Capitolul IV

PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PUBLIC
§ 1. Evoluţia istorică şi afi rmarea principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional
§ 2. Noţiunea şi elementele de bază ale principiilor fundamentale ale dreptului
internaţional
§ 3. Conţinutul juridic al principiilor fundamentale ale dreptului international

1). În prezent, în cadrul comunităţii internaţionale statele întreţin între ele o

gamă variată de relaţii economice, politice, militare, culturale, ştiinţifice etc.,
raporturi în cadrul cărora ele participă în calitate de entităţi independente,
subiecte principale ale dreptului internaţional. Desfăşurarea acestor relaţii în
condiţii de stabilitate şi corectitudine este condiţionată de respectarea ordinii
juridice internaţionale, ordine ce se fundamentează pe existenţa anumitor
principii diriguitoare.
*La definirea dreptului internaţional public, am realizat că acesta este alcătuit
din norme juridice stabilite în baza acordului de voinţă al statelor şi
organizaţiilor interguvernamentale cu personalitate juridică internaţională,
având ca obiect de reglementare raporturile dintre acestea şi alte subiecte ale
dreptului international.
*În dreptul internaţional există o categorie de normeprincipii care sunt nişte
reguli juridice internaţionale şi care au ca obiect cele mai importante raporturi
dintre subiectele dreptului internaţional, unele având un caracter fundamental,
pentru că guvernează dreptul internaţional general în ansamblul său, iar altele
sunt principii specifice fiecărei ramuri a dreptului internaţional public,
aplicându-se doar raporturilor din domenii mai restrânse.
Până în prezent, principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au fost
codificate parţial. Activitatea de enumerare, precizare şi sistematizare a lor a fost
realizată prin:
 Carta ONU, Carta Organizaţiei Statelor Americane, semnată la Bogota la 30
aprilie 1948,
 Declaraţia Adunării Generale asupra principiilor de drept internaţional ale
relaţiilor prieteneşti şi de colaborare dintre state,
  Carta Drepturilor şi Îndatoririlor Economice ale Statelor adoptată în anul
1974,
 Actul Final al Conferinţei pentru Cooperare şi Securitate în Europa, de la
Helsinki, din 1975,
 Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 1990 .

Trebuie să menţionăm faptul, că principiile fundamentale ale dreptului

internaţional au început să fie creionate încă din antichitate. Chiar dacă unele
principii considerate astăzi fundamentale pentru dreptul internaţional au apărut
de foarte mult timp, o veritabilă operă de sistematizare a acestora începe abia
după cel de-al doilea război mondial, operă care este astăzi în plină desfăşurare.
Astfel, principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate, sau
principiul pacta sunt servanda, constituie una dintre pietrele de temelie ale
apariţiei şi dezvoltării dreptului internaţional contemporan.
Prin urmare, principiile fundamentale de drept internaţional reprezintă rezultatul
unei îndelungate evoluţii istorice, impunîndu-se în condiţiile intinsificării luptei
pentru independenţă, împotriva tendinţelor autoritare, a politicii de forţă în toate
formele de manifistare ale acesteia.
Odată cu crearea Societăţii Naţiunilor se produce o schimbare substanţială în
dreptul internaţional, acesta se transformă gradual şi de o manieră lentă dintr-un
drept al războiului într-un drept al păcii. Pactul de la Paris (Pactul Briand-Kellog)
din 27 august 1928, prin incriminarea şi scoaterea în afara legii a războiul de
agresiune, dar şi prin obligaţia sancţionării prin mijloace paşnice a disputelor
dintre state, se prezintă ca o mare izbîndă pentru fortificarea ordinii juridice
internaţionale.
Un moment crucial în vederea dezvoltării mai ample a dreptului internaţional, l-
au avut Carta ONU şi Declaraţia Adunării Generale a ONU privind principiile de
drept internaţional ale relaţiilor prieteneşti şi de cooperare între state, în
conformitate cu Carta ONU din 1970.
Carta ONU enunţă şapte principii fundamentale ale dreptului internaţional:
1. principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile
internaţionale sau principiul neagresiunii;
2. principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale;
1. principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat sau principiul
neingerinţei;
2. obligaţiunea statelor de a coopera unele cu altele în conformitate cu Carta
ONU;
3. principiul egalităţii popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele însele;
4. principiul egalităţii suverane a statelor;
5. principiul îndeplinirii cu bună credinţă de către state a obligaţiunilor asumate în
conformitate cu Carta ONU.
