Prof.

logoped VITOREANU DANIELA VIOLETA

IULIE 2012
 Procesul educațional este un act de comunicare didactică iar aceasta presupune întâlnirea
celor doi actori - educatorul şi educatul, în care fiecare şi-a asumat un rol bine definit.
Comunicarea constituie o necessitate şi o activitate socială. O comunicare corectă presupune
o flexibilitate a rolurilor, o interacţiune şi nu o transmitere deoarece comunicarea sprijină atât
o mai bună cunoaștere de sine, cât și cunoașterea celorlalți, mai mult, aceste două tipuri de
cunoaștere sunt interdependente: atunci când îi cunoaștem pe ceilalți în procesul de comunicare,
ne cunoaștem simultan propria ființă, învățăm cum ne influențează ceilalți și măsura în care
îi influențăm, la rândul nostru.
De aceea a fi profesor înseamnă nu numai a poseda cunoştinţe
de specialitate, dar şi capacitatea de a le transpune şi traduce
didactic, adică posibilitatea de a şti ce, cât, cum, când, în ce fel,
cu ce, cui oferi. Altfel spus transformările profunde care au loc în
sfera învăţământului românesc determină oamenii de la catedră
să-şi analizeze şi nuanţeze continuu experienţa acumulată, să
o adapteze la cerinţele actualei societăţi şi mai ales la condiţiile
concrete întâlnite la clasă. Prin urmare, sarcina dirijării traseului
educaţional al elevului revine şcolii, implicit învăţătorului, pe
parcursul ciclului primar, care trebuie să-l informeze şi să-l familiarizeze cu diverse domenii ale
cunoaşterii dar şi să-l formeze în spiritul cerinţelor societăţii.
Toate acestea se pot realiza doar prin învățare deoarece așa cum bine știm activitatea
principală a copilului şcolar este învăţarea, iar învăţarea are loc prin comunicare. Între cele două
procese legătura este indisolubilă. Copilul învaţă comunicând cu învăţătorul şi cu colegii
și învăţând comunică cu ei. Învăţătorul îi învaţă pe copii comunicând cu ei, iar copiii îi comunică
învăţătorului dacă ceea ce a vrut să-i înveţe i-a şi învăţat. Nu există act de învăţare al elevului în
care să nu fie implicată comunicarea: cu învăţătorul prin prezenţa lui fizică sau simbolică,
cu alte generaţii şi cu lumea prin conţinuturile cognitive, cu semenii prin comportamente sociale,
cu sine prin reflecţie asupra Eu-lui propriu.
Așadar, școala este o organizație socială care produce învățare, care reproduce normele
și valorile deja existente, dar, în același timp stimulează inovația și progresul care influențează
și transformă viața membrilor săi și tot școala modelează comportamentul uman prin instituirea
unor reguli a căror respectare este sancționată prin recompense și pedepse. Nu în ultimul rând,
școala presupune prezența unui mare număr de indivizi care acționează în vederea atingerii unor
scopuri comune. Viața organizației școlare nu se rezumă doar la activitățile desfășurate, ci se
referă și la stările subiective trăite de indivizii implicați în aceste activități. Fiind implicați în
atingerea unor scopuri comune, membrii școlii interacționează, iar din interacțiunea lor rezultă
trăiri oscilând între satisfacție și insatisfacție, încredere și dezamăgire, curaj și descurajare etc.
Aceste trăiri influențează în mare măsură bunul mers al școlii, de aceea ele nu trebuie
neglijate, deoarece de multe ori acestea pot avea ca și consecințe apariția iminentă a unor
conflicte care pot avea uneori ca efect diminuarea eficientizării procesului de învățământ.
 Dar înainte de a vorbi despre conflict doresc să subliniez faptul că așa cum comunicarea este
un proces cu care ne confruntăm în fiecare zi și conflictul este o dimensiune esențială
a comunicării sau, altfel spus, conflictul este un “ingredient” cotidian al experienței noastre
de viață. În conflict se intră cu ușurință dar ieșirea este mult mai dificilă - așa cum unii
oameni par să știe doar să provoace conflicte iar alții știu să le și rezolve.
