UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

FACULTATEA DE MEDICINĂ
SPECIALITATEA MASTER NUTRIŢIE CLINICĂ ŞICOMUNITARĂ

PEDAGOGIE I
2013-2014

MASTERAND: PASTOR PATRICIA MARIA

- 2014-
A)Fundamentele pedagogiei:

1. Pedagogia – ştiinţă a educaţiei.

Din punct de vedere etimologic , termenul de “pedagogie” deriva din limba greaca, si
anume din “pais”sau “paid” insmnand “copil” si din “ago” sau “agoche”, care  inseamna”a
comduce, a se ocupa de cresterea copilului”. Pedagogia studiaza esenta trasaturilor fenomenului
educational, scopul si sarcinile educatiei, valorile si limitele educatiei, continuzul educatiei,
principiile ei, metodele si formele de desfasurare ale procesului educational. 
    Pana la constituirea ei ca stiinta, pedagogia a evoluat treptat de la empirism la stadiul actual,
evolutia ei fiind mai lenta decat cea a altor domenii de preocupari, date fiind complexitatea si
specificitatea obiectului sau de studiu. 
    
Pedagogia s-a constituit ca stiinta intrucat raspunde pozitiv urmatorilor parametrii:
1. Are obiect propriu de studiu - educatia;
2. Are anumite legitati proprii fenomenului educational;
3. Are metode si procedee specifice pentru investigarea fenomenului educational;
4. Are o finalitate precisa - desavarsirea personalitatii umane.
Pedagogia ca stiinta are dubla semnificatie: 
a. teoretica, explicativa pentru ca ofera teorii, cunostiinte stiintifice despre fenomenul
educational;
b. practica, intrucat ofera metode, mijloace, procedee, tehnici de lucru pentru educatie.
Spunem ca pedagogia este o stiinta integratoare a educatiei intrucat in explicarea
fenomenului educational apeleaza la alte stiinte umaniste ca: psihologie, sociologie, anatomie,
teologie, si altele, asadar raspunde problematicii sale de studiu printr-o viziune interdisciplinara. 

2. Educaţia - obiect de studiu specific pedagogiei.

Educaţia este o realitate psihosocială complexă, cu multe sensuri de aceea educaţia trebuie
abordată la un anumit nivel de conceptualizare ce corespunde pedagogiei ca ştiinţă. Educaţia are
anumite aspecte esenţiale care o determină să fie obiect de studiu specific pedagogiei.
- ca activitate, educaţia se bazează pe personalitatea celui educat pe resursele ce le are
educatul, dar şi pe cerinţele sociale;
- proiectarea educaţiei după funcţie de maximă generalitate (formarea şi dezvoltarea
personalităţii umane), având în vedere corelaţia permanentă dintre educator şi educat;
- exprimarea obiectivelor educaţiei după o concepţie filosofică şi politică ce domină societatea
şi pusă în practică de educator;
- valorificarea tuturor laturilor educaţiei (dimensiunile morală, intelectuală, tehnologică etc),
completate cu noile educaţiei şi cu educaţia formală, nonformală, informală.

3. Funcţiile şi structura educaţiei.

Funcţiile educaţiei sunt consecinţele sociale ale activităţii de formare- dezvoltare a

personalităţii umane, de la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ. Funcţiile educaţiei,
 prin acţiunea factorului subiectiv existent la un nivel de politică pedagogică, sunt exprimate în
termeni de finalităţi ale educaţiei: ideal, scop şi obiective.
a) Funcţia politică a educaţiei vizează formarea- dezvoltarea personalităţii în cadrul procesului
de integrare socială a acesteia şi reduce tentaţia puterii de a folosi educaţia ca mijloc de
„conservare a societăţii”;
b) Funcţia economică vizează valorificarea potenţialului bio- psiho social al personalităţii pe
tot parcursul vieţii pentru integrarea într-o activitate productivă;
Funcţia economică vizează cultura muncii (capacitatea personalităţii umane de a produce
eficient valori materiale şi spirituale) şi cultura tehnologiei (capacitatea personalităţii umane de a
folosi eficient ştiinţa în diferite domenii de activitate).
c) Funcţia culturală a educaţiei vizează formarea- dezvoltarea personalităţii umane prin
intermediul valorilor spirituale validate social în spaţiu şi timp.
Structura educaţiei
Structura educaţiei cuprinde acele elemente componente necesare pentru îndeplinirea
funcţiei centrale a activităţii de formare- dezvoltare permanentă a personalităţii umane. Structura
trebuie să corespundă funcţiilor şi devine funcţională prin interacţiunea dintre elementele sale de
bază:
-subiectul educaţiei – educatorul ce iniţiază educaţia, proiectează şi orientează mesajul
pedagogic;
-obiectul educatiei - educatul care receptează