Adevărate jaloane în abordarea contemporană a principiilor fundamentale ale
dreptului internaţional. Carta OSA, semnată la Bogota, la 30 aprilie 1948, dispune
la art.5: „Statele americane reafirmă următoare principii:
- dreptul internaţional reprezintă standardul de conduită al statelor în relaţiile lor
mutuale;
- buna credinţa va guverna relaţiile dintre state;
- înaltele scopuri pe care le promovează statele americane reclamă organizarea
politică a acestor state pe baza exercitării efective a democraţiei reprezentative;
- condamnă războiul de agresiune;
- un act de agresiune contra unui stat american reprezintă un act de agresiune
contra tuturor celorlalte state americane;
- disputele cu caracter internaţional care se ivesc între două sau mai multe state
americane vor fi soluţionate prin mijloace paşnice;
- cooperarea economică este fundamentală pentru prosperitatea continentului
american;
- statele americane proclamă drepturile fundamentale ale individului fără
distincţie de rasă, sex, religie, credinţă etc.
Pe parcursul anilor, aceste principii au cunoscut o dezvoltare şi îmbogăţire
continuă. Unele documente au enunţat un număr mai mic de principii, mai cu
seamă Declaraţia de la Bandung din 1955, dedicată sprijinirii păcii generale şi
colaborării, sau mai mare de principii, cu prilejul semnării unor declaraţii
bilaterale de diverse state. Astfel, momente mai semnificative ale procesului de
cristalizare a principiilor fundamentale au fost:
Conferinţa de la Cairo din 1957 de solidaritate a ţărilor din Asia şi Africa;
Conferinţa de la Accra din 1958 a ţărilor africane; Conferinţa de la Addis-Abeba
din 1963 a ţărilor africane; Conferinţa pentru Securitate şi cooperare în Europa,
care a adoptat în 1975 Actul Final, document de cea mai deosebită importanţă
pentru stabilirea unor relaţii de respect mutual între statele continentului
european; negocierea şi adoptarea unor importante documente de către
Adunarea Generală a ONU.
Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile dintre statele participante la
Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa din 1975 enunţă şi dezvoltă
zece principii fundamentale. La cele expuse în Carta ONU şi Declaraţia Adunării
Generale din 1970 au mai fost reţinute încă trei:
1. principiul inviolabilităţii frontierelor;
2. principiul integrităţii teritoriale a statelor;
3. principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
Concluzia pe care o putem formula în raport cu evoluţia şi afirmarea
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional este aceea că, pe
măsura creşterii complexităţii societăţii internaţionale şi a dezvoltării
dreptului internaţional public, se conturează noi principii care, afirmate
larg de comunitatea internaţională, pot deveni fundamentale.

2) Prin urmare, aceste principii fundamentale ale dreptului internaţional, care

domină întreaga sa materie, reprezintă nişte reguli de conduită cele mai
generale, ale căror respectare este indispensabiă pentru dezvoltarea relaţiilor
prieteneşti şi de cooperare între state, pentru menţinerea păcii şi securităţii
internaţionale.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie partea esenţială a
sistemului de norme de drept internaţional. Ele sunt nişte reguli de conduită de
maximă generalitate, universal valabile, juridic obligatorii pentru subiectele de
drept internaţional, care au fost create în baza acordului de voinţă al statelor
1 definitie*-reguli de maximă generalitate, recunoscute tacit sau expres de toate
statele lumii ca obligatorii pentru acestea în relaţiile de cooperare dintre ele”
2 definitie**-„o prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un înalt nivel
de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale universal acceptată şi
care guvernează conduita subiectelor de drept internaţional’’
-Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie normele cele mai
importante de drept internaţional, servind ca bază pentru întregul sistem de
drept internaţional. Ele au caracter de o maximă generalitate, atît din punct de
vedere al substanţei, acoperind toate domeniile ale raporturilor pe care dreptul
internaţional le reglementează, cît şi prin aplicarea lor în relaţiile interstatale. În
raport cu alte principii ale dreptului internaţional, specifice unor ramuri distincte
ale acestuia, ele reprezintă elementul esenţial al sistemului de drept
internaţional. Drepturile şi obligaţiile care decurg din conţinutul raporturilor
reglementate de acestea au, de asemenea, un caracter foarte general.
