostaze locale, realizări regionale, concrete ale
limbii comune, ca atare ele sunt obiectul lingvisticii, aşa cum sunt şi limbile, şi pot studiate cu
aceleaşi metode.

I.3. IMPORTANŢA STUDIERII VARIANTELOR GEOGRAFICE ALE LIMBII

3.1. Pentru istoria limbii. 3.2. Pentru istoria poporului. 3.3. Pentru determinarea
caracteristicilor unei opere literare. 3.4. Pentru teoria şi metodologia lingvistică
generală.

Interesul pe care îl prezintă studiile de dialectologie are mai multe aspecte. Le amintim
pe cele mai importante:
I.3.1. Dialectologia este unul dintre principalele auxiliare ale istoriei limbii.
În urma evoluţiei inegale a graiurilor şi dialectelor, inegalitate determinată de
condiţiile specifice în care fiecare dintre ele se dezvoltă, acestea prezintă – în comparaţie cu
celelalte graiuri şi dialecte ale limbii date şi cu limba comună – atât inovaţii cât şi arhaisme.
Acestea din urmă constituie materialul cel mai de preţ pentru reconstituirea lanţului istoric al
unei limbi. Se ştie că, în acelaşi scop, sunt folosite şi textele scrise (inscripţii, documente
vechi – dacă asemenea izvoare există), toponimele şi onomastica. Pe baza acestor documente
însă nu se pot trage întotdeauna concluzii sigure, mai ales în ce priveşte aspectul sonor al
limbii. De aceea, izvorul cel mai valoros pentru stabilirea diacroniei fenomenelor fonetice,

5
morfologice, sintactice şi lexicale îl constituie, cum arătam mai sus, elementele arhaice
păstrate în graiuri şi dialecte.
Vom ilustra această idee cu câteva exemple din istoria limbii române care ne sunt mai
la îndemână:
I.3.1.1. În fonetică: Latinescul vinea a dat dacoromânul vie [víįe]. Cum s-a produs
această trecere? Dintr-o dată sau printr-o fază intermediară? La această întrebare se poate
răspunde cu foarte mare exactitate, dacă luăm în considerare materialul dialectic: dat fiind că
în graiul bănăţean se păstrează forma mai veche vińe, pe care o regăsim şi în dialectele sud-
dunărene (cf., de exemplu, aromână ayíńi), putem conchide că trecerea de la vinea la vie nu s-
a făcut dintr-o dată, ci după ce a parcurs etapa vińă>vińe, şi că dispariţia lui n latin s-a produs
prin muierea lui, datorată iotului următor. Aceeaşi trecere a avut loc şi în cazul slavului banja
devenit dacoromân baie.
Încă un exemplu: latinescul clavem a dat dacoromânescul cheie îkéįeş. Cum s-a
produs trecerea unui grup consonantic (cl) la o consoană simplă? Stadiul cu consoana l muiată
din dialectele sud-dunărene (cf. aromânescului cl'áįi) dovedeşte că schimbarea s-a produs prin
muierea lichidei dentale l care a devenit palatală şi, în acest fel a palatalizat şi consoana
oclusivă velară precedentă (aşadar: clavem >*română com. cl'ae>dacoromână cheie îkéįeş).
Fazele dialectale víńe (ayíńi) şi cl'ái sunt, deci verigi care ar lipsi din lanţul elolutiv al
fenomenelor respective – dacă acesta ar fi reconstituit numai cu materialul oferit de limba
literară.
I.3.1.2. În morfologie: Formele de persoana întâi şi a doua plural ale perfectului
simplu din dacoromâna actuală (cântarăm, cântarăţi) nu se explică satisfăcător din latina
(cantavimus, cantavistis, nu conţin o secvenţă fonică din care ar putea proveni elementul -ră-).
În schimb, forma de persoana a treia plural (cântară) se explică foarte bine din forma
latinească corespunzătoare (cantaverunt). Cum a apărut acest -ră- în dacoromâna actuală la
celelalte două persoane?
Dialectele sud-dunărene păstrează formele fără -ră- (cf. aromânescului cântăm”,
„cântarăm”, „cântat”, „cântarăţi”, dar cântarî „cântară” ca şi în latină, pentru persoana a treia
plural). Aceasta dovedeşte că, cel puţin până la separarea dialectelor, româna comună
cunoştea formele apropiate de latină. Dacoromâna din secolul al XVI-lea cunoştea şi ea aceste
forme fără -ră- (cădum „zurăm”, şedum „şezurăm”). Este limpede, deci, că formele cu – ră-
sunt relativ recente; ele au apărut prin analogie cu persoana a treia plural, din necesitatea de a
distinge, pe de o parte, persoana întâi plural a perfectului simplu de aceeaşi persoană a
indicativului prezent; pe de altă parte, elementul -ră- a fost simţit ca o marcă a pluralului şi, în
consecinţă, a fost extins la toate persoanele la plural. În favoarea acestui argument pledează
formele de perfect compus din graiul muntenesc am plecatără (noi), am venitără (noi), în care
elementul -ră- este destinat să deosebească persoana întâi plural de persoana întâi singular,
altfel omonime: (eu) am venit/(noi) am venit. Aşadar, datorită formelor înregistrate în graiuri
şi dialecte se poate stabili cronologia relativă a unui fenomen din limba actuală, dându-se
totodată şi explicaţia schimbării.
I.3.1.3. În lexic: În limba română literară actuală notăm cuvintele zăpadă, nisip, de
origine slavă. Până la venirea slavilor însă, strămoşii noştri nu cunoscuseră „zăpada” şi
„nisipul”! Fără îndoială că da. Dialectele sud-dunărene şi, ceea ce este şi mai important,
graiurile dacoromânei conservă cuvintele latineşti nivem şi arenam (cf. băn., criş. neá(ųă),
aromână neáuî şi, respectiv, criş. arínă, aromână arinî). Comparaţiile la í interdialectal permit
aşadar reconstituirea tezaurului lexical al vechii dacoromâne, al românei comune (faza
anterioară despărţirii dialectelor) şi chiar al latinei orientale.
Creată spre a veni în ajutorul istoricului de limbă, dialectologia nu a încetat, în ciuda
tuturor înnoirilor metodologice, de a fi sursa cea mai importantă în cercetarea diacronică a
fenomenelor lingvistice. Geografia lingvistică a demonstrat că, în foarte multe cazuri,
6
diferitele forme dialectale se succed în spaţiu, pe teren, în ordinea în care s-au succedat în
timp, în cursul evoluţiei lingvistice. În felul acesta pot fi reconstituite faze intermediare de
dezvoltare a unui fenomen lingvistic între o fază mai veche, atestată sau presupusă, şi una
actuală.
I.3.2. Există în istoria popoarelor perioade pentru care datele istorice lipsesc sau sunt
insuficiente pentru a se putea reface cu relativă exactitate drumul parcurs de poporul
respectiv. Nu o dată materialul dialectal a adus lumină în cazul unor probleme controversate
din istoria popoarelor şi cel mai bun exemplu îl constituie chiar istoria poporului nostru.
Astfel, de pildă, pe baza faptului că graiurile moldoveneşti de nord sunt caracterizate
prin puternice infiltraţii fonetice şi lexicale de origine transilvăneană, se poate trage concluzia
că au existat cândva relaţii strânse între moldoveni, maramureşeni şi ardeleni. Dat fiind însă
că, în schimb, o serie de cuvinte turceşti caracteristice graiului moldovenesc nu se întâlnesc
decât sporadic în graiurile de peste munţi, aceasta înseamnă că mişcările de populaţii s-au
făcut mai ales dinspre Ardeal încoace, şi nu invers. Această stare de lucruri confirmă teoriile
istoricilor şi pe cele ale unor lingvişti (Al. Philippide): moldovenii aveau mai puţine motive să
treacă munţii în Transilvania, decât aveau ardelenii să se refugieze încoace, de vreme ce
regimul feudal era, după cum se ştie, mult mai sever acolo decât aici. Această interpretare
coincide dealtfel şi cu tradiţia descălecatului.
Un alt exemplu din istoria românilor din sudul Dunării: pornind de la pronunţarea
vocalelor ă, î (accentuate) din celelalte dialecte româneşti ca ó în meglenoromână, Th.
Capidan trage concluzia că meglenoromânii nu s-au aflat de la început pe actualele lor teritorii
– câmpia Meglen, la nordul golfului Salonic –, ci au trăit undeva mai la nord, în munţii
Rodopi, dat fiind că graiul bulgăresc vorbit în acele locuri prezintă, începând cu secolul al
XII-lea, această particularitate. Cu alte cuvinte, meglenoromânii s-au aflat în cursul secolului
al XII-lea în atingere cu bulgarii, de la care au împrumutat această pronunţare.
I.3.3. Studiile de dialectologie constituie un bun izvor pentru cunoaşterea şi
determinarea caracteristicilor unei opere literare, a explicării ştiinţifice a preferinţelor pe care
le observăm la unii scriitori pentru aspectul regional al limbii.
De pildă, s-a spus întotdeauna că în opera istorică a lui Mihai Sadoveanu abundă
arhaismele. În urma unor anchete efectuate de cercetătorii ieşeni s-a constatat că, adeseori,
criticii operei sadoveniene au considerat drept elemente arhaice o serie de fapte care se
regăsesc în graiurile din Moldova de nord (şi a căror circulaţie restrânsă în limba literară a
făcut să fie mai puţin cunoscute). Aşadar, este vorba de regionalisme şi nu de arhaisme. De
altfel, autorul însuşi a mărturisit în repetate rânduri că, dacă subiectul propriu-zis al cărţilor
sale istorice a fost luat din cronici, din diferite alte documente sau din tradiţia orală, în
schimb, limba acestora nu este altceva decât limba ţăranilor moldoveni de prin părţile
Neamţului şi ale Sucevei. Această limbă trebuie însă cunoscută, cercetată. Alteori, istoricii şi
criticii literari neglijează contribuţia dialectelor şi a graiurilor la îmbogăţirea limbii literare şi,
în consecinţă, atribuie scriitorului o serie de „creaţii noi”, care, în realitate, sunt forme curente
dialectal (de exemplu, verbe ca a vârfui, a vremui, au fost atribuite lui G. Coşbuc, când de
fapt ele sunt folosite prin părţile Năsăudului şi în Moldova de nord).
I.3.4. În sfârşit, în urma studierii fenomenelor dialectale, cercetătorii pot ajunge la
concluzii teoretice şi metodologice generale.
De exemplu, observarea felului cum se produce o schimbare fonetică astăzi reprezintă
sesizarea, pe viu, a unui mecanism al limbii, a dinamicii ei, ceea ce permite înţelegerea şi, în
consecinţă, explicarea unor modificări similare care au avut loc în trecutul mai mult sau mai
puţin îndepărtat al limbii. Analogia, de pildă: constatarea identităţii care se manifestă în graiul
muntean actual la nivelul paradigmei indicativului prezent (el) spune = (ei) spune, faţă de
literatură (el) spune/(ei) spun face plauzibilă explicaţia istoricului de limbă pentru alte situaţii
asemănătoare, care nu au putut fi observate, fiind foarte vechi, cum ar fi, de exemplu,
7
paradigma indicativului prezent al verbului a fi, care prezintă la persoana întâi forma sunt
(care nu-l continuă pe latinescu sum, devenit (-î)s, explicată de istoricul de limbă ca o
analogie după persoana a treia plural (unde sunt este etimologic, din lat. sint).
Studiul răspândirii pe teren a fenomenelor dialectale a permis ca, la un moment dat, în
istoria lingvisticii, să se poată da un răspuns la mult discutata problemă a „legilor fonetice”,
confirmându-se astfel existenţa lor, dar nu în sensul rigid în care au pus această problemă
neogramaticii, ci în sensul că regularitatea legii fonetice este relativă, excepţiile de la reguli
fiind adeseori numeroase (nu însă într-atât încât să se nege ideea de „lege fonetică”, cum,
exagerat, a susţinut Gilliéron). Nu se poate nega, deci, de exemplu, caracterul regulat al unei
particularităţi ca tratamentul africatelor îĉĝş în graiul moldovenesc, atât timp cât constatăm
că, într-un număr relativ ridicat de cazuri, ele devin îŝ, ž ş: îŝer, ŝinŝ, dîŝiş faţă de literatură
îĉer, ĉinĉi, ziĉeş .
Studiul inovaţiilor şi al felului cum se răspândesc ele pe teren (fie în cadrul unui grai
sau dialect, fie într-un cadru mai larg – limbă, grupuri de limbi înrudite sau neînrudite) – a
îmbogăţit teoria limbii cu noi principii privind tipologia lingvistică. Conceptul însuşi de
diasistem este, în mare parte, rodul încercărilor de a grupa, de a organiza marea varietate
dialectală.

II.1. VARIETATEA LINGVISTICĂ

1.1. Limbă comună, limbă standard, koine, limbă naţională. 1.2. Limbă literară ~
limbă vorbită. 1.3. Limbă scrisă ~ limbă orală.

Orice idiom (= termenul cel mai general pentru a denumi graiul unei comunităţi
lingvistice, fără referire la alte unităţi corelate, de tipul limbă ~ dialect ~ grai), indiferent de
numărul vorbitorilor care îl folosesc, nu este unitar, omogen. Cu cât grupul de vorbitori este
mai mare, cu atât unitatea limbii scade: graiul vorbit într-o familie, într-un sat este, în
principiu, mai unitar decât graiul vorbit într-un judeţ, într-o regiune, iar acesta, la rândul lui,
este mult mai unitar decât limba vorbită într-o ţară. Tot aşa, un strungar nu se exprimă la fel
ca un zootehnist, un muncitor agricol are un grai relativ diferit de al unui marinar, aviator etc.
În primele cazuri, divergenţa este determinată geografic: apropierea mai mică sau mai
mare de centrul inovator, o poziţie izolată (pe deal, munte etc.) faţă de una mai accesibilă,
permiţând pătrunderea mai rapidă a inovaţiei, determină linii evolutive diferite de la o regiune
la alta. Aceste variante geografice ale limbii sunt cunoscute sub numele de dialecte şi graiuri.
În cel de-al doilea caz, divergenţa este determinată social: domeniul de activitate,
vârsta, sexul, straturi şi clase sociale legate prin interese materiale comune etc. grupează
indivizii din societate; aceste grupuri ajung, cu timpul, să se deosebească unele de altele prin
particularităţi de limbă. Aceste variante sociale sunt denumite sociolecte şi jargoane.
În fine, dată fiind această mare varietate a limbii, care duce până la particularităţi
specifice fiecărui vorbitor în parte, lingvistica contemporană a creat conceptul de idiolect.
II.1.1. Prin raport cu ce entitate sunt însă aceste unităţi variabile, ale cui variante sunt
ele, orice varianţă presupunând o invarianţă, o constanţă?
Acest sistem de elemente constante este limba comună, denumită şi koine (< gr.),
limbă standard, limbă naţională (acolo unde vorbitorii sunt organizaţi într-un stat naţional).
II.1.2. Aspectul cel mai îngrijit al limbii comune este limba literară, aspectul „vorbit”
al limbii comune fiind mai neglijent, mai puţin îngrijit (ceea ce numim limbă vorbită se
opune, deci, limbii literare).
II.1.3. Aspectul oral al limbii comune (în forma sa literară sau „vorbită” este, de
obicei, mult mai puţin îngrijit decât aspectul scris (în forma sa literară sau „vorbită”).