4. Caracteristicile educatiei morale

În perspectivă pedagogică, educaţia morală reprezintă activitatea de formare și dezvoltare
a conştiinţei morale a personalităţii umane, proiectată şi realizată la nivel teoretic şi nivel practic.
Conţinutul moralei se concretizează în idealul moral, valorile, normele şi regulile morale. Toate
aceste componente constituie structura sistemului moral.
Formarea conştiinţei morale presupune realizarea următoarelor obiective particulare: formarea
reprezentărilor, noţiunilor şi judecăţilor morale, precum şi a convingerilor morale. Include, din
punct de vedere psihologic, două componente: cognitivă şi afectivă. Conduita morală este
obiectivarea conştiinţei morale în fapte şi acţiuni. Din perspectivă psihopedagogică formarea
conduitei vizează atât deprinderi şi obişnuinţe de comportare morală, cât şi trăsături pozitive de
caracter.
Principiile educaţiei morale:
 principiul valorificării resurselor şi a disponibilităţilor pozitive ale personalităţii umane în
vederea eliminării celor negative;
 principiul unităţii şi al continuităţii axiologice între toate formele de proiectare şi realizare a
educaţiei morale;
 principiul diferenţierii educaţiei morale în funcţie de determinările sale particulare (vârstă,
domeniu socioprofesional, context educaţional) şi individuale (structura fiecărei personalităţi);
 principiul corespondenţei pedagogice dintre “teoria” morală şi “practica” morală; principiul
corelării funcţionale între “cerinţele” morale şi “stimulentele” morale.

5. Caracteristicile educatiei intelectuale

Rolul şi locul educaţiei intelectuale în formarea personalităţii.
Intelectul este capacitatea omului de a gândi, de a avea o activitate raţională, de a opera
cu noţiuni. Termenul de inteligenţă are multe note comune cu acela de intelect, la care se mai
poate adăuga capacitatea omului de a cunoaşte, de a înţelege, de a cugeta. Educaţia intelectuală
este o componentă de bază a educaţiei integrale (totale), prin care se asigură asimilarea
(însuşirea) unui sistem unitar de cunoştinţe, pe baza cărora se formează şi se dezvoltă capacităţi
cognitive (de cunoaştere), se stimulează interesele de cunoaştere, se dobândesc priceperi şi
deprinderi de studiu. Latura intelectuală a personalităţii asigură omului posibilităţi nelimitate de
cunoaştere şi acţiune; dezvoltarea personalităţii umane este dependentă de gradul de realizare a
educaţiei intelectuale. De aici şi interesul sporit pentru această dimensiune a educaţiei, acordat în
condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane, când munca fizică are un tot mai puternic
suport intelectual.
Obiective ale educaţiei intelectuale:
- Asimilarea cunoştinţelor şi structurarea lor în sisteme logice.
- Însuşirea şi perfecţionarea tehnicilor de muncă intelectuală.
Rezultatele activităţii şcolare, în general, ale activităţii de învăţare sunt determinate de
măsura în care elevii posedă tehnici de învăţare. „A-i învăţa pe elevi să înveţe” înseamnă, printre
altele, a le forma priceperi şi deprinderi de a utiliza metode şi tehnici de instruire. Analfabetul de
mâine nu va fi cel ce nu ştie să citească, ci va fi cel care nu şi-a însuşit tehnici de învăţare.
- Exersarea şi dezvoltarea proceselor psihice de cunoaştere; formarea capacităţilor
cognitive.
- Stimularea şi cultivarea intereselor de cunoaştere.

