ISTOTIA IDEILOR EDUCAŢIONALE

SOCRATE (469-399 î.Hr.)- Analiza elementelor de gândire pedagogică antică greco-

romană i-au adus pe cercetători la concluzia că primele referiri asupra învăţământului mai
evoluat, activ, în cadrul căruia cel care învaţă este pus în situaţia să gândească, aparţin lui
SOCRATE. în concepţia sa, binele este înnăscut spiritului uman, cunoaşterea lui înseamnă
cunoaşterea de sine „A te cunoaşte pe tine însuţi este începutul înţelepciunii şi cea mai mare
plăcere în faţa căreia toate celelalte trebuie să stea în urmă” ( „Istoria pedagogiei” Eugen
David, pag 5)

Educatorul este, în concepţia lui Socrate, cel care trebuie să îl facă pe discipolul său conştient
de capacităţile de care dispune pentru a descoperi noi adevăruri, dar şi de efortul propriu de
gândire pe care trebuie să îl depună pentru a realiza acest fapt. Metoda sa, numită şi metodă
socratică sau maeutică avea să devină peste secole una dintre principalele metode ale
învăţământului activ bazată nu atât pe transmiterea cunoştinţelor de către profesor, cât pe
cercetarea, prin conversaţie, a ceea ce poate fi acceptat ca adevărat. Urmarea firească a unei
asemenea concepţii cu privire la cunoaştere, la educaţie, era că virtutea, fiind ştiinţă, poate fi
învăţată, că este destul a cunoaşte binele pentru a-l săvârşi. „Nimeni nu este rău cu bună
ştiinţă” spunea Socrate; omul rău este un ignorant, omul bun este înţeleptul. ( „Istoria
pedagogiei” Eugen David, pag 6)

”Educaţia este imblânzirea unei flăcări, nu umplerea unui vas „( https://1cartepesaptamana.ro/40-

de-citate-despre-educatie/ 13.12.2018)

PLATON(427-343 î.Hr.) -Ca prim discipol al lui Socrate, PLATON avea să continue şi,
totodată să dezvolte ideile despre educaţie ale învăţătorului său. Platon este creatorul
binecunoscutei Akademia (388 î.Hr.), şcoală de înaltă cultură, înfiinţată de el lângă gimnaziul
închinat lui Akademos. În această şcoală, prioritar filosofică, el s-a ocupat şi de educaţia şi
instruirea practică a tinerilor, aspecte tratate pe larg în două dintre principalele sale lucrări:
„Republica” şi „Legile”. Ca şi Socrate, credea că omul poate fi format pentru viaţă şi pentru
societate, în primul rând, prin intermediul educării lui morale. Spre deosebire de profesorul
său însă, Platon considera că dacă într-adevăr virtutea poate fi învăţată, acest lucru era pe
deplin posibil numai dacă cel care îi îndrumă pe tineri este el însuşi un virtuos .( „Istoria
pedagogiei” Eugen David, pag 6)

“Cea mai eficientă educaţie pentru un copil constă în joaca lui cu lucruri frumoase”

„Marea nedreptate nu porneşte de la oameni obişnuiţi, ci dintr-un suflet nobil corupt printr-o
educaţie greşită.”( http://www.citatepedia.ro/index.php?q=despre+educatie+platon
-13.12.2018)