8
 II.2. VARIANTELE GEOGRAFICE ALE LIMBII
2.1. Limbă, dialect (subdialect), grai (subgrai). 2.2. Problema graniţelor dialectale
Limba comună prezintă, aşa cum am arătat, deosebiri de la o regiune la alta, denumite
în mod curent dialecte şi graiuri.
Dialectele şi graiurile sunt, prin urmare, variantele teritoriale, geografice sau regionale
ale limbii comune.
Noţiunile limbă, dialect, grai sunt noţiuni corelative. În ierarhia limbă ← dialect ←
grai, limba este termenul supraordonat, independent, definirea ei nu presupune referirea la
unităţile subordonate; ea are, aşadar, caracter absolut. Dialectul şi graiul sunt subdiviziunile
limbii, sunt unităţi subordonate, definirea lor presupune raportarea la unitatea superioară
căreia i se subordonează (definirea dialectului presupune raportarea la limbă, definirea
graiului presupune raportarea la dialect).
Ca şi limba, dialectul nu are o existenţă concretă, este o entitate abstractă, un
„construct”, nici un vorbitor nu vorbeşte într-un dialect, ci în graiul său de acasă, singura şi
ultima subdiviziune, realizare concret-istorică (pentru alţi cercetători contemporani ultima
subdiviziune, realizare individual-concretă, este idiolectul).
Unii lingvişti introduc în ierarhia aceasta şi noţiunile de subdialect, ca unitate
subordonată dialectului, şi subgrai, ca unitate subordonată graiului. Între limbă însă, ca sistem
abstract supraordonat, ca realizare individuală, concretă, a unui sistem lingvistic, se pot
stabili, teoretic, indiferent câte niveluri: ele sunt abstrageri efectuate de lingvist, arbitrar
delimitate (în funcţie de diferite criterii). Cele trei trepte: limbă~ dialect ~ grai sunt însă, în
lingvistica tradiţională, cele mai răspândite (cf. şi fr. langue ~ dialecte ~ patois, germană
Sprache ~ Dialekt ~ Mundart.
Delimitarea noţiunilor de limbă, dialect, grai, nu este uşor de făcut, mai ales că
lingvistica nu a găsit încă nişte principii riguroase potrivit cărora să se poată spune în ce
condiţii un idiom dat este limbă sau dialect, este dialect sau grai.
II.2.1.1. De obicei, definim dialectul ca prima subdiviziune a limbii, caracterizată
printr-o serie de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe
acelaşi plan în raport cu unitatea imediat superioară (limba).
Termenul dialect vine din greacă şi însemna la început „dialog, conversaţie”, iar mai
târziu „varietate dialectală”.
II.2.1.2. Definim graiul ca prima subdiviziune a dialectului, caracterizată printr-o serie
de particularităţi care îl deosebesc de alte unităţi învecinate şi înrudite, situate pe acelaşi plan
în raport cu unitatea imediat superioară (dialectul).
Atât în cazul graiului, cât şi în cazul dialectului, deosebirile sunt mai ales de ordin
fonetic şi lexical, mai puţin de ordin morfologic şi sintactic.
II.2.1.3. Se pune problema însă cât de numeroase trebuie să fie aceste deosebiri pentru
ca un idiom să fie considerat „limbă” sau „dialect” (respectiv „dialect” sau „grai”)?
Se ştie că există multe cazuri în care idiomuri foarte asemănătoare ca structură
(fonetică, gramaticală şi lexicală) sunt considerate limbi şi, invers, idiomuri foarte diferite ca
structură sunt considerate dialecte ale aceleiaşi limbi.
Astfel, dialectele de est ale slavei (foarte asemănătoare între ele) sunt considerate
limbi diferite (ucraineana, bielorusa, rusa), iar dialectele limbii germane sau italiene, foarte
diferite unele de altele, sunt considerate dialecte.
Criteriile de care dispune lingvistica în acest moment au fost grupate în două: criterii
lingvistice şi extralingvistice. Primele au în vedere structura limbii, cele din a doua categorie
au în vedere o serie de factori din afara limbii, care pot determina, în cursul dezvoltării unor
idiomuri, clasarea lor printre limbi sau printre dialecte.
Criteriile lingvistice sunt: a) criteriul structural: b) criteriul genetic; c) criteriul
înţelegerii (al inteligibilităţii).
9
 Criteriul structural constă în compararea, la nivel sincronic, a structurilor idiomurilor
în discuţie, în scopul stabilirii asemănărilor şi deosebirilor dintre ele; cu cât deosebirile sunt
mai multe, cu atât şansa ca idiomurile respective să fie considerate limbi este mai mare. Cât
de multe trebuie să fie deosebirile însă?
Criteriul genetic vine în sprijinul celui dintâi, adăugând considerente diacronice: nu
pot fi dialecte decât două idiomuri înrudite genetic, derivând din aceeaşi limbă, fază
anterioară în evoluţia celor două ipostaze considerate (de exemplu, dialectul piemontez şi
dialectul veneţian sunt dialecte ale aceleiaşi limbi, şi nu unul francez şi altul italian).
Foarte strâns legat de primele două criterii amintite este criteriul înţelegerii, care
derivă dealtfel din primele: două idiomuri înrudite direct genetic şi având o structură
asemănătoare, permiţând, într-o măsură foarte mare, comunicarea între vorbitorii lor, sunt
dialecte (altfel spus, se pot înţelege mai uşor între ei vorbitorii dialectelor unei limbi decât
vorbitorii unor limbi înrudite direct).
Valabilitatea acestor trei criterii este însă foarte relativă pentru că, aşa cum am mai
spus, există situaţii care contrazic preceptele stabilite.
Să se compare, de exemplu, formele pe care le îmbracă proverbul latinesc Bate ferrum
dum calidum est în dialectele româneşti:
− dacoromână: Bate fierul până-i cald.
− istroromână: Båte fl'eru pira-i cåd.
− aromână: Bati h'erlu pînî-i caldu.
− meglenoromână: Bati ieru pănă-i cald.
Adepţii criteriului genetic-structural consideră că aceste diviziuni teritoriale ale limbii
române sunt „dialecte”, pentru că orice vorbitor al unuia dintre ele le înţelege pe celelalte trei.
Există însă fraze în aceste dialecte care nu pot fi înţelese nu numai de către vorbitori obişnuiţi,
dar chiar de către specialişti.
În schimb, sunt fraze din idiomuri romanice clasate drept „limbi”, a căror
înţelegere nu pune nici un fel de probleme. Să se raporteze, de exemplu, formele proverbului
românesc de mai sus la corespondentele lor romanice:
− italiană: Batti il ferro finché è caldo.
− franceză: Bats le fer pendant qu'il este chaud.
− Spaniolă: Bate el hierro mientras está caliente.
− Portugheză: Batta o ferro o tempo que está quente.
Nu este greu de observat că, atât între dialectele româneşti, cât şi între limbile
romanice, există o mare asemănare structurală: aceleaşi elemente lexicale urmaşe ale latinei:
battuere, ferrum, esse, calidum (calens -tis), în diferite realizări concrete neolatine; aceeaşi
topică; aceeaşi desinenţă -e a imperativului (cu -e>-i în poziţie finală neaccentuată sau chiar
amuţit, cazul francezei); acelaşi demonstrativ ille care stă la baza articolului romanic; aceeaşi
modalitate de a forma predicatul nominal din urmaşul esse + adjectiv cu rol de nume
predicativ. Singura trăsătură structurală importantă care separă grupul românesc de celelalte
limbi romanice este, aici, locul articolului (postpus în română, antepus în limbile romanice
occidentale).
Insuficienţa principiilor lingvistice în problema acordării statutului de „limbă” sau
„dialect” idiomurilor naturale, în condiţii identice, se încearcă a fi suplinită cu o serie de
principii extralingvistice (de ordin istoric, politic, social, cultural).
Criteriile extralingvistice sunt: a ) teritoriul: b) apartenenţa la acelaşi stat; c) criteriul
funcţiilor idiomului respectiv; d) criteriul posibilităţii de contopire; e) criteriul subordonării.
Faptul că două idiomuri nu se vorbesc pe acelaşi teritoriu (= teritorii învecinate) nu
poate constitui un argument pentru acordarea statutului de „limbă” acestor unităţi lingvistice
(de exemplu, faptul că dialectele româneşti sud-dunărene se vorbesc pe teritorii diferite nu

10
este de ajuns pentru a susţine că ele sunt „limbi”), pentru că există numeroase cazuri de limbi
transplantate în alte teritorii, care, totuşi, nu sunt considerate „alte limbi” (în această situaţie
sunt engleza, franceza, spaniola, olandeza, vorbite în colonii).
Tot aşa, a lega existenţa limbii de existenţa statului (ar fi, deci „limbă” numai acel
idiom care este limba unui stat, care a preluat toate funcţiile limbii naţionale) înseamnă a
ignora faptul că există pe glob numeroase „limbi”, care nu sunt limbi de stat, ai căror vorbitori
nu au o organizaţie de tip statal proprie şi că, totuşi, nimeni nu le contestă, pe bună dreptate,
calitatea de) limbi” (potrivit acestui criteriu, limba bască, vorbită în sudul Franţei, ar trebui să
fie considerată un „dialect” – şi, foarte important, al cui dialect? – pentru că nu este limba
unui stat).
Foarte strâns legat de precedentul este criteriul funcţiilor pe care ar trebui să le aibă un
idiom pentru a fi considerat „limbă”: este vorba de funcţiile culturale ale limbii (care lipsesc
în cazul dialectului), constând în utilizarea ei nu numai ca mijloc de comunicare, ci şi ca
instrument al culturii (în şcoală, în scopuri beletristice şi ştiinţifice, în presă, radio şi
televiziune etc.) Şi în acest caz însă, aplicabilitatea este limitată, pentru că funcţia culturală a
unui idiom este favorizată şi asigurată de constituirea într-un stat a vorbitorilor idiomului dat,
ceea ce nu este posibil decât după trezirea şi formarea conştiinţei naţionale, problema
reducându-se, în ultimă instanţă, tot la raportul de dependenţă stat→ limbă.
Criteriul posibilităţii de contopire este un principiu de perspectivă: spre deosebire de
limbi, care, chiar atunci când sunt foarte înrudite, nu se pot reuni într-o singură limbă,
dialectele se pot contopi şi se contopesc de obicei într-o limbă unică. Principiul ar putea fi
aplicat însă numai în cazul limbilor cu o evoluţie deja încheiată (ceea ce nu s-a întâmplat până
acum), în celelalte situaţii fiind aprioric.
Criteriul subordonării dialectului faţă de limbă subliniază importanţa momentului în
care un dialect, unitate dependentă de limbă, scapă de subordonare: indiferent de cauzele
concrete care determină această „eliberate”, dialectul se transformă atunci în limbă.
Nu toate dialectele însă sunt „tipice” (şi cu aceasta se răspunde ultimelor criterii
extralingvistice), în sensul că nu totdeauna dialectele unei limbi se vorbesc pe acelaşi teritoriu,
se reunesc într-o limbă comună, se „varsă” în limba comună, sunt subordonate ei. Există şi
dialecte „atipice”, divergente, care nu converg. În aceste cazuri, spune A. Martinet, există un
mijloc de a corecta ambiguitatea termenului „dialect”: să se stabilească de fiecare dată al
cărei limbi comune este graiul în discuţie un produs divergent. Din nefericire însă, remarcă
acelaşi autor, există numeroase cazuri în care este foarte greu să reconstruieşti procesul de
diferenţiere.
Aşa cum a reieşit pe parcursul expunerii fiecărui principiu enumerat, nici unul dintre
ele nu are aplicabilitate generală: dacă cumva problema nu este de domeniul terminologiei,
atunci o definiţie riguros ştiinţifică nu poate fi elaborată decât cu argumente din interiorul
limbii, pe baza structurii ei, luată în ansamblu şi privită ca un sistem, nu pe baza fenomenelor
lingvistice izolate, numărate ca atare.
Aceasta este una dintre sarcinile dialectologiei teoretice actuale.
II.2.2. În situaţiile în care variantele teritoriale se vorbesc pe acelaşi teritoriu (cazurile
„tipice”), se pune problema graniţelor dintre aceste unităţi regionale: unde se termină un
dialect (grai) şi unde începe altul?
Dificultatea decurge din faptul că varietatea lingvistică teritorială este, aşa cum am
arătat, foarte mare. Ea este determinată de cauze diverse, care, în ultimă instanţă, se pot
reduce la trei: cauze etnologice (relevate de Ascoli), cauze cronologice (aduse în discuţie de
G. Gröber, după care diversitatea romanică s-ar datora epocilor diferite de romanizare de la o
limbă la alta) şi cauze istorico-geografice (care determină formarea unor centre de prestigiu,
de la care iradiază evoluţia).

