Introducere - Eclesiastul

Titlul. Autorul cărţii spune despre sine: „Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel,
în Ierusalim” (Eclesiastul 1:12). Termenul folosit în limba ebraică este „qohelet” şi se
traduce prin „predicatorul”, „propovăduitorul” sau „învăţătorul”. În traducerile Vechiului
Testament în limbile greacă şi latină s-a folosit titlul „Eclesiastul”.
Autorul. Din cele mai vechi timpuri, împăratul Solomon a fost recunoscut ca autor al
acestei scrieri biblice. Autorul oferă cititorilor mai multe informaţii care să ajute la
identificarea sa. El se recomandă ca „fiu al lui David” (Eclesiastul 1:1) şi susţine că a
fost împărat al Israelului (Eclesiastul 1:12). Cărțile Eclesiastul, Proverbele şi
Cântarea cântărilor sunt opera lui Solomon. În timp ce Cântarea cântărilor este un
imn închinat dragostei, iar Proverbele reprezintă o colecţie de sfaturi pentru o viaţă
virtuoasă, Eclesiastul abordează într-un stil diferit problema sensului vieţii, fiind scrisă
într-o perioadă diferită a vieţii lui Solomon. Împăratul evreu a scris această carte la
anii bătrâneţii sale, Eclesiastul reflectând experienţa sa de viaţă. Întrucât Solomon a
încetat din viaţă în jurul anului 930 î.Hr., este foarte probabil că Eclesiastul a fost
scris în anii imediat anteriori acestei date. „Dumnezeu a dat lui Solomon
înţelepciune, foarte mare pricepere şi cunoştinţe multe ca nisipul de pe ţărmul
mării” (1 Împăraţi 4:29). Cunoştinţele sale au stârnit curiozitatea şi admiraţia reginei
din Seba. Dat fiind faptul că Israelul se afla la confluenţa dintre marile civilizaţii ale
vremii (Egiptul şi Mesopotamia), este lesne de înţeles că Solomon a avut acces la
scrierile de înţelepciune din bibliotecile timpului. Cartea oglindeşte, mai mult decât
înţelepciunea acumulată din cărţi, experienţa tristă a lui Solomon. După ce a petrecut
anii tinereţii în desfătare şi excese, Solomon a regretat păcatele sale şi s-a întors la
Dumnezeu. Eclesiastul face parte (alături de scrierile Rut, Estera, Cântarea cântărilor
şi Plângerile lui Ieremia) din colecţia numită Meghilot, adică „Sulurile”.
 Cap 2
Scepticul
Orice cititor al cărţii Eclesiastul, indiferent de vârstă, sex sau educaţie, se poate
regăsi în imaginile creionate de Solomon. Indiferent de preocupările pe care le are un
om, indiferent de drumul pe care îl urmează în viaţă, nimic nu pare să aibă vreun
rost, pentru că totul este caracterizat de efemeritate. Vorbind din propria experienţă
de viaţă, Solomon argumentează serios această idee: înţelepciunea, cunoaşterea,
bogăţia, munca, împlinirea poftelor, viaţa de familie, rangul şi poziţia socială,
mâncarea şi băutura – nimic din toate acestea nu au un rost, pentru că se termină.
Moartea aduce uitarea. Când omul Îl uită pe Dumnezeu, oricât de mult ar căuta să-şi
afle fericirea, eşuează. Indiferent de teoriile filosofilor şi de argumentele cugetătorilor,
moartea rămâne o realitate peste care omul nu găseşte puterea să treacă.
Căutarea plăcerilor este o prioritate pentru mulţi dintre noi. Solomon şi-a împlinit
poftele inimii lui, dar, odată cu trecerea anilor, a ajuns la înţelegerea faptului că viaţa
înseamnă mai mult decât satisfacerea plăcerilor şi că împlinirea sensului vieţii
presupune mai mult decât mâncare şi băutură. Fiinţa umană are mai multe
dimensiuni – fizică, intelectuală etc. Dacă aceste dimensiuni rămân neintegrate
componentei spirituale, nimic din ceea ce oferă lumea nu va aduce liniştea după care
tânjeşte orice om. Eclesiastul recunoaşte că Divinitatea a aşezat în fiecare dintre noi
gândul veşniciei dar, în acelaşi timp, mărturiseşte că omul are tendinţa de „a umbla
cu multe şiretenii” (Eclesiastul 7:29). Pentru a ajunge la veşnicia făgăduită, caracterul
trebuie cizelat după modelul caracterului lui Hristos. Viclenia şi drumurile lăturalnice,
cu ocolişuri, nu duc spre Împărăţia lui Dumnezeu.
După ce pune tot ce există sub semnul întrebării şi după ce argumentează că nimic
nu are un rost şi o finalitate fericită, scepticul îşi îndreaptă atenţia spre Dumnezeu. S-
ar putea spune că există un dezechilibru puternic între cele 12 capitole despre
deznădejde şi deşertăciunea deşertăciunilor şi ultimele două versete ale cărţii, în
care este adusă în discuţie perspectiva lui Dumnezeu asupra existenţei umane.
Totuşi, acest dezechilibru nu există dintr-un motiv evident: oricâte şi orişice fel de
raţionamente ar aduce scepticul, oricât de strălucită ar fi retorica lui, toate acestea
sunt puternic contrabalansate de simpla apariţie a lui Dumnezeu, judecătorul
lumii. „Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceasta se va
face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:14).

Cap 3

Ascultarea
Întrebarea Eclesiastului este întrebarea fiecărui om: dacă Dumnezeu a creat această
lume, de ce există atâtea frustrări? Răspunsul îl găsim în Eclesiastul 7:29
– „Dumnezeu a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă cu multe şiretenii”. Omul
nu poate înţelege planurile lui Dumnezeu, nici nu poate cuprinde cu mintea sa
lucrările Creatorului său. Totuşi, Dumnezeu a aşezat în inima oricărei fiinţe
umane „gândul veşniciei” (Eclesiastul 3:11). Prin aceasta se deosebeşte omul de
lumea animală şi acest gând al veşniciei este motorul care îl poartă în căutarea lui
Dumnezeu. Omul înţelept ştie să facă toate lucrurile la timpul potrivit (Eclesiastul 3:1-
8).
Cartea poate fi înţeleasă mult mai bine dacă este plasată în contextul mai larg al
scrierilor de înţelepciune biblică. Altfel spus, Eclesiastul trebuie citit nu numai
separat, dar şi ca parte a unui tablou alcătuit din Iov, Psalmii şi Proverbele.
În esenţă, mesajul cărţii este unul simplu: dacă omul Îl respinge pe Dumnezeu şi
trăieşte separat de El, în cele din urmă va ajunge la concluzia că toate lucrurile şi
viaţa în sine sunt deşertăciuni, adică sunt lipsite de un sens. Eclesiastul are o funcţie
didactică. „Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el a mai învăţat şi ştiinţa pe popor,
a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători” (Eclesiastul 12:9). O
citire superficială a cărţii ar putea să conducă pe cineva la concluzia că Solomon
susţine inutilitatea cunoaşterii şi a înţelepciunii umane. Dimpotrivă, descoperim că
Solomon a fost un cercetător pasionat de cunoaştere. Ceea ce propune el în cartea
Eclesiastul este supunerea tuturor eforturilor minţii umane unui scop mai înalt –
ascultarea de Dumnezeu.

Cap 7
Femeia
De la statutul de „jumătate” a bărbatului în care găsim femeia la creaţiune (Geneza
2:23,24) şi până la concluzia lui Solomon din cartea Eclesiastul (7:26-28), la prima
vedere se deschide o prăpastie de netrecut: „Şi am găsit că mai amară decât
moartea este femeia, a cărei inimă este o cursă şi un laţ, şi ale cărei mâini sunt nişte
lanţuri; cel plăcut lui Dumnezeu scapă de ea, dar cel păcătos este prins de ea. Iată
ce am găsit, zice Eclesiastul, cercetând lucrurile unul câte unul, ca să le pătrund
rostul; iată ce-mi caută şi acum sufletul, şi n-am găsit. Din o mie am găsit un om: dar
o femeie n-am găsit în toate acestea.”
Este vorba de o realitate generalizată, care vizează toate femeile, sau este mai
degrabă o exprimare a experienţei nefericite pe care Solomon singur şi-a ales-o?
(reciteşte 1 Împăraţi 11:1-13; Proverbele 31:10-31).

Cap 9

Moartea
Una dintre temele abordate de Eclesiastul este moartea. Dacă viaţa este văzută ca
un lung şir de suferinţe, amăgiri şi trudă fără rost, moartea îi apare scepticului în rol
de salvator. Omul îşi găseşte, în opinia sa, liniştea în braţele morţii. „Şi am găsit că
morţii, care au murit mai înainte, sunt mai fericiţi decât cei vii, care sunt încă în
viaţă” (Eclesiastul 4:2). Predicatorul face un pas mai departe, arătând că nici măcar
aceia care au fost binecuvântaţi cu avere şi slavă, nu sunt fericiţi, întrucât nu au
timpul necesar să se bucure de toate acestea. Toate merg la un loc, toate se
regăsesc în moarte. Pentru cei morţi nu mai există nicio răsplată şi numele lor sunt
uitate de cei care sunt în viaţă (Eclesiastul 9:5-6). „Aici, Solomon nu doreşte atât de
mult să facă o teologie cu privire la starea omului în moarte, cât să facă o declaraţie
cu privire la viaţă. Deşi vorbesc despre moarte, aceste texte o prezintă în legătură cu
viaţa şi cu modul în care trebuie să fie aceasta trăită”1. Se poate observa contradicţia
dintre liniştea pe care o aduce moartea şi suferinţa provocată de gândul că, după
moarte, nu mai urmează nimic. Eclesiastul este asemenea unui om disperat, care
caută scăpare fără s-o găsească. Această tensiune îşi găseşte rezolvarea în finalul
cărţii.
 
Cap 10

Voltaire
Celebrul autor şi filosof francez Voltaire (1694-1778), a fost rugat în anul 1756 să
scrie o parafrază a Psalmilor biblici, pentru amanta regelui Ludovic al XV-lea,
doamna de Pompadour. Voltaire a respins această invitaţie, spunând că nu este
„omul potrivit pentru Psalmi”. Totuşi, ideea a rămas şi, în 1759, Voltaire a scris două
texte în care porneşte de la cărţile Eclesiastul şi Cântarea cântărilor. El a tradus
porţiuni din textul ebraic al Eclesiastului şi le-a aranjat în funcţie de temele abordate.
De asemenea, Voltaire şi-a surprins cititorii prin faptul că nu a recurs la stilul său
satiric vizavi de cărţile biblice, stil binecunoscut din alte opere ale sale. Se ştie că
autorul francez a fost ostil oricărei forme de religie organizată şi că a criticat adeseori
scrierile Bibliei. În ediţia din 1775, Voltaire i-a dedicat această parafrazare a
Eclesiastului, regelui Frederick cel Mare al Prusiei.

Cap 11
Voltaire
Celebrul autor şi filosof francez Voltaire (1694-1778), a fost rugat în anul 1756 să
scrie o parafrază a Psalmilor biblici, pentru amanta regelui Ludovic al XV-lea,
doamna de Pompadour. Voltaire a respins această invitaţie, spunând că nu este
„omul potrivit pentru Psalmi”. Totuşi, ideea a rămas şi, în 1759, Voltaire a scris două
texte în care porneşte de la cărţile Eclesiastul şi Cântarea cântărilor. El a tradus
porţiuni din textul ebraic al Eclesiastului şi le-a aranjat în funcţie de temele abordate.
De asemenea, Voltaire şi-a surprins cititorii prin faptul că nu a recurs la stilul său
satiric vizavi de cărţile biblice, stil binecunoscut din alte opere ale sale. Se ştie că
autorul francez a fost ostil oricărei forme de religie organizată şi că a criticat adeseori
scrierile Bibliei. În ediţia din 1775, Voltaire i-a dedicat această parafrazare a
Eclesiastului, regelui Frederick cel Mare al Prusiei.

Cap 12

Viața și moartea
Viaţa. Mesajul contrariant al cărţii Eclesiastul i-a făcut pe mulţi să se întrebe de ce
Dumnezeu a dorit ca ea să fie prezentă în canonul biblic. În această carte, viaţa este
reprezentată ca un ciclu fără sfârşit, deprimant, caracterizat de zădărnicie. Tonul
pesimist, întrerupt doar de scurte îndemnuri de a trăi bucuriile efemere ale clipei,
este dificil de înţeles la o lectura superficială. Totuşi, autorul ne oferă câteva indicii în
legătură cu premisele de la care a pornit în scrierea acestei cărţi. „Sub soare” este o
sintagmă care se repetă obsesiv, definind astfel limitele perspectivei Eclesiastului.
Lumea şi viaţa sunt observate şi înţelese dintr-o perspectivă pământească, umană.
Aceasta explică de ce uneori concluziile la care ajunge eclesiastul sunt diferite de
tonul general al Scripturii.
Încă de la început autorul îşi anunţă intenţia. Prin observare atentă şi prin
experimentare personală, el vrea să înţeleagă sensul existenţei umane: „Eu,
Eclesiastul, am fost împărat peste Israel, în Ierusalim. Mi-am pus inima să cercetez
şi să adâncesc cu înţelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină
de trudă la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. Am văzut tot ce se face sub
soare; şi iată că totul este deşertăciune şi goană după vânt!” (Eclesiastul 1:12-14).
Deşertăciunea, lipsa oricărui sens, este asemenea unui cancer pentru minte.
Efectele ei sunt periculoase şi mortale. Dacă viaţa nu are un scop şi omul trăieşte
doar pentru clipa prezentă, căutând în permanenţă noi plăceri care nu îl satisfac,
atunci mânia, resentimentul şi cinismul sunt consecinţe naturale. Încercarea de a
găsi un sens sub soare, adică fără perspectiva divină şi veşnică, aduce eşec şi
suferinţă: „Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe
are şi multă durere” (Eclesiastul 1:18).
Deşi a crescut ca fiu de împărat, devenind la rândul său împărat, trăind deci fără a
cunoaşte lipsurile, Eclesiastul a văzut că viaţa celor mai mulţi oameni este încărcată
de suferinţă şi plină de greutăţi. A observat cum muncesc din greu doar pentru a-şi
câştiga existenţa, fără bucurii prea multe: „Căci, drept vorbind, ce folos are omul din
toată munca lui şi din toată străduinţa inimii lui cu care se trudeşte sub soare? Toate
zilele lui sunt pline de durere, şi truda lui nu este decât necaz: nici măcar noaptea n-
are odihnă inima lui. Şi aceasta este o deşertăciune. Nu este altă fericire pentru om
decât să mănânce şi să bea, şi să-şi înveselească sufletul cu ce este bun din
agoniseala lui! Dar am văzut că şi aceasta vine din mâna lui Dumnezeu” (Eclesiastul
2:22-24). Dacă la asta se reduce întreaga existenţă umană, într-adevăr singura
mângâiere a omului este să mănânce şi să bea, pentru că apoi urmează moartea.
Eclesiastul lasă însă să se întrevadă o rază de speranţă. Există în inima oricărui om
o dorinţă după mai mult, gândul veşniciei: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui;
a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la
început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11). Deşi
nu întotdeauna înţelegem de ce viaţa noastră a avut un anumit traseu şi nu altul, de
ce am avut anumite experienţe, sau de ce am trecut prin anumite evenimente, există
ceva înlăuntrul nostru care ne spune că această viaţă nu e totul, că existăm pentru
ceva mai mult, pentru ceva mai înalt, pentru ceva mai bun. Acest gând nedesluşit al
veşniciei e pus în inima noastră de Dumnezeu pentru a ne oferi speranţă, amintindu-
ne că existenţa noastră nu trebuie să rămână doar sub soare, ci putem aspira la
depăşirea condiţiei umane.
Poate cel mai greu de suportat în această viaţă sunt nedreptatea, răutatea şi
batjocura, mai ales atunci când vin din partea celor de la care o aştepţi cel mai
puţin: „Am mai văzut sub soare că în locul rânduit pentru judecată domneşte
nelegiuirea, şi că în locul rânduit pentru dreptate este răutate. Atunci am zis în inima
mea: ‘Dumnezeu va judeca şi pe cel bun şi pe cel rău; căci El a sorocit o vreme
pentru orice lucru şi pentru orice faptă’” (Eclesiastul 3:16,17). Astfel de momente sunt
mai uşor de depăşit dacă lucrurile sunt privite în perspectiva zilei când Dumnezeu va
judeca lumea, scoţând adevărul la lumină, îndreptând lucrurile strâmbate de oameni
şi reparând nedreptăţile comise. Cel ce uită de ziua aceea va fi cuprins de
deznădejde, deoarece privind la ceea ce se întâmplă acum sub soare nu putem
decât să-i dăm dreptate Eclesiastului: „Este o deşertăciune care se petrece pe
pământ: şi anume, sunt oameni neprihăniţi cărora le merge ca şi celor răi, care fac
fapte rele, şi sunt răi cărora le merge ca şi celor neprihăniţi, care fac fapte bune. Eu
zic că şi aceasta este o deşertăciune” (Eclesiastul 8:14).
Din păcate, sentimentul deşertăciunii nu a lăsat neatinsă nici experienţa religioasă.
Mereu grăbiţi, oamenii au tendinţa de a trata cu superficialitate aspectul spiritual al
vieţii lor. Sigur, închinarea îşi are încă locul într-o formă sau alta în viaţa lor, dar este
ceea ce Eclesiastul numeşte jertfa nebunilor: „Păzeşte-ţi piciorul când intri în Casa lui
Dumnezeu şi apropie-te mai bine să asculţi decât să aduci jertfa nebunilor; căci ei nu
ştiu că fac rău cu aceasta. Nu te grăbi să deschizi gura, şi să nu-ţi rostească inima
cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu; căci Dumnezeu este în cer, şi tu, pe pământ,
de aceea să nu spui vorbe multe” (Eclesiastul 5:1).
„Dacă ai făcut o juruinţă lui Dumnezeu, nu zăbovi s-o împlineşti, căci Lui nu-I plac cei
fără minte; de aceea împlineşte juruinţa pe care ai făcut-o. Mai bine să nu faci nicio
juruinţă decât să faci o juruinţă, şi să n-o împlineşti. Nu lăsa gura să te bage în păcat
şi nu zice înaintea trimisului lui Dumnezeu: ‘M-am pripit.’ Pentru ce să Se mânie
Dumnezeu din pricina cuvintelor tale şi să nimicească lucrarea mâinilor
tale?” (Eclesiastul 5:1,2,4-6). Uşurinţa cu care azi oamenii vorbesc despre lucruri
importante şi graba cu care fac promisiuni, a pătruns şi în Casa lui Dumnezeu.
Eclesiastul îndeamnă la reţinere, la cumpătare şi reflecţie înainte de a ne apropia de
Dumnezeu. Ne aminteşte să privim lucrurile în perspectivă, Dumnezeu nu este
asemenea nouă, nu Îl putem păcăli sau impresiona uşor cu promisiuni măreţe,
dimpotrivă, El apreciază modestia şi precauţia. Dacă totuşi cineva a făcut o
promisiune, este bine să o împlinească, fie doar şi pentru a învăţa ca altă dată să nu
se mai grăbească. Dumnezeu aşteaptă să fim oameni integri, care trăiesc după
cuvântul dat.
Eclesiastul este conştient de limitele sale şi de zădărnicia demersului său. Câtă
vreme nu se ridică deasupra acestei existenţe pământeşti, trecătoare, omul nu poate
da un sens existenţei sale: „Când mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea şi să mă
uit cu băgare de seamă la truda pe care şi-o dă omul pe pământ – căci omul nu vede
somn cu ochii, nici zi, nici noapte – am văzut atunci toată lucrarea lui Dumnezeu, am
văzut că omul nu poate să pătrundă ce se face sub soare; oricât s-ar trudi el să
cerceteze, tot nu va putea afla; şi chiar dacă înţeleptul ar zice că a ajuns să
înţeleagă, tot nu poate să găsească” (Eclesiastul 8:16,17). Iar dacă un scop mai înalt
al vieţii nu există, singura satisfacţie ce-i rămâne omului sunt micile bucurii ale
acestei vieţi – „Iată ce am văzut: este bine şi frumos ca omul să mănânce şi să bea,
şi să trăiască bine în mijlocul muncii lui cu care se trudeşte sub soare, în toate zilele
vieţii lui pe care i le-a dat Dumnezeu; căci aceasta este partea lui” (Eclesiastul 5:18).
Îndemnul de a ne bucura de viaţă este unul legitim, mai ales pentru cei a căror
nădejde se mărgineşte la viaţa aceasta. Totuşi, Eclesiastul nu uită să avertizeze că
nu totul se termină cu moartea şi că va veni o zi în care fiecare om va da socoteală
de felul cum a trăit. De aceea, în căutarea fericirii pământeşti, omul nu trebuie să
încalce principiile de vieţuire date de Creatorul său, ştiind că va veni o zi în care va
sta faţă în faţă cu Acesta: „Bucură-te, tinere, în tinereţea ta, fii cu inima veselă cât
eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că pentru
toate acestea te va chema Dumnezeu la judecată” (Eclesiastul 11:9).
Moartea. Principalul motiv al pesimismului Eclesiastului este umbra inevitabilă a
morţii care planează deasupra fiecărei vieţi: „Omul nu este stăpân pe suflarea lui, ca
s-o poată opri, şi n-are nicio putere peste ziua morţii; în lupta aceasta nu este
izbăvire, şi răutatea nu poate scăpa pe cei răi” (Eclesiastul 8:8). Conştient de faptul
că nimic din ce ar putea face nu-l va feri de această experienţă, Eclesiastul proclamă
zădărnicia vieţii trăite în perspectiva unui final atât de absurd. Nimic din tot ceea ce
un om poate clădi sau agonisi într-o viaţă întreagă nu-l va putea însoţi dincolo de
acest prag: „Cum a ieşit de gol din pântecele mamei sale, din care a venit, aşa se
întoarce şi nu poate să ia nimic în mână din toată osteneala lui” (Eclesiastul 5:15).
Mai important decât oricare dintre lucrurile pe care oricum le vei lăsa în urmă este
caracterul, reflectat în felul în care ţi-ai trăit viaţa.
Interesant este faptul că Eclesiastul nu pare să împărtăşească niciuna din concepţiile
despre moarte atât de populare astăzi, pe care le găsim în filme, cărţi şi chiar în
unele biserici. El nu crede că moartea aduce după sine o altă formă a existenţei
conştiente: „Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic şi nu
mai au nicio răsplată, fiindcă până şi pomenirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor,
şi pizma lor demult au şi pierit, şi niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face
sub soare” (Eclesiastul 9:5-6). Ideea sufletului nemuritor, care după moarte continuă
să vegheze asupra celor dragi, îi este străină Eclesiastului: „Tot ce găseşte mâna ta
să facă, fă cu toată puterea ta! Căci, în Locuinţa morţilor în care mergi, nu mai este
nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune!” (Eclesiastul 9:10). Dar el nu
este singurul autor biblic care vorbeşte despre cât de fragilă e fiinţa umană. Apostolul
Iacov spune despre om că e „un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere” (Iacov
4:14), iar Iov supune că „omul se naşte, şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o
umbră” (Iov 14:2). Scriptura învaţă că omul este muritor din pricina păcatului.
Apostolul Pavel spune că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23) şi că
moartea „a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani
5:12). „Singurul care are nemurirea” este Dumnezeu (1 Timotei 6:16); aceasta nu e o
calitate inerentă a fiinţei umane. 
Pentru omul căzut în păcat şi muritor, există promisiunea aducătoare de speranţă a
învierii. Cel ce crede în Hristos, va fi înviat de Hristos. Pavel îi consola pe cei din
Tesalonic cu aceste cuvinte: „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce
au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci, dacă credem că
Iisus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi, împreună cu Iisus,
pe cei ce au adormit în El” (1 Tesaloniceni 4:13,14). Între aceste două momente
(moartea omului şi învierea sa), fiinţa umană încetează să aibă o existenţă
conştientă, Scriptura numind această perioadă „somn”(Iov 14:10-12; Psalmii 13:3;
Daniel 12:2; Matei 9:24; Faptele apostolilor 7:60).
Nevoia de sens. Sub soare este o lume dezolantă, plină de trudă, suferinţă şi
moarte. Privind la ea, nu poţi exclama altceva decât înţeleptul Eclesiast: „O,
deşertăciune a deşertăciunilor! Totul este deşertăciune” (Eclesiastul 1:2). Şi totuşi, în
această lume se întrezăresc lucrări tainice ale harului. Crâmpeie de dragoste, gesturi
de bunătate, vorbe vindecătoare, oameni schimbaţi, toate mărturisesc despre o
lucrare discretă, care nu izbeşte privirile, dar ale cărei efecte nu pot fi contrazise
– „Cum nu ştii care este calea vântului, nici cum se fac oasele în pântecele femeii
însărcinate, tot aşa nu cunoşti nici lucrarea lui Dumnezeu, care le face pe
toate” (Eclesiastul 11:5). Pentru cei care caută un sens în această luptă sisifică cu
ziua de mâine, Eclesiastul are un mesaj simplu: ridicaţi-vă ochii şi priviţi mai departe.
Singurul sens care se poate găsi transcende această viaţă. Este mai mare si mai bun
decât tot ce ne-ar putea oferi această existenţă mizeră.
S-a spus despre cartea Eclesiastul că este doar o foarte lungă introducere la o
concluzie de două versete: „Să ascultăm, dar, încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-
te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci
Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, şi judecata aceasta se va face cu privire
la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesiastul 12:13-14).