-Afară de aceasta, ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare dintre state,
fiind denumite şi universale. Vocaţia universală a principiilor fundamentale ale
dreptului internaţional public se manifestă prin faptul că ele se aplică raporturilor
juridice internaţionale în universalitatea lor. Considerăm, că aceste principii
realizează într-un fel o sinteză a ansamblului normelor de drept internaţional,
generalizarea maximă a acestora, stabilind cu cea mai mare autoritate drepturi şi
îndatoriri cu caracter universal, menite să asigure protecţia acelor valori
fundamentale, cărora toate statele le acordă o deosebită importanţă.
-Principiile fundamentale au şi un caracter juridic. Iar faptul că ele au fost
afirmate şi consfinţite în cele mai importante documente internaţionale ale
contemporaneităţii accentuiază şi mul mult acest caracter.Ele sunt obligatorii
pentru întreaga comunitate internaţională a statelor. Astfel, art. 2 pct. 6 din Carta
ONU prevede că „Organizaţia va asigura ca statele care nu sunt membre ale
Naţiunilor Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura
necesară menţinerii păcii şi securităţi internaţionale.
-Astfel, politica poate determina afinităţi temporare sau de lungă durată în
relaţiile dintre state, la fel de bine după cum poate cauza ostilităţi de durată,
dictate de rivalităţi ce nu pot fi conciliate cu uşurinţă, şi care influenţează cu
siguranţă întregul climat internaţional. Un exemplu î-l constituie rivalităţile dintre
SUA şi ex-URSS, antagonismul dintre cele două alianţe create de aceste puteri,
care au guvernat puternic relaţiile dintre state, relaţiile internaţionale în general,
pe parcursul a 45 ani. Principiile de drept internaţional, ele însele principii politice
care au avut o îndelungată evoluţie şi afirmare şi au sfîrşit prin a fi cuprinse în
documente internaţionale importante, au toate şansele să devină norme de
conduită, general acceptabile, atît din punct de vedere politic cît şi juridic.
-Principiile fundamentale ale dreptului internaţional apără cele mai importante
valori pentru societatea internaţională, pentru participanţii la raporturile juridice
internaţionale şi în general, pentru toată omenirea în ansamblul său. Valori cum
ar fi pacea şi securitatea internaţională, colaborarea dintre state, egalitatea
suverană a statelor dar, în special, fiinţa umană care constituie obiect al
preocupărilor societăţii internaţionale contemporane, reprezintă valori protejate
de principiile fundamentale ale dreptului internaţional, valori care reprezintă
esenţa, miezul dreptului internaţional.
-Principiile fundamentale au o valoare juridică egală, ne fiind supuse unei
ierarhizări. Astfel, toate aceste principii au aceeaşi forţă juridică, ne putând fi
invocată prioritatea unuia faţă de altul.
-O altă caracteristică importantă ţine de interdependenţa principiilor
fundamentale. Deoarece fiecare dintre principiile fundamentale se afirmă prin
celelalte principii. Mai mult decât atât, un principiu nu va putea fi privit, conceput,
interpretat şi aplicat decât în contextul întregului sistem de principii
fundamentale ale dreptului internaţional.
Principiile de drept internaţional au un caracter dinamic, ca urmare a tendinţei
afirmării permanente a unor noi laturi ale principiilor fundamentale, dar şi
apariţia unor principii noi, cu prilejul desprinderii unor noi norme de conduită
internaţionale. Principiile direcţionează comportamentele statelor în relaţiile lor
mutuale, şi asigură în baza principiului echităţii armonizarea intereselor fiecărui
stat cu interesele întregii comunităţi internaţionale. Considerăm că respectarea
lor reprezintă o condiţie sine qua non pentru evitarea stărilor conflictuale dintre
state.

3) Principiul neagresiunii.
