Fiecare persoană are şansa potenţială de a fi promovat într-un post de conducere. În momentul numirii în post, sentimentul de mîndrie este foarte puternic. Apoi apare teama de a nu face faţă situaţiei. Activităţile zilnice mărunte ale persoanei ajunse conducător devin preocupări constante. Apare criza de timp şi directorul sau managerul nu are posibilitatea să reflecteze asupra activităţii sale. Totul parcă se transformă în haos, apare stresul cu consecinţele sale negative. De aceea, studiul managementului vă poate ajuta să depăşiţi situaţii analogice şi să aveţi un randament eficient. Pentru un manager, ca şi pentru orice altă persoană, a fi eficient înseamnă a înţelege şi a îndeplini cu succes sarcinile pe care le presupune munca sa. Cei care vor să-şi îmbunătăţească activitatea trebuie să-şi revizuiască atît eficacitatea, cît şi eficienţa. Aceste noţiuni nu sînt sinonime absolute. Eficacitate înseamnă realizarea cu exactitate a ceea ce trebuie de făcut. Eficienţă înseamnă o folosire cît mai raţională a resurselor. Eficacitatea este mai importantă decît eficienţa, deoarece, mai întîi, este necesar să îndeplineşti ceea ce ai de făcut. Numai atunci contează dacă sarcina este îndeplinită eficient, adică în modul cel mai potrivit. Studiul managementului poate contribui la o mai bună gestionare a celor 4 tipuri de resurse de care dispuneţi: • resurse umane; • resurse materiale; • resurse financiare; • timp. Noţiuni şi definiţii despre management şi manager Există mai multe definiţii ale managementului. În continuare vom încerca să expunem cîteva dintre ele, care ne par mai complete. Prin management se înţelege procesul de proiectare şi de menţinere a unor condiţii în care diferite persoane, lucrînd împreună în grupuri, îndeplinesc în mod eficace anumite scopuri selectate şi bine definite. El constă în ansamblul activităţilor de organizare şi conducere, în vederea adoptării deciziilor optime în proiectarea şi dirijarea proceselor social-economice. Într-un sens mai restrîns, managementul este o artă de a atinge scopurile folosind munca, intelectul, comportamentul altor oameni. Dicţionarul-standard (Oxford) al limbii engleze menţionează că managementul este modul şi maniera de comportare cu oamenii, abilitatea şi arta conducerii, managerul fiind persoana care realizează aceste funcţii. Verner Siegert şi Lucy Lang, vorbind despre management, subliniază că este vorba despre o astfel de conducere a oamenilor şi o folosire a mijloacelor, care permit rezolvarea problemelor trasate pe o cale umană, raţională, economică. O definiţie mai concretă a managementului necomercial a fost expusă de teoreticianul american P. F. Drucker. El susţine că managementul contemporan este un mod specific de conducere, care îşi propune să-i facă pe oameni capabili de activitate continuă, să atribuie eforturilor lor o eficacitate înaltă şi să atenueze slăbiciunile lor specifice, deoarece capacitatea omului de a aduce un aport societăţii depinde în măsură egală atît de eficacitatea conducerii instituţiei, cît şi de eforturile şi randamentul proprii. Managementul este o artă şi, totodată, o ştiinţă. Deci necesită calităţi înnăscute din partea persoanei, precum şi cunoştinţe, adică o ştiinţă se poate dobîndi prin învăţare şi educaţie. Unii teoreticieni susţin că managementul este 70% bun simţ şi 30% cunoştinţe. Cuvîntul management provine din latinescul manus, desemnînd strunirea cu ajutorul hăţurilor a cailor care trag la un car sau la o căruţă. Imaginea este plastică, dar o putem folosi în studiul celorlalte definiţii. Sensurile verbului englez to manage sînt destul de surprinzătoare, dar o parte dintre ele pot contribui la o mai bună înţelegere a conceptului: 1) a ţine un cal în frîu; 2) a administra; 3) a trata cu indulgenţă; 4) a fi (atît de) neîndemînatic şi ghinionist (încît ...) ; 5) a duce ceva la bun sfîrşit. Prezentăm cîteva definiţii ale managementului, date de diferiţi cercetători: 1. „Managementul este procesul compus din funcţii şi activităţi sociale şi tehnice legate între ele, care apare într-un cadru organizaţional oficial, în scopul atingerii unor obiective dinainte determinate, prin utilizarea resurselor umane sau de alt fel” (H. Koontz). 2. „Asumarea răspunderii pentru deciderea, planificarea şi reglementarea activităţii unor oameni care lucrează pentru un scop comun, astfel încît rezultatul corect să fie eficient şi economic” (Brech). 3. „Lucrul cu indivizi sau grupuri, pentru îndeplinirea unor obiective organizaţionale” (H. Blanchard). 4. „O serie de activităţi integrate şi interdependente, care determină o anumită combinaţie de mijloace (financiare, umane, materiale), astfel încît să se poată genera o producţie de bunuri sau de servicii utile economic şi social” (Aktouf). 5. „A prevedea şi planifica, a organiza, a conduce, a coordona şi a controla” (H. Fayol). În ciuda diversităţii elementelor pe care pun accentul aceste definiţii, există cîteva elemente-cheie comune tuturor: • nevoia de scopuri şi obiective pentru a obţine rezultatele scontate; • importanţa coordonării eforturilor individuale în cadrul procesului; • faptul că munca directă este în mare parte sau chiar în întregime efectuată de alţii, şi nu de manager. O definiţie de lucru simplă şi utilă ar fi următoarea: „Managementul este procesul prin care realizezi o treabă prin intermediul altora corect, la timp şi în limitele bugetului” (D. Gustafson). Nu este o definiţie perfectă, dar reprezintă un punct de plecare. Se sugerează, deci, că nu managerul este cel care „trage căruţa”, el doar ţine hăţurile şi biciul, ghidînd, motivînd şi controlînd echipa care lucrează. Desigur, analogia poate fi desfăşurată, dar managerii care-i privesc pe oameni doar ca pe nişte cai ce trag o căruţă nu vor obţine niciodată rezultate prea bune. Această imagine ne poate ajuta în sublinierea diferenţelor majore dintre munca managerială şi alte feluri de muncă. Nonmanagerii (lucrătorii) îndeplinesc ei înşişi nişte sarcini (indiferent la ce nivel, de la cel necalificat la cel înalt calificat) care li se dau: Lucrător sarcină Managerii îi determină pe ceilalţi să îndeplinească nişte sarcini: Manager alţi oameni sarcini A doua noţiune este cea de manager – persoana dintr-o organizaţie căreia i s-a încredinţat responsabilitatea realizării unei activităţi prin colaboratorii săi în cadrul unei unităţi operaţionale. Noţiunea indică specificul atitudinii pe care trebuie să o manifeste organizatorul faţă de personalitatea umană, indiferent de faptul dacă prin postul ocupat acesta se află în relaţii de interdependenţă sau în relaţii de subaltern–conducător faţă de organizator. În aceste condiţii, poziţia de manager impune realizarea unei serii de principii care-şi pun amprenta pe exercitarea funcţiilor, introducînd schimbări în conţinutul activităţilor. De aceste principii ţin: stima faţă de om, democratismul şi umanismul în conducere, adoptarea hotărîrilor ca proces colectiv, delegarea împuternicirilor, atitudinea individualizată faţă de colaboratori, stimularea personală, egalitatea în drepturi şi obligaţii a membrilor colectivului, perfecţionarea permanentă, autonomizarea conducerii, renovarea continuă, creativitatea etc. Sarcinile managementului După P. Drucker, sarcinile managementului sînt următoarele: • unirea oamenilor în jurul obiectivelor comune ale întreprinderii, altfel o mulţime de oameni niciodată nu se transformă în colectiv; • dezvoltarea la fiecare colaborator al întreprinderii a unor cerinţe proprii şi satisfacerea lor în măsura posibilităţilor; • desfăşurarea neîntreruptă a procesului de perfecţionare a oamenilor; • întemeierea muncii pe comunicare între membrii colectivului şi totodată pe responsabilitatea lor individuală, deoarece abilităţile şi pregătirea profesională a oamenilor ce lucrează în colectiv sînt diferite şi ei execută activităţi diferite; • aprecierea rezultatelor activităţii unei organizaţii trebuie să se sprijine pe indici diferiţi şi pe mijloace de evaluare variate. Rolurile managerului În procesul de conducere managerul îndeplineşte mai multe roluri. Cea mai reuşită clasificare a acestor roluri este recunoscută cea a lui Mintzberg, care susţine că rolurile conducătorului (managerului) sînt următoarele: I. Roluri interpersonale 1. Conducător principal. 2. Lider. 3. Verigă de legătură. II. Roluri informative 1. Receptor al informaţiei. 2. Distribuitor al informaţiei. 3. Reprezentantul principal al organizaţiei. III. Roluri legate de luarea deciziilor 1. Întreprinzător. 2. Persoană care înlătură neajunsurile 3. Distribuitor de resurse. 4. Negociator. Principiile de conducere În continuare, prezentăm principiile de conducere după Henri Fayol, considerat părintele managementului modern (1930): 1. Diviziunea muncii (pe verticală şi orizontală). Scopul acesteia este îndeplinirea lucrului în volum mai mare şi de o calitate mai bună. 2. Împuterniciri şi responsabilitate. Împuternicirea este dreptul de a da ordine, iar responsabilitatea este obligaţia de a efectua un lucru. Cînd se dau ordine, atunci apare şi responsabilitatea. 3. Disciplină. Ea presupune ascultare şi respect pentru acordul (înţelegerile) dintre firmă şi lucrătorii săi, precum şi aplicarea sancţiunilor întemeiate. 4. Conducere unică. 5. Unitatea direcţiei. Fiecare grup care activează pentru atingerea unui anumit scop trebuie să aibă un singur plan şi un singur conducător. 6. Subordonarea intereselor personale celor comune. 7. Remunerarea personalului. Pentru a avea fidelitatea şi susţinerea lucrătorilor, ei trebuie să primească un salariu care să corespundă cu munca pe care o îndeplinesc. 8. Centralizarea. Este necesară asigurarea unui raport echilibrat între centralizare şi descentralizare (redistribuirea muncii, pentru asigurarea unui bun rezultat). 9. Lanţul scalar reprezintă un număr de persoane ce se află pe posturi de conducere, începînd cu persoana din veriga superioară şi terminînd cu persoana din veriga inferioară. 10. Ordinea care înseamnă loc pentru orice şi totul la locul său. 11. Dreptatea. Este o combinare a bunătăţii şi justiţiei. 12. Stabilitatea locului de muncă pentru personal. O schimbare frecventă a cadrelor micşorează eficienţa organizaţiei. 13. Iniţiativa semnifică elaborarea planului şi asigurarea realizării cu succes a acestuia. 14. Spirit corporativ. Unirea este putere, iar puterea este rezultatul armoniei colectivului. Pentru a înţelege mai bine managementul, este necesar de a aminti despre unele activităţi şi termeni conecşi, cum ar fi: organizator al ocrotirii sănătăţii, medic-şef, administrare, gestiune, dirijare, organizare etc Noţiunea de organizator al ocrotirii sănătăţii include conducătorii instituţiilor medicale de diferit profil, şefii direcţiilor medicale, colaboratorii instituţiilor responsabile pentru pregătirea cadrelor medicale, lucrătorii Ministerului Sănătăţii. Termenul medic-şef defineşte funcţia de conducător al instituţiei medicale, desemnînd, de fapt, una din componentele noţiunii de organizator al ocrotirii sănătăţii. Administrarea unei afaceri publice sau private înseamnă personalul dintrun asemenea serviciu, termenul avînd sens apropiat de cel de gospodărire, cîrmuire, dirijare (a unui bun, imobil, societate) sau ansamblul de operaţii în legătură cu gospodărirea şi controlul bunurilor încredinţate, administrarea referindu-se la lucruri. Acest cuvînt are o semnificaţie prea statică pentru a înlocui conducerea caracterizată prin dinamism şi schimbări rapide; acţiunea desemnată de acest cuvînt are însă meritul de a păstra integritatea proprietăţii. Apropiate de termenul conducere sînt şi cuvintele: îndrumare – îndreptare spre o ţintă, călăuzire; dirijare – diriguirea paşilor într-o anumită direcţie; alegerea căii de urmat; administrare – acţiune de conducere, de cîrmuire, de gospodărire a unei organizaţii; gestiune – administrarea bunurilor unei organizaţii sau persoane; guvernare – conducerea unui stat, unui popor cu ajutorul guvernului; reglementare – dreptul sau puterea de a lua măsuri; orientare – aplicarea măsurilor adoptate doar în limite reglementate. Un alt termen conex al conducerii este organizarea. Vom vedea că organizarea – ca atribut al conducerii – este partea ei, raportul management–organizare fiind cel dintre întreg şi parte. Privitor la istoricul apariţiei şi dezvoltării managementului, putem spune că începuturile managementului se pierd în negura vremurilor. Omul a făcut management dintotdeauna, pentru că de cînd există şi-a pus întrebări asupra a ceea ce are de făcut şi anume – cum se face ceva; conducerea (managementul) a apărut odată cu societatea omenească. Omul primitiv a folosit forma primitivă a conducerii, pe baza legii naturale: cu minimum de efort şi maximum de avantaje. Deşi nu existau legi ca acte normative, în comunităţile umane s-au stabilit norme de comportament managerial sub forma obiceiurilor, tradiţiilor potrivit cărora se executau primele forme ale conducerii conştiente. Sfatul bătrînilor, care alegea conducătorii (căpeteniile) de trib, a continuat în istorie cu structuri şi ierarhii religioase, militare, politice etc., existente la vechii greci, romani şi continuate pînă în zilele de astăzi. Există dovezi care confirmă că despre conducere s-a scris cu peste 3000 de ani în urmă. Prima carte din acest domeniu aparţine lui Xenofon şi poartă numele Kiropaidaia, după care au urmat altele în Grecia Antică şi în alte sta- te. Exemple de existenţă a conducerii sînt construcţiile măreţe ale antichităţii, cum ar fi marele zid chinezesc, piramidele egiptene, monumentele uriaşe din America de Sud, crearea cărora ar fi fost imposibilă fără o conducere adecvată a unor mase mari de oameni.