6. Elemente de autoeducatie
Autoeducaţia presupune autocunoaştere, autostăpânire, autoconducere.
A învăţa să înveţi şi a dori să te perfecţionezi continuu sunt cerinţe ale educaţiei
permanente, prin care omul contemporan învaţă să fie el însuşi, receptiv la schimbări, capabil să
le anticipeze şi să se adapteze la ele, oferindu-se ca participant la progresul social prin autonomia
sa intelectuală şi moral -civică. Omul care doreşte să se autoeduce permanent, îşi formează
personalitatea echilibrat, poate identifica şi folosi sursele de informaţie, participă la dezvoltarea
societăţii şi la educarea celorlalţi membri ai colectivităţii din care face parte.
Autoeducaţia devine posibilă la vârsta adolescenţei, deoarece tânărul îşi proiectează în
viitor propria persoană, formându-şi idealul în viaţă. El meditează asupra celor învăţate şi
dispunând de un mod propriu de apreciere a valorilor socio-culturale, le interiorizează,
participând astfel la propria sa formare şi dezvoltare. În acelaşi timp autoeducaţia favorizează
asimilarea influenţelor venite din afară prin educaţie, iar pe de altă parte se integrează în educaţia
permanentă sporindu-i eficienţa.

7. Sistemul de educaţie
Sistemul de educaţie se referă la ansamblul instituţiilor unei societăţi implicate în
educaţia oamenilor, într-o anumită perioadă istorică. Ca subsistem al sistemului social global, el
mai este numit “instituţia educaţiei Sistemul educaţional are rolul de a socializa oamenii, astfel
încât să devină membri ai societăţii, să îndeplinească roluri semnificative în reţeaua complexă a
interacţiunilor sociale. Prin învăţarea rolurilor sociale care îi revin, copilul se socializează, adică
deprinde cum să satisfacă aşteptările celorlalţi în legătură cu el.
Sistemul de educatie reprezintă ansamblul organizaţiilor / instituţiilor sociale –
economice, politice, culturale - şi al comunităţilor umane - familie, popor, naţiune; grupuri
profesionale, grupuri etnice; sat, oraş, cartier, colectivitate - care în mod direct sau indirect,
explicit sau implicit, îndeplinesc funcţii pedagogice, de activare şi influenţare a procesului de
formare-dezvoltare a personalităţii umane. Această perspectivă responsabilizează, în plan
pedagogic, întreaga societate.

8. Sistemul de invatamant
Sistemul de invatamant reprezinta principalul subsistem al sistemului de educatie, care se
refera la organizarea institutionala a invatamantului.
In cadrul sistemului de invatamant sunt reunite institutiile specializate implicate in
procesul de educatie, cercetare si cultura, responsabile de realizarea in mod organizat, planificat
si metodic a  dezideratelor educative. 
Sistemul de invatamant, in sens larg, cuprinde “ansamblul institutiilor care participa la
organizarea arhitecturii scolare, adica la derularea generala a studiilor pe cicluri, orientari,
filiere.”
Privit din aceasta perspectiva, sistemul de invatamant are un caracter deschis
incluzand pelanga institutiile scolare si  universitare  cu caracter formal si institutiile specializate
in instruirenonformala, cum ar fi centrele de pregatire profesionala, cluburile, taberele scolare,
programele de radio / televiziune scolara / universitara, pe de o parte si pe de alta parte, diferiti
agenti sociali cu care scoala stabileste relatii  de tip contractual (scolile militare, scolile
profesionale, biserica) sau consensuale (familia, comunitatea locala).
In sens restrans sistemul de invatamant cuprinde institutiile scolare (scoala primara,
gimnaziul, liceul, invatamantul profesional  si superior), organizate pe trepte, cicluri si ani de
studii.Privit din acest punct de vedere, sistemul de invatamant este definit ca sistem scolar,
“specializat in realizarea functiilor pedagogice ale sistemului de
educatie la nivelul procesului deinstruire, in cadrul concret al activitatii didactice / educative.”
 