În virtutea acestui principiu, în prezent războiul este considerat cea mai gravă
crimă internaţională. Primul act care consacră acest principiu este Pactul
General de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale a statelor din
27 august 1928, cunoscut şi sub denumirea de Pactul Biand-Kellogg. Acest pact
condamnă războiul ca mijloc de reglementare a diferendelor internaţionale şi
renunţare la război ca instrument de politică naţională în relaţiile reciproce dintre
state (art.1). Astfel, războiul de agresiune este scos în afara legii internaţionale, iar
dreptul internaţional se transformă dintr-un drept al războiului într-un drept al
păcii.
Un moment crucial în evoluţia dreptului internaţional o are semnarea la Paris a
Pactului Briand-Kellog. După Pactul Briand Kellog mai putem aminti un alt
instrument juridic internaţional care con damnă agresiunea şi anume Tratatul
de neagresiune şi conciliere, semnat la Rio de Janeiro, la 10 octombrie 1933,
denumit şi Pactul Saaveda Lamas, după numele ministrului de externe
argentinian.
Carta ONU defineşte în art. 2, principiul neagresiunii astfel: „Toţi membrii
organizaţiei se vor abţine, în relaţiile internaţionale, de a recurge la
ameninţarea cu forţa sau folosirea ei, atât împotriva integrităţii teritoriale ori
independenţei politice a vreunui stat, cât şi în alt mod incompatibil cu scopurile
ONU”
Actul Final de la Helsinki, din anul 1975, precizează conţinutul acestui principiu şi
prevede o serie de garanţii juridice pentru realizarea în practică a acestui principiu
cum ar fi abţinerea de la orice act care constituie o ameninţare cu forţa sau o
folosire directă sau indirectă a forţei împotriva altui stat, abţinerea de la orice
act de constrângere economică faţă de un alt stat, realizarea dezarmării
generale a statelor, crearea unui climat de încredere şi respect între popoare şi
state şi respectarea principiului că toate diferendele internaţionale trebuie
soluţionate numai prin mijloace paşnice.
Din prevederile Cartei ONU, a Declaraţiei din 1970, ale Actului Final de la
Helsinki din 1975 şi a altor acte internaţionale rezultă că prin termenul de forţă
trebuie să se înţeleagă nu doar forţa armată, ci orice act de constrângere
economică, politică sau de altă natură exercitat de un stat împotriva altui stat, şi
care aduce atingeri grave independenţei statului respectiv, păcii şi securităţii
internaţionale. Prin urmare, agresiunea economică şi cea ideologică, pot crea
pericole la fel de mari pentru independenţa, şi înăsi existenţa a statelor
ameninţate şi atacate, ca şi cea militară.
Dreptul internaţional actual, admite în mod cu totul excepţional trei cazuri când
se poate recurge la forţă în relaţiile internaţionale:
1. dreptul la autoapărare individuală sau colectivă. În cazul în care un stat
agresor atacă un alt stat, acesta din urmă are dreptul inerent la legitima apărare,
în virtutea art. 51 al Cartei ONUacest drept se exercită până când Consiliul de
Securitate va lua măsuri necesare pentru restabilirea păcii şi securităţii
internaţionale;
2. măsuri colective de constrângere. Atunci când se constată o ameninţare la
adresa păcii, o încălcare a păcii, sau un act de agresiune, Consiliul de Securitate în
virtutea unei Rezoluţii, poate dispune crearea forţelor multinaţionale care să
lupte împotriva celor care periclitează pacea şi securitatea internaţională;
3. dreptul popoarelor aflate sub dominaţie colonială, de a lupta pentru
dobândirea independenţei. Acest drept a fost reflectat în Declaraţia privind
acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, din 1960
Pentru calificarea agresorului se aplică regula priorităţii în timp,adică cine a
comis primul actele de agresiune este considerat agresor”. Definiţia din 1974
enumeră anumite acte, care săvârşite cu prioritate în timp constituie acte de
agresiune. Această enumerare nu are caracter ehaustiv ci doar unul explicativ,
lăsând în sarcina Consiliului de Securitate al ONU să completeze lista actelor
concrete de agresiune enumerate de ea. Actele prevăzute de definiţia agresiunii