Jean-Jacques Rousseau(1712-1788) -Autor al binecunoscutelor „Confesiuni” sau a

„Contractului social” (1762), J.J. Rousseau (1712-1788) a rămas cunoscut în conştiinţa
umanităţii mai ales ca autor al romanului pedagogic „Emile sau despre educaţie” (1762)
Educaţia, în concepţia sa, nu trebuie să constea în a pregăti copilul pentru viitor sau în a-l
forma într-un anumit fel; ea trebuie să fie viaţa însăşi a copilului. Pentru aşi argumenta crezul
pedagogic, el exprimă convingerea de mai sus, chiar la începutul lucrării sale „Emile” prin
cuvintele „Totul este bun aşa cum iese din mâinile creatorului, totul degenerează în mâinile
omului”. Şi tot aici continuă „...omul nu vrea nimic aşa cum a făcut natura, nici chiar pe om;
vrea să-l dreseze şi pe el, ca pe un cal de manej; vrea să-l potrivească după planul lui...”.
Desigur, Rousseau nu neagă aici capacitatea formativă a educaţiei, rolul ei în formarea
copilului, ci îşi exprimă totalul dezacord faţă de sistemul educativ în care trăia, dorinţa ca în
procesul de educaţie să i se asigure omului (copilului) întreaga libertate de manifestare. .
( „Istoria pedagogiei” Eugen David, pag 16)

Tot ceea ce n-avem de la naştere şi de care avem nevoie când suntem mari, ne este dat prin
educaţie. Această educaţie ne vine de la natură, de la oameni sau de la
lucruri(https://laurentiumihai.ro/citate-despre-educatie/ 13.12.2018)

Johann Friedrich Herbart (1776-1841) -Dacă pedagogul elveţian Pestalozzi a încercat să

fundamenteze ştiinţa despre educaţie pe natura umană şi pe cunoaşterea ei, J.F. Herbart
(1776-1841) a fost cel care a încercat o astfel de contribuţie, în primul rând teoretică, pe
psihologie şi etică. Aceasta pentru că, în concepţia sa, etica este disciplina care ne arată care
este scopul educaţiei, iar psihologia întrucât ne arată cum trebuie să acţionăm pentru a
îndeplini un scop. Herbart încearcă să construiască el însuşi o etică şi o psihologieAstfel,
concepţia sa etică se va constitui pe următoarele idei etice, considerate de el ca fiind
fundamentale: a) Ideea de libertate interioară care exprimă armonia dintre judecată şi voinţă;
omul care acţionează în acord cu gândurile sale este un om liber; b) Ideea de perfecţiune care
exprimă aspiraţiile şi năzuinţele superioare ale omului şi subordonarea lor unui scop; c) Ideea
de bunăvoinţă care trebuia să exprime armonia dintre voinţa unui om şi a celorlalţi, tendinţa
lor de a evita conflictele; d) Ideea dreptului exprimă capacitatea de a simţi când ceva e drept
sau nu şi, în funcţie de acesta, renunţarea la conflicte; e) Ideea de echitate exprimă
recunoaşterea faptului că binele trebuie răsplătit cu bine, răul trebuie pedepsit.( „Istoria
pedagogiei” Eugen David, pag 19)

"O mama bună face cât o mie de profesori."( https://www.diane.ro/2012/09/profesori-citate-

aforisme.html -13.12.2018)

J. Dewey (1859-1952)- Conceptul fundamental pentru Dewey era cel de experienta

analizat în sensul de interacţiune organism-mediu. Orice experienţă se întemeiază pe acţiune
şi cunoastere. Dacă acţiunea desfăşurată va avea succes, ipoteza de la care s-a pornit, va
deveni astfel un adevar şi va constitui pentru acţiunile viitoare un instrument eficient de
soluţionare a problemelor. Cea mai importanta lucrare a sa care vizează aspecte pedagogice
(„Democraţie şi educaţie”) tratează pe larg problema educaţiei în noile condiţii social-
economice. Noul tip de şcoală trebuia astfel să fie centrat pe elev, să cultive iniţiativa şi
independenţa acestuia. În consecinţă, procesul educativ desfăşurat în noul tip de şcoală trebuia
să urmarească, deopotrivă ambele aspecte ale acestuia: psihologic si sociologic(„Istoria
pedagogiei” Eugen David pag 25)