11
 În condiţiile în care deosebirile se pot manifesta chiar la nivelul graiului individului
(cf. noţiunea de „idiolect”), s-a pus, încă de la începutul cercetărilor dialectale, întrebarea dacă
există sau nu graniţe dialectale.
Unii cercetători au răspuns afirmativ, alţii negativ, iar alţii au găsit o soluţie
intermediară.
Printre cei dintâi care au pus problema se citează de obicei în dialectologia romanică
francezii Ch. De Tourtoulon şi O. Bringuier, care, la cererea „Societăţii pentru studierea
limbilor romanice”, fac o anchetă la faţa locului (1873); ancheta avea ca scop determinarea
limitei dintre franceză şi provensală şi se baza pe şase fenomene lingvistice. Deşi aveau în
vedere un număr redus de fapte, totuşi cei doi cercetători s-au găsit în imposibilitatea de a
trasa această limită, care nu puteau fi o limită geografică, dat fiind că liniile de demarcaţie ale
fenomenelor înregistrate nu coincideau. Ca atare, ei au considerat că nu se pot delimita
graiurile şi dialectele.
Acest punct de vedere se opune celui al neogramaticilor, care, în conformitate cu
concepţia lor despre legile fonetice, susţineau că dialectul este o unitate închisă, riguros
delimitată, având reguli care acţionează întotdeauna la fel, în condiţii identice.
Adevărata ripostă o dau însă neogramaticilor iluştrii filologi francezi, Paul Meyer şi
Gaston Paris, iar, ceva mai târziu, însuşi Jules Gilliéron. După Meyer, este mai bine să se facă
geografia caracterelor dialectale decât a dialectelor. O concepţie asemănătoare găsim la G.
Paris, strălucit elev al lui Fr. Diez şi maestru al celor mai de seamă romanişti de mai târziu (şi
al lui Gilliéron). În celebra sa conferinţă „Les parlers de France” (1888), considerată
programul dialectologiei franceze, autorul, confirmând punctul de vedere al lui Paul Meyer în
ce priveşte inexistenţa dialectelor, arată că, în realitate, nu există decât trăsături dialectale,
care se pot uneori delimita, dar că acestea nu coincid între ele. După G. Paris, studierea
varietăţii regionale nu se poate face decât cu ajutorul monografiilor. Concepţia
neogramaticilor despre dialecte şi graniţe dialectale a fost definitiv înlăturată prin apariţia
geografiei lingvistice, de fapt prin apariţia ALF. Autorul lui principal, J. Gilliéron, urmărind
repartizarea pe hărţi lingvistice a fenomenelor dialectale, a demonstrat, căzând însă în
exagerarea contrară, că nu există dialecte şi, deci, nici limite dialectale (continuând, dealtfel,
teza predecesorilor săi, dar cu mai multă asiduitate şi cu material faptic oferit de ALF).
Negând legile fonetice, Gilliéron ajunge la concluzia că fiecare cuvânt are propria sa istorie –
formulare rămasă celebră în dialectologie -, fiecare cuvânt are propria sa răspândire pe teren,
independentă de ariile altor cuvinte. I. Iordan arată că sunt numeroase situaţii în graiuri şi
dialecte, care nu pot fi explicate decât refăcând istoria fiecărui cuvânt în parte. Iată un
exemplu furnizat de acelaşi autor: latinescul paricula şi latinescul parietem au dat, respectiv,
păreche şi părete (acestea sunt formele aşteptate, pentru că pereche şi perete sunt mai noi),
forme care circulă în toată Moldova. La un moment dat, în raza Tecuci, se extindea din ce în
ce mai mult forma pereche, celălalt cuvânt, părete, cu un fonetism asemănător în prima
tranşă, rămânând neschimbat. Nu putea fi vorba deci de o regulă. Explicaţia a trebuit să fie
căutată în istoria cuvântului: forma pereche a fost adusă pe cale comercială (de voiajorii care
vindeau prin sate „perechi” de ciorapi etc.) şi era muntenească.
Folosirea din ce în ce mai frecventă a metodelor geografice a pus tot mai mulţi
cercetători în situaţia de a delimita dialectele şi graiurile pe care le cercetau. În felul acesta s-a
ajuns astăzi la un consens unanim în privinţa existenţei unor unităţi dialectale distincte unele
de altele pe un teritoriu lingvistic dat şi, de asemenea, în privinţa posibilităţii delimitării lor
geografice (teritoriale).
Unind punctele (de pe harta lingvistică) care prezintă acelaşi tratament, se obţin nişte
linii demarcative denumite, încă de la începuturile geografiei lingvistice, isoglose. Dacă
isoglosa este limita unui fenomen fonetic, atunci liniile se numesc isofone, iar dacă fenomenul
este morfologic, isomorfe (de exemplu, isoglosa care separă teritoriul unde se spune aŝela faţă
12
de ăla este o isomorfă, în timp ce isoglosa care separă pronunţarea copkil de cokil este o
isofonă).
Suprapunându-se isoglosele mai multor fenomene lingvistice s-a constatat că, deşi
acestea nu coincid, totuşi în interiorul teritoriului lingvistic cercetat se conturează o arie
lingvistică distinctă de aria vecină. Limita dintre aceste unităţi teritoriale învecinate nu este
însă o singură linie isoglosă, ci o fâşie, un fascicol de linii care se întretaie, uneori pe distanţe
destul de mari. În porţiunea de teren pe care isoglosele se întretaie, se vorbeşte un grai de
tranziţie.
Care sunt criteriile de clasificare teritorială a dialectelor şi graiurilor? Altfel spus, cum
se stabileşte, practic, care este structura dialectală a unei limbi vorbite pe un teritoriu dat, cum
se face repartizarea dialectală a dialectelor (graiurilor) dintr-o limbă, câte dialecte (graiuri) se
vorbesc într-o limbă (dialect)?
În condiţiile unei diversificări lingvistice teritoriale mai puţin adânci, stabilirea
numărului de unităţi subordonate nu pune, poate, probleme speciale; acolo însă unde
isoglosele prezintă mari sinuozităţi, instabilităţi şi fluctuaţii, determinate de o mare varietate
lingvistică, descrierea configuraţiei dialectale a unei limbi nu este uşor de făcut.
De obicei, dialectologii – pornind de la general la particular – împart teritoriul
lingvistic al unei limbi pe baza celor mai importante particularităţi fonetice (dar şi lexicale
sau, dacă există, morfologic) care au caracter relativ regulat, care apar, deci, consecvent de pe
un teritoriu dat.
Astfel, un fenomen cu caracter de „lege” fonetică, de trăsătură care se repetă cu
relativă regularitate este tratamentul africatelor ĉ şi ĝ în dacoromână: faptul că nu numai în
ŝins „cinci”, fúzi „fuge” apare fenomenul numit fricatizare, ci şi în alte numeroase situaţii (ŝer
„cer”, fási „face”, dúŝi „duce” etc.; žer „ger”, žumatati „jumătáte”, ažunži „ajunge” etc.) ne
îngăduie să vorbim de o trăsătură fonetică cu caracter regulat, de pildă, în graiul moldovenesc,
trăsătură care poate constitui – alături de altele – o notă individualizatoare a acestui grai, prin
raport cu alte graiuri, învecinate sau nu, care prezintă alte tratamente.
Un fenomen fonetic cu caracter „accidental” nu poate fi luat în considerare ca trăsătură
distinctivă, individualizatoare a unei unităţi teritoriale, decât dacă se repetă de mai multe ori:
de pildă, apocopa apărută cu totul accidental într-un cuvânt dintr-un grai oarecare nu este
definitorie, ea este însă un fenomen aproape regulat în graiul maramureşan şi, deci, îl
individualizează (oi fa „voi face”, îmi pla „îmi place”, măi Ioa „măi Ioane” etc.).
Particularităţile lexicale, fiind prin natura lor „unicate” şi, deci, nerepetabile, nu au o
pondere prea mare în problema repartizării dialectale a unui teritoriu dat. Totuşi, atunci când
noţiuni importante sunt denumite diferit pe o suprafaţă dată (când cuvintele fac arii distincte),
elementele lexicale pot fi avute în vedere – alături de cele fonetice (de pildă, termenii care
denumesc noţiunile de „zăpadă”: zăpadă, omăt, nea sau cei care denumesc noţiunea de
„cimitir”: cimitir, ţintirim, temeteu, morminţ; ş.a.)
Particularităţile morfologice, în măsura în care există, sunt extrem de importante în
precizarea configuraţiei dialectale: astfel, formarea conjunctivului cu şi în loc de să în partea
de nord-vest a teritoriului lingvistic dacoromân este o trăsătură individualizatoare a graiului
crişean (şi să baji „şi să bage”); (pentru aspectul teoretic şi practic al problemei delimitării
unităţilor lingvistice din punct de vedere teritorial.

II.3. VARIANTELE SOCIALE ALE LIMBII

3.1. Sociolectul. 3.2. Jargonul. 3.3. Argoul
Aşa cum se arăta la începutul acestui capitol, varietatea lingvistică este determinată de
o serie de factori divergenţi, fie de ordin teritorial (şi în acest caz vorbim de variante
geografice, care constituie obiectul dialectologiei), fie de ordin social (şi în acest caz vorbim
de variante sociale ale limbii, de care se ocupă sociolingvistica).
13
 II.3.1. Varianta socială imediat subordonată limbii este, în concepţia sociolingvistică
contemporană, sociolectul (care ar corespunde pe plan teritorial dialectului, deşi comparaţia
nu este bună, într-un dialect fiind posibilă desprinderea mai multor sociolecte, şi invers).
Sociolectul este, aşadar, graiul unei colectivităţi reunite pe baza unor criterii sociale,
nongeografice (domeniu de activitate, vârstă, sex, straturi şi clase sociale între care se
stabilesc relaţii determinate de o serie de interese comune, grupări politice, religioase, relaţii
de familie etc.), ceea ce duce, în ultimă instanţă, la formarea unui număr relativ ridicat de
particularităţi specifice dintre aceste variante sociale ale limbii.
Tot variante sociale ale limbii comune – care ar putea fi considerate subdiviziuni ale
sociolectului, în sensul că ele caracterizează graiul unor colectivităţi mai mici – sunt jargonul
şi argoul.
II.3.2. Jargonul (franceză – jargon, germană – Sondersprache, engleză – jargon,
lingo) este o variantă socială a limbii comune, folosită de unii vorbitori fie în scopul de a se
detaşa de marea masă a vorbitorilor, fie datorită profesiunii lor. Se vorbeşte de jargoane de
clasă (vârfurile clasei dominante, în societăţile cu clase antagonice, îşi încarcă limba cu
elemente de vocabular şi cu expresii idiomatice din limbi străine de largă circulaţie
internaţională), jargoane ale medicilor, ale sportivilor etc.
II.3.3. Argoul (franceză – argot, germană – Rotwelsch, engleză – slang, cant) este tot
o variantă socială a limbii comune, care însă, de cele mai multe ori, este un cod artificial creat
de un grup de vorbitori spre a servi drept limbaj secret, neînţeles de ceilalţi vorbitori din
societatea în mijlocul căreia trăieşte. De pildă, există argouri ale elevilor, ale studenţilor, dar
şi ale răufăcătorilor etc.

II.4. VORBIREA INDIVIDUALĂ ~ (IDIOLECTUL)

Dată fiind marea varietate a limbii, determinată de factori istorico-geografici, sociali,
culturali etc., lingviştii epocii noastre consideră că fiecare individ din societate are
particularităţile sale proprii de vorbire. Modul special în care limba comună să realizează la
nivelul fiecărui individ se numeşte idiolect, care este, în consecinţă, singura ipostază concretă
a limbii, celelalte niveluri (grai ~ dialect ~ limbă; sociolect ~ limbă) fiind abstracte, ierarhizări
stabilite de lingvist.

