PAUL PĂUN

MAREA
PALIDĂ

COLECŢIA
SUPRAREALISTĂ
Port între buze viaţa unui ou
şi între pleoapele încă închise algele plânsului,
numai pustiul cunoaşte această teribilă ploaie
trecând odată cu păsările prin oasele feţei,
numai pustiul cunoaşte această zăpadă amară
în fiecare palmă deschisă, în umerii rupţi,
în fiecare gură a inimii.

Port încă în degete fumul, cuţitul şi floarea,

pielea cadavrului dulce ca braţele nopţii,
fruntea lui de ciorap de mătase,
baia umplută cu voaluri de frunze
unde mâinile lui atârnă în apele mării.

Nu am costum mai frumos, nopţile vara,

port pielea lui transparentă pe umeri,
cu zâmbetul scos peste o mască lichidă
asemenea părului rezemat de o stâncă
plimb corpul tău risipit în genunchii prăpastiei
şi paşii pe care îi pierd se continuă cu umbrele
paşilor.
Port acum în mâini o lampă de flăcări,
o corabie mică şi un ochi de găină,
urcat pe o pâine muiată în sângele tău
spun încet numele focului
spun numele morţii atât de încet
cât şarpele lacrimii pe pielea udă de lacrimi
atât de încet cât numai forma lor făcută în gură
şi căzută în mâini,
ţin într-o mână forma numelui focului
şi în cealaltă mână forma numelui morţii,
urcat pe o pâine muiată în sângele tău
privesc cum se ard reciproc aceste ciudate
obiecte.

Tu trebuie să apari la această întâlnire

ascunsă de ploaia incertă a părului,
prin faţa ochilor tăi trec păsările goale umplute
cu apă
de dimensiunea atleţilor,
între tine şi celelalte fluvii trec poduri de apă
peste fluvii de apă,
la marginea lui peisajul îşi topeşte încet
ultimele pietre şi lemne.

Mai dură decât picătura care cade pe ţeasta

jupuită a condamnaţilor acestui supliciu,
mai seacă decât cavitatea orbitei albită de soare,
mai goală, mai departe decât plantele
îndrăgostite de carne,
mai moale ca pulpele somnului,
tu laşi să îţi crească din şolduri un val de albuş,
de filamente
spumoase,
eu las să îmi crească, în largul salon, douăzeci şi
una de unghii sordide.

Şi totuşi între noi e un voal ciuruit,

e o baltă superbă
crescută din ceea ce cade din noi, aburi sau
fluturi
care ne continuă, care se urcă pe noi într-un mod
incestuos,
asfixiant,
deschidem ochilor care se bat două pleoape
scleroase
şi mâinilor care se clatină un câmp de
putregaiuri aprinse.
Între noi e un voal inflamabil
făcut din carnea noastră prăfuită de vise,
el acoperă lacuri şi munţi şi o pădure făcută din
păsări,
el intră, prelungit cu o fină dantelă, în gura
animalelor sălbatice,
el moaie o mână întreagă în sexul pădurilor,
cu un zâmbet străin şi cuţitul permanent între
umeri
şi pielea care nu acoperă nimic decât depărtarea
unde ochii nu se mai văd
şi mâna dusă la ochi
creşte şi zboară-n tăcere.

Eu calc uneori prin aceste ţinuturi

după ce de pe umeri îmi cade pelerina făcută din
oase,
înăuntru obiectele, organele plutesc pe un fluviu
închis,
în aer o barcă se leagănă, ameţitoare,
între mâini, între degete,
curge zăpada din suluri de sticlă, din lentile
topite,
în ochi, până în fund, aleea de nori şi după ei
ploaia,
ploaia albă, ploaia mâinilor spărgând o fereastră,
eu calc uneori prin aceste ţinuturi
mai alb decât ele, decât cenuşa lor, decât setea,
mai alb decât setea şi decât potopul,
mai alb decât fruntea pe care varul apare sub
fard sau sub năduşeală.