din 1974 sunt următoarele:
a. invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui
stat, sau orice ocupaţie militară, chiar temporară, rezultând dintr-o astfel de
invazie sau un astfel de atac, sau orice anexare prin folosirea forţei a teritoriului
unui stat sau a unei părţi din teritoriul său;
b. bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat, sau
folosirea oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;
c. blocada navală a porturilor şi coastelor unui stat de către forţele armate ale
altui stat;
d. atacarea de către forţele armate ale unui stat a forţelor armate terestre,
navale, sau aeriene ale altui stat sau a marinei ori aviaţiei civile a acestuia;
e. folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul altui
stat, cu acordul acestuia, contrar condiţiilor prevăzute în acord sau orice
prelungire a şederii acestor forţe armate pe teritoriul statului după expirarea
acordului;
f. fapta unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui
stat, să fie folosit de către acesta din urmă pentru a comite un act de agresiune
împotriva unui stat terţ;
g. trimiterea de către un stat sau în numele său de bande sau grupuri
înarmate,de forţe neregulate de mercenari pentru a se deda la acte de violenţă
împotriva altui stat, de o gravitate asemănătoare cu a actelor enumerate mai
sus sau faptul de a se angaja în mod substanţial, la o astfel de acţiune (art.3)
Principiul egalităţii suverane a statelor
*Suveranitatea reprezintă dreptul unui stat de a rezolva liber şi după propria sa
apreciere problemele sale atât în plan intern cât şi extern, fără a transgresa în
nici un fel drepturile altor state şi nici principiile fundamentale ale dreptului
internaţional.
*Suveranitatea statului este unitară şi presupune respectarea suveranităţii altor
state. În ceea ce priveşte caracteristicile suveranităţii de stat, aceasta implică
independenţa deplină politică şi economică a statului, dreptul acestuia de a
fundamenta şi a realiza după cum am menţionat propria sa politică externă şi
internă. Suveranitatea se caracterizează prin exclusivitate, în sensul că pe
teritoriul unui stat nu pot coexista, în principiu două suveranităţi, ci doar una
singură.
Una din consecinţele principale ale egalităţii suverane o reprezintă
inalienabilitatea şi indivizibilitatea teritoriului de stat. Inalienabilitatea
semnifică ca prerogativele esenţiale ale suveranităţii nu pot fi cedate sau
transferate, iar prin indivizibilitate se înţelege că atributele suveranităţii nu pot fi
fragmentate, nu pot aparţine mai multor titulari, cu alte cuvinte inadmisibilitatea
oricărei atingeri aduse teritoriului unui stat prin acte de agresiune sau a unor
acţiuni de alipire cu forţa, de dezmembrare a unui teritoriu sau de modificare prin
constrângere a frontierelor unui stat.

Legătura puternică a suveranităţii cu toate celelalte principii este reliefată de

faptul că din suveranitate decurg direct o serie de consecinţe juridice precum:
suveranitatea permanentă asupra bogăţiilor şi resurselor naturale,dreptul de
liberă alegere a regimului social-politic, integritatea frontierelor statului, dreptul
de a stabili relaţii oficiale, de a participa la viaţa internaţională, de a adopta
orice măsuri necesare pentru conducerea vieţii interne şi externe a poporului
respectiv.
Principiul egalităţii în drepturi a statelor a fost acceptat gradual şi recunoscut prin
numeroase tratate şi convenţii internaţionale, deşi de foarte multe ori
discrepanţele de putere politică, economică, militară a făcut ca el să nu se poată
aplica în integritatea lui.
Dreptul la egalitate este o consecinţă directă a dreptului la suveranitate şi
independenţă, care postulează că toate statele se bucură de drepturi şi obligaţii
egale, în calitatea lor de membri ai comunităţii internaţionale. Egalitatea în
drepturi a statelor se afirmă astăzi ca un principiu esenţial al dreptului
internaţional, fiind geru de conceput astăzi nesocotirea lui în cadrul relaţiilor
internaţionale.