FORMAREA LIMBII ROMÂNE

Ceea ce numim în mod curent „limba română” este, de fapt, numai româna vorbită în
nordul Dunării, în Dacia (Dacoromania). Pentru oamenii de ştiinţă însă, „limba română” este
ipostaza actuală a latinei dunărene, vorbită, la dreapta şi la stânga Dunării, de patru grupuri de
români:
a) Dacoromânii (românii din Dacia), care vorbesc dacoromâna (ceea ce numim în mod
curent „limba română”);
b) Istroromânii (românii din Peninsula Istria), care vorbesc istroromâna;
c) Aromânii sau macedoromânii (românii din provincia istorică Macedonia), care
vorbesc aromâna;
d) Meglenoromânii (românii din câmpia Meglen), care vorbesc meglenoromâna.
Formarea celor patru ramificaţii ale limbii române este strâns legată de formarea
poporului şi a limbii române.
Fără a intra în amănunte de istorie externă care nu-şi găsesc locul într-un compendiu
lingvistic (dialectologic) concentrat ca cel de faţă, câteva date sunt totuşi necesare pentru
înţelegerea diversificării dialectale româneşti.
1.1. Dat fiind că datele istorice lipsesc pentru câteva sute de ani (este perioada
„tăcerii” în istoria poporului român), problema formării poporului şi a limbii române este mult
14
controversată, complicată şi, în continuare, deschisă. Singurele argumente şi documente pe
baza cărora se reconstituie o întreagă perioadă istorică sunt, mai ales, limba (la care se adaugă
elementele arheologice, toponomastice etc.).
1.2. Marea majoritate a cercetătorilor (filologi, lingvişti, istorici, etnografi – români şi
străini) este de acord că poporul şi limba română sunt rezultatul romanizării treptate a
populaţiei autohtone din dreapta şi din stânga Dunării respectiv: geto-dacii şi traco-ilirii).
Limba latină vorbită în regiunea Dunării s-a impus cu timpul, limbile populaţiilor
autohtone fiind cu totul asimilate (rare elemente lexicale autohtone se păstrează în limba
română; latina dunăreană se transformă treptat într-o limbă romanică nouă, cu trăsături
proprii, vorbită la nordul şi la sudul Dunării, româna (diferită de ipostazele occidentale ale
latinei: franceza, italiana etc.). Limba română nu este altceva decât limba latină dunăreană
într-o altă etapă a dezvoltării ei, căreia i s-au adăugat ulterior numeroase elemente lexicale
slave şi de alte origini. Dezvoltată într-un context balcanic („Uniunea lingvistică balcanică)”,
româna reprezintă o serie de trăsături specifice (în raport cu alte limbi romanice), explicabile
prin aceste contacte îndelungate interbalcanice.
Caracterul „romanic” al limbii române este incontestabil (şi nu-l mai contestă nimeni
astăzi). Două aspecte ale problemei formării poporului şi a limbii române sunt însă în
continuare discutate şi discutabile: data când s-au format poporul şi limba română şi locul
unde s-au format.
a) Cu privire la dată, cercetătorii admit limite care se cuprind între secolele V, VI
– VIII, IX (sau ceva mai târziu); distanţele largi se explică prin aceea că, în general,
constituirea limbilor este un proces foarte lent şi îndelungat, care se întinde pe mai multe
secole. Pentru autorii Tratatului de Istorie a limbii române, cea mai recentă lucrare de sinteză
asupra istoriei limbii române, punctul de plecare pentru evoluţia latinei vorbite în partea
răsăriteană a Imperiului roman spre un idiom neolatin, româna, este secolul al V-lea, dată la
care latina dunăreană a încetat de a mai fi influenţată de centrul inovator de la Roma şi a
început să se diferenţieze de latina occidentală. Punctul limită al procesului de devenire a
latinei o limbă romanică este secolul al VIII-lea (care coincide cu începutul efectiv al
influenţei slave asupra limbii române). Eventualele elemente slave intrate înainte de această
dată nu sunt excluse, dar nu există date sigure care să permită reconstruirea lor pentru această
perioadă.
b) Despre locul unde s-au format poporul şi limba română s-au emis mai multe
păreri, dintre care două mai importante (care au avut mai mult ecou): 1) poporul şi limba
română s-au format în sudul Dunării (în urma părăsirii totale sau parţiale a Daciei de către
împăratul Aurelian în anul 271). Românii au imigrat apoi spre nord, spre sud şi spre vest
începând din secolele XI-XII (D. Onciul, O. Densusianu, Al Philippide şi o serie de savanţi
străini ca: Fr. Miklosich, G. Weigand, V. F. Şişmarev; la aceştia se adaugă numele unor
istorici maghiari care au susţinut, din motive politice, că poporul român s-a format la sudul
Dunării); 2) poporul şi limba română s-au format pe un teritoriu întins la dreapta şi la stânga
Dunării (A.D. Xenopol, N. Iorga, S. Puşcariu, Th. Capidan, N. Drăganu. Al. Procopovici, Al.
Rosetti, C. Daicoviciu ş.a.).
A existat şi o a treia părere, imigraţionistă, potrivit căreia poporul şi limba română) s-
ar fi format în exclusivitate în nordul Dunării, de unde a emigrat către sud şi vest (susţinută de
D. Cantemir, B.P. Hasdeu ş.a); ea nu a avut însă niciodată adepţi.
Sosirea slavilor în regiunile Dunării – începând din secolul al VI-lea şi în secolele
următoare – a produs scindarea românităţii în patru mari grupe etno-lingvistice, vorbite astăzi
pe teritorii diferite: dacoromânii, istroromânii şi meglenoromânii.
Protoromână (română comună, română primitivă (comună), străromână, romano-
balcanică, tracoromanică) cea mai veche perioadă din istoria limbii române constituite ca
atare, anterioară separării celor 4 dialecte româneşti – eveniment pus în legătură cu dislocările
15
produse de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică – sau, în orice caz, anterioară
desprinderii unei ramuri sud-dunărene; termen propus de I. Coteanu. Limba din această
perioadă este reconstruită pe baza particularităţilor comune tuturor dialectelor româneşti (prin
compararea cel puţin a dialectului dacoromân cu cel aromân), întrucât nu există documente de
limbă, cu excepţie discutabilă a formulei torna, torna frate. Reconstrucţia nu este nici
integrală (se limitează de obicei la fonetică-fonologie şi la morfologie) şi nici unanim
acceptată în toate detaliile. Deşi unitară în esenţă, protoromâna permite presupunerea unor
diferenţe teritoriale prin care se profilează 2 arii dialectice incipiente. Ambele limite în timp
ale protoromânei sunt controversate. Data de început este cea acceptată pentru „formarea”
limbii romane (sec V, VI, VII sau VIII). Limita superioară variază de la evenimentul luat ca
punct de reper (desprinderea dialectului aromân sau şi a celui istroromân) şi după datarea
atribuită acestuia; părerea cea mai larg acceptată stabileşte o limită în secolul X, în funcţie de
separarea dialectului aromân, dar, în timp ce pentru unii cercetători (Al. Rosetti) aceasta este
limita întregii perioade, pentru alţii (G. Ivănescu) ea încheie numai prima fază a protoromânei
care ar fi durat apoi până prin sec. XIII-XIV, când s-au separat şi celelalte dialecte sud-
dunărene. În protoromână a avut loc începutul influenţei slave asupra limbii române; unii
cercetători (E. Petrovici, M. Sala) disting în protoromână 2 faze, delimitate de secolul IX, în
funcţie de intensificarea acestei influenţe.
Româna, limbă romanică, orientală, grupul balcano-romanic (după unii cercetători
grupul apenino-balcanic, italo-balcanoromanic sau traco-iliroromanic) vorbită în România,
Moldova, Ucraina, Bulgaria, fosta Iugoslavie, Ungaria, Albania, Grecia; comunităţi de
emigranţi în S.U.A, Canada, America Latină, Australia, Italia, Spania, Israel, Turcia şi diverse
alte ţări din Europa. Circa 26.000.000 vorbitori. Limbă oficială în România; limbă naţională
în Moldova (sub denumirea de limba moldovenească), limbă de uz familial (vorbitori
bilingvi) în mediile alogene. Are 4 dialecte, din care un dialect nord-dunărean, numit
dacoromân (cu care se identifică limba română în sens restrâns) şi 3 dialecte sud-dunărene:
aromân, meglenoromân şi istroromân. Continuatoare a latinităţii dunărene, ca urmare a
romanizării Peninsulei Balcanice (prezenţă romană din 229 î.e.n) şi a Daciei (106 – 275).
Specificul condiţiilor de formare şi dezvoltare a românei îl constituie durata mai mică a
stăpânirii romane (în Dacia), inexistenţa unor legături cu latina cultă în continuare – deci
caracterul esenţial popular al latinei care stă la baza românei şi evoluţia ei înseşi în acelaşi
sens în epoca post-romană –, poziţia periferică în România şi, de la un timp, izolată (vecini
neromanici, cu limbi de diferite familii). Romanizare rapidă şi intensă, atestată de un număr
mare de inscripţii. Creştinism de dată romană. Viaţă romană continuată după părăsirea
oficială a Daciei, dar la nivel rustic; anumite legături cu Bizanţul. Perioada timpurie slab
documentată, ceea ce a favorizat apariţia unor ipoteze variate şi a unor controverse, adesea cu
mobil neştiinţific. Substrat traco-dac, superstrat slav şi diverse alte influenţe ulterioare
distinctive. Amintirea descendenţei latine păstrată în numele etnic comun moştenit din latină:
Romanus: dacoromân, rumân/român (ultima variantă refăcută pe cale cultă încă din secolul
XVI), aromân ar(u)mân/rumăn/rămăn, istroromân rumer. Romanitatea şi unitatea celor 4
dialecte române e oglindită şi în numele generic de vlahi dat vorbitorilor lor de popoarele
vecine. Apartenenţa la romanitate (descendenţa latină şi înrudirea cu italiana) observată de
timpuriu în cursul evului mediu de umanişti străini, intuită şi demonstrată de cărturari români
începând din secolul XVII. Româna a fost recunoscută ca limbă romanică de la începutul
romanisticii ştiinţifice (Fr. Diez, care o numea valahă şi evoluţia cercetărilor nu a făcut decât
să confirme acest statut; dubiile şi încercările de a o prezenta drept limbă mixtă (H.
Schuchardt, G. Weigand) sunt cu totul izolate şi depăşite. Considerarea românei ca limbă
negrupabilă (A. Alonso) sau ca unică reprezentantă a unui grup – balcanoromanic – arată
poziţia ei aparte în România, nu însă un grad mai mic de romanitate. Româna a fost calificată
drept cea mai autentică sau pură limbă romanică (W. Meyer Lübke, care o recomanda drept
16
criteriu de verificare a elementelor moştenite din latină de limbile romanice occidentale) sau
drept cea mai fidelă şi, totodată cea mai infidelă dintre toate limbile romanice (M. Bartoli,
care remarcă pronunţata ei individualitate); importanţa ei pentru studiile de lingvistică
romanică istorico-comparativă a fost exprimată plastic prin comparaţia cu al patrulea picior al
unei mese (A. Lombard). Epoca de „formare” sau de constituire a identităţii romanice
controversată; sec. VI-VII-VIII (T. Papahagi. G. Ivănescu), VI (O. Densusianu, I. Şiadbei, D.
Macrea), VII (G. Weigand), VI-VIII (I. Coteanu), VII-VIII (Al. Rosetti), VIII (Iorgu Iordan).
Ca punct de reper se admite începutul influenţei efective a limbii slave ( contactul cu slavii
începe în secolul VI, dar consecinţele lingvistice sunt ulterioare), dat fiind că în împrumuturile
slave nu mai acţionează unele legi fonetice caracteristice cuvintelor moştenite din latină;
individualitatea română era conturată înainte de această influenţă, pe care numai unele teorii
izolate şi depăşite o consideră element constitutiv al românei anterior datei sale de „formare”.
Teritoriul de „formare” a limbii (şi poporului) române controversat şi el: 2 teorii exclusiviste
şi imigraţioniste, azi depăşite, admit numai Nordul Dunării (B.P. Hasdeu) sau numai Sudul
Dunării R. Roesler, G. Weigand, Al. Philippide); singura fondată din punct de vedere
ştiinţific, cu argumente arheologice, istorice şi lingvistice este teoria (O. Densuşianu, S.
Puşcariu, Th. Capidar, Al. Rosetti, E. Petrovici, G. Ivănescu) care recunoaşte ca teritoriu de
formare a românei – cu deosebiri de extensiune – atât Nordul Dunării (Dacia) cât şi Sudul
Dunării (Moesia, eventual şi Iliria, regiunea dintre Dunăre şi Balcani, la Nord de linia Jireček
care separă zonele de influenţă greacă şi romană din Peninsula Balcanică, şi la Est de actuala
graniţă de stat bulgaro-iugoslavă, care coincide aproximativ cu isoglosa diagnostică Şt ∞d,
stabilită de E. Petrovici pentru împrumuturile vechi slave din română care conţin rezultate ale
grupului *tj, *dj din slava comună). Istoria română constituite ca atare începe cu perioada
protoromână, anterioară separării celor 4 dialecte române sau, în orice caz, desprinderii unei
ramuri sud-dunărene. Scindarea limbii (proto) române (şi formarea celor 4 dialecte a fost
provocată de aşezarea masivă a slavilor în Peninsula Balcanică şi de întemeiere a statelor
sudslave. După separarea lor, datată în secolele X-XIII, dialectele române au avut o evoluţie
independentă, datorată condiţiilor diferite, încât istoria lor nu mai poate fi supusă unei
periodizări comune (numai la dialectul dacoromân şi la cel aromân se poate distinge o
perioadă preliterară de una literară şi, în cadrul celei din urmă, o perioadă veche şi una
modernă; în istoria dialectului meglenoromân şi a celui istroromân, practic lipsite de variante
culte, perioada veche corespunde celei preliterare din istoria dialectului dacoromân şi aromân
prin absenţa, respectiv numărul redus de atestări, iar perioada modernă începe cu înregistrarea
de texte şi cu primele descrieri ale dialectului). Periodizările curente se referă de obicei, în
continuare, exclusiv la istoria dialectului dacoromân, identificat cu limba română (în sens
restrâns). Evoluţia divergentă a dialectelor române sud-dunărene şi nesubordonarea lor faţă de
o normă comună au făcut ca unii cercetători (G. Giuglea; Al. Graur şi I. Coteanu într-o
anumită perioadă) să le nege statutul de dialect român şi să le acorde statutul de limbi
romanice autonome, pe acelaşi plan cu româna (= dacoromân). Recunoaşterea lor ca dialect
român implică descrierea şi caracterizarea limbii române în sens larg, istoric sau genealogic,
numai prin trăsături comune celor 4 dialecte. De asemenea, în privinţa terminologiei, această
recunoaştere implică excluderea termenului dialect(e) pentru subdiviziunile (varietăţile)
teritoriale ale fiecăruia dintre cele 4 dialecte, ele urmând să fie numite, după caz, subdialecte
sau graiuri. Principalele trăsături ale limbii române în sens larg, comune celor 4 dialecte ale
ei, sunt: confuzia între latinescul ŭ şi ū (>u; musca > dacoromân, aromân, meglenoromân,
muscă, istroromân muske), cu foarte puţine excepţii, comune şi ele (autumna >dacoromână,
aromână, meglenoromână toamnă, istromână tomne); confuzia între i şi ē (>e; ligo
dacoromână, aromână, meglenoromână leg; trē > dacoromână, aromână, meglenoromână,
istroromână trei); diftongarea latinescului ĕ accentuat (> je) în silabă deschisă şi închisă
(medium > dacoromână, miez, aromână, ńedz, dialectul meglenoromân ńez, istroromână,
17
ml'ez; fervo > dacoromână, fierb, aromână, h'erbu, meglenoromână įerb); metafonia vocalelor
accentuate e (< ęa, apoi uneori ε) şi o (> oa, o) sub influenţa vocalelor următoare a şi e (ligat
> dacoromână, aromână, meglenoromână leagă, istroromână lege; noctem > dacoromână,
noapte, aromână, meglenoromână, noapti, istroromână nopte); închiderea vocalelor urmate de
latinescul -n- sau de consoane nazale implozive – a>∂ (>t,]) e>i (>t), o>u (lana>
dacoromână, aromână lână, istroromână lăre, meglenoromână lónă; uenit> docoromână vine,
aromână yini, meglenoromână vini, istroromână vire; bonus > dacoromână, meglenoromână
bun, aromână bunu, istroromână bur); canto> dacoromână cânt, aromână, istroromână căntu,
meglenoromână cont; dente > dacoromână, aromână, istroromână dinte, meglenoromână
dinti; monte > dacoromână, aromână, istroromână munte, meglenoromână munti); închiderea
vocalelor pretonice latine a >∂, o > u (barbatus > dacoromână, aromână, meglenoromână
bărbat, istroromână bărbå; dominica > dacoromână, aromână, meglenoromână duminică,
istroromână dumireke); închiderea vocalelor neaccentuate finale a >∂, o > u (casa >
dacoromână, aromână, meglenoromână casă, istroromână cåse; afflo > dacoromână, aromână,
meglenoromână aflu, istroromână åflu), afonizarea şi chiar dispariţia lui i şi u neaccentuaţi
finali (lupi > dacoromână, aromână lupi, meglenoromână, istroromână lup; lupus >
dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână lup); numeroşi diftongi; accent liber cu
rol fonologic (cântă indicativ prezent ∼ cîntǻ perfect simplu); păstrarea oclusivelor surde
intervocalice şi a lui –s– latin (focus > dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână
foc(u); caput > dacoromână, meglenoromână cap, aromână capú, istroromână cåp; totus >
dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână tot(u); casa > dacoromână, aromână,
meglenoromână casă, istroromână cåse); dispariţia latineştilor b şi v intervocalici (caballus >
dacoromână, aromână, meglenoromână cal, istroromână cå; ouis > dacoromână, aromână
oaie, meglenoromână uaie, istroromână o♥e, cu excepţia comună a lui –b– din latină habere
(> –v–: dacoromână avere, aromână aveare, meglenoromână veari, istroromână (a)ve);
rotacizarea latinescului l intervocalic (mola > dacoromână, aromână, meglenoromână moară,
istroromână morę), dar –ll– > w (stella > dacoromână stea(uă), aromână steauă,
meglenoromână stenuă, istroromână stevu) sau l (callis > dacoromână, aromână cale,
meglenoromână cali, istroromână cåle); palatalizarea şi africatizarea oclusivelor velare şi
dentale latineşti + e, i (k şi t >tf şi ts : caelum > dacoromână cer, aromână teru,
meglenoromână, istroromână ţer; facia > dacoromână, aromână, meglenoromână faţă,
istroromână fåţe; *fetiolus > dacoromână fecior, aromână fįčoru, meglenoromână fičor,
istroromână fiţor; titia > dacoromână, aromână ţîţă, meglenoromână ţoţă, istroromână ţiţe; g
şi d >d∞ şi dz, deveniţi uneori ∞, respectiv z : ģenerum > dacoromână ginere, aromână
dzinire, meglenoromână ziniri, istroromână ziner; deorsum > dacoromână, meglenoromână
jos, aromână ģos istroromână zos); tratamentul latin kw, gw + e, i identic cu cel al latinei k, g
(cinque > dacoromână cinci, aromână ţinţi, meglenoromână ţinţ, istroromână ĉinĉ / ţinţ;
sanguem > dacoromână sânge, aromână săndzi, meglenoromână sonzi, istroromână sănze);
transformarea latină kw, gw+a>p, b (aqua dacoromână, aromână, meglenoromână apă,
istroromână åpe; lingua > dacoromână, aromână, meglenoromână limbă, istroromână limbă;
păstrarea latinescului bl-, pl-, fl- (*blastemo > dacoromână blestem, aromână, meglenoromână
blastim; plenus > dacoromână, aromână, meglenoromână plin, istroromână plir; flore >
dacoromână, aromână floare, meglenoromână floari), dar palatalizarea latină ki, gl (> kλ, gλ
apoi în dacoromână, k, ġ : clamo> dacoromână chem, aromână, meglenoromână, istroromână
cl’em; *glemus > dacoromână ghem, aromână, meglenoromână, istroromână gl’em; includo >
dacoromână închid, aromână, istroromână ăncl’id, meglenoromână ancl’id; ingluto>
dacoromână înghit, aromână (a)ngl’it, meglenoromână (a)ngl’it); transformările grupurilor
consonantice latine gn > mn (lignum > dacoromână, meglenoromână lemn, aromână lemnu
istroromână lemne), ks>ps (coxa > dacoromână, aromână coapsă), kt>pt (lacte > dacoromână