Cu o pelerină de oase, de sticle, o pelerină de

apă stagnantă,
pe o alee de ample, sfâşiate fotolii, de arcuri,
eu trec sau aştept prin aceste ţinuturi.

Ascunsă de atâtea ori,

o dată de pleoape,
o dată de apartele ghipsate atârnate de ele,
o dată de rolul de păianjeni şi insecte mişunând
în aceste aparate
şi o dată de mila mea, îmbrăcat în călău, în
cadavru,
între tine şi palmele care tremură întinse
animalele cad la pământ umplute cu cârpe,
boi şi mari animale întregi căzute din largi
înălţimi
se zdrobesc între tine şi mâinile mele întinse.

Frumoasă, cu zâmbetul ars,

şi atât de tăcută din braţe, din umeri, din sâni,
atât de tăcută, cu un zâmbet de somn,
te clatini încet
pe tulpina subţire care îţi creşte din pântec.

Eu trebuie să trec printre aceste animale

înarmat până-n dinţi cu cuţite, cu foarfeci
şi câteva lupe imense,
eu trebuie să trec,
tu eşti atât de albă, departe,
eu tac în mijlocul lor, scuturat de o spumă
sfioasă.

Absentă şi înecată în dantele,

în mijlocul odăii adusă în câmpie
pentru vizita ta,
fotoliul de ceară,
cuierul,
covorul de păr
şi o lampă
înecată-n dantele,
frumoasă ca femeia unei femei,
ca flacăra unei femei
cu degete de plante agăţătoare tăiate din rădăcină
îmi intri în ochi ca în două castele pustii
din care fantomele fug de frica incendiului,
privirile tale se opresc pe panica inimii
inima mea priveşte atentă ca o pasăre,
pasărea din mâinile tale moare încet,
alături de buze păstrezi un pahar neatins,
paharul din gura mea se varsă liniştit la picioare,
în somn sau poate în moarte obiectele se ating
peste buzele noastre.

Cu ochii de plasă imensă fluturând pe câmpie

cât de graţios îmi arăţi
piciorul gol rămas cu câţiva paşi în urmă
şi sânul fumegând ca o ceaşcă de lapte.

Dar nu sunt pustii acele castele, tu ştii,

într-o cameră neagră stă singură o femeie de
sticlă
şi în sala cea mare părul iubitelor mele prins în
cuţite.
Eu însumi sunt aici, într-o odaie complet
inundată
şi cu pereţi de oglindă,
mă mişc între ei mai lent decât peştii tristeţii
cu obrazul gol în oglinzile goale nu mai cunosc
un obraz care arde peste oasele roase de vânturi
şi unul care tace cu pielea întinsă pe el ca o
simplă oglindă
În ochii tăi deschişi cu mult peste marginea lor
cu pieptenul moale descurc animalele galbene de
hibernare
şi în gâtul tău curge o rochie lichidă.

Acum miroşi a cal despicat, a sală de morgă,

de atâtea, de atâtea ori interzisă, ascunsă,
între gambele mele când merg
pielea ta se întinde, se strânge odată cu paşii
între buze am capul tău prefăcut într-o baltă de
păr
în timp ce pe braţe
atât de alb şi de clar,
ţin corpul tău cât o linguriţă.

Pun jos acest obiect, acest minim cadavru

şi scutur din păr un fulg sau o lumânare
în faţa oglinzii atârnată-n copac
tai de pe os un obraz
de o graţie cam demodată
şi unul care e o cutie de lemn
parfumat cu mătase.

Pun jos aceste rudimentare obiecte

ţin minte bine numele unui cuţit
numele unei sticle de lampă
spatele lungi al acelui copil
fruntea şi pântecul
ţin minte bine pleoapa ascunsă în pernă
colţul de buză
peştii desculţi pe bomboanele calde
prea moi, ţin minte
prea calde, prea moi,
şi atât de dulce, prea dulce în gât
în comparaţie cu gustul acestui topor.