Conţinutul principiului egalităţii suverane a statelor este format din anumite
drepturi şi obligaţii care le revin. Din acest principiu decurg următoarele drepturi
ale statelor: dreptul lor la personalitate internaţională, dreptul statului de a i se
respecta integritatea teritorială, dreptul inerent la legitimă apărare, dreptul de
a-şi stabili singur sistemul său economic, cultural şi normativ, dreptul de a defini
şi conduce în mod liber relaţiile sale cu alte state conform dreptului
internaţional, dreptul de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi
sau nu parte la tratate bi sau multilaterale, dreptul de participa la conferinţe
internaţionale, dreptul de legaţie activă şi pasivă etc
Acest principiu mai prevede însă şi unele obligaţii pentru state cum ar fi
respectarea suveranităţii altor state, să respecte personalitatea internaţională a
celorlalte state şi să îndeplinească cu bună credinţă obligaţiile sale
internaţionale.
Astfel, este necesar să precizăm că egalitatea în drepturi ca principiu care decurge
din cel al suveranităţii statelor, nu presupune egalitatea de facto între state, ci
doar capacitatea egală din punct de vedere juridic de a dobândi drepturi şi
obligaţii în relaţiile internaţionale. De fapt, inegalităţile care există între state
reprezintă nişte realităţi care nu pot fi schimbate prin drept. Egalitatea în
drepturi, însă, semnifică altceva, adică egalitatea statutului lor juridic în relaţiile
internaţionale.
Fiind o pare integrantă a dreptului internaţional, principiul egalităţii în drepturi a
statelor implică nulitatea tratatelor inegale impuse de statele puternice unui
stat mai slab prin utilizarea inegalităţii de fapt existente între părţile
contractante. Tocmai de aceea se impune respectarea de către toţi şi faţă de toţi
a principiului egalităţii în drepturi a statelor, mari, mijlocii, mici, se cere luarea de
poziţii decisive împotriva oricărei încălcări a drepturilor popoarelor,
condamnarea agresiunii sub orice formă, repudierea forţei, pentru primatul
dreptului în relaţiile internaţionale, respectarea egalităţii în relaţiile dintre state.
Strâns legate de principiul egalităţii suverane a statelor sunt principiul
integrităţii teritoriale şi principiul inviolabilităţii frontierei de stat.
Dreptul la integritate teritorială şi la inviolabilitatea frontierelor este un corolar al
suveranităţii şi independenţei naţionale. După cum a fost menţionat în hotărîrea
Curţii Internaţionale de Justiţie din 9 aprilie 1949, în cauza Strîmtorii Corfu,
„între statele independente, respectarea suveranităţii teritoriale este una din
bazele esenţiale ale raporturilor internaţionale”. Teritoriul fiecărui stat este
intangibil, inalienabil, şi el nu poate constitui obiectul vre-unei aproprieri, sau
ocupaţiuni militare, sau al altor acte de forţă din partea vre-unui stat sau grup de
state, el nu va putea constitui obiectul unei dobîndiri de către un alt stat sau grup
de state, ca urmare a utilizării forţei sau a ameninţării cu forţa, atare acte nu vor
putea fi niciodată considerate ca fiind licite.
Pe cale de consecinţă, dorim să precizăm, că prin consacrarea acestor principii în
calitate de principii fundamentale ale dreptului internaţional public, fiecare stat,
indiferent de sistemul său politic economic, nivel de dezvoltare etc., se bucură
de conţinutul juridic al acestora, de protecţia lor, prin simplu fapt că el există ca
entitate cu personalitate juridică internaţională, adică în calitatea lui de subiect
de drept internaţional.

Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale.

Prin intermediul inumanului război statele îşi asigurau respectarea propriilor
drepturi şi îşi impuneau propriile concepţii, ca reguli de drept internaţional.
Natura relaţiilor interstatale era dată de raportul de forţe. Pînă în secolul 19, cea
mai mare parte a tratatelor clasice de drept fac referire la reglementarea căilor de
ducere a războiului, şi nu la acele reguli de drept care definesc şi guvernează
relaţiile paşnice dintre naţiuni.
Ideea interzicerii războiului ca modalitate de desfăşurare a relaţiilor
internaţionale o găsim exprimată pentru prima dată în istoria omenirii, în
lucrarea lui Thomas Morus, „Utopia”, apărută în 1516. În capitolul despre război
se menţionează: „Utopienii urăsc războiul cu toată tăria, ca pe o pornire de fiară,
deşi la nici un soi de sălbăticiune nu este atît de obişnuită ca la om. Împotriva
obiceiului primit de aproape toate neamurile, în Utopia nimic nu este socotit, pe
drept cuvînt, mai nevrednic de slavă decît slava dobîndirii în război.
