Temă

Pedagogul : Johann Heinrich Pestalozzi

1 ‚’’ omul devine om numai prin educație ‚’’
( Cum își învață Gertruda copiii ,1977)
Evaluare idee :
Puternic impresionat de opera lui
Rousseau , mai ales Emil , își propune să trăiască
la țară ,în mijlocul naturii , devotându-se
îmbunătățirii condițiilor de viață ale celor din
mediul rural .
În a doua operă fundamentală a sa –
Cum își învață Gertruda copiii - își prezintă
concepția despre educație și învățământ .
Ca și Comenius , Pestalozzi a avut o
mare experiență educațională , întemeiată pe
bogate lecturi și împletită cu alese convorbiri
filosofice , care i-au stimulat spiritul creator .
Într-un fel , Pestalozzi și-a continuat predecesorii ,
dar i-a și depășit , pregătind apariția altor mari
teoreticieni , de numele cărora este legată
constituirea pedagogiei ca disciplină științifică –
Herbart și Diesterweg -, precum și a
teoreticianului educației la vârsta preșcolară –
Frobel .
 Una dintre marile contribuții pestalozziene
o constituie cerința respectării legilor naturii în
procesul educației . Ca și Comenius și Rousseau ,
Pestalozzi este adeptul ideii de conformitate a
educației cu natura . Dacă pedagogul ceh avea în
vedere conformitatea cu natura fizică , iar
J.J.Rousseau - cu natura copilului , Pestalozzi viza
natura omului în genere , ale cărei legi de
dezvoltare le considera făcând parte din legile
naturii fizice .Totodată , individul uman , aprecia
Pestalozzi , repetă drumul parcurs de societate în
devenirea sa culturală .
Așează la baza procesului educațional legi ale
dezvoltării individuale și ale dezvoltării sociale .
Omul apare astfel ca operă a naturii , a speciei și
a sa proprie .
Deși adept entuziast al lui J.J.Rousseau , în
ideea prezentată mai sus el adoptă o poziție mai
realistă,apreciind că educația este un proces de
dezvoltare , dar aceasta este posibilă numai prin
intervenția educatorului , dacă acesta nu
intervine , forțele native ale copilului fie se
atrofiază , fie se dezvoltă prea încet .
În realizarea procesului paideutic ,
educatorul va ține seama că ființei umane îi sunt
proprii anumite ‚’’ forțe interioare ‚’’ , care tind
să se manifeste și care au nevoie pentru a se
dezvolta , să fie stimulate prin exercițiu . Iată
premisa unei educații întemeiate pe activitatea
copilului .
Pestalozzi avea încredere în
puterea educației. „Omul devine om numai prin
educație.“ Dar ce fel de educație poate realiza
umanizarea omului? Numai o educație care să
plece de la natura omului şi să fie conformă cu
aceasta. Şi care este specificul naturii omeneşti?
În ce constă ea? În urma unei bogate experiențe
pedagogice, încercatul Pestalozzi, în ultima sa
operă, intitulată sugestiv  Cântecul lebedei, dă un
răspuns memorabil, aproape evanghelic: „Trebuie
să accept că nu trecătorul meu trup sau sângele
meu şi nici sensul animalic al poftelor omeneşti
sunt cele ce constituie omenescul naturii mele
sau însăşi natura umană, ci dispozițile inimii
mele omeneşti, ale spiritului meu şi ale puterii
mele creatoare constituie esențialul naturii
umane“.