El este impotriva metodelor de predare pentru că acestea ţin de profesor. Nu este însă
impotriva acelor metode care, odata utilizate şi verificate, au dus la succes. O astfel de metodă
este metoda problemei. Elementele acesteia sunt ăn fond, momentele care caracterizează orice
proces de investigare ştiinţifică:
a) Crearea unei situaţii empirice;
b) Formularea problemei;
c) Reactualizarea experienţei anterioare;
d) Formularea ipotezei şi verificarea validităţii ei.
Prin intermediul acestor momente, Dewey dorea să ţină sub control desfăşurarea procesului
educativ astfel încât metoda utilizată să favorizeze învăţarea ca descoperire de noi adevaruri şi
nu ca acumulare de informaţii transmise de către alţii.( „Istoria pedagogiei” Eugen David pag
26)

Educaţia nu este pregătirea pentru viaţă, educaţia este viaţa însăşi.

(http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=John+Dewey – 13.12.2018)

Adolphe Ferrière -Termenul de “şcoală activa” a fost elaborat de către Pierre Bovet şi a
fost inspirat de teoria lui J. J. Rousseau care a evidenţiat rolul pe care il poate avea libertatea
de actiune a copilului în propria educaţie. Orice individ se caracterizează, în concepţia lui A.
Ferriere nu numai prin interes, ci şi prin capacitatea de effort şi de creaţie care îşi au izvorul
tot în elanul vital. Aceste capacităţi sunt cel mai deplin puse în evidenţă prin activitatea
manuală care asigură un proces al dezvoltării copilului sub toate aspectele: fizic, intelectual,
socio-moral. Ferriere pledează pentru un învăţământ bazat pe activitatea elevilor. El
evidenţiază valoarea unui asemenea învăţământ legat de muncă, de viaţă, care le ofera copiilor
cel mai eficient mijloc de pregătire a lor pentru o integrare rapidă şi eficientă în profesiune şi
în viaţa socială conform principiului “omul potrivit la locul potrivit”.

Rolul profesorului se limitează la a creea mediul favorabil din care elevii îţi vor extrage forţa
de care au nevoie şi de a-i orienta spre ceea ce concorda cu interesele şi aspiraţiile lor( „Istoria
pedagogiei” Eugen David pag 28)

„Adevarata munca este o activitate spontana si inteligenta  care se exercita dinauntru in afara
…. Acela care, inca din frageda copilarie va fi invatat sa munceasca, … pentru care, cu alte
cuvinte, scoala vietii va fi o scoala cu adevarat activa, acela va sti sa mearga departe, drept
inaintea lui”.( https://anatolbasarab.ro/conceptia-lui-a-ferriere-cu-privire-la-rolul-scolii-active/
13.12.2018)

G.G. Antonescu- Tot ceea ce se opunea concepţiei herbatiene era considerat de

Antonescu ca fiind doar o moda trecătoare. De aceea el s-a străduit s aducă o contribuţie
personala atat in pedagogia generala, cat si in didactica fara a-l contrazice insa pe Herbart.
Credea că acest lucru este posibil prin adaugarea unor idei inspirate de “şcoala activă” la
teoria herbartiana constituind ceea ce avea să se numească “şcoala activă integrală” sau
“şcoala formativ-organicistă”. Pedagogia formativ-organicistă concepea educaţia ca pe o
acţiune care urmăreste nu atât informarea elevului, cât formarea spiritului acestuia. Această
formare trebuia să ţină însă seamă de “condiţiile organice ale sufletului individual al elevului”
( „Istoria pedagogiei” Eugen David pag 29)

„Adevăratul educator se îngrijeşte mai mult de propriul său caracter şi de propria sa activitate
decât de acelea ale copilului” G.G.Antonescu (https://www.crestinortodox.ro/credinta-pentru-
copii/educatia-copiilor/texte-alese-despre-educatie-79118.html -13.12.2018)

