vreau să învăț mai multe despre cum corpul dar și mintea noastră percep toți factorii

din jurul nostru, inclusiv mâncarea. vreau să aflu despre teme diverse, să ajut alti oameni să
nu se mai axeze atât de mult pe cum arată corpul lor, ci mai ales pe cum se simte.
am realizat că am constant nevoia să fac ceva creativ, pentru ca mintea mea să nu fugă în
alte părți, fie că e vorba de o poză, ceva scris pe fugă, o eșarfă asortată cu o fustă, o
mâzgălitură pe o hârtie, iar tot aș face și s-ar îndepărta de spectrul acesta, mă face să mă
simt tristă, deconectată de propriul corp, minte și mai ales suflet. încerc să le mențin
aproape de mine, dar gândul că viitorul meu e atât de imprevizibil mă înspăimântă.
mă tot gândesc dacă ar fi mai rău dacă i-aș dezamăgi pe cei dragi mie sau pe mine însumi?
încă nu mi-am putut da un răspuns.
vreau să călătoresc, să experimentez, să cunosc suflete noi și rare, iar mai apoi să mă
las purtată de val și să scriu despre asta. vreau să mă simt bine trăind, să mă bucur de tot ce
e in jurul meu. nu vreau să rămân blocată într-un tipar în care job-ul devine prioritatea mea,
dar în același timp nu vreau să fiu prea comodă, să nu am un cu ce să mă întrețin singură
fiindcă ghici ce, sunt o hedonistă în timpul liber haha:)
am avut câteva zile grele, în care simțeam că nu am niciun scop, că sunt pierdută și nu stiu
unde mă îndrept. am luat la rând toate variantele posibile din capul meu și nimic nu
funcționa. până în momentul în care m-am decis să-mi curăț o rodie. în secunda în care o
desfăceam, mi-am dat seama că mi-am murdărit toată bluza, că blatul din bucătărie era plin
de suc de rodie și că totul era un dezastru. dar în tot acest haos, primesc un mesaj de la o
prietenă dragă mie, care îmi spune că nu așa se desfac rodiile, doamne ferește. mai întâi
trebuie să le rupi codița și doar după să o tai ca pe o portocală, felii. atunci mi-a picat fisa.
dacă eu nu mă "descoseam" cum trebuie? dacă îmi puneam întrebările greșite? dacă
analizam mult prea mult viitorul care, oricât mi-ar fi displăcut, e atât de imprevizibil?
așa că am hotărât să respir, să nu mai gândesc atât de intens și să las totul să vină de la sine.
așa a și fost.
oferindu-mi libertatea de a nu ști în ce parte mă îndrept, fragmente de idei au
început să îmi apară în minte. cel mai frumos lucru era faptul că oricare dintre acele viziuni
mă bucura, mă încânta. mă simt încrezătoare acum. simt că pot merge mai departe și cred
că orice aș ajunge să fac la un moment dat, important e să fiu mereu eu, autentică, iar asta e
până la urmă ceea ce contează.