Ţin minte, număr, aproape 22 de obiecte

pun jos lângă tine,
obiecte de pompe funebre cu penele negre
stâlpi şi pahare,
pereţii de piele, de sticlă în odăi,
ţigara, tremurul degetelor, cuţitul
tot ce pot să fac cu dragostea mea
aşa cum ridic pânzele lungi, braţele, pleoapele,
obiectele comune dragostei şi crimelor,
pun
jos
o dată cu mâinile
sticla de lampă, canula, osul de peşte
batista, briceagul şi 30 de lei,
şi totuşi între noi e un fulg îmbrăcat în călău
un cadavru cât o mică păpuşă – fără nici o
explicaţie,
mă hotărăsc să mă dezbrac,
cu lenta paloare a unei femei
cu fulgerătoarea strălucire a unui cuţit,
nu sărut, nu ucid
mă dezbrac şi mă culc cu această păpuşe
cadavru.

Mai gol ca de pierderea cerului, de pierderea

umbrei,
mai ud decât plapuma ruptă de câini în mijlocul
pieţei,
înconjurat de prăpăstii mobile,
cu voalul rătăcit din părul tău plutind între
degete,
cu o singură lacrimă pe care obrazul o suge,
cu mâini de argint,
cu părul şi obrazul ţesute într-o singură mască
informă,
la gât cu prosopul negru
şi cu gâtul deschis,
mai trist ca un nor, ca un fulg,
ca o bucată de vată,
cu mâna totdeauna pe umărul meu
atât de difuz
ca plapuma ruptă de câini în mijlocul pieţei,
mai gol decât inima mea
în jurul meu prăpastiile şi arborii moi
întind între ei o gumă fierbinte, o pastă filantă
pe care cresc arbori, în care se cască abisuri, pe
care cresc arbori şi aşa mai departe
o pastă pneumatică strict interzisă păzită de
trăsnete
şi de norii mai calzi ca zăpada care îţi ninge pe
buze,
în jurul meu
resturi rămase după o lungă furtună
în care, cu ochii închişi şi acoperiţi cu ambele
mâini,
deosebesc albele cioburi de sticlă rămase din
tine.
Atât,
doar tac şi mă mişc
cam încet,
cam departe de toate
între un copac şi o câmpie spartă în mici
bucăţele
sub buze paharul vărsat şi la ochi
mâinile lipite pentru totdeauna
în timp ce la spate un zid ciuruit e mereu
atât de aproape.

Pe câmp se întind acum foarte multe paturi

de fier şi cu pernele, cearceafurile atârnând între
ele bătute de vânt,
a plecat toată lumea
sau eu trebuie să dorm în toate aceste schelete.
La spate e fumul,
de jur împrejur, sufocant, peisajul topit
răsuflă adânc, se opreşte, răsuflă,
e un teren de duel
în care sunt singur
şi unde trebuie să cadă cineva la o oră precisă.

Înconjurată de aburul nebuloaselor,

cu ochii de ploaia dinaintea dimineţii,
cu sâni de sărut,
cu gura singură, cu sânii singuri pe lume,
cu părul un zid dărâmat de salve de gloanţe,
înconjurată de somn,
cu şoldul din perna neantului rezemată de munţi,
iubită
şi de atâtea ori, de atâtea ori neatinsă, pierdută,
găsită,
iată cum trec lângă tine cu buzele albe
o mică furnică deschide în frunte o largă câmpie
şi aţe de sânge îţi strică frumos răvăşita ţinută.

Aşa, în oraşul inundat până dincolo de marile

oceane,
paşii tăi curg în tăcere lângă o singură floare în
flăcări,
mişti buzele, buzele ca două păpuşi perpetuu
mobile
una de culoarea cerului, cu miros de ceasornic,
cealaltă
de culoarea pământului pe care îl laşi gol
absolut gol de orice prezenţă umană.

15 mai 1945