RELAŢII SEMANTICE: POLISEMIA

Polisemia reprezintă capacitatea unor cuvinte dintr-o limbă de a avea mai

multe înţelesuri. De aceea, polisemia este considerată o categorie semantică

fundamentală.

Polisemia se opune monosemiei (= însuşirea unor cuvinte de a avea un

singur sens: ca, de pildă, prenume, aritmetică, bacil ), raportul dintre cuvintele

polisemantice şi cele monosemantice fiind net în favoarea primei categorii.

Condiţia ca un cuvânt să fie polisemantic este ca între sensurile sale să existe

legături, mai uşor sau mai greu de identificat. Prin urmare, un cuvânt

polisemantic are două sau mai multe sensuri care se află într-un raport de

interdependenţă.

15

Modulul 1 JOC ªI JOACÃ

Aplicaþii

Mai frecvent se operează cu următoarele distincţii:

1. Distincţia sens secundar – sens principal se referă la importanţa pe care o

are sensul unui cuvânt în limbă, locul pe care el îl ocupă în conştiinţa vorbitorilor.

Sensul principal este cel care domină sfera semantică a cuvântului, cel dintâi care

ne vine în minte. De exemplu, gură înseamnă, în primul rând, „cavitate a feţei”

şi după aceea, „vorbă” (bun de gură), „fiinţă de hrănit” (hrănea două guri),

„dechizătură a unei cămăşi, rochii, a unui vulcan etc.”, „trecătoare îngustă”

(gura văii), „locul unde se varsă un fluviu sau râu” (gurile Dunării) etc.

2. Distincţia sens de bază – sens derivat se realizează pe ceea ce un cuvânt

are specific în sine, stabil în orice context (sensul de bază) şi sensurile care sau desprins din primul. La
majoritatea cuvintelor, sensul de bază (înregistrat

cel dintâi în dicţionare) coincide cu sensul principal. Astfel, pentru mână, sensul
de bază rămâne cel moştenit din latină („parte a corpului omenesc”), în timp

ce sensurile derivate pot însemna „ceată unită de oameni” (o mână de soldaţi),

„calitate” (de mâna întâi) etc.

3. Distincţia sens propriu – sens figurat se aseamănă, într-o oarecare măsură,

cu deosebirea dintre sensul de bază şi cel derivat. Când noţiunea pe care o

denumeşte cuvântul este cea obişnuită, el e întrebuinţat cu sens propriu: val

de apă. Când cuvântul denumeşte altă noţiune decât cea obişnuită, la care se

ajunge prin asemănarea sau legătura dintre obiectele respective, el e

întrebuinţat cu sensul figurat: val de căldură. Prin folosirea cuvântului în sens

figurat, conţinu tul lui se lărgeşte; el capătă alt sens, fără a-l pierde pe cel de

la care a pornit. Sensul figurat îmbogăţeşte puterea de expresivitate a cuvintelor.

1. Identifică în poezia Pedeapsa de Tudor Arghezi un cuvânt polisemantic.

Demonstrea ză-i polisemantismul prin construirea unor contexte potrivite.

2. Alcătuieşte enunţuri în care să arăţi polisemantismul cuvintelor: baie, carte,

masă, prost, rău.

3. Identifică, cu ajutorul dicţionarelor, sensul principal şi sensul secundar al

cuvintelor: frate, a abandona, lingură, arici.

4. Explică sensurile cuvântului polisemantic a ieşi în contextele următoare:

• Câţiva turişti au ieşit de pe drumul cunoscut.

• Sunt sigur că petrecerea va ieşi foarte bine.

• Nu ştiu de unde ai ieşit de vreme ce nu te-am văzut venind.

• Omul a ieşit din cameră după numai câteva minute.

• Volumul de versuri ieşise încă de anul trecut.

• Concurentul meu favorit a ieşit pe primul loc.

• Hoţul va ieşi din temniţă abia peste câţiva ani.

• Lalelele ies abia în luna aprilie.

• Cum o ieşi, numai să iasă.

5. Alcătuieşte cel puţin un context în care să apară utilizate cu sensul figurat

cuvintele: climat, explozie, căldură.

6. Foloseşte, prin integrare în enunţuri potrivite, sensul propriu şi sensul

figurat al cuvintelor: catâr, glonţ, abecedar, dulce, luminat, a miorlăi, a se furişa.