Jean Piaget-Una dintre cele mai cunoscute teorii asupra învăţării este cea care analizează
învăţarea din perspectiva unui proces de elaborare a structurilor operaţionale necesare oricărui
individ pentru a adopta un comportament adecvat într-o situaţie dată. Această teorie a fost
elaborată de către Jean Piaget şi mai poartă denumirea de teoria psihogenezei operaţiilor
intelectuale sau , altfel spus, teoria echilibrării progresive a asimilării şi acomodării.
Cercetarile sale au fost indreptate mai ales spre studiul formării şi dezvoltării inteligenţei.
Inteligenţa se naste din acţiune şi este o formă superioară de adaptare optimă. La rândul ei,
adaptarea este rezultatul interdependenţei a două componente: asimilarea de noi informaţii şi
acomodarea care presupune o restructurare a modelelor de cunoastere, depăşirea stării
anterioare prin procese de extensiune, comprimare, transformare a existenţei cognitive
( „Istoria pedagogiei” Eugen David pag 30 si 31)

„Principalul scop al educaţiei din şcoală ar trebui să fie conturarea băiatului şi a fetei de a fi
capabili să descopere noi lucruri, şi nu doar să ştie simple repetări ale generaţiilor trecute.”(
http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Jean+Piaget -13.12.2018)

P. I. Galperin- Pornind de la structura operaţională a activităţii umane şi de la teoria

privind orientarea tipurilor de activităţi cognitive-reflectorii şi acţionale, psihologul rus P. I.
Galperin a formulat teoria formării pe etape a diferitelor tipuri de acţiuni mintale, a
cunoştinţelor şi convingerilor. În concepţia sa, acţiunea are două însuşiri fundamentale: a)
Orientarea care semnifică operaţia prin care se evidenţiau notele caracteristice ale situaţiei
respective şi coordonarea acţiunii în cauză; b) Execuţia, ca transformare a obiectului
(situaţiei) în funcţie de obiectul urmărit.Spre deosebire de J. Piaget care considera că pentru
elaborarea unei anumite structuri operaţionale trebuie parcurse nişte stadii precis determinate,
Galperin arată că este posibil ca aceste operari să se constituie prin dirijarea activităţii psihice
a copilului. ( „Istoria pedagogiei” Eugen David pag 31)

S. Freud-Aplicarea psihanalizei în pedagogie a fost gândită chiar de fondatorul ei care era

convins că atunci cănd copilul devine neatent, recalcitrant, are insomnii etc., tratamentul care
îi va fi necesar va trebui să îmbine influenţa analitică cu măsurile educative. Educaţia în grup
şi prin grup (mai ales şcolar) este benefică pentru copil. Intrând în colectiv, copilul este
obligat să îşi domine tendinţele condamnabile, să se raporteze mai mult la alţii şi să îşi
contureze mai precis „Eul său”. Aplicaţia cea mai largă a psihanalizei în domeniul pedagogiei
se realizează la nivelul relaţiilor profesorului cu elevii săi. Eficienţa activităţii educative
desfăşurată de către profesor este determinată de caracterul şi intensitatea activităţii prin care
elevii se simt legati de profesor( „Istoria pedagogiei” Eugen David pag 32)

SOCRATE (469-399 î.Hr.)

Metoda lui Socrate a devenit peste secole una dintre principalele metode ale
învăţământului activ bazată nu atât pe transmiterea cunoştinţelor de către profesor, cât pe
cercetarea, prin conversaţie, a ceea ce poate fi acceptat ca adevărat.Acesta a fost o sursă de
inspiraţie pentru mulţi gânditori cum ar fi Platon, primul discipol al lui Socrate. Aceştia
credea că omul poate fi format pentru viaţă şi pentru societate, în primul rând, prin
intermediul educării lui morale, spre deosebire de profesorul său însă, Platon considera că
dacă într-adevăr virtutea poate fi învăţată, acest lucru era pe deplin posibil numai dacă cel
care îi îndrumă pe tineri este el însuşi un virtuos. Educatorul este, în concepţia lui Socrate, cel
care trebuie să îl facă pe discipolul său conştient de capacităţile de care dispune pentru a
descoperi noi adevăruri, dar şi de efortul propriu de gândire pe care trebuie să îl depună pentru
a realiza acest fapt