Cartea I

Aristotel incepe investigatia sa cu privire la ce este binele printr-o observaţie care ţine
în primul rând de o posibilă irarhie a scopurilor urmărite. Pe această cale el ajunge la
concluzia că în fiecare domeniu al activităţii umane există un scop ultim în raport cu care,
celelalte scopuri pe care dorim să le atingem sunt mijloace. Astfel, în domeniul medicinei,
efectuarea unei operaţii, prescrierea unui tratament, sunt toate mijloace pentru atingerea unui
scop ultim care este salvarea vieţii. La fel stau lucrurile cu strategia militară pe care Aristotel
o dă exemplu. Scopul este acela de a câştiga bătălii. În vederea îndeplinirii acestui scop
urmărim nişte scopuri intermediare, sau relative, cum au mai fost ele numite. Urmărim astfel
să confecţionăm frâie, să învăţăm să călărim
Dacă există un scop al actelor noastre pe care-l urmărim pentru el însuşi, iar pe celelalte
numai în vederea acestuia şi dacă nu orice lucru il dorim în vederea a altceva s-ar merge
înainte la nesfarşit, este evident că acest scop trebuie să ne fie binele şi anume binele suprem.
S-ar părea că binele face obiectul ştiinţei cu cea mai mare autoritate şi cu cea mai înaltă
organizare, iar aceasta se arată a fi politica.Ea stabileşte care sunt ştiinţele necesare cetăţenilor
şi pe care trebuie să le studieze fiecare clasă de cetăţeni.Politica stabileşte prin legi ce trebuie
făcut şi ce trebuie interzis, scopul ei imbrăţişează celelalte ştiinţe încât poate fi considerat
binele uman prin excelenţă.
Cercetarea acestui bine nu trebuie extinsă nejustificat. Trebuie urmărit binele şi nu trebuie
găsite răspunsuri la toate întrebările posibile. Aristotel este conştient de marea diversitate în
care concepţiile despre bine se prezintă şi este de asemenea conştient de riscul pe care acestea
îl prezintă : acela de a considera (aşa cum considerau sofiştii, dar poate şi unii reprezentanţi ai
relativismului de azi) că binele este un rezultat al convenţiei.Pe de altă parte filosoful pare să
fie conştient şi de faptul că subiectul moralei nu este unul precis precum cel al matematicii şi
că între natura subiectului cercetării şi gradul de precizie al demonstraţiei există o evidentă
corelaţie : cu cât obiectul e mai precis delimitat (cazul matematicii) cu atât şi demonstraţia e
mai precisă. Cercetarea întreprinsă aici este despre un subiect imprecis delimitat, general şi
putem asuma că şi demonstraţia va fi în termeni generali. De asemenea cercetarea sa nu
vizează cadrul teoretic. Aristotel consideră că obiectul cercetarii sale este unul practic.
În ce priveşte auditoriul ideal pentru tipul de prelegere prezentat de Aristotel putem spune că
acesta trebuie să fie raţional, să ştie să se controleze. Cu privire la vârsta acestui membrilor
auditoriului ne-am putea lăsa păgubaşi de la a doua pagină deoarece el afirmă iniţial că tinerii
nu sunt un bun public pentru că le lipseşte experienţa vieţii practice. Câteva fraze mai târziu
Aristotel pare să revină şi să ne asigure că se referă la o tinereţe nu în ani de viaţă, ci în
calitatea acestor ani de viaţă. Dacă un tânăr a fost însă raţional şi chibzuit se poate încumeta
să citescă cu încredere mai departe
Oamenii tind să perceapă binele şi fericirea conform modului de viaţă pe care şi-l aleg.Există
de fapt trei moduri de viaţă, . Majoritatea oamenilor se arată cu desăvârşire demni de condiţia
de sclav.Firile elevate şi active situează binele şi fericirea în onoare, pentru că onoarea este
mai mult sau mai puţin scopul vieţii politice.Aceştia aspiră la onoare pentru a se convinge pe
sine că sunt oameni valoroşi.