18
lapte, aromână, meglenoromână lapti, istroromână låpte); metateza lui iot precedat de labială
(*cubium > dacoromână, meglenoromână cuib, aromână cuibu, istroromână cul’b); dispariţia
consoanelor finale latine inclusiv a lui –s, căruia îi corespunde –i în câteva monosilabe (nos >
dacoromână, aromână, meglenoromână, istroromână noi; tres > dacoromână, aromână,
meglenoromână, istroromână trei). Conservarea genului neutru, reorganizat cu specificul
formal al identităţii cu masculinul la singular şi cu femininul la plural; modul de formare a
pluralului la substantive şi adjective (desinenţă specifică femininului plural –le; desinenţe
comune cu italianul masculin –i, femininul –e şi neutrul –uri < latina -ora); conservarea unei
flexiuni cauzale (forme de genitiv, dativ singular feminin < dativ latin; vocativ singular
masculin); alternanţe fonetice şi cumul de mărci (hipercaracterizare); articol hotărât postpus şi
declinare articulată; articol demonstrativ; articol posesiv; comparativ cu mai; modul de
formare a numeralului cardinal (11-19: unitate + spre < latin super +zece – tip doisprezece) şi
a celor ordinale (articol posesiv + numeral cardinal articulat – tip al doilea); flexiunea
pronumelui personal (de exemplu formele accentuate de acuzatic < latin *mene, *tene) şi
dativ posesiv; desinenţă de feminin – n plural –le la pronumele posesiv (mele); conservarea
celor patru conjuncţii; desinenţa verbală –i pentru persoana a doua singular la majoritatea
timpurilor, cu excepţia perfectului simplu (şi a mai mult ca perfectului în dacoromână);
conjunctiv cu să < latin si; indicativ prezent şi conjunctiv prezent cu –ez la conjugarea 1 şi –
esc la conjugarea 4; perfect compus cu „a avea” < latinul habere la toate verbele; viitorul „a
vrea” < latinul volere; reflexiv pasiv; formele am pers. I singular şi are pers. a III-a singular
indicativ prezent; restrângerea folosirii infinitivului, înlocuit cu conjunctiv; extinderea
folosirii conjuncţiei să < latină şi în subordonare; subiect (pronominal) inclus; dublarea
complementului direct şi indirect prin forme neaccentuate ale pronumelui personal; ordinea
cuvintelor şi corespondenţa timpurilor relativ libere; derivare sufixală bogată; cuvinte latine
păstrate numai în română : a(d)sterno, lingula; sensuri specifice la anima, tener; cuvinte
latine panromanice absente numai din română , înlocuite de obicei cu acelaşi cuvânt latin sau
nelatin, în toate dialectele – grandis : mare (latină), ploro : plango (latină); centum; sută (<
slav); substrat trac (dac), cu elemente comune – báci, cătuń, copac, moş, sîmbure, ţap;
absenţa unei influenţe germanice (controverse cu privire la un număr infim de cuvinte);
influenţă (superstrat) slav, cu un fond comun de cuvinte şi afixe lexicale – babă, coasă,
nevastă, a plăti, slab, prefixul ne-, sufixul –iţă-, manifestată şi în unele sectoare ale structurii
gramaticale, mai puţin prin împrumuturi şi mai mult prin întărirea unor categorii latine slăbite.
Pe lângă asemănările generale dintre cele 4 dialecte în ansamblul lor, există unele asemănări
între 2 sau 3 dialecte şi diverse asemănări parţiale între graiuri ale unor dialecte diferite. În
linii mari se aseamănă mai mult între ele cele 3 dialecte sud-dunărene*, dar şi dialectul
istroromân (şi dialectul meglenoromân) cu cel dacoromân; subdialectele dacoromânei vestice
au mai multe particularităţi comune cu dialectele sud-dunărene decât restul dialectelor
dacoromâne. Trăsăturile comune nu sunt toate moştenite, iar inovaţiile comune nu datează
toate din perioada de dezvoltare comună (protoromâna), ci printre ele există şi inovaţii
paralele ulterioare, de exemplu desinenţa -m la imperfect 1 singular sau palatalizarea
labialelor. Unitatea română în sensul larg este dată de asemănările de profunzime din evoluţia
fonetică, structura gramaticală şi vocabularul fundamental; chiar dacă înţelegerea reciprocă nu
e posibilă decât parţial (ceea ce explică fenomenul „traducerilor” moderne dintr-un dialect în
altul, de exemplu din dacoromână în aromână şi invers), asemănările sunt evidente şi pentru
nespecialişti. Influenţe interdialecticale identificate : influenţa aromână asupra unor graiuri
meglenoromâne; influenţa dacoromânei asupra vorbitorilor aromâni şi meglenoromâni din
România. Caracterul romanic al românei în toate variantele ei dialectale este ascuns uneori de
împrumuturile lexicale din surse diferite de cele ale limbilor romanice occidentale. Dintre
aceste surse superstratul slav, distinctiv, are aproximativ ponderea superstratului germanic din
celelalte limbi romanice şi a eliminat adesea aceleaşi cuvinte latine. Ponderea, redusă, pe care
19
o are substratul este şi ea comparabilă cu cea a substratului din franceză, de exemplu; între
elementele de substrat – comune sau nu cu ablativ – s-au identificat unele paralele dalmate,
retoromane (friulane), italiene. Prin elementele turceşti de origine arabă se realizează
asemănarea cu elementele arabe din limba iberoromanică, iar prin elementele greceşti (vechi
şi noi) asemănarea cu unele dialecte italiene. Diverse trăsături comune cu neogreaca,
albaneza, bulgara, sârbocroata explică încadrarea românei de către unii cercetători în uniunea
lingvistică balcanică. Adesea s-au atribuit greşit influenţei unor limbi de altă origine
fenomene pentru care există modele latine sau / şi paralele romanice, deci care pot fi
moştenite sau rezultatul unei evoluţii interne (de exemplu, vocala χ, dativ posesiv, lege
„religie”). Exceptând formula torna, torna frate, considerată de unii cercetători a fi în
(proto)română, cel mai vechi text român continuu cunoscut este în dialectul dacoromân :
Scrisoarea lui Neacşu, din 1521, urmată în acelaşi secol de numeroase documente şi alte
categorii de texte. Dintre dialectele sud-dunărene, pentru dialectul istroromân există o listă de
cuvinte şi construcţii din 1698 (înregistrări ulterioare abia din secolul XIX), iar pentru
dialectul aromân cel mai vechi text cunoscut este inscripţia lui Nectarie Tărpu, din 1731,
urmată în acelaşi secol de alte texte; dialectul meglenoromân n-a fost înregistrat decât
începând cu sfârşitul secolului XIX. Limba română literară s-a format în cadrul dialectului
dacoromân, începând din secolul XVI, pe baza subdialectului muntean, cu contribuţia în timp
a celorlalte subdialecte, mai ales a celui moldovean. Ea nu este supraordonată celorlalte
dialecte româneşti (sud-dunărene), dar în perioada modernă a exercitat şi exercită unele
influenţe asupra încercărilor de expresie cultă ale acestora, chiar asupra dialectului aromân,
care are o oarecare tradiţie literară. Cu totul izolat se constată prezenţa unor aromânisme în
texte literare dacoromâne vechi (Dosoftei secolul XVII) şi premoderne (P. Maior). La
începutul secolului XIX s-au făcut propuneri de creare a unei limbi române literare comune,
cu participarea şi a dialectelor aromâne (G. Roja, P. Maior, I. Eliade Rădulescu). Istoria limbii
române (dacoromâne) literare are 2 subdiviziuni principale. Perioada veche sau medie
cuprinde secolele XVI-XVIII, mai precis intervalul 1521-1780, în care unii cercetători (I.
Gheţie, I. Coteanu) disting două etape, delimitate de anul 1640. Texte literare de la jumătatea
secolului XVI (date sigure despre texte anterioare pierdute : o Evanghelie şi un Apostol
existente în Moldova la 1532; un Catehism luteran tipărit la Sibiu în 1544); cel mai vechi text
transmis este, probabil, Evangheliarul slavo-român tipărit la Sibiu în 1551-1553, după care
urmează textele tipărite de Coresi la Braşov începând din 1559; controverse în legătură cu
posibila vechime mai mare a originalelor aşa-numitelor texte rotacizante*. În secolele XVII-
XVIII scrieri literare predominant religioase (Varlaam, Simeon, Ştefan, Dosoftei; traducerea
integrală a Bibliei din 1688) şi istorice (Gr. Ureche, M. Costin, I. Neculce, D. Cantemir,
Stolnicul C. Cantacuzino, Radu Popescu). Momente de evoluţie divergentă a limbii literare în
diverse provincii, care au făcut pe unii cercetători (G. Ivănescu, I. Gheţie) să vorbească de
existenţa unor dialecte (sau variante regionale) literare, alternând cu momente de puternică
unificare. Perioada modernă durează din 1780 până astăzi, eventual cu etapele 1780-1830
(premodernă sau de modernizare: numeroase traduceri şi primele lucrări de normare a limbii),
1830-1880 (modernă : diversificare stilistică şi avânt al literaturii originale prin scriitorii 48-
işti) şi 1880 – (contemporană; începe cu scriitorii clasici M. Eminescu, I. Creangă, I. L.
Caragiale); primelor 2 etape le sunt caracteristice discuţiile asupra problemelor limbii literare
şi a scrierii ei. În perioada modernă româna a suferit o puternică influenţă cultă latino-
romanică (în special franceza dar şi latina savantă şi italiana; un curent latinist – iniţiat de
Şcoala Ardeleană – şi unul italienizant – I. Eliade Rădulescu –), care a avut ca rezultate nu
numai îmbogăţirea şi primenirea vocabularului, precum şi a procedeelor de formare a
cuvintelor, ci şi întărirea unor trăsături gramaticale romanice (revitalizarea infinitivului şi a
pasivului analitic, sporirea inventarului conjugării 3); în acest sens se vorbeşte de relatinizarea
(Al. Graur), reromanizarea (S. Puşcariu) sau occidentalizarea românei literare. Aplicarea
20
modelului latin şi a modelului cuvintelor moştenite din latină în adaptarea multor neologisme
de origine directă romanică (lizibil < franceză lisible; obiecţie < franceză objection; rezistent
< franceză résistant, italiană resistente) sau / şi latina savantă (demn < dignus; a
depinde>franceză dépendre, latină dependere). Dublete create prin împrumutarea unor
neologisme cu acelaşi etimon ca un cuvânt moştenit : dens – des, înclina – închina, saluta –
săruta. Derivate neologice raportabile semantic la un cuvânt moştenit, dar neanalizabile prin
acesta : ocular, oculist – ochi; lactat, lactic – loacto- lapte; tacit, taciturn – tăcea; diurn – zi.
Unele comportamente flexionare specifice neologismelor : lipsa unor alternanţe fonetice
(grotescă, evocă, generali). Varianta literară actuală a limbii române în sens restrâns (=
dialectul dacoromân) are un sitem fonematic cu 7 vocale (opoziţie fonologică între vocalele
centrale χ şiϖ : văr substantiv ∼ vîr verb), 22 consoane, între care fricativele Π şi ∞, africatele
t∂, d∞ şi ts 2 semivocale (ẹ,ọ) şi 2 semiconsoane (iot şi w); numeroşi diftongi ascendenţi şi
descendenţi, şi triftongi, numeroase grupe consonantice (unele exclusiv în împrumuturi).
Absenţa opoziţiei de deschidere la vocale şi a celei de cantitate la consoane. Flexiune
nominală relativ bogată (în special prin declinarea cu articolul hotărât enclitic; opoziţia
singular ∼ plural marcată mult mai mult decât în majoritatea variantelor neliterare : de
exemplu moş singular – moşi plural faţă de regionalul moşi sau moş singular şi plural) şi
variată (număr mare de desinenţe şi alternanţe fonetice); tendinţă de slăbire a flexiunii cauzale
(renunţarea la exprimarea ei redundantă, atât la determinat cât şi la determinant, recomandată
încă de norme : omului acesta pentru omului acestuia). Articolul posesiv variabil (al, a ai,
ale). Articolul hotărât proclitic de genitiv – dativ singular masculin lui (cu tendinţă de
extindere la feminin şi la inanimate). Flexiune pronominală bogată. Pronumele de politeţe, cu
distincţia dumneata (intim) ∼ dumneavoastră (distant, oficial) . Pronumele de întărire, variabil
după gen, număr, persoană şi caz, creat prin compunere (însumi). Flexiune verbală relativ
bogată, cu forme marcate de persoane şi număr (opoziţia persoanei a III-a singular ∼ a III-a
plural marcată mai mult decât în graiurile populare : indicativul prezent merge a III-a singular
∼ merg a III-a plural faţă de reg. merge a III-a singular şi plural; perfectul compus a mers a
III-a singular ∼ au mers a III-a plural faţă de regionalul o mers a III-a singular şi plural). 4
conjugări cu diverse subtipuri; bogate şi productive numai conjugarea 1 şi 4. La conjugarea
activă forme compuse cu participiul perfect invariabil (la masculuin –n singular), perfectul
simplu cu întrebuinţări specifice. Infinitivul lung substantivizat. Numeroase prepoziţii
compuse, locuţiuni prepoziţionale şi conjuncţionale. Formarea cuvintelor activă, cu mijloace
variate: derivare cu numeroase afixe neologice (–ism, –itate, –al, –ist, –iza; anti–, re), dar şi
afixe vechi foarte productive (sufixul –tor, prefixul în–); derivare regresivă activă şi la
neologisme; conversiune. Importantă componentă neologică, latino – romanică în vocabular
(după statistici pe dicţionare medii circa 40%; în anumite stiluri proporţie mai mare).
Sinonimie bogată (cuvinte populare şi culte, vechi şi noi, derivate concurente cu bază
comună). Numeroasele variante ortoepice şi flexionare în uz, unele admise şi în normă
(oscilaţii mai ales în adaptarea neologismelor) i-au atras caracterizarea drept limba literară cea
mai puţin fixată dintre toate limbile romanice (A. Lombard).
Scrierea actuală a românei literare (= dacoromâne) este cu alfabet latin (31 de litere),
cu următoarele particularităţi : 5 litere cu semne diacritice (ă/∂/, â şi î/ ϖ/, ş/∂/, ţ/ts/), grupul
de litere ch şi gh şi valoarea literelor c, g urmate de e, i ca în scrierea limbii italiene (/k/, /ğ/,
respectiv /t∂/, /d∞/) , literele e, i, o, u notează atât vocale cât şi semivocalele /e/, /ọ/, respectiv
semiconsoanele /j/, /w/; litera i la sfârşitul cuvintelor după consoană notează un i şoptit
nesilabic; accent grafic permis (facultativ) numai pentru distingerea omografelor. Ortografie
esenţial fonetică, supusă şi unor principii gramaticale; unele elemente de ortografie
etimologică (notarea vocalei /ϖ/ prin două litere, î şi â; notarea diftongului [j∂][ prin e– în
câteva cuvinte – eu, el, era, este –; scrierea multor neologisme). În secolul XVI şi până la
21
începutul secolului XIX a predominat scrierea cu alfabetul chirilic (preluat de la slavi,
probabil prin secolul XIII), compus din 43 de litere, iar ♦ (pentru /d∞/) este preluată din
scrierea limbii sârbe; diverse simplificări ale acestui alfabet, care avea multe litere superflue,
între 1797 şi 1828. Între 1830 şi 1860 aşa-numitul alfabet de tranziţie : alfabet chirilic cu
unele litere din alfabetul latin. Alfabetul latin devenit oficial în 1860, fusese folosit în secolele
XVI-XVIII, până la 1779, sporadic şi cu ortografie străină : maghiara. (Cartea de cântece
tipărită la Cluj în 1570-1573), poloneză (Tatăl nostru notat de moldoveanul Luca Stroici,
1593), italiană (scrieri din secolele XVII-XVIII ale unor misionari italieni; unele elemente şi
în texte scrise de români, chiar în secolul XVI) sau germană (documente din secolul XVIII);
sisteme ortografice proprii, şi anume etimologice, din 1779. Ortografia reglementată de
Academia Română după principiul fonetic în 1881, cu modificări ulterioare mai importante în
1904, 1932, 1953, 1965 şi 1993. Pentru subdialectul moldovean din Moldova, socotit de unii
lingvişti ruşi limbă autonomă, scriere actuală cu alfabet chirilic rus; particularităţi: ⊥/δ/ şi mai
ales, ρ/d∞/. Pentru dialectul aromân scriere actuală cu alfabet latin, care a întocmit alfabetul
grecesc folosit în trecut.
Dacoromân. E singurul dialect românesc nord-dunărean (în linii mari din fosta
Dacie); dialectul românesc cu cel mai mare număr de vorbitori (peste 25 milioane) şi cel mai
evoluat, singurul care a devenit limbă literară cu normă supraregională şi limbă oficială.
Identificat de obicei în mod impropriu, mai ales de varianta lui literară, cu limba română şi
regiunile limitrofe Moldova, Ucraina, Bulgaria, fosta Iugoslavie şi Ungaria; comunităţi izolate
în S.U.A., Canada, Australia, Israel.
Africatele t∂, d∞ (uneori evoluate spre ŝ, ∂) < latin k, g+e, i: cer < caelum, ger <
gelum; pierderea fonemului λ (iot: mulierem > muiere) şi a grupurilor consonantice kλ (>∂) şi
gλ (> ģ), atestate în faza preliterară (clamo > chem, glacia>gheaţă; antroponimul Urĕcle
secolul XV < latinul oricla, azi ureche / Ureche); acuzativ complement direct cu prepoziţia
pe; vocativ masculin singular în –e/–ule (băiete / băiatule) şi pluralul în –lor (fraţilor,
fetelor); pronume de politeţe, format din compunere: dumneata; forme sintetice de mai mult
ca perfectul indicativ (< latin mai mult ca perfectul conjunctiv): cîntasem, cîntaseşi; 2 timpuri
la modul conjunctiv prezent < conjunctiv perfect latin (atestate în dacoromâna veche: (să)
avure 1 singular şi 3 plural); mod prezumtiv (forme speciale de prezent: (v)oi fi, vei (ăi) fi ...+
gerunziu; perfect omonim cu viitor anterior) şi supin (omonim cu participiul perfect masculin
neutru singular); infinitiv scurt cu valoare verbală marcat de prepoziţia a. Numeroase sufixe,
în special diminutivale. Cuvinte specifice moştenite din latină: ager (<agilis), armăsar
(<admissarius), foarte (< forte), frumos (< formosus), nutreţ (< nutricium), a peţi (< petire),
sensuri specifice: femeie (< familia), a vătăma (< victimare). Cuvinte specifice din substrat
(mai multe decât în celelalte dialecte): droaie, gata, ghimpe, pîrîu, searbăd. Influenţe
specifice: slavonă (exercitată pe cale bisericească şi administrativă; conform dublete slave de
tipul sfîrşi-săvîrşi), maghiară, germană, ucraineană, polonă, rusă, franceză, engleză; în
toponimie urme iranice preromane şi germanice.
Sunt deosebiri în influenţele comune cu celelalte dialecte româneşti: bulgară,
sârbocroată, neogreacă şi turcă. Asemănări generale mai numeroase cu dialectul istroromân,
apoi cu cel meglenoromân şi mai puţine cu cel aromân. Asemănări particulare ale unor graiuri
dialectale cu dialecte sud-dunărene sau numai cu unele graiuri ale acestora. Continuitate (din
epoca romană şi protoromână) contestată fără nici un temei fie pentru tot teritoriul romanizat
din nordul Dunării, fie numai pentru o parte a lui (Transilvania); pe lângă importante
argumente istorice şi arheologice în favoarea continuităţii, toponime păstrate din epoca
preromană (nume de râuri ca Argeş, Buzău, Criş, Mureş, Olt, Siret, Someş, Tisa) atestă
continuitatea dacoromână pe teritoriul actual, în mod special în Transilvania, care a fost un
centru de iradiere spre alte regiuni. Unitate relativ mare, cu subdiviziuni regionale reciproc
inteligibile, de o surprinzătoare omogenitate (K. Jaberg). Configuraţia dialectelor este
22
controversată, distingându-se între 2 şi 20 de unităţi imediat inferioare, numite de obicei
subdialecte: 2 subdialecte, grupuri sau tipuri de graiuri – nordic sau moldovean şi sudic sau
muntean (Al. Philippide, Iorgu, Iordan, E. Vasiliu); 3 subdialecte – moldovean, muntean şi
bănăţean (G. Weigand, S. Puşcariu); 4 subdialecte – moldovean, muntean, bănăţean şi crişean
(E.Petrovici, I. Coteanu); 5 subdialecte – moldovean, muntean, bănăţean, crişean şi
maramureşean (S. Pop, R. Todoran); la acestea unii cercetători adaugă, ca unităţi de diverse
grade, anumite graiuri de obicei de tranziţie, cărora li se susţine autonomia: graiul oltean (Gr.
Brâncuş, V. Rusu), graiul oşean (D. Uriţescu) şi graiurile transilvănene (G. Ivănescu). Deşi
denumirile subdialectelor pornesc de la provinciile istorice, corespondenţa este numai
aproximativă (subdialectul moldovean, de exemplu, se întinde şi în Muntenia – Dobrogea, şi
în Transilvania). Numărul maxim de 20 de unităţi regionale, unele cu subîmpărţiri, a fost
susţinut de G. Ivănescu. Subdialectele dacoromâne se disting între ele în special prin
particularităţi fonetice (atât fenomene cu caracter de lege, cât şi unele accidentale), într-o
măsură mai mică prin particularităţi gramaticale (mai ales morfologice, puţine dar importante
prin caracterul lor sistematic) şi lexicale (numeroase, dar constituite de cele mai multe ori din
cuvinte periferice, ca termenii pentru „a ciupi”, „rujeolă”, „taur”; cf. însă şi prezenţa / absenţa
sau ponderea diferită a unor influenţe). Repartiţia în 5 subdialecte – care are cei mai mulţi
adepţi – se bazează în primul rând pe rezultatele din latină k, g+e, i (caelum, gelum):
africatele t∂, d∞ în subdialectul muntean (cer, ger, ca în limba română literară), fricativele ł, ž
,în subdialect moldovean (łer, žer), fricativele ś, ź în subdialectul bănăţean (śer, źer),
africatele dure č, ğ în subdialectul maramureşean (čăr, ğăr), africata surdă t∂ şi fricativa
sonoră în subdialectul crişean (cer, jer).
Subdialectul de tip nordic (moldovean, bănăţean, crişean şi maramureşean) are o serie
de particularităţi comune, între care mai importante sunt: pronunţarea dură a consoanelor s, z (
şi dz), ts, în cele mai multe şi ∂, ∞, după care e>∂, i>ϖ şi ea>a, iar -i şoptit amuţeşte (săc,
sîngur; zăr, zî; ţăs, ţîn; şăd, şî; urş, toţ); existenţa consoanei [dz] în elemente moştenite (<
latin d+e, i: ord) şi de substrat (dară); păstrarea lui d∞ (netrecut la ∞) < latin d+e, i în hiat şi
i+o, u (∂os, ∂oc); menţinerea lui ϖ fără adaos palatal în cîne, pîne, mîne şi pluralul mîni;
articolul posesiv invariabil (a); auxiliarul o la perfectul compus 3 singular. În cadrul tipului
nordic unele particularităţi grupează între ele numai subdialectele vestice (bănăţean, crişean
şi maramureşean); palatalizarea dentalelor, topica lui mai în construcţii cu a fi (nu-i mai bun
„nu mai e bun”)sau cu pronume neaccentuat şi grup verbal (nu-l mai a putut „nu l-a mai
putut”). Vechimea configuraţiei dialectice actuale a dacoromânei e controversată: datată de
unii cercetători din protoromână, de alţii din secolele XIV-XV iar de alţii după secolul XV.
În secolul XVI se pot distinge cel puţin o arie sudică şi una nordică (I. Gheţie), eventual şi
una de tranziţie, reprezentată de subdialectul bănăţean (Al. Rosetti), precum şi una crişeană-
maramureşeană (G. Ivănescu).
Istoria dacoromânei (după perioada protoromână) începe cu o perioadă preliterară,
secolele X/XII-XV, numită dacoromâna comună de cercetătorii (E. Petrovici) care consideră
mai recentă formarea subdialectelor; cunoscută parţial din puţinele atestări de cuvinte (mai
ales nume proprii, unele provenite din apelative) sau grupuri de cuvinte inserate în texte
aloglote – în special slave (slavo-române*) şi latine (latino-române). Dacoromâna din această
perioadă este în bună parte reconstruită pornind de la elementele arhaice din textele ulterioare
şi de la graiurile populare; limba de cultură din ţările române era în acest timp slavona. Cel
mai vechi text continuu scris în dacoromână care s-a păstrat este Scrisoarea lui Neacşu, din
1521. De la această dată începe perioada literară, în care dacoromâna devină treptat limbă de
cultură şi de administraţie. Există o bogată şi variată literatură populară (după notări
sporadice, numeroase culegeri începând din primele decenii ale secolului XIX). În ciuda
apartenenţei îndelungate (circa 6 secole) la cel puţin 3 organizaţii statale (Moldova, Ţara

