Constantin Negruzzi s-a născut în anul 

1808 la Trifeștii Vechi (astăzi Hermeziu), din apropierea Prutului, lângă Iași,

fiind fiul lui Dinu Negruț[1], de origine răzășească, ajuns boier în rang de paharnic, și al Sofiei Hermeziu, fiica
logofătului dreptății Iorgu Hermeziu. În anul 1809 mama sa s-a stins din viață.
Costache Negruzzi și-a început învățătura în greacă cu unul din dascălii greci mai cu renume pe atunci în Iași, iar
să citească românește a învățat singur dintr-o carte a lui Petru Maior, precum însuși mărturisește într-un articol
intitulat Cum am învățat românește, foarte interesant pentru detaliile pe care le dă asupra metodelor întrebuințate
de profesorii din acea vreme.
Izbucnind revoluția din 1821, s-a refugiat în Basarabia cu tatăl său. La Chișinău face cunoștință cu poetul
rus Pușkin, care-i trezește interesul pentru literatură și cu un emigrant francez de la care ia lecții de limba și
literatura franceză. Din această perioadă datează primele sale încercări literare: Zăbavele mele din Basarabia în
anii 1821, 1822.
După moartea tatălui său, intră copist la visterie, începând astfel viața politică, cum făceau mulți fii de boieri pe
atunci.
În acest timp publică câteva traduceri de poezii (Mnemon de Voltaire, Prostia Elenei de Marmontel), și câteva
nuvele, care făcură mult efect. Îndemnat de scrierile patrioților de peste munți, studiază istoria și dă la lumină
poemul Aprodul Purice ca un fel de protest indirect la adresa domnului și a boierilor din timpul său.
Ales, în 1837, deputat de Iași în Obșteasca obișnuită adunare, instituită de Regulamentul Organic, apoi ca
funcționar superior și ca director al teatrului (alături de Mihail Kogălniceanu și Vasile Alecsandri), se arată pătruns
de idei liberale și doritor de progres. În 1840 este ales primar al orașului Iași.
Negruzzi nu ia parte la mișcarea din 1848 și mult timp rămâne retras din afacerile statului, reintrând mai târziu ca
judecător, membru în Divanul domnesc (1857) și apoi, sub domnia lui Cuza, ca director al departamentului
finanțelor, deputat și epitrop la Sf. Spiridon.
Se stinge din viață la 24 august 1868, și este înmormântat în cimitirul bisericii din Trifeștii Vechi.

Activitatea literară[modificare | modificare sursă]

Casa memorială Costache Negruzzi de la Hermeziu.

Negruzzi debutează cu traducerea poeziei Șalul negru după Aleksandr Pușkin. Apoi întreprinde traducerea

baladelor lui Victor Hugo, lucrare meritorie, pentru că a căutat să întrebuințeze un vers analog cu al poetului
francez, vers greu de făcut în românește, mai ales în timpul când scria Negruzzi (ex. Pasul de arme al Regelui
Ioan) și pentru că multe din ele exprimă foarte bine ideea autorului într-o românească curată. Dintre cele mai
reușite se poate cita Uriașul. O altă traducere importantă este a satirelor lui Antioh Cantemir, din rusește, făcută
împreună cu Alexandru Donici.
Negruzzi a scris și poezii originale, dar acestea nu sunt partea cea mai strălucită din opera lui. Cea mai însemnată
lucrare în versuri e Aprodul Purice. Începutul e pastoral; tonul epic e păstrat cumva, dar interesul și calitățile poetice
scad la un moment dat, și de aici încolo este numai o cronică rimată.
Poemul începe prin a descrie starea liniștită a Moldovei, care scăpase de războaie. Hroiot, un general ungur al
regelui Matias Corvin, aflând că Ștefan este departe de hotarele ungurești, hotărî să întreprindă o năvălire în
principat ca să se răzbune împotriva lui Ștefan, care-l învinsese de multe ori. Pregătirile pe care încep să le facă
ungurii sunt însă aflate de un român, care se găsea rătăcit prin armata dușmană. Acesta, îmboldit de iubirea de
patrie, alergă la pârcălabul din Roman și-i spuse ce se uneltea între unguri. Pârcălabul trimite în pripă un curier la
Ștefan și în același timp ia oarecare măsuri ca să întâmpine pe inamic, dacă ar sosi mai înainte.
Operele în proză sunt împărțite în trei grupe, botezate cu titlul general de Păcatele tinerețelor (1857). În prima
intră Amintirile din junețe, câteva povestiri, din care unele cu caracter personal, de exemplu Zoe (1829) și O
alergare de cai (1840), nuvele în care intriga e bine condusă și plină de interes, iar limba e românească și cu
expresiuni nimerite. Fiziologia provințialului reprezintă poate cea mai bună fiziologie scrisă în limba română.
Tot în această grupă intră și povestea Toderică, jucătorul de cărți (1844), imitată cu destulă libertate
după Federico de Prosper Mérimée. E vorba aici de un jucător de cărți care pierduse toată averea, și găzduind
odată pe Iisus Hristos și pe Sfântul Petru, a obținut ca răsplată trei lucruri: cărțile pe care le avea în mână au fost
dăruite cu putere ca totdeauna să-i aducă câștig lui Toderică, pomul de la ușa lui să fie așa ca oricine se va sui să
nu se poată coborî fără voia lui Toderică, în fine un scaun de asemenea fu blagoslovit ca oricine va sta pe el să nu
se ridice fără voia lui Toderică. Cu mijloacele acestea el făcu avere mare, scăpă în câteva rânduri de moarte și în
fine, când muri, izbuti să intre în rai prin șiretenia lui.
Această glumă nevinovată, despre care însuși Negruzzi ne spune că s-a tipărit mai mult ca să umple coloanele
revistei decât cu vreo pretențiune literară, supără grozav clerul și administrația din acel timp - 1844 - încât îl
trimiseră în exil la o mănăstire, iar revista Propășirea a fost suspendată.
Dintre fragmentele care alcătuiesc grupa a doua, cea mai însemnată lucrare este Alexandru Lăpușneanul, publicată
în Dacia Literară în 1840, una din nuvelele de referință ale literaturii române. Nuvela se compune din patru părți,
fiecare purtând un motto, care este tema ei. Iacob Eraclid, cunoscut sub numele de Despot Vodă, fusese ucis
de Tomșa, care devenise domn al Moldovei; Alexandru Lăpușneanu, care mai domnise o dată, vine cu oști turcești
ca să reintre în posesia tronului.