Poezia Lacustră a fost publicată în revista Viaţa nouă în 1903 şi apoi inclusă în

volumul de debut Plumb din 1916. Elementele specifice care se regăsesc în poezie
sunt: sugestia, folosirea simbolurilor (lacustră, ploaia), accentul pus pe stările eului
liric.

Tema poeziei o constituie, descompunerea fiinţei umane şi a universului înconjurător.

În cazul eului liric se pune problema unei alienări spirituale datorate ploii şi
descompunerii materiei.

Titlul poeziei se referă la simbolul lacustră care reprezintă o locuinţă nesigură,

construită pe apă şi susţinută de piloni. În plan simbolic, sugerează de fapt starea de
nesiguranţă în care se află eul liric, fiind prins în propria lume şi pierzând contactul cu
exteriorul. Astfel lacustră devine un simbol nu numai pentru izolare şi singurătate, dar
şi pentru alienare şi chiar moarte.

Poezia este alcătuită din patru strofe, dispuse în mod simetric. Prima şi ultima strofă
conţin aceeaşi idee, subliniată prin repetarea versurilor „De-atâtea nopţi aud plouând,
/ [...] Sunt singur, şi mă duce-un gând / Spre locuinţele lacustre.” Cele trei versuri care
se transformă în refrenul poeziei conţin două dintre motivele esenţiale ale liricii
bacoviene, ploaia şi singurătatea. Singurătatea devine o condiţie pentru ieşirea din
planul realităţii, pentru ca eul liric să poată percepe realitatea subiectivă, care este în
mare măsură un produs al imaginaţiei („mă duce-un gând”, „mi se pare”). Întreaga
poezie se organizează în jurul a două simboluri, ploaia care reprezintă monotonia şi
locuinţa lacustră, punte de trecere între terestru şi acvatic, fiind un simbol pentru
iluzia salvării şi izolarea eului liric.

Prima strofă descrie fenomenul de descompunere a materiei, sub acţiunea unei ploi
permanente redată prin intermediul verbelor „plouând”, „plângând”. Degradarea se
face simţită treptat, trecându-se de la o reacţie personală: „De-atâtea nopţi aud
plângând”, la o reacţie cosmică valabilă pentru întreg universul: „Aud materia
plângând”. Zgomotul produs de căderea ploii provoacă o stare de nelinişte.. Ploaia nu
este un simplu element de decor, cum era natura la romantici de exemplu, ci este
însuşi agentul descompunerii materiei şi a eului. Singurătatea eului liric este o stare
care favorizează manifestarea subconştientului, a visului: „Sunt singur, şi mă duce-
un gând / Spre locuinţele lacustre.”

În strofa a doua sunt prezentate alte imagini vizuale care ţin de lumea acvaticului:
„scânduri ude” (epitet), „val”, „podul de la mal”. Dacă în prima strofă era descrisă o
stare de nelinişte provocată de ideea dezagregării materiale, în a doua strofă
monotonia se transformă în frică, spaimă de apropierea a acestui proces: „În spate
mă izbeşte-un val - / Tresar prin somn, şi mi se pare / Că n-am tras podul de la mal.”
Frica este produsă atât de terestrul care este nesigur., cât şi de acvaticul care pare să
acapareze totul. Ca şi în alte poezii bacoviene, somnul se află în strânsă legătură cu
ideea de moarte, reprezentând o etapă pentru atingerea acesteia. ÎnLacustră somnul
este descris în ipostaza sa de coşmar, experienţa eului liric petrecându-se în acest
univers . Atracţia exercitată de acvatic se produce în timpul nopţii, unde căderea ploii
acţionează aproape hipnotic asupra „somnului” fiinţei şi a lumii.

În strofa a treia starea de nelinişte şi de singurătate se unesc prin începuturile mitice

ale lumii: „Un gol istoric se întinde, / Pe-aceleaşi vremuri mă găsesc...” Teama de
inexistenta produce desperare, dar şi resemnare în faţa dispariţiei lumii. desperare se
extinde la nivelul întregului univers, „piloţii grei”, care ar trebui să fie simboluri pentru
stabilitate, se prăbuşesc sub acţiunea distrugătoare a apei. spaima exprima
apropierea sfârşitului lumii, pus în evidenţă şi prin introducerea motivului potopului
biblic.

Ultima strofă o exprima pe prima, singura diferenţă fiind al doilea vers: „Tot tresărind,
tot aşteptând”. La fel ca şi în prima strofă, acest al doilea vers face legătura între
descompunerea exterioară şi interioritate deoarece subliniază starea de nelinişte şi
monotonie a eului lirc. Verbele la prezent din întreaga poezie sunt folosite pentru a
sugera permanenţa stărilor sufleteşti ale eului liric care asistă la o acţiune în proces
de desfăşurare: ”aud”, „sunt”, „dorm”, „tresar” etc. De asemenea, se îmbină
armonios imaginile vizuale cu cele auditive: „aud plouând”, „mă duce-un gând / Spre
locuinţele lacustre”, „scânduri ude” etc.

Poezia lui George Bacovia se înscrie în estetica simbolistă, sugerând o realitate a

sufletului, a trăirilor interioare prin intermediul simbolurilor, sugestiei, muzicalităţii
versurilor, concentrând o puternică încărcătură emoţională.

George Bacovia creează în întreaga sa lirică o “atmosferă de copleşitoare dezolare, de

toamne r.eci, cu ploi putrede, o atmosferă de plumb, în care pluteşte obsesia morţii şi
a neantului, o decompunere a fiinţei organice.” (Eugen Lovinescu).