23
Românească şi Transilvania), există unitate de limbă şi de cultură. Faptul că graniţele politice
nu au coincis cu cele lingvistice a favorizat apariţia timpurie a conştiinţei unităţii lingvistice şi
etnice şi a conferit ulterior limbii un rol important în pregătirea şi realizarea unităţii naţionale
(1859 şi 1918). De la sfârşitul secolului XIX , se observă o influenţă crescândă a limbii
literare asupra graiurilor locale, active şi azi.
Aromân (macedoromân, macedonean), dialect românesc (grup sud-dunărean; cel mai
important dialect din acest grup, singurul în care s-a dezvoltat o literatură cultă); al doilea
dialect românesc ca număr de vorbitori (circa 500.000). Grecia, Albania, fosta Iugoslavie,
Bulgaria, România; comunităţi izolate în alte ţări europene, în Canada, S.U.A., America
Latină, Australia. Statutul de dialect românesc controversat: unii cercetători (G. Giuglea, Al.
Graur, I. Coteanu; ultimii doi şi-au retractat opinia) se referă numai la statutul actual,
invocând evoluţia separată din ultimul mileniu, în timp ce alţii (A. Lazarou) neagă –
împotriva evidenţei – şi legăturile originare, considerând aromâna şi (daco)româna limbi
formate independent, în împrejurări, la date şi pe baze diferite (în speţă aromâna ar fi o limbă
romanică, dar limba unor greci romanizaţi, deci cu substrat grec). Cel dintâi dialect român
care s-a desprins de restul limbii protoromâne, cel mai târziu în secolul X. Controverse
referitoare la teritoriul de formare („patria originară” sau „primitivă”); dacă sudul Dunării este
general admis astăzi (în trecut s-a susţinut de unii cercetători nordul Dunării), se discută locul
anumit din Peninsula Balcanică: nord-estul ei, între Dunăre şi Munţii Balcani (deci Moesia, de
la care şi denumirea de moesodaci dată vorbitorilor aromânei), de unde s-a produs ulterior
migraţia la sud de linia Jireček, sau şi măcar o parte din regiunile sudice (Pind, Tesalia, sudul
Albaniei). Majoritatea cercetătorilor (G. Weigand, O. Densusianu, S. Puşcariu, Al. Rosetti)
susţin prima ipoteză, nuanţată de alţii ca susţinerea autohtoniei parţiale în Pind (Th. Capidan,
pe baza toponimului Băiasa < Vavissa, Lăsun < Elasona, Sărună < Salona) sau în sudul
Albaniei (T. Papahagi, mai ales cu argumente etnografice); autohtonia totală este susţinută
numai în legătură cu teza originii etnice greceşti a vorbirii aromâne (de cercetători greci: M.
Hrisohoou, A. Keramopoullos, A. M. Koltsidas, S. Liakos, A. Lazarou). Ştiri sigure despre
existenţa unor vorbitori ai dialectului aromân în sudul Peninsulei Balcanice (Macedonia)
începând de la 976 – cronicarul bizantin Kedrenos. În secolul XI, istoricul bizantin
Kekaumenos afirmă că locuitorii aromâni din Pind provin din vecinătatea Dunării. Formaţii
statale pe teritoriul Greciei actuale în secolele XII-XIII. În secolul XV cronicarul Laonic
Chalcocondilas le atestă prezenţa în provincia Acarnania, Etolia, Tesalia, Epir, Macedonia,
Tracia, munţii Rodopi şi Balcani şi remarcă înrudirea etnică şi lingvistică a aromânei cu
dacoromâna. În evul mediu semnalări pentru 2 zone principale: vestul Tesaliei cu Munţii
Pindului şi sudul Albaniei cu muntele Gramos; la sfârşitul secolului XVIII migraţii din sudul
Albaniei spre nord-est, în vecinătatea altor vorbitori aromâni sau în alte zone lingvistice.
Practica transhumanţei a menţinut legătura între grupurile de vorbitori aromâni şi a permis
unele contacte chiar între dialectul aromân şi cel dacoromân. Grecizarea unor grupuri de
aromâni: cupăceari (în Pind), sărăcăceani. Limba de cult religios (ortodox) greaca, în general,
cu perioade în care s-a folosit parţial şi aromâna. În perioada 1864-1945 existenţa unor forme
de învăţământ românesc – preponderent în limba româna literară – pentru vorbitorii aromâni
din ţările balcanice (în special din Grecia). Modificări profunde în repartiţia teritorială şi
modul de viaţă după cele două războaie mondiale din secolul XX.
Sistem de 7 vocale în poziţie accentuată negeneralizat (graiuri cu o singură vocală
corespunzătoare lui ∂ şi i sau şi cu ε, ] ); vocale mai puţine în poziţie neaacentuată
(neutralizarea unor opoziţii referitoare la gradul de deschidere); proteza vocalei a–: ar(ă)mîn
< latină Romanus, aspargu < latină spargo, aungu < latină ungo; conservarea diftongului ęa
în poziţia e: feate. Închiderea lui e şi i după ∂, dz, ts; absenţa preiotării lui e–: alu, eşti/esţî;
conservarea lui –u, ca atare (după grupuri consonantice; conform şi –i) sau > ©; sincopa
foarte extinsă, mai ales în sud; aproape generală la formele articulate omlu, capitli;
24
consonantizarea lui u(w)>v sau f înainte de consoane: alavdu, caftu, preftu; sistem
consonantic bogat, mergând până la 30 de unităţi: conservarea lui dz, ń, λ, adăugarea –
negeneralizată – a lui δ, θ, γ (<neogrec sau / şi albanez) şi alui, x', γ' (< evoluţie internă);
latina k+e, i>ts: caelum>ţ∂ru (dar t+io, iu>t∂ : fetiolus > fičoru); latin g +e, i>dz :
gelum>deru (dar d+io>ģ : deorsum> ģos, iar i+a, o, u>d∞ : jocus> ģocu); palatalizarea
labialelor ca fenomen general şi colectiv; desinenţe de plural < neogreceşti specifice pentru
împrumuturi relativ recente : -ad la substantiv şi adjectiv la masculin cu finală vocalică
accentuată (cafigi cafiģad î ;aplo „ simplu, naiv” a – plad) şi –ate / -ati la unele substantive
feminine (γramă – γramate); reducerea flexiunii cauzale la substantivul feminin : chiar la cele
care au o formă nearticulată de genitiv-dativ singular deosebită de nominativ-acuzativ,
articulat de genitiv-dativ singular (-l’ei) se ataşează la forma nearticulată de nominativ-
acuzativ : vaci – genitiv-dativ singular (= plural) nearticulat văţ – articulat vacîl’ei; genitiv-
dativ cu articolul proclitic la numele de persoane : alu amiră „(al) împăratului”, ali nveasti;
folosirea prepoziţiei a la cazurile genitiv şi dativ : fičorlu a viţinluį, l’u dau a viţinluį;
acuzativul complementului de loc (direcţie şi stare) fără prepoziţia : mi ducu Sărunî „mă duc
la Salonic”; comparativul de superioritate cu ma sau cama : (ca) ma mari di noi; superlativul
relativ cu aceleaşi adverbe + adjectivul articulat : (ca) ma marli di noi , în unele graiuri (de
nord) cu nai (< slav) + adjectivul articulat la comparativ sau pozitiv : nai ma marli / nai
marli; conservarea numeral latin viginti>γiγinţ / γingiţ; extinderea formaţiilor cu unitate +
spre + zece de la 21 la 29 (doispriγiγinţ); construcţia cu di începând de la 11; unspridaţi di
dîli; articulare enclitică a numeralelor cardinale şi declinarea lor : doil’i a doilor; extinderea
numeralelor colective cu amîn-: amîntreil’i. Absenţa deosebirii formale între nominativ şi
acuzativ la pronumele personal 1 şi 2 singular : eu/mine kl’emu ;ị ineku eu/mine; număr redus
de forme neaccentuate ale pronumelui personal : o singură serie de forme la dativ plural şi
neutralizarea opoziţiei dativ ∼ acuzativ; vitalitatea pronumelui persoana 3 nîsu<latin ipse;
vitalitatea perfectului simplu; conservarea desinenţelor –m 1 plural şi –t 2 plural (fără -ră) şi a
tipul tare la conjugarea 3: singular arşu, feču; participiul cu -ă/-î la timpurile trecute compuse :
indicativ perfect compus (amu aflatî), mai mult ca perfectul (aveam aflatî), conjugarea
perfectului şi a mai mult ca perfectul; viitorul cu va invariabil + conjugarea prezentului (cu
sau fără să); existenţa unui viitor anterior incertă; modul conjunctiv marcat de să – cu 4
timpuri : prezent, egal, în general cu indicativul prezent; perfect egal cu indicativul perfect
compus (s-am aflatî); imperfect, egal cu indicativul imperfect (s-aflamu); mai mult ca
perfectul (s-aveam aflatî); mod condiţional – marcat tot prin să– cu 3 timpuri; prezent, perfect
şi mai mult ca perfectul; conservarea condiţionalului prezent sintetic; s-cîntarim; condiţional
perfect de 3 tipuri, formate cu vrea invariabil + condiţional prezent (vrea s-cîntarim),
conjunctiv prezent (vrea s-cîntu) sau conjunctiv imperfect (vrea s-cîntamu); prezumtiv
(dubitativ) de asemenea cu 3 timpuri; prezent format cu să + indicativ perfect simplu (s-feču
mini ?); perfect cu va invariabil + conjunctiv prezent (ca s-feču); mai mult ca perfectul cu va +
conjunctiv perfect (va s-amu făcutî); imperativ negativ = pozitiv; absenţa infinitivului scurt;
infinitivului lung folosit mai ales cu valoare substantiv; absenţa supinului; gerunziu cu –înd +
-alui (aflîndalui); prepoziţii specifice : stră/stri/sti „peste” < latina extra şi tră/tri/ti „pentru”
< latin intra sau trans; cîti tu „înspre”, pîn tu „până în”; conjugări specifice : cara „dacă” (<
că + era), di care „de vreme ce”, t(r)a să „ca să″; câteva conjuncţii, în special coordonatoare
împrumutate. Sufixele colective –ame, -iu; abstracte –atic, –izmă. Cuvinte şi sensuri specifice
moştenite din latină : băşu „sărut″, cusurin „văr″, dimîndari „poruncă”, teaţiri „năut”, uin „de
oaie” donene recente: apugudescu „nimeresc”. Influenţă albaneză specifică: a) împrumuturi
vechi (câteodată corespunzând unor elemente de substrat din dacoromână: δallă, kęafă):
bănedzu „trăiesc”, etă „timp, veac”, minduiescu „gândesc, cred”, zvercă „ceafă”, semicalcuri
ca formaţiile nehotărâte (pronume şi adverb) cu –do; b) împrumuturi mai recente: muşcă
„catâr”, parmendă „plug”; împrumuturi neogreceşti: a) vechi şi generale: ariescu „îmi place”
25
asimi „argint”, caηi „fiecare, oricare”, călivă „colibă”, hoară „sat”, xen „străin”; lipseaşte
„trebuie”, nostim „gustos”; b) recente şi locale: aftokínito „automobil”, tiliórasi „televizor”;
împrumuturi turceşti specifice: adeti „obicei”, bitisescu „afârşesc”, turlie „fel, mod”;
neologisme romanice prin limbi balcanice. Considerat dialectul românesc cel mai arhaic,
apropiat de structura protoromânei. După unii cercetători (M. Caragiu Marioţeanu) punte de
trecere între romanitatea occidentală şi cea orientală; cf. flexiunea cauzală (nominală şi
pronomială), mai mult ca perfectul sintetic; unele fenomene invocate – impersonale are
„există”, articularea prenumelor – interpretate şi altfel (drept grecisme: J. Kramer).
Configuraţie dialectală complexă şi controversată, în mare parte datorită
întrepătrunderii diverselor graiuri. Unitar în esenţă, dialectul aromân are subdiviziuni reciproc
inteligibile. Acestea sunt, în primul rând, graiuri corespunzătoare unor unităţi etnogeografice
de diverse mărimi: fărşerot, grămostean, moscopolean, pindean şi eventual şi muzăchear,
gopoşean- muloviştean, olimpiot şi graiul localităţilor Beala de Sus şi de Jos din fosta
Iugoslavie. După anumite particularităţi graiurile aromâne sunt clasificate în câte 2 grupe (sau
subdiviziuni), numai în parte aceleaşi în cele 2 clasificări propuse, în litigiu fiind repartizarea
graiului grămostean. O clasificare (G. Weigand, M. Caragiu Marioţeanu, N. Saramandu, J.
Kramer) distinge un grup de nord-vest sau de tip fărşerot, care cuprinde graiurile fărşerot,
moscopolean, muzăchear, gopeşean-muloviştean şi graiul din Beala şi un grup de sud-est sau
de tip nefăşerot, care cuprinde graiurile pindean, olimpiot şi grămostean; ea se bazează
exclusiv pe particularităţi fonetice; în primul loc pe absenţa / prezenţa opoziţiei ∂ ∼ ϖ,
eventual şi pe menţinerea ca atare sau monoftongarea diftongilor ęa, ∂a, menţinerea vocalelor
şoptite finale şi numărul vocalelor în poziţie neaccentuată. Altă clasificare (Th. Capidan, T.
Papahagi) identifică un grup de nord, în care, pe lângă toate graiurile de nord-est din
clasificarea anterioară, este cuprins şi graiul grămostean, şi un grup de sud, limitat de graiul
pindean şi olimpiot; ea se bazează pe un număr mai mare de particularităţi fonetice (ponderea
cazurilor de sincopă, menţinerea sau închiderea lui e posttonic, variantele pronumelor tse / tsi,
acestui / aistu, menţinerea sau sonorizarea consoanelor surde din grupul mp, nk, nt),
gramaticale (viitor cu sau fără să , indicativ prezent persoana I şi a II-a singular de la „a fi”
escu, ešti sau h'iụ, h'iị, pronumele personal de 1 singular nominativ mine sai eu, frecvenţa
dativului posesiv adnominal, prezenţa sau absenţa reluării subiectului prin pronumele
personale neaccentuate în acuzativ) şi lexicale (ponderea mai mare a influenţei albaneză şi
macedoneană sau a celei negrene). În afara grupurilor menţionate, se constată existenţa unor
deosebiri recente, în special din punct de vedere lexical, între varietăţile aromâne după statele
în care sunt vorbite, datorită influenţei limbii oficiale: neogreceşti, albaneză, bulgară,
macedoneană, dacoromână etc. Istoria dialectului aromân după perioada protoromână
cuprinde: 1) o perioadă preliterară, secolele X/XII – începutul secolului XVIII, practic
necunoscută, cu numeroase aspecte controversate; singurele atestări sunt cuvinte (nume
proprii, unele provenite din apelative) inserate în texte greceşti, slave sau turceşti, cea mai
veche atestare considerându-se a fi numele propriu de persoane. Tzintzilukis, citat de Niketas
Acominatos Horiatul la 1156 şi interpretat drept tsintsi luќ „5 lupi” (Al. Philippide, Th.
Capidan); 2) o perioadă veche, secolul 18, din care datează primele texte aromâne păstrate,
toate cu scriere grecească: inscripţia lui Nectarie Tărpu din 1731 (pe o icoană, cu text paralel
în neogrec, albanez şi latin) şi inscripţia nedatată de pe vasul Simota, Liturghierul manuscris
nedatat şi nelocalizat (probabil sfârşitul secolul XVIII), vocabularul grecesc aromân-albanez
din Protopiria lui Th. A. Cavallioti (Veneţia, 1770), lexiconul de conversaţie tetraglot –
neogrec, albane, aromân şi bulgar – al lui Daniil Moscopoleanul (Veneţia, 1794 / 1802),
abecedarul nea paidagogia al lui Constantin Ucuta (Viena, 1797) şi Codex Dimonie, culegere
manuscris de traduceri religioase nedatate (circa 1800); 3) perioada modernă, de la 1800 până
astăzi, al cărei început este marcat de primele scrieri aromâne cu alfabet latin, lucrări
filologice ale lui Gh. C. Roja (Buda, 1809) şi M. G. Boiagi (Viena, 1813), ambele influenţate
26
şi de dialectul dacoromân şi latinizante; literatură cultă – didactică, artistică, publicistică;
originală şi tradusă, inclusiv din dialectul dacoromân – începând din 1864 (scriitori mai
însemnaţi: Mihai Nicolescu, Taşcu Iliescu, Constantin Belimace, Nuşi Tuliu, Zicu Araia,
Nicolae Batzaria, George Murnu, tot mai mult sau mai puţin influenţaţi de dacoromână); de la
aceeaşi dată culegeri de folclor (în manuscris înainte de 1850), cele mai importante de după
1890 (G. Weigand, P. Papahagi). Scriere actuală cu alfabet latin, de obicei cu particularităţile
celui folosit pentru româna literară (ă, â, î, ş, ţ, valoarea literelor c, g + e, i). Particularităţi: ĭ
[j] şi ú [w], l' [λ] şi ń [ń]; imixtiunea literelor greceşti θ, δ, γ. Ortografie esenţială fonetică, dar
nereglementată, cu variante personale sau de grup (de exemplu: Η sau ts pentru ţ; dh pentru δ;
ļ pentru l').
Meglenoromân (meglenit), dialect românesc (grupul sud-dunărean). Circa 5000 de
vorbitori (date mai vechi între 12000 şi 26000), toţi bilingvi. Grecia (regiunea Meglen şi
oraşele Salonic, Aridea, Axiupolis) fosta Iugoslavie (Macedonia – zona oraşelor Gevgelija şi
Skopje şi Voivodina), Turcia şi România (comuna Cerna din judeţul Tulcea); comunităţi
izolate în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria. Poziţie intermediară între dialectul
dacoromân şi dialectul aromân. Controverse referitoare la gruparea genetică şi structurală
(tipologică) împreună cu alt(e) dialecte româneşti: unii cercetători susţin asemănarea mai
mare cu dialectul dacoromân (şi cu cel istroromân) şi originea nord-dunăreană (O.
Densusianu, P. Atanasov), iar alţii asemănarea mai mare cu dialectul aromân (Al. Philippide,
S. Puşcariu, Th. Capidan, Al. Rosetti, I. Coteanu, G. Ivănescu, M. Caragiu Marioţeanu), de
obicei şi originea sud-dunăreană (în nord-estul Peninsului Balcanice ?). Statutul actual de
dialect românesc controversat de asemenea uneori: pe baza asemănărilor de structură a fost
considerat (sub)dialectul aromân (I. Coteanu), pe baza evoluţiei separate din ultimul mileniu
limba romanică autonomă în raport cu limba română (Al. Graur). În ce priveşte formarea
dialectului meglenoromân, se presupune că el a fost al doilea dialect sud-dunărean care s-a
desprins de restul limbilor protoromâne, după dialectul aromân, aproximativ prin secolele
XII-XIII, când strămoşii meglenoromâni s-au stabilit în regiunea Meglen (pe malul drept al
râului Vardar / Axios), venind dinspre nord. După perioada protoromână, evoluţie în general
independentă; unele inovaţii paralele cu cele din alte dialecte româneşti. Contacte cu dialectul
aromân, care a influenţat în special graiul din Ţărnareca şi a asimilat graiul gropeşean-
muloviştean. Dialectul românesc, a cărui istorie este cel mai puţin cunoscută, neavând atestări
din faze vechi. Informaţiile despre vorbitori sunt şi ele sărace. Se ştie ca (în secolul XVII?)
meglenoromânii din oraşul Nonti au fost trecuţi la mahomedanism, cei din sate rămânând
creştini (ortodocşi). Natura românească a idiomului observată în 1859 (B. Nicolaides), cu
prime precizări în 1869 (J. G. von Hahn) asupra deosebirii faţă de aromânii din vecinătate şi a
asemănării mai mari cu dacoromânii. În perioada 1862-1912, existenţa unor forme de
învăţământ în limba română literară (sau / şi în dialect aromâne) şi introducerea acestei limbi
ca limbă de cult ortodox, alături de sau în loc de limba neogreacă, au avut drept consecinţe
unele influenţe dacoromâne; ele sunt în mod firesc numeroase la vorbitorii meglenoromânei
stabiliţi în România. Cele 2 războaie mondiale au provocat deplasări de populaţie la mari
distanţe şi întreruperea contactelor chiar între grupuri vecine, repartizate în sate diferite.
Vocala ∂ accentuată, realizată de obicei ca ], corespunde lui ∂ şi ϖ: rọụ „râu” (în
toponimie); vocale accentuate lungi; neutralizarea opoziţiilor e ∼ i şi o ∼ u în poziţie
neaccentuată; afereza lui a: lună „alună”, veari „a avea”; păstrarea lui ụ în diftongii aụ, eụ:
au, greu; vocala finală u numai după gruparea oclusivă + lichidă; cuscru, pilducl'u; absenţa
consoanei χ în cuvintele din vechiul fond: or „horă”, vla „vlah”; ea apare în împrumuturi
recente (macedonene sau neogreceşti) ca hutel „hotel” (cf. şi opoziţia regională a dubletelor
rană „hrană pentru vite” ∼ hrană generic); palatalizarea sporadică a unor consoane labiale (b
nealterat, cu excepţia graiului din Ţărnareca; f > į); latină k + e, i>ts (s), iar t+io, iu>t∂:

27
caelum > ţer, dar fetiolus > fičor; latinescul g+e, i>dz (z) iar d+io, iu şi iot +a, o, u >∞: gena
> zeană, dico > zik, dar deorsum > jos, jocum > joc; neutralizarea opoziţiei de sonoritate la
consoanele finale; dispariţia lui -k după consoane: sirbes „slujesc”; neutralizarea opoziţiei de
număr la multe substantive masculine: lup singular şi plural genitiv cu articolul lu / al la toate
substantivele, cu lu şi la pronume; rare forme cu articol enclitic, mai des situaţii cu dublă
marcare, de tipul lu + .... -lui; lu ampiratului; vocativ singular masculin în -ule, feminin în -u
(-o); la verb categoria aspectului: verbe prefective cu prefixe ca du-, nă-, ză-,; infixe diferite
la imperfectiv ((-c)ăį) şi de perfectiv (-n-); local disinenţele -m persoana I singular, -ş
persoana a II-a singular la indicativ prezent (mai ales la unele verbe de conjugarea 1): aflum,
afliş; antrum, antriş; folosirea şi a auxiliarului „a fi”, cu participiu variabil, la perfect compus
şi mai mult ca perfectul; folosirea şi a auxiliarului „a avea” la conjunctiv perfect; perfect
compus cu 2 topici (auxiliar + participiu şi participiu + auxiliar), cu valori specializate;
perfect anterior cu auxiliarul la perfect compus: tuvrut-ăi măncat; 2 tipuri de viitor: a) =
conjunctiv prezent (sau cu ăs < va să); b) „a avea” + conjunctiv; prezumtiv format cu
auxiliarul „a vrea” + conjunctiv (prezent, respectiv perfect); imperfect negativ = pozitiv;
gerunziu cu -ănd + -ara, -ura, -urlea sau cu ęaiќi; infinitiv lung cu valoare verbală; infinitiv
scurt în unele expresii; supin în expresii; prepoziţii şi conjuncţii specifice (formaţii interne şi
împrumuturi): măda di „afară de “, păn di „aproape de”; acu „dacă”, tucu „ci dar”; preferinţă
pentru topica adjectivală + substantivală, aplicată şi la adjectivul posesiv: meu fičor; de
asemenea genitiv + substantiv: luị fitłor, aụ-ţarluị fitłor. Cuvinte şi sensuri specifice moştenite
din latină: corp, dărtoari „secure mică”, sirbiri „a sluji, a munci”; elemente de substrat numai
comune cu alte dialecte româneşti; absenţa unei influenţe albaneze (în Ţărnareca prin
dialectul aromân); numeroase împrumuturi macedonene, unele vechi şi generale (čičă
„unchi”, lipă „tei”, mačkă „pisică”, trăpiri „a răbda, a suporta”), altele recente şi limitate la
meglenoromânii din fosta Iugoslavie (bolniţă „spital”, doguvor „contract”, voz „tren”);
influenţă macedoneană şi în fonetică şi gramatică; împrumuturi neogreceşti mai puţine decât
în dialectul aromân: unele vechi şi generale (ăcsen „străin”, piră „flacără”); altele, recente,
numai în Grecia (fos „lumină”; dikeoma „dreptate”, revmă „curent”), unde se întâlnesc şi
influenţe de ordin fonetic (consoanele θ şi ξ şi g, exclusiv în grecisme); împrumuturi turceşti
numeroase (dialecte româneşti cu cele mai multe asemenea elemente), în general comune cu
cele din macedonean: bafčă „grădină”, čop „baston”, de (l) mi „deoarece”, ič „deloc”, isap
„socoteală”; neologisme romanice prin neogreceşti şi macedonene.
Configuraţie dialectală e complexă. Deşi aria de bază a dialectului meglenoromân este
relativ mică şi a fost compactă, există unele deosebiri de la o localitate la alta şi chiar în cadrul
aceleiaşi localităţi. După câteva dintre aceste deosebiri, graiurile diverselor localităţi din
Meglen se grupează în 2 unităţi (subdialect): a) graiurile din Umă şi Ţărnareca; b) graiurile
din L'uminiţă, Cupă, Oşin, Birislav, Nonti şi Lundziń (eventual cu 3 subgrupe: L'uminiţă,
Cupă; Oşin, Berislav, Nonti; Lundziń aparte); particularităţile constau în prezenţa / absenţa
vocalei accentuate ∂ sau ] şi a diftongilor ęa, ọa (> ε, ] în Lundziń), menţinerea vocalelor
finale u şi i (ă) după orice grup consonantic sau numai după oclusivă + lichidă, caracterul
perceptibil sau nu al articolului –l genitiv cu al (aụ) sau cu lu, participiu cu sau fără –ă la
timpurile trecute compuse. Există însă şi particularităţi după care graiul din Ţărnareca, singur,
se opune tuturor celorlalte, inclusiv celui din Umă (de exemplu velarizarea consoanei l sau
unele influenţe aromâne, între care palatalizarea labialelor şi forme articulate de tipul omlu),
altele după care graiurile din L'uminiţă şi Cupă se opun tuturor celorlalte (prin λ > iot) sau
altele care grupează graiul din Umă cu cel din Lundziń (menţinerea opoziţiei de sonoritate la
consoanele finale). Pe de altă parte, există unele deosebiri recente, în special din punct de
vedere lexical, între vorbitorii din Grecia (influenţă neogrecească), cei din fosta Iugoslavie
(influenţă macedoneană) şi cei din România (influenţă dacoromână). Prima culegere de texte
meglenoromâne este din 1892 (G. Weigand). Câteva culegeri de literatură populară între 1900
28
şi 1930 (P.Papahagi, I.-A. Candrea, Th. Capidan). Absenţa scrierilor culte; unica excepţie, o
broşură cu conţinut de popularizare ştiinţifică (sericicultură): Cum si cată bubele, Salonic,
1907 (alfabet latin, cu ortografie românească: literele ă, â, î, ş, ţ, ĭ, ŭ, valoarea literelor c, g +
e, i; particularitate: notaţia oa pentru ]), conţine multe dacoromânisme, lexicale (neologisme)
şi fonetice (influenţa limbii române literare explică şi folosirea apostrofului pentru afereze).
Istroromân (istrian), dialect românesc (grup sud-dunărean), cu cel mai mic număr de
vorbitori (circa 1500; date mai vechi între 1600 şi 6000), nord-vestul fostei Iugoslavii, în
câteva sate din Peninsula Istria şi provincia Ćićarija la sud-vest şi la nord de muntele Ućka. În
curs de dispariţie prin adnotarea limbii croate, cu fenomene de dezagregare datorate influenţei
acestei limbi; se menţine cel mai bine în satul nordic Žeiăn. Statutul de dialect românesc
controversat: pe baza evoluţiei separate din ultimele 7 secole considerat de unii cercetători (P.
Skok; Al Graur şi I. Coteanu într-o vreme) limba autonomă, mixtă în urma puternicei
influenţe sârbocroate, iar de alţii (R. Flora) grupul de graiuri dacoromâne, lipsite de unitatea
necesară unui subdialect. Bilingvism istroromân – sârbocroat general, activ şi de dată veche;
plurilingvism cu unele componente (italian, german) variabile în funcţie de vecinătăţi şi de
apartenenţa administrativă. Ultimul dialect românesc care s-a desprins de restul limbii
protoromâne. Controverse referitoare la data separării, plasată între secolul X (O. Densusianu)
şi XIII (S. Puşcariu), precum şi la teritoriul de formare: dacă teza autohtoniei vorbitorilor
dialectului istroromân în Istria (I. Maiorescu, D. Onciul) nu mai are adepţi astăzi, fiind
general admis faptul că ei s-au stabilit aici abia la începutul secolului XVI prin imigrare, în
urma cuceririi otomane, din nord-vestul Peninsulei Balcanice – Bosnia şi Croaţia -, unde sunt
semnalaţi anterior, părerile rămân împărţite între originea sud-dunăreană sau autohtonia
balcanică (S. Puşcariu, E. Petrovici, cu deosebiri de localizare) şi originea lor nord-dunăreană
(O. Densusianu, I. Popovici, Al. Rosetti, I. Coteanu). Până în secolul XIX au existat vorbitori
de istroromână şi în insula Krk (italian Veglia). În perioada interbelică existenţa efemeră a
unui învăţământ în limba română literară a avut ca rezultat slabe influenţe dacoromâne asupra
unor vorbitori de istroromănă: vocale în poziţie accentuată; opoziţia fonologică e ∼ ε (viţe
„viţel” – viţę „viţea”); a realizat ca å, cu excepţia împrumuturilor neadaptate (pår „par” – par
„pereche”); vocala nedeterminată â corespunde lui ∂ şi ϖ; variante libere diftongate; absenţa
diftongilor ęa (> є) şi ọa (> o); 6 vocale în poziţie neaccentuată (neutralizarea opoziţiei e ∼ ε
şi å ~ a); afereza lui a– neaccentuat: (a)flå, (a)vϑ; vocale nazalizate; afonizarea sau dispariţia
lui -i şi -u; consonantizarea lui ụ(w)>v: avzi, dova, mev; sonante silabice (l, r, m, n) ca
realizări facultative ale secvenţei ă + l, r, m, n: rpę
ºº º º º
< ripa, knd / kănd; 23 de consoane: conservarea lui λ (frecvenţă mare prin conservarea
şi a grupurilor k λ, g λ şi prin introducerea lui în locul lui iot după f, p. m: fl'er, pl'erde,
ml'ere) şi ń; existenţa lui d∞, limitat la împrumuturi din sârbocroat, italian; existenţa
consoanei t”, preponderent în împrumuturi recente; absenţa palatalizării labialelor; absenţa lui
l în poziţie finală şi preconsonantică: cå „cal”, åb „alb”; tendinţă de depalatalizare a
consoanelor prepalatale ∂, ∞, ±, →, care devin dentale: s, z, ts, cu consecinţe asupra
neutralizării unor opoziţii morfologice (de exemplu grås singular şi plural); rotacismul lui -n-
în cuvinte moştenite din latină: bire, spure; evoluţia grupului consonantic nv > nm (invitiare
> ănmeţă) şi mn > nd (în scamnum > scånd). Reorganizarea genului neutru sub influenţa
modelului sârbocroat, prin comportarea ca masculin a unor substantive foste neutre (a nošt''i
cråįure „regiunile noastre”, doį pičore) şi prin împrumutarea unor substantive neutre din
sârbocroată (screbo „argint”); extinderea desinenţei de plural –ure la substantivele masculine
nume de animale: lup – lupure; łerp(u) – łerpure; adjectiv cu desinenţă de singular –o pentru
neutru mai ales ca nume predicative (buno, neγro, tåro); neutralizarea opoziţiei de număr la
unele substantive şi adjective masculine terminate în consoană: per, bur singular şi plural;