În viața de zi cu zi ne confruntăm adesea cu multiple conflicte; de cele mai multe ori,
este bine dacă reușim să le prevenim ori, în caz că acest lucru nu mai este posibil, măcar să
le reducem intensitatea. Câteodată, nici acest lucru nu merge și atunci suntem puși în situația
de a face eschive complicate și de a face funcționale o serie de „jocuri de comunicare” pentru
a putea rezolva conflictele apărute.
De aceea prin intermediul acestui proiect voi încerca să evidențiez rolul dar și eficiența
strategiilor de prevenire a conflictului educațional precum și importanța aplicării strategiilor
de reducere a conflictului și rezolvarea acestuia în mediul educațional.
În ceea ce privește conflictul care a debutat în mediul educațional, acesta este unul mult mai
ușor de analizat deoarece aici există un conflict numai în momentul în care activități
incompatibile se întâlnesc- atunci când o activitate este blocată, interferează, lezează sau face
într-un anumit fel cea de-a doua activitate mai puțin plăcută sau
eficientă- iar în clasa de elevi, așa cum susține Schmuck 1992,
conflictul oferă oportunitatea dezvoltării individuale și de grup.
Astfel, urmărind acest raționament, putem optinmiza la elevi
strategii de evitare și stingere a conflictelor ale căror apariție și
rezolvare ulterioare nu ar favoriza nici unul dintre obiectivele
informativ- formative urmărite de cadrul didactic, promovând
totodată și strategii de provocare a conflictelor eficiente pentru
activitatea de la clasa de elevi/ grupa de preșcolari sau de realocare
a cuantumului de energie dezvoltat de un oarecare conflict neproductiv printr-un conflict
educațional- spre exemplu- dacă unul dintre elevi/ preșcolari dorește să fie lider într-un grup, dar
același lucru îl reclamă și alt membru al grupului, de aici pornind un conflict între cei doi –
deoarece chiar dacă pentru unul dintre ei poate fi frustrant să se afle într-un grup condus de
celălalt, nu acesta din urmă constituie neapărat problema, ci, de pildă, insuficienta exersare a
aptitudinilor de lider ale primului.
Cadrul didactic poate să-l pună pe acesta în situația de a conduce grupul după ce cealaltă
persoană a fost mutată pe durata acelei activități într-un alt grup; apoi va fi utilă o dezbatere
cu grupul, în care se vor observa problemele care au apărut și modalitățile prin care aceste
neajunsuri au fost depășite.
Pornind de la acest exemplu de conflict consider că este necesar să amintesc cele patru mari
tipuri de conflict;
- conflictul scop, care apare atunci când o persoană dorește rezultate diferite față de alta;
- conflictul cognitiv, bazat pe contrazicerea unor idei sau opinii ale altora privitoare la un
anumit fenomen;
- conflictul afectiv, ce apare atunci când o persoană sau un grup are sentimente sau emoții
incompatibile cu ale altora;
- conflictul comportamental, care apare numai când o persoană sau un grup face ceva care este
de neacceptat pentru ceilalți;
 Conflictul scop apare de multe ori între cadrul didactic și
elevii săi- mai ales în momentul când finalitățile propuse de
cadrul didactic nu sunt în acord cu cele pe care le au elevii.
Starea conflictuală produsă de un conflict scop se poate
transforma într-un conflict afectiv (elevul poate să se îndepărteze
afectiv de cadrul didactic- respectiv de materia/ disciplina
școlară). Automat, un astfel de conflict afectiv poate induce un
conflict cognitiv și ulterior, starea conflictuală va lua o formă
mult mai accentuată în cadrul uni conflict comportamental.
Subliniez faptul că unele conflicte pot să fie temporare, altele putând să dezvolte un registru
cronic (spre exemplu, conflictul comportamental poate să nu persiste, elevul depășind etapa de
manifestare directă a conflictului, în condițiile în care conflictul afectiv poate să rămână,
depășind granițele concrete în care a apărut, practic - chiar dacă materia va fi predată de un alt
cadru didactic care, să spunem, împărtășește scopurile elevului- deci cauza conflictului scop nu
mai există- adversitatea elevului față de disciplina respectivă se poate păstra, conflictul afectiv
menținându-și sfera de acțiune).