Între scoaterea războiului în afara legii şi reglementarea paşnică a diferendelor
există o legătură logică şi, în acelaşi timp, istorică. În momentul în care în ordinea
internaţională au început căutările pentru obţinerea păcii prin drept, a fost
abordată şi problema scoaterii războiului în afara legii. Primele încercări de
eliminare a războiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state şi de
impunere a mijloacelor paşnice a avut loc la finele secolului al 19-lea.
Conferinţele de la Haga din anul 1899 şi 1907 reunite sub auspiciile „Păcii,
dezarmării şi arbitrajului”, au reuşit doar în privinţa perfecţionării procedurilor
diplomatice de reglementare a diferendelor, au consacrat în categoria
mijloacelor paşnice arbitrajul şi au obţinut instituţionalizarea jurisdicţiei
internaţionale, lăsînd, însă, pe mai departe, la latitudinea statelor, în privinţa
stingerii conflictelor, alegerea între căile paşnice şi cele nepaşnice.
Art.2 alin.3 al Cartei, care defineşte principiile în conformitate cu care atît
organizaţia cît şi statele membre trebuie să acţioneze prevede: „Toţi membrii
Organizaţiei, vor rezolva diferendele lor internaţionale prin modalităţi paşnice,
în aşa fel încît pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie
puse în primejdie”. Dacă art.2 al cartei consacră rezolvarea paşnică a diferendelor
ca un principiu fundamental al dreptului internaţional, cap.VI întitulat
„Reglementarea paşnică a diferendelor”, enumeră în art.33 principalele
modalităţi de implementare a acestui principiu (tratative, anchetă,
mediaţiunea, concilierea, arbitrajul, jurisdicţia internaţională, recurgerea la
organizaţii şi alte acorduri regionale sau alte modalităţi paşnice, la alegerea
statelor) şi stabileşte rolul Consiliului de Securitate al ONU în desfăşurarea
acestui proces, precum şi natura raporturilor acestuia cu statele membre şi
Adunarea Generală a ONU, în ceea ce priveşte reglementarea diferendelor
(art.34-38).
Dezvoltând prezentul principiu, Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra
principiilor de drept internaţional din 1970 indică următoarele:
- obligaţia statelor de a căuta rapid o soluţie echitabilă a diferendelor
internaţionale şi atunci când nu ajung la o soluţie printr-unul din mijloacele
reţinute în Cartă, să continue să caute o reglementare a diferendului prin alte
mijloace paşnice pe care le vor conveni;
- statele părţi la un diferend, precum şi alte state trebuie să se abţină de la orice
act susceptibil să agraveze situaţia, astfel încât să nu pună în pericol pacea şi
securitatea internaţională;
- diferendele internaţionale vor fi soluţionate pe baza egalităţii suverane a
statelor şi în baza principiului liberei alegeri a mijlocului de reglementare etc.
Prin urmare, în legătură cu acest principiu, ne aflăm, de fapt, în faţa unei obligaţii
generale ce priveşte toate categoriile de litigii între state, economice, politice,
militare, juridice etc., nici o categorie de litigii nefiind susceptibilă a fi rezolvată
altfel decît pe calea paşnică.
Pe de altă parte, statele dispun de principiul libertăţii de alegere a modalităţilor
paşnice acestei reglementări. Părţile la un diferend au dreptul de a lege în mod
liber, în baza consimţămîntului lor mutual, mijloacele de reglementare paşnică,
care se potrivesc cel mai reuşit împrejurărilor şi naturii diferendului.
În afară de aceasta, trebuie să menţionăm faptul că recurgerea la o procedură sau
alta de reglementare, dar şi acceptarea acestei reglementări este una voluntară.
Statele părţi la litigiu nu sunt constrînse la această procedură fără consimţămîntul
prealabil. Prin urmare, un stat parte la un diferend nu-l poate supune în mod
unilateral unei instanţe de reglementare, cum nici cealaltă parte nu este obligată
să se prezinte în faţa unei asemenea instanţe, fără asentimentul său.
Mai mult, în cursul procedurii de reglementare paşnică, statele părţi la
diferend, precum şi toate statele vor fi ţinute să se abţină de la orice acte de
natură să agraveze situaţia international.