29
slăbirea alternanţelor fonetice în special a celor vocalice; vocativ (feminin şi masculin) în –o;
vocativ masculin în –e, parţial şi –ule, dar şi egal cu nominativul articulat şi neraticulat; forme
şi desinenţe cauzale sârbocroate folosite în anumite construcţii lexicalizate: po svitu „prin
lume”; avé za ciru / za veceru „a avea de cină” deosebirea dintre comparativ şi superlativul
relativ marcată prin neaccentuarea, respectiv accentuarea adverbului mai; superlativul absolut
cu adverbe sârbocroate; multe numerale sârbocroate; păstrarea numai a numeralelor cardinale
pentru 1-7, parţial 8-10; sistemul românesc la numeralele ordinale, chiar la cele cu baze
împrumutate: a desetile „al zecelea”, la verb categoria aspectului, clar exprimată la verbe
împrumutate, mai puţin gramaticalizată la cele moştenite: prefixe perfective (ăn–; do–, iz–,
na–, s–, za–), sufixe iterative (bé – popi; mâηcå – pojdi); număr sporit de conjugări: cele 4
moştenite + 1 sau 3 (interpretări diferite) pentru împrumuturi şi creaţii noi; la indicativ
absenţa perfectului simplui şi a mai mult ca perfectul; slăbirea şi dispariţia parţială a
imperfectului; indicativ prezent cu desinenţa –u la persoana 1 singular şi 3 plural la toate
conjugările neproductive; menţinerea lui a accentuat la 1 plural (–åm); forme deiotacizate;
viitorul cu vre + infinitivul (în ambele topici); conjunctiv prezent egal (la toate persoanele) cu
indicativ prezent precedat de conjuncţia neca (unică excepţie cu forme diferite a fi) absenţa
conjugării perfectului; mod condiţional-optativ (I. Popovici, M. Caragiu-Marioţeanu) sau
restrictiv (S. Puşcariu, A. Kovačec) cu 3 timpuri: prezent, format cu auxiliarul reł + infinitiv
(reł cântå); perfect, cu ręł fost + infinitiv (ręł fost cântå); viitorul (cu sens şi de viitor anterior
(aflår, facur, duser); imperativ negativ diferit de pozitiv la persoana a II-a singular (egal cu
infinitiv): nu cântå, nu zice; infinitiv numai scurt, cu multe valori verbale, unele specifice
(åflu fętę durmi „[o] găsesc pe fată dormind”); absenţa supinului cu valoarea verbală;
gerunziu cu -ănd + -a: cântănda; pasiv analitic cu a fi, regional şi cu a veni; adverb în -o (<
adjectiv neutru); prepoziţii împrumutate din sârbocroată (cu restricţii de întrebuinţare): do, na,
po, za; locuţiunea na mesto de „în loc de”; conjuncţii împrumutate din čå ke, pâr la nu;
slăbirea diferenţei dintre substantive cu articol hotărât şi substantive nearticulate, prin
folosirea formei articulate şi cu valoare nehotărâtă: furåt-a åcu „a furat un ac”, ţere sluzba
„caută slujbă”; absenţa prepoziţiei de în construcţia numeralului cardinal + substantival:
dvaiset si påtru ań „24 de ani”, sto fįurini „100 de florini”; topică foarte liberă: de cărbun
lemnu įe bur såkile „pentru cărbuni e bun orice lemn”; preferinţă pentru antepunerea
adjectivelor calificative şi pronominale (cu excepţia parţială a celor posesive); ţâsta musåtę
fętę „această fată frumoasă”. Formarea cuvintelor este săracă: absenţa substantivării
infinitivului, a sufixelor –este (adverb), –tor (adjectiv şi substantiv), –tură (substantiv);
înlocuirea prefixului des– cu res–: rescl'ide, resparti, rezlegå, rescuţ „desculţ”. Fondul de
cuvinte moştenite din latină redus (unele păstrate numai în topică şi expresii), dar în ansamblu
cu mare pondere în uz; puţine cuvinte moştenite specifice: cåibe „colivie”; sensuri specifice:
scånd „masă”, somăn „somn” şi „vis”, a ţęre „a căuta”. Dialect românesc cu cele mai
puternice influenţe străine. Influenţa sârbocroată specifică (mai ales din dialectul čakavian,
mai puţin din sârbacroată literară, bazată pe dialectul čakavian): čåče / ţåţe „tată”, misli „a
gândi”, råno „devreme”, vrt „grădină”, zelen „verde”; influenţă slovacă controversată;
influenţă italiană directă (dialect veneţian sau limbă literară) sau prin sârbocroată: alora
„atunci”, įardin „grădină” şi įardiner „grădinar”, fevoiįa „cale ferată”, pensęį „a gândi”;
influenţă germană directă (în timpul stăpânirii austriece) sau prin sârbocroată (şi slovenă ?):
fråįar „peţitor”, frustikeį „a lua micul dejun”, lumpeį „a chefui”, ţucăr „zahăr”.
În configuraţia dialectală a istroromânei, general admisă (excepţia R. Flora), se
distinge o arie nordică, reprezentată de graiul din Žeįău, şi una sudică – neomogenă –, în care
intră graiurile celorlalte localităţi actuale, situate în valea râului Rała (italiana val d'Arsa).
Particularităţile sunt mai puţin fonetice (realizarea lui g ca ğ sau păstrarea lui g ca atare;
consecvenţa sau inconsecvenţa rotacismului; alterarea sau păstrarea lui t + i) şi mai multe
morfologice (pierderea sau conservarea genului neutru de tip românesc şi adoptarea sau nu a
30
neutrului de tip sârbocroat; neutralizarea sau menţinerea opoziţiei nearticulat – articulat la
substantivul feminin; conservarea sau pierderea flexiunii cauzale sintetice la singular
substantiv feminin, la articole şi la adjective pronominale; articolul proclitic lu cu sau fără
formă specifică de feminin; prezenţa sau absenţa vocativului în –ule; păstrarea sau pierderea
numeralelor cardinale 8, 9, 10; dativul pronumelui personal accentuat cu sau fără a; prezenţa
sau absenţa conjunctivului în –ui; desinenţele verbale –es sau –escu, –eł sau –ełti, –m sau –n;
dispariţia sau menţinerea – redusă – a imperfectului; formarea pasivului analitic numai cu
auxiliarul a fi sau şi cu a veni) şi lexicale (influenţă germană – şi slovenă? – în nord, italian în
sud, toate uneori prin sârbocroată; circa 300 de unităţi lexicale diferite). primele înregistrări de
cuvinte (substantive) şi construcţii (grupuri nominale şi 2 propoziţii – formula de urare)
istroromân, sub forma unei liste, cu traducere latină sau italiană, se găsesc într-o lucrare
istorică despre Triest publicată de F. Irineo della Croce la Veneţia în 1698. După o tăcere de
peste un secol, următoarele mostre de istroromână datează de la începutul secolului XIX (mici
texte izolate), înmulţindu-se în a doua jumătate. Culegeri importante de texte folclorice
începând din 1894 (G. Weigand); în secolul nostru A. Glavina, A. Belulovici, I. Popovici, S.
Puşcariu, M. Bartoli, Leca Morariu, Tr. Cantemir. În literatura populară predomină basmele
relativ scurte, snoavele şi proverbele; puţine poezii populare (culegerea P. Iroaie). Absenţa
scrierilor culte; unica încercare o constituie almanahul Calindaru lu rumeri din Istrie
(Bucureşti, 1905) de A. Glavina şi C. Diculescu, cu texte traduse din dacoromână (limba
română literară) şi influenţate de acesta, inclusiv în grafie; cf. şi unele pasaje redactate în
dialectul istroromân de Leca Morariu în antologia sa folclorică Lu frati noştri. Libru lu
rumeni din Istrie (Suceava, 1928).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Caragiu-Marioţeanu, Matilda, Compendiu de dialectologie română, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1975.
2. Cazacu, Boris, Studii de dialectologie română, Bucureşti, 1966.
3. Coteanu, Ion, Elemente de dialectologie a limbii române, Bucureşti, 1961.
4. Rosetti, Al., Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVI-lea,
Bucureşti, 1968.

31