9. Procesul de invatamant
Procesul de invatamant este un ansamblu de actiuni exercitate in mod constient si
sistematic de catre educatori asupra educatilor intr-un cadru institutional organizat, in vederea
formarii personalitatii acestora in concordanta cu cerintele idealului educational.
Procesul de invatamant se refera la realizarea propriu-zisa a educatiei, la aspectele
psihopedagogice pe care le incumba predarea si asilimilarea cunostintelor. Procesul de
invatamant se desfasoara in cadrul diverselor unitati ale sistemului de invatamant avand
particularitati specifice de la o unitate institutionala la alta. Cel care se ocupa cu cunoasterea
normelor si legitatii, asigurand in acelasi timp materializarea lor, este educatorul. Prin aceasta se
exprima rolul sau conducator in procesul de invatamant. Cunoscand si intelegand imperativele
idealului educational si obiectivele actiunii educative, precum si legitatile procesului de
invatamant, el realizeaza conducerea adecvata a acestui proces.

10. Formele generale ale educaţiei

Formele generale ale educaţiei reprezintă ansamblul acţiunilor şi al influenţelor pedagogice
desfăşurate, succesiv sau simultan, în cadrul activităţii de formare-dezvoltare a personalităţii
umane.
 Clasificarea formelor educaţiei angajează două categorii de criterii:
a) criteriul proiectării: educaţie instituţională / cu obiective specifice instituţionalizate educaţia
formală-nonformală); educaţie noninstituţională / realizată implicit, fară obiective recifice
instituţionalizate (educaţie informală);
b) criteriul organizării: educaţie realizată pe baza unor acţiuni explicite şi influenţe implicite
(educaţia formală-nonformală); educaţie realizată doar pe baza unor influenţe implicite (educaţia
informală).
Educaţia formală reprezintă ansamblul acţiunilor (şi al influenţelor) pedagogice proiectate
instituţional prin structuri organizate sistemic, pe niveluri şi trepte de studii (şcoli, universităţi,
centre de perfecţionare etc.) în cadrul unui proces de instruire realizat cu maximum de
rigurozitate în timp şi spaţiu (plan, programe, manuale, cursuri, materiale de învăţare etc.).
Educaţia nonformală completează educaţia formală într-un cadru instituţionalizat situat în
afara sistemului de învăţământ dar şi în interiorul acestuia, activat prin "organisme şcolare
conexe", extradidactice sau extraşcolare.

B. Teoria si metodologia curricumului

1. Concepte si definitii
Curriculum este un concept–cheie in teoria si practica instruirii si provine din limba
latina, de la “curriculum, -a” – alergare, drum. In acceptiune traditionala, conceptul de
curriculum reprezinta un set de documente scolare/universitare care planificau continuturile
instruirii, un instrument de eficientizare sociala a activitatii scolare/universitare, un program de
invatare oficial, organizat institutional. In acceptiune moderna, curriculum vizeaza sistemul de
experiente de invatare, directe si indirecte, ale elevilor/studentilor. Curriculumul se refera la
programul activitatii educationale, la ansamblul proceselor educative, la activitatile de invatare,
la evenimentele care se petrec in clasa si pune accent pe articularea componentelor procesului de
invatamant: obiective, continuturi, metode de invatare, metode si tehnici de evaluare.

Curriculumul cuprinde insusi continutul procesului de invatamant, care se concretizeaza in

ansamblul documentelor scolare de tip reglator: planuri de invatamant, programe, manuale
scolare, ghiduri si indrumari metodice, materiale-suport. 

2. Fundamentele generale – criterii (filosofic, ştiinţific, psihologic, pedagogic).

Fundamentele teoretice ale curriculum-ului sunt reprezentate de:
-Bazele filosofice;
-Bazele epistemologice;
-Bazele sociologice;
-Bazele psihologice;
-Bazele pedagogice

Bazele filosofice au fost precizate prin:

-raportul cunoaştere-înţelepciune, transpus ulterior în raportul informare/ formare, a constituit
o preocupare de bază în filosofia educaţiei.
-triada libertate/ autonomie/ calitate a vieţii, cele trei valori esenţiale cultivate încă din
antichitate: cunoaşterea, înţelepciunea şi libertatea nu au dispărut din educaţie niciodată, dar au
cunoscut în timp schimbări semnificative.
Bazele epistemologice
Bazele filosofice sunt conectate la curriculum prin finalităţile educaţiei, iar bazele
epistemice sunt conectate prin conţinuturile învăţării şi prin metodologia folosită pentru a se
recurge la învăţare.
Bazele sociologice
Bazele sociologice ale curriculum- ului pot fi înţelese doar într-o permanentă legătură
dintre şcoală şi societate/comunitate.
Un curriculum realist are fundamente sociale externe şi fundamente sociologice/sociale mai
recente.
Bazele psihologice ale curriculum-ului
Bazele psihologice sunt cele mai pregnante şi mai omniprezente, psihologia a determinat
rigoarea pedagogiei, întărindu-i caracterul de ştiinţă a educaţiei.
Bazele pedagogice ale curriculum-ului
Pedagogia şi didactica tradiţională au stat mult timp în umbra unor ştiinţe precum psihologia
şi sociologia şi s-au epuizat căutând un domeniu şi un obiect de studiu specific pentru a accede
la statutul de ştiinţă.

3. Scopurile educaţiei
Definirea scopului educaţional are dificultăţi pentru că aşteptările de la el sunt mari şi pentru
că presupune: perpetuarea culturii, adaptarea socială şi transformarea socială. Datorită unor
confuzii frecvente între idealul şi scopul educaţional se impun următoarele precizări:
-scopul are trei laturi: anticipativă (de proiect), intenţională şi acţional practică;
-idealul este o relaţie între acţiunea socială şi acţiunea educaţională;
-scopul are un grad mai mic de generalitate, este mult mai particular;
-idealul are un grad înalt de generalitate.
Deci, scopul are o determinare social- umană, există în acţiunea umană, prezintă
secvenţe ale modelului de personalitate aşa cum se pot realiza în practica instructiv- educativă.

4. Idealul educaţional
Idealul educaţional reprezintă o relaţie între acţiunea socială şi cea educaţională, fiind un
model , care deşi este proiectat, nu este fix, standardizat ci dinamic şi deschis nevoilor şi
aspiraţiilor sociale.
Idealul educaţiei este tipul de personalitate pe care societatea doreşte să- l formeze la
cetăţenii săi, fiind un compromis între educaţie şi sistemul social.
Modernitatea propune un ideal educaţional ca o configuraţie de valorii fundamentale:
adevărul, binele, frumosul, sentimentul sacrului, legalitatea, libertatea,egalitatea,solidaritatea .

5. Obiectivele educaţiei si instruirii

Reprezintă cele mai concrete ipostaze ale finalităţilor educaţionale şi arată tipul de schimbări
pe care învăţământul vrea să- l realizeze. Obiectivele se referă la achiziţiile de încorporat, fiind
redate în termeni de comportamente concrete, observabile, măsurabile. Analog diferenţierii
ideal- scop vom realiza şi diferenţierea scop- obiectiv educaţional:
- scopul se referă la evoluţii- schimbării mai extinse, din punct de vedere cognitiv, afectiv,
comportamental;
- obiectivele educaţionale se referă la achiziţii concrete, detectabile, observabile în mod
direct.
 Obiectivele se deduc din scopuri şi poartă amprenta idealului existent la un moment dat.
Deci, obiectivele sunt enunţuri cu caracter finalist şi care dau expresia intenţiei de a
produce o schimbare în personalitatea elevului prin implicarea acestuia în procesul de predare-
învăţare.

6. Componentele curriculum-ului:
• un sistem de consideratii teoretice asupra educatului si a societatii
• finalitati
• continuturi sau subiecte de studiu selectionate si organizate cu scopuri didactice
• metodologii de predare-invatare
• metodologii de evaluare a performantelor scolare

7. Tipuri de curriculum
a) În funcţie de forma educaţiei cu care se corelează:
- curriculum formal (curriculum oficial)
- curriculum neformal/ nonformal
- curriculum informal.

b) În funcţie de criteriul cercetării fundamentale a curriculum-ului, distingem categoriile:

- curriculum general/ curriculum comun, trunchi comun de cultură generală/
curriculum central/ core curriculum/ curriculum de bază
- curriculum de profil şi specializat
- curriculum subliminal/ curriculum ascuns/ curriculum implementat.
c) În funcţie de criteriul cercetării aplicative a curriculum-ului, distingem categoriile:
- curriculum formal/ oficial/ intenţionat
- curriculum recomandat
- curriculum scris
- curriculum predat/ operaţionalizat/ în acţiune
- curriculum de suport
- curriculum învăţat/ realizat/ atins
- curriculum evaluat/ testat
- curriculum mascat/ neintenţionat
- curriculum exclus/ eliminat.
d) În funcţie de criteriul epistemologic, distingem categoriile:
- curriculum formal/ oficial
- curriculum comun/ curriculum general/ trunchi comun de cultură generală/
curriculum central/ core curriculum/ curriculum de bază
- curriculum specializat
- curriculum ascuns/ subliminal/ implementat
- curriculum informal
- curriculum neformal/ nonformal/curriculum local.
e) Tipologia Curriculum-ului Naţional operant în cadrul sistemului de învăţământ din România:
- curriculum-nucleu – care reprezintă aproximativ 65-70 % din Curriculum-ul Naţional
- curriculum la decizia şcolii – care reprezintă aproximativ 30-35 % din Curriculum-ul
Naţional şi este alcătuit din: curriculum extins; curriculum nucleu aprofundat; curriculum
elaborat în şcoală.
 8. Planul de invatamant
Planul de invatamant reprezinta un document oficial de proiectare globala a continutului
instruirii, care stabileste, conform criteriilor valorice/pedagogice adaptate la nivel de politica a
educatiei: a) obiectivele pedagogice generale valabile la nivelul intregului sistem de invatamant;
b) obiectivele pedagogice specifice valabile pe niveluri si trepte de invatamant; c) numarul de ore
maxim rezervat instruirii formale/scolare in cadrul fiecarei trepte de invatamant: d) obiectele de
invatamant studiate pe niveluri, trepte scolare; e) succesiunea obiectelor de invatamant pe ani
scolari; f) numarul de ore saptamanal rezervat fiecarui obiect de invatamant in contextul
structurii anului scolar; g) ofertele de educatie nonformala realizabile in contextul timpului real
de invatare al elevului.
Elaborarea planului de invatamant angajeza decizia de politica educationala in activitatea de
identificare a disciplinelor de invatamant necesare pentru realizarea obiectivelor pedagogice
generale stabilite la nivel macrostructural. Criteriile de alegere au in vedere importanta
pedagogica a fiecarei discipline de invatamant in raport cu: varsta psihologica a elevilor,
resursele culturale generale - de profil - de specialitate/profesionale; posibilitatile de interactiune,
realizabile pe verticala si pe orizontala sistemului; normele de igiena a invatarii, obiectivate in
cadrul orarului scolar si a timpului real disponibil pentru studiul individual eficient.

9. Programe scolare
Programa analitică obiectivează conţinutul de bază al învăţământului pentru fiecare
disciplină (obiect de învăţământ
Este documentul care detaliază conţinutul fiecărui obiect de învăţământ pentru fiecare
clasă sau an de studiu. Dacă planul de învăţământ precizează obiectele, programele şcolare
concretizează natura şi volumul cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor ce urmează a fi
însuşite într-o perioadă determinată (de obicei un an şcolar).
Din punct de vedere al structurii sale, programa este constituită din mai multe părţi, după
cum urmează:
a. nota introductivă în care: se prezintă locul şi importanţa studierii disciplinei în pregătirea
tineretului; finalităţile (obiectivele) urmărite; unele îndrumări metodice privind predarea
disciplinei;
b. repartizarea orelor pe activităţi didactice: curs, lecţie, seminar, laborator, lucrări scrise,
recapitulări şi ore la dispoziţia profesorului, diferenţiindu-se de la o formă la alta de învăţământ;
c. conţinutul programei: denumirile capitolelor şi numărul de ore afectate; denumirile temelor şi
subtemelor; denumirile lucrărilor practice – laborator la fiecare temă; alte activităţi;
d. bibliografia pentru profesor şi pentru elevi/studenţi – generală, facultativă şi obligatorie –.

10. Manualul şcolar si auxiliar

Manualul este documentul care dezvoltă şi concretizează conţinutul programei prin
prezentarea sistemului de cunoştinţe şi a acţiunilor ce urmează a fi întreprinse de către elevi
pentru asimilarea lor. Manualul este un document de orientare pentru profesor şi un instrument
de lucru pentru elevi. În principiu, manualului îi sunt atribuite următoarele funcţii:
Funcţia de informare. Orice manual cuprinde un sistem de cunoştinţe sau informaţii
despre un domeniu al realităţii, prezentate şi ordonate cu ajutorul limbajului şi al altor mijloace
(scheme, desene, fotografii, simboluri etc.).
 Funcţia de structurare a învăţării. Se concretizează în structurarea conţinutului predat
urmărindu-se trecerea graduală de la experienţa practică la teorie; de la teorie la aplicaţii; de la
exerciţiile practice la teorie şi de la exemple la abstracţii, în fond realizându-se aplicarea
principiului unităţii dintre senzorial şi raţional – a principiului intuiţiei.
Funcţia formativă. Se exprimă prin posibilităţile pe care le oferă pentru stimularea muncii
individuale îndreptate în direcţia prelucrării informaţiilor, familiarizării cu metodologia
cercetării, aplicării cunoştinţelor în practică, creării unor situaţii-problemă, exersării etc.
Funcţia stimulativă. Constă în declanşarea şi susţinerea unei motivaţii pozitive în activitatea de
învăţare. Manualul trebuie să trezească şi să menţină atenţia şi interesul, să stimuleze curiozitatea
şi să suscite continuu efortul creator din partea elevului. . Elaborarea unui manual ridică multe
probleme de natură psihopedagogică. Didactica se preocupă tot mai mult de precizarea şi
delimitarea obiectivelor predării, exprimate în concepte formativ-instrumentale şi operaţionale.
Important este să ştim ce performanţe trebuie să obţinem în procesul predării unei discipline. În
funcţie de aceste obiective se delimitează conţinutul şi se aleg strategiile didactice ce vor fi
folosite în transmiterea lui. Un manual modern este acela al cărui conţinut este structurat în
funcţie de obiectivele operaţionale pe care le urmăreşte predarea obiectului respectiv. Stabilirea
unei concordanţe dintre obiective şi conţinut solicită concomitent cunoaşterea factorilor
psihologică şi stăpânirea domeniului ştiinţei ce oferă conţinutul obiectului de învăţământ.
Pe linia perfecţionării manualelor, concomitent cu preocuparea pentru îmbunătăţirea
conţinutului lor, asistăm şi la o diversificare a acestor instrumente. Astfel, în ultimul timp au
apărut: „Caietul de muncă independentă pentru elevi”, „Manualul profesorului”, „Fişe de lucru”,
„Fişe programate” etc.

11. Curricumul din perspectiva educatiei permanente si a autoeducatiei  

  Educaţia permanentă reprezintă capacitatea acţiunii educaţionale de integrare funcţional-
structurală a tuturor dimensiunilor (morală – intelectuală tehnologică – estetică – fizică)
şi formelor educaţiei (formală –nonformală –  informală), pe tot parcursul şi în fiecare moment al
vieţii, pe coordonata verticală şi orizontală a sistemului şi a procesului de învăţământ.
Autoeducaţia reprezintă produsul unor cicluri de educaţie permanentă proiectate la niveluri  de
realizare superioară, într-o perioadă de timp semnificativă psihosocial pentru valorificarea la
maximum a potenţialului de autoformare – autodezvoltare a personalităţii umane.Proiectarea
curriculara angajează două orientări pedagogice şi sociale complementare:
 centrarea asupra resurselor personalităţii elevului/studentului etc., exprimată în termeni
de obiective prioritar formative;
 deschiderea obiectivelor – conţinuturilor – metodelor de "predare-învăţare-evaluare" în
direcţia educaţiei permanente – autoeducaţiei – educabilităţii.
oiectarea curriculara.

12. Rolul cercetarii pedagogice

Dezvoltarea stiintei pedagogiei si cea a invatamantului sunt dinamizate de cercetarea
pedagogica. Cercetarea pedagogica si-a adus o contributie importanta, inovatoare, la dezvoltarea
pedagogiei ca stiinta, la descoperirea si elaborarea legilor educatiei, functiilor, laturilor si
continuturilor educatiei si invatamantului, precum si la elaborarea strategiilor cerute de
dezvoltarea, modernizarea si perfectionarea continua a invatamantului si educatiei. Cercetarea
pedagogica reprezinta un factor esential dinamizator al transformarii revolutionare continue a
educatiei si invatamantului.