În continuare voi prezenta câteva perspective prin intermediul cărora doresc să evidențiez
aspecte care duc la apariția unui conflict:
– condițiile anterioare (sărăcia, lipsa resurselor pentru realizarea unei anumite sarcini poate
produce un conflict în cadrul unui grup, al unei clase de elevi);
– stările afective (stresul, tensiunea, ostilitatea, anxietatea) - când suntem stresați tindem să
reacționăm conflictual mai repede decât în alte situații, altfel spus, dacă avem o stare
pozitivă suntem mai puțin permeabili la conflict, iar dacă avem o stare negativă este suficient
să pară că cineva spune ceva greșit pentru ca un posibil conflict să se declanșeze;
– stările și stilurile cognitive ale indivizilor - spre exemplu dacă cineva are un stil adaptativ
iar colegul său de proiect este inovativ – adaptativul (centrat pe detaliile proiectului poate
să piardă din vedere întregul) va remarca că inovativul este “cu capul în nori” și va încerca
să îl aducă „ cu picioarele pe pământ”, pe când inovativul va crede despre adaptativ că este
“rutinier”, “că nu înțelege”, “ că se pierde în detalii” - de aici se poate intra ușor în conflict
însă în același timp ei se pot completa excepțional dacă vor învăța să se accepte reciproc
și să coopereze;
– existența “comportamentului conflictual”- în practică este mai greu de întâlnit un astfel
de comportament deoarece acesta este influențat de partenerul de comunicare dar și de tipul
de relație care există între comunicatori (deși uneori putem regăsi anumite caracteristici la un
comporament agresiv- centrat pe egoul propriu).
Dacă anterior am parcurs aspectele care duc la apariția uni conflict, în continuare făcând
referire la procesul conflictului voi expune cele patru stadii ale apariției conflictului regăsite
la K.W.Thomas (Steers-1998)
- frustrarea – conflictul apare în momentul în care cineva devine frustrat de acțiunea/
inacțiunea altcuiva;
- conceptualizarea - în cadrul acestui stadiu părțile încearcă să stabilească natura problemei,
caută o posibilă rezolvare a acesteia, încearcă să înțeleagă cum dorește cealaltă parte
să rezolve conflictul. Această etapă este deosebit de importantă, fiind responsabilă de
nașterea cu adevărat a conflictului, deoarece în cadrul ei se dezvoltă unele analize care
vor conduce comportamentul partenerilor la pașii următori- competiția, colaborarea,
compromisul, evitarea și acomodarea, pași deveniți clasici pe axa afirmare-cooperare;
 - în continuarea etapei de conceptualizare regăsim comportamentul, definind felul în care
persoanele își exteriorizează modul de înțelegere a conflictului apărut în interiorul etapei
precedente;
- ieșirile reprezintă ultima etapă situându-se de la o rezolvare satisfăcătoare pentru părțile
aflate în conflict până la regresarea în cea de-a doua etapă (conceptualizarea), dacă această
rezolvare nu este obținută.
Uneori însă actorii unui conflict acționează greșit pentru a
înlătura frustrarea, starea de tensiune indusă de conflict, tocmai de
aceea aleg să facă apel la anumite mecanisme de apărare, cum ar fi:
- - c o m p e n s a r e
conflictului și urmărindu-se creșterea eficacității proprii pentru a
compensa unele sentimente reale sau imaginare - în această situație se
poate afla un elev care, implicat într-un conflict educațional cu
grupul în care își desfășoară activitatea, se încăpățânează să rezolve singur sarcina dată,
depunând un efort considerabil pentru aceasta, chiar dacă acel conflict cu colegii săi nu numai că
nu este rezolvat prin această activitate a sa, ci devine chiar mai profund;
- conversia : se manifestă prin conflicte emoționale exprimate în limbajul trupului, astfel, chiar
dacă într-un grup unii elevi nu exteriorizează prin cuvinte un conflict pe care îl au cu restul
membrilor grupului, reacții nonverbale de închidere, poziționări agresive, pot să înrăutățească
atmosfera de lucru în respectiva echipă fără ca prin aceasta conflictul să se poată rezolva;
- deplasarea/ înlocuirea: presupune procesul inconștient de transferare a emoției de la obiectul
(situația) de care este într-adevăr legată, către un altul care va pricinui mai puțină suferință;
această situație este frecventă la școală, când un elev care se află într-o dispoziție conflictuală
cu un membru al grupului va lărgi această situație și asupra altor membri cu care nu se află în
contradicție; sau, un alt exemplu care este mai frecvent în experiența noastră de zi cu zi, tocmai
am fost criticați de managerul școlii și nu am putut să-i replicăm nimic de frica unor
repercursiuni ulterioare și întorcându-ne acasă partenerul nostru de viață devine „obiectul” furiei
noastre, la cea mai mică greșeală a acestuia răbufnim și declanșăm un conflict;
- refugiu în reverie / fantazarea: furnizează o cale de evadare din realitate oferind satisfacție
persoanei (elevului) acest fapt nu numai că nu oferă o rezolvare conflictului, dar îngreunează
posibilitățile de apariție a rezolvării prin introducerea unui plan secund în care conflictul este
rezolvat cum dorește doar una din părți- un exemplu pe care îl întâlnim frecvent- este cel al unui
elev care este bătut în fiecare zi la școală de către un elev mai mare. Subiectul nostru se
refugiază în reverie unde își închipuie că este puternic și îl bate el pe elevul cel mare.