Oamenii concep binele în funcţie de modul lor de viaţă. Un atlet consideră că binele este
câştigarea cursei, un om de afaceri consideră că binele este sporirea profitului. Binele este
ceea ce le produce o plăcere. Aristotel consideră că este apanajul mulţimii obtuze să se
orienteze exclusiv pe plăcerile trupeşti care o condamnă la un mod de viaţă animalic. Există
însă şi un mod mai elevat de a concepe binele : ca pe o onoare, dar cum aceasta ţine exclusiv
de un context social (« ea pare să aparţină mai mult celor care o oferă mai mult decât celor
care o primesc ») ea nu poate fi considerată ca fiind binele căutat de filosof.
Înainte de a trece la examinarea propriu-zisă a binelui Aristotel face referire la alte poziţii
exprimate anterior cu privire la acest subiect. Cel mai important reprezentant pentru poziţiile
concurente cu privire la natura binelui este Platon.
Platon este cel care a introdus doctrina ideilor şi Aristotel nu este de acord cu el şi decide îşi
susţină ideile în ciuda relaţiei de prietenie care îl leagă de acesta pentru că adevărul este mai
important decât prietenia. Astfel, filosoful va face o critică a doctrinei ideilor sugerând pe de o
parte că acestea reprezintă un model explicativ incomplet pentru că nu putem avea o idee, o
formă a posteriorităţii şi a anteriorităţii şi nici una pentru numere. În ce priveşte ideea de bine
acesta nu este de susţinut pentru că binele se poate defini prin mai multe categorii. În funcţie
de timp este oportunitate, în funcţie de cantitate este măsură, în funcţie de calitate este virtute.
Dacă binele ar fi fost ceva unic şi deci dacă ideea de bine a la Platon ar fi sutenabilă el ar fi
fost introdus într-o singură categorie.
Faptul că binele este o idee- şi deci este imaterial nu îl califică drept bine suprem pentru că la
fel cum albul nu este mai alb pentru că dăinuie indefinit în timp, la fel şi binele nu este mai
bun pentru că este atemporal. Aristotel însă este conştient de faptul că atemporalitatea nu este
singura caracteritică a ideii de bine, a binelui în sine.
Polemica cu doctrina ideilor continuă şi Aristotel aduce în discuţie utilitatea cunoaşterii
binelui ca bine, a binelui absolut pentru a ajunge la concluzia ca ceea ce îl interesează nu este
acest tip de bine ci binele realizabil.
Să revenim acum la binele pe care îl căutăm şi la natura lui.Se pare că el diferă de la o
activitate la alta, ca şi de la o artă la alta, pentru că unul este binele vizat de medicină. În
medicină este desigur sănătatea, în arta strategiei victoria, în arhitectura casa. În orice acţiune
sau în orice decizie, binele reprzintă scopul.Fericirea apare ca un bine perfect, autarhic pentru
că ea este scopul tuturor actelor noastre.
Se pare că pentru unii fericire constă în virtute, pentru alţii in prevedere, pentru alţii într-un fel
de pevedere.Sunt unii pentru care ea constă în toate acestea sau într-o parte dintre ele însoţite
de plăcere, sau cel puţin nu lipsite de placere. Alţii în sfârşit adaugă la ele şi bunăstarea
exterioară. Expunerea noastră concordă deci şi cu afirmaţia că fericirea constă în virtute în
general sau într-o anumită virtute, căci fericirii îi este proprie activitatea sufletului conformă
cu virtutea.Acţiunile conforme cu virtutea trebuie să fie plăcute prin sine, mai mult ele sunt şi
bune şi frumoase, şi asta în cel mai înalt grad.Fericirea este aşa dar lucrul cel mai bun, cel mai
frumos şi cel mai plăcut şi aceste calităţi nu sunt separate cum spune epigrama din Delos.