COPIII CU TULBURARI ALE VORBIRII SI ALE AUZULUI

(despre copiii cu abateri în dezvoltare)

Prof.înv.preșc: Radu Andreea

Grădinița P.P. nr. 29 Sibiu

Printre elevii cu insucces la învățătură în clasele primare există unii copii cu diferite tulburări
ale vorbirii și ale auzului.
Vorbirea reprezintă una dintre funcțiile psihice centrale, care exercită o influență puternică
asupra formării proceselor psihice ale copilului. Dezvoltarea gândirii depinde în mare măsură de
nivelul dezvoltării vorbirii. Acestea din urmă condiționează însușirea de către copil a citit-scrisului și a
tuturor celorlalte discipline școlare – ceea ce reprezintă mijlocul principal de comunicare între oameni.
La formarea funcției verbale își aduc contribuția :
-analizatorul auditiv;
-analizatorul verbomotor:
Auzul fonematic apare la copilul normal, mult mai devreme și se dezvoltă mai intens decât
capacitatea articulatorie.
Pentru însușirea vorbirii copilului prof. R.E.Levina – distinge cinci etape:
- copilul este lipsit cu desăvârșire nu numai de vorbirea activă, ci și de capacitatea de înțelegere a
vorbirii și chiar de diferențiere a sunetelor;
- apare capacitatea de diferențiere a fonemelor celor mai depărtate și mai contrastante;
- copilul începe să audă sunetele vorbirii în conformitate cu trăsăturile lor fonematice;
- devin predominante noi imagini perceptive ale sunetelor;
Vorbirea activă ajunge la un nivel de corectitudine aproape completă.
- procesul dezvoltării fonematice se desăvârșește. Copilul aude și vorbește corect. El îți formează
imagini auditive fine și diferențiate atât ale cuvintelor, cât și ale sunetelor distincte.
Dezvoltarea corectă a vorbirii copilului presupune nu numai un anumit nivel al percepției
fonematice și al posibilităților de pronunție, dar ceea ce este esențial este capacitatea de a distinge în
propia vorbire și în vorbirea celor din jur.
Este incontestabil importanța auzului pentru dezvoltarea întregii funcții verbale, care constituie
premisa necesară pentru însușirea cu succes de către copil a procesului citirii și scrierii.
În cazul diferitelor grade de pierdere a auzului, copii întâmpină dificultăți în însușirea citit-
scrisului. Pierderea completă sau foarte accentuată a auzului, la o vârstă timpurie duce la situația în care
el nu se dezvoltă, devenind mut, iar instruirea nu se poate face decât în școli speciale.
Pentru copiii cu grade diferite de hipoazacuzie – sunt necesare metode specifice de instruire. În
cazul hipoacuziei este important a se ține seama nu numai de gravitatea tulburării de auz, ci și de
perioada instalării acesteia.
În cazul hipoacuziei este important a se ține seama nu numai de gravitatea tulburării de auz, ci
și de perioada instalării acesteia.
Aceasta are importanță pentru înțelegerea caracterului devierilor ce au loc în dezvoltarea
copiilor hipoacuzi și pentru prevenirea greșelii în diagnosticarea lor, ca oligofreni. Hipoacuzia instalată
timpuriu, detremină imposibilitatea dezvoltării vorbirii, cu excepția cazurilor în care sunt inițiate
măsuri speciale.
În cazurile de instalare mai tîrziu a hipoacuziei, dezvoltarea vorbirii se va desfășura în
continuare cu mai multă intensitate păstrând totuși o serie de insuficiențe caracteristice determinate de
scăderea auzului. Pedagogul trebuie de la început să constate gradul de hipoacuzie și să-l îndrume spre
școli speciale.
Există copii care întâmpină dificultăți în însușirea citit-scrisului, deși auzul lor nu este afectat.
De obicei, aceștia sunt copiii cu tulburări în vorbire. Gradul de pregătire pentru însușirea citit-scrisului
depinde nu numai de capacitatea de a auzi, ci și de a pronunța diferite sunete și cuvinte. Copilul trebuie
în primul rând să-și reprezinte clar componența sonoră a cuvântului, adică să știe din ce sunete este
format cuvântul, să perceapă fiecare sunet al cuvântului și să-l poată diferenția de cele alăturate.
Copiii cu tulburări ușoare ale auzului fonematic nu diferențiază, de obicei formele apropiate,
consoanele sumare și cele scurte b și p, d și t, etc. Bâlbâiala apare datorită unui traumatism psihic
(spaimă, frământări sufletești) și totodată se observă la aceștia anumite manifestări nevrotice, cum sunt
stările de groază, ticurile nervoase ale mușchilor feței. Acești copiii sunt timizi, nehotărâți etc.
Cadrul didactic trebuie să –i încurajeze și să le asigure o ambianță binevoitoare și amicală din
partea colectivului.
Este cu totul inadmisibil ironizarea lor, ridicarea vocii și este necesar o atmosferă liniștită în
familie.
Ȋn ultima perioadã am întâlnit foarte multe cazuri de copii care prezintã întârziere în
dezvoltarea limbajului expresiv/ receptiv –  în aceste cazuri apariţia cuvintelor are loc după doi ani,
doi ani şi jumătate, vocabularul fiind format doar din 20-30 de cuvinte, până la vârsta de trei ani aceștia
nu formează propoziţii simple. Evoluţia aparatului fonoarticulator stagnează după perioada lalaţiunii,
vocalele sunt prezente, omit consoanele mai dificil de pronunțat din cuvintele ce conțin grupuri
consonantice, copilul are dificultăţi în trecerea de la limbajul intern la cel extern precum si de
înțelegere a mesajului verbal al interlocutorului. Acești copii au un vocabular sãrãcãcios și se exprimã
de obicei în cuvinte-cheie care substituie propoziția simplã.
Dislalia este o tulburare de pronunție des întâlnitã în cabinetele logopedice - la copilul
antepreșcolar aceastã tulburare este de natură fiziologicã, ca urmare a nedezvoltãrii suficiente a
aparatului fonoarticulator și a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii.  Sunetele cele mai
frecvent afectate sunt cele care apar mai târziu în vorbirea copiilor: vibranta r, siflantele s, z,
şuerătoarele ș, j, etc.
La preșcolari întâlnim bâlbâiala fiziologicã – ocazionalã - care apare datoritã unui conflict între
dorința copilului de a spune cat mai mult și repede ceea ce gândește și posibilitãțile limitate de
exprimare, tulburare ce nu intra în sfera patologicului; în cazul bâlbâielii patologice  aceastã tulburare
de vorbire înseamnã pentru copil, mai mult decât alterarea ritmului și fluenței comunicãrii orale;
bâlbâiala afecteazã totodatã psihicul (sentimente de rușine, culpabilizare, frustrare, stimã de sine
scazutã) și comportamentul (modalitãți prin care se încearcã mascarea dificultãții de exprimare)
Reușita în corectarea tulburãrilor de limbaj este condiţionatã de implicarea familiei,  terapia logopedicã
nu se rezumã doar la lucrul cu copilul, ci implicã și consilierea familiei