În concluzie a doua zi la școală elevul mai mare iar îl va bate!
- proiecția: se manifestă prin protejarea individului de sine însuși, de conștientizarea trăsăturilor
indezirabile sau inacceptabile atribuite lui de către alții- un exemplu l-ar constitui situația în care
un elev atribuie celorlalți responsabilitatea conflictului nerecunoscându-și comportamentele
proprii care au fost în situația de a genera o anumită proporție în acest conflict ;
- raționalizarea: reprezintă justificarea unui comportament indezirabil sau inconsistent, a unor
credințe, poziții și motivații prin asigurarea de explicații acceptabile pentru ele (Luthans, 1985)-
un astfel de exemplu de raționalizare îl găsim la părintele “crud” care, atunci când își bate
copilul, va spune că acest comportament este “pentru binele copilului”, deoarece astfel acesta va
crește mai “călit” și va face față mai ușor realității ;
- a face pe bufonul (a lua în derâdere) reprezintă o utilizare excesivă sau frecventă a unor cuvinte
de duh în vederea reducerii anxietății, care este rezultatul unor situații stresante sau al unor
 gânduri și efecte perturbatoare. În clasa de elevi există persoane care îndeplinesc rolul de clovni-
aceștia sunt în poziția de a distra/ amuza întregul grup. După cum am observant, nu de puține
ori, elevii își asumă acest rol din necesitatea mascării sentimentelor de inferioritate, gândindu-se
că este mai bine să facă glume pe seama propriei persoane înainte ca alții să aibă șansa să o facă.
Un astfel de mecanism de adaptare poate avea și un rol pozitiv pentru acesta din urmă,
în momentele de tensiune în care colegii lor sunt frustrați și anxioși (cum ar fi înaintea unui
examen);
- fixația: se caracterizează prin menținerea unei reacții persistente neadaptate, chiar dacă toți
parametrii arată că acel comportament nu este un răspuns adecvat la problemă.
Cardon intitulează fixația “picior de lemn”- pornește de la idea că deși ești implicat în propria
nereușită, nu poți face nimic. “Este prea târziu, nu mai pot să fac nimic!”
După cum se poate observa, aceste reacții pot denatura turnura didactică iar apariția lor se
produce sub forma unor bariere de care cadrul didactic trebuie să țină seama în construirea
strategiilor de promovare, implementare, rezolvare și evidențiere a achizițiilor obținute prin
conflict.
Pornind de la aceste perspective putem remarca faptul că:
conflictul este un proces care începe când o parte percepe că
cealaltă parte a fost frustrantă în raport cu ea și putem
caracteriza un conflict ca atare numai atunci când ambele
părți intuiesc neclaritățile, divergențele dar nu pot sau nu
doresc să aplice rezolvările pe care le au în câmpul
comunicării proprii.
Astfel faptul că o parte o concepe pe cealaltă frustrantă
în raport cu ea este mai degrabă o condiție favorizantă
a conflictului decât conflictul ca atare și aceasta deoarece, dