Gravitatia si curbarea spatiu - timpului

Isaac Newton a descris în anul 1687 efectele gravitației, însă nu a propus și un mecanism care
să explice cum funcționează. Avea să mai treacă ceva timp până să se nască omul care avea să
ne schimbe felul în care înțelegem gravitația.

În anul 1915 Albert Einstein a venit cu ideea că obiectele masive curbează spațiul-timpul. În
teoria relativității generale, Einstein nu descrie gravitația ca o forță, ci ca o consecință a
curburii spațiu-timpului cauzată de distribuția inegală a masei / energiei. Această curbură a
spațiu-timpului dictează mișcarea materiei în univers, iar corpurile masive aflate în accelerare
produc ondulații ale continuului spațiu-timp numite unde gravitaționale.

Teoria relativității generale a condus la o serie de predicții care au susținut verificarea

experimentală. O predicție a acestei teorii este că undele gravitaționale sunt prezente peste tot
în univers, dar Einstein credea că sunt prea mici pentru a putea fi detectate. Abia în anul 2016
undele gravitaționale au fost descoperite experimental, iar acest lucru ne oferă o nouă metodă
de explorare a universului.

În forma curentă, teoria relativității generale este incompatibilă cu mecanica cuantică – iar
asta poate fi un semn că ne așteaptă în curând o schimbare majoră în felul cum înțelegem
universul.

Efectele gravitației

Gândește-te pentru un moment la efectul gravitației asupra corpului tău. Dacă ridici o mână
simți efectul gravitației; gravitația este mereu pretutindeni – este stabilă, permanentă și
neschimbată. Sau nu este așa?

Timp de sute de ani am putut anticipa efectele gravitației dar nu aveam nicio idee despre cum
funcționează până când Einstein a schițat o imagine ciudată și neintuitivă a gravitației. În
opinia lui Einstein, gravitația este departe de a fi o „forță” statică, constantă – ci este o parte
fundamentală a universului care curbează spațiul-timpul în timp ce obiectele masive se mișcă
prin el.

Predicțiile teoriilor lui Einstein au fost validate de nenumărate ori, iar acum, la 100 de ani de
la formularea teoriei relativității, a fost validată o altă predicție: existența undelor
gravitaționale.

Undele gravitaționale au fost descoperite în ciuda convingerii sale că vom putea vreodată să
detectăm aceste unde.

Pentru a înțelege mai bine gravitația, să ne întoarcem puțin la Isaac Newton și la primele legi
ale gravitației.
Newton – primele legi ale gravitației

Newton a publicat în anul 1687 una dintre cele mai celebre lucrări științifice numită
„Principia”. În această lucrare Newton a descris că forța care trage obiectele în jos spre
pământ este aceeași forță care se află și în spatele mișcării planetelor și stelelor.

Pentru a ajunge la această concluzie, Newton și-a imaginat că ia un obiect și îl aruncă departe
în sus. Dacă îl arunca cu un impuls prea mic, cădea înapoi pe Pământ, prins de gravitație
precum suntem și noi. Dacă îl arunca cu un impuls prea mare, se va îndepărta de Pământ și va
ajunge în spațiu unde-și va începe călătoria cosmică fără a se mai întoarce pe Pământ. Dar cu
impulsul potrivit, poate fi aruncat pe orbită astfel încât să cadă continuu în jurul Pământului,
rămânând legat de planetă precum o remorcă.

La o altitudine și o viteză potrivită, obiectul este acum pe orbită în jurul Pământului – la fel ca
Luna, sau ca Pământul în jurul Soarelui.

Newton a formulat această perspectivă într-o ecuație matematică, cunoscută astăzi drept legea
gravitației universale. Când este combinată cu geometria și alte ecuații de mișcare ale sale, o
putem folosi pentru a face predicții despre mișcarea planetelor, despre căile cometelor sau
despre câtă forță este necesară pentru a trimite o rachetă pe Lună.

Newton nu este cunoscut doar pentru ideea sa, ci pentru că a formulat acea idee într-o ecuație
care a făcut posibil predicții cu o precizie mai mare ca oricând. Cu toate acestea, ecuațiile lui
Newton au produs preziceri incorecte și, cel mai important, nu a descris modul în care
funcționează gravitația. Newton era conștient de acest lucru când a spus:

„Gravitația trebuie să fie cauzată de un agent care acționează în mod constant în

conformitate cu anumite legi; dar dacă acest agent este material sau imaterial, am lăsat în
seama cititorilor mei.”

Distorsiuni ale spațiu-timpului

Timp de mai bine de 200 de ani de la publicarea lucrării „Principia”, lumea nu înțelegea
mecanismul gravitației. Asta până când s-a născut Albert Einstein – un om care avea să
schimbe lumea în multe feluri. Dar înainte de a ajunge la munca sa, va trebui să mai facem un
mic ocol.

În anul 1632, înainte ca Newton să publice lucrarea, Galileo Galilei a scris despre mișcarea
relativă a obiectelor familiare în perioada sa: vapoarele.

Dacă te afli într-o cameră închisă pe o navă care navighează cu o viteză constantă și marea
este perfect liniștită, obiectele din cameră se comportă la fel ca pe uscat. Nu există un
experiment fizic pe care să-l poți face pentru a spune dacă te miști sau staționezi (presupunând
că nu privești pe fereastră și nu ai nici GPS). Aceasta este ideea principală din spatele
relativității și este același motiv pentru care nu simțim mișcarea planetei noastre în jurul
soarelui sau mișcarea sistemului nostru solar prin galaxie.
Spațiul și timpul sunt legate

După aproape 300 de ani după Galileo, Einstein a realizat consecințele relativității în
contextul unui factor important: viteza luminii. Nu era singurul care se gândea la aceste
subiecte – dar alți fizicieni erau la acea vreme conștienți de faptul că erau întrebări fără
răspuns.

Einstein a formulat o teorie (teoria relativității restrânse) pentru a explica fenomenele

existente și pentru a crea noi predicții. La început, relativitatea restrânsă nu părea să aibă prea
mult de-a face cu gravitația, dar a fost o cărămidă esențială pentru Einstein pentru înțelegerea
gravitației.

Ceasurile în mișcare se mișcă mai greu

Experimentele din vremea lui Einstein au arătat că viteza luminii este constantă. Indiferent cât
de repede ai încerca să o prinzi, ea se va îndepărta de tine cu aproape 300.000.000 metri pe
secundă. De ce este acest aspect important? Ei bine, să ne imaginăm construirea unui ceas
folosind lumina. Două oglinzi sunt poziționate față în față, una cu fața în sus și alta în jos, iar
o bătaie a ceasului reprezintă timpul cât îi ia unei particule de lumină să călătorească până la
cealaltă oglindă și înapoi.

Acum să ne imaginăm un astronaut, care se află pe o navă spațială ce trece pe lângă Pământ,
că are și el un astfel de ceas. Pentru astronaut, ceasul pare să funcționeze normal – particulele
de lumină călătoresc între cele două oglinzi în sus și în jos iar timpul se desfășoară în mod
obișnuit. Dar din punctul tău de vedere, uitându-te la trecerea navei, lumina se mișcă atât în
sus cât și în jos, cât și în lateral o dată cu nava. Lumina călătorește mai mult cu fiecare bătaie.

Dacă pentru astronaut lumina călătorește cu 300.000.000 m / s, dar trebuie să călătorească

doar în sus și în jos; iar pentru tine lumina călătorește tot cu aceeași viteză, dar efectuează o
distanță mai mare (pe diagonală, pentru că nava se află în mișcare), perioada bătăii ceasului
este mai mare. Acest efect se numește dilatarea timpului. Cu cât călătorim cu o viteză mai
mare prin spațiu, cu atât mai lent călătorim prin timp.

Perspectiva contează

Dar al cărui timp este într-adevăr încetinit? Al tău, pe Pământ, sau al astronautului? În mod
ciudat, ambele sunt valide – dar numai în timp ce ambele sunt în mișcare constantă.

Pentru a ilustra acest aspect, să presupunem că atunci când astronautul a părăsit Pământul, atât
observatorul de pe Pământ cât și astronautul aveau aceeași vârstă. Când pleacă, nava spațială
accelerează îndepărtându-se de Pământ. Când se întoarce, nava încetinește pentru a putea
ateriza. Și la plecare și la întoarcere, astronautul poate simții accelerația și încetinirea.
Experimentele efectuate în interiorul navei spațiale în timpul accelerației și a decelerării ar
arăta că nava își schimbă sistemul de referință. În fizică, sistemul de referință descrie
mișcarea, fiind reperul în raport cu care se descrie mișcarea sau repausul. O persoană care
călătorește într-o mașină se află într-un cadru de referință diferit decât cineva care călătorește
într-o mașină cu o viteză sau o direcție diferită.

Asta distruge simetria, iar când nava spațială se întoarce pe Pământ, astronautul va fi cu
adevărat mai tânăr decât observatorul de pe Pământ. Efectele sunt perceptibile doar dacă
călătorește cu adevărat, foarte, foarte repede.

Cele patru dimensiuni ale spațiu-timpului

În urma teoriilor menționate mai sus, nu ne mai putem gândi la trei dimensiuni ale spațiului
plus una distinctă a timpului, ci putem considera spațiul-timpul ca o singură dimensiune. Cu
cât călătorim mai repede prin spațiu, cu atât ne deplasăm mai lent în timp și invers.

O altă consecință a relativității restrânse este aceea că obiectele care se mișcă cu o viteză mare
par să se contracte în dimensiune, în direcția mișcării lor.

Acest lucru rezultă din distorsionarea timpului – contracția lungimii este un fizic real și nu
doar un rezultat al măsurătorilor imprecise. Spre deosebire de diferențele de vârstă care pot
apărea din timpul dilatării timpului, nu există efecte secundare datorate contracției lungimii
odată ce obiectul aflat în mișcare se oprește sau ajunge la aceeași viteză cu observatorul.

Descrierea lui Einstein a gravitației a dus la situații bizare precum relativitatea specială – asta
include și călătoriile în timp (dacă se poate numi așa)!

Accelerația și gravitația sunt de nedistins

Imaginează-ți că te trezești într-o navă spațială, accelerând spre spațiu. Vei fi împins așa cum
suntem în scaunul unei mașini atunci când accelerează. Efectul este același ca și pe Pământ.
Simțim forța accelerației așa cum simțim și forța gravitației.

Există un experiment fizic pe care l-am putea face în limitele navei pentru a spune dacă într-
adevăr am accelerat prin spațiu (presupunând că nu avem ferestre prin care să privim) sau
dacă, am fi într-o navă spațială staționară pe Pământ? Einstein a spus nu – așa cum Galileo și-
a imaginat imposibilitatea de a distinge între o persoană în interiorul unui vapor și o persoană
pe uscat, Einstein și-a dat seama că efectele accelerației și ale gravitației nu puteau fi distinse.
Acestea se numește principiul echivalenței.

Spațiul se curbează la accelerare

Odată ce Einstein a formulat principiul echivalenței, gravitația a devenit mai puțin

misterioasă. A putut să aplice cunoștințele de accelerare pentru a înțelege mai bine gravitația.

S-ar putea să știi că accelerația nu înseamnă întotdeauna o schimbare a vitezei, ca atunci când
acceleram într-o mașină, împingându-te în scaun. De asemenea, poate însemna o schimbare în
direcție, precum în cazul în care trecem prin-trun un sens giratoriu, determinându-ne să ne
aplecăm spre partea laterală a mașinii.

Gravitația este curbarea spațiu-timpului

Principiul echivalenței ne spune că efectele gravitației și ale accelerației sunt de nedistins, însă
mișcarea accelerată poate curba spațiul-timpul. Aici Einstein a ajuns la concluzia că gravitația
este de fapt curbura a spațiu-timpului. Gravitația este cauzată de corpuri masive care
determină calea pe care obiectele din jur călătoresc, iar această curbură a spațiu-timpului este
dinamică, mișcându-se o dată cu aceste obiecte.

Teoria relativității generale prezice totul, de la orbitele stelelor până la ciocnirea asteroizilor.

Spațiu-timpul prinde masa, spunându-i cum să se miște – masa prinde spațiu-timpul,

spunându-i cum să se curbeze (John Wheeler).

Predicțiile lui Einstein, oricât ar fi de ciudate și neintuitive, au trecut testul timpului și au fost
validate de nenumărate ori.

Bibliografie:

http://www.einstein-online.info
http://curious.astro.cornell.edu
https://www.science.org.au
http://web.hep.uiuc.edu

Autor : Marius Ignatescu