Din multitudinea factorilor care pot

influența cursul existenței umane, educația are,
fără doar şi poate, rolul primordial. Educația
clădeşte piloni esențiali, iar lipsa ei naşte monştri.
Omul nu este nimic decât ceea ce face educația
din el .
 2. ‚’’ Am căuta să descopăr legile
conform cărora spiritul omenesc , în
puterea propriei sale naturi , este supus în
dezvoltarea sa . Știam că aceste legi trebuia
să fie aceleași cu ale naturii fizice și eram
sigur că o să-i găsesc firul care să-mi
servească pentru a urzi planul unei
metode de învățământ general psihologic
‚’’ ( J.H. Pestalozzi , 1977 ,p . 63 )
Evaluare idee :
O altă mare contribuție a pedagogului
elvețian este aceea de a fi formulat anumite
principii ale educației și de a fi căutat să le pună
în acord cu mersul naturii umane .
În mod deosebit a căutat să întemeieze
desfășurarea procesului de învățământ pe ceea
ce el numea ‚’’ legea după care spiritul nostru se
ridică de la intuiții confuze , la noțiuni clare ‚’’ .
Se aprecia că , pe această cale , pornindu-se de
la legile vieții psihice , se va putea găsi metoda
cea mai adecvată pentru instruire , una care să
poată fi pusă la îndemâna oricărei mame .
Prin ideea prezentată este exprimată , astfel
, ideea că prin cunoașterea legilor activității
psihice este cu putință construirea unei științe a
educației , pregătindu-se astfel opera lui Herbart
și Diesterweg .
 J.H. Pestalozzi considera că idealul educației
este de a ridica omenirea la umanitate , prin
iubire și credință.
3. ‚’’ Ochiul vrea să privească , urechea
să audă , piciorul să meargă , si mâna să
apuce . Dar inima vrea și ea să creadă și să
iubească ; mintea vrea să cugete .’’
( Pestalozzi – ‚’’Cântecul lebedei ‚’’ )
Evaluare idee :
În procesul educației este important, scrie
Pestalozzi în Cântecul lebedei, ca „ochiul să vadă,
urechea să audă, piciorul să meargă, iar mâna să
apuce. La fel, inima să creadă şi să iubească,
mintea să gândească“. Aceasta reprezintă
dezvoltarea completă a ființei umane. Dacă
şcoala actuală vrea să dezvolte numai intelectul
copilului, greşeşte fundamental.
Cu privire la educația omului, Pestalozzi
sintetizează concepția sa în următoarele cuvinte:
„Omul vine pe lume în ceea ce priveşte  trupul,
spiritul şi inima, capabil cu adevărat de
dezvoltare, dar nedezvoltat. El poate rămâne
nedezvoltat, poate rămâne în părăsire, poate fi
rău instruit, dar nu trebuie lăsat în părăsire, ci
trebuie să devină puternic şi agil fizic, inteligent
în ceea ce priveşte spiritul şi moral în ceea ce
priveşte inima“. Pedagogul elvețian este primul
care vorbeşte despre o învățătură pentru trup,
minte şi inimă.  Aşadar instrucția intelectuală,
fizică şi morală este cea care asigură dezvoltarea
complexă şi armonioasă a copilului, maturul de
mai târziu. Neglijarea oricărei laturi creează
dezechilibre periculoase pentru orice copil.
Educația unifică în libertatea ființei omeneşti, prin
credință şi dragoste, totalitatea forțelor omeneşti
pentru scopul misiunii ei finale, crearea unui om
nou.
Constatarea aceasta îl îndeamnă pe Pestalozzi să
asemene pe educator cu un grădinar: „Grădinarul
nu face nimic în ce priveşte esența creşterii şi
înfloririi plantei; esența creşterii şi înfloririi ei stă
în ea însăşi. El o plantează şi o udă, iar
Dumnezeu asigură prosperitatea. Nu grădinarul
este acela care deschide rădăcinile copacilor, ca
ele să primească binecuvântarea pământului; nu
este el acela care separă măduva copacilor de
lemnul lor, iar lemnul de coajă şi aşa părțile
separate le conduce de la rădăcină până la
ramurile cele mai îndepărtate ale copacului şi în
separarea lor necondiționată, le ţține împreună,
în veşnica unitate a esenței lui interne şi prin
aceasta ajunge la rezultatul care asigură
existenţa lui, fructul copacului. Din toate acestea
grădinarul nu face nimic. El udă numai pământul
uscat, pentru ca rădăcinile lui să nu se atingă de
el ca de o piatră, el dirijează numai apa
stătătoare, ca ea în oprirea ei să nu devină
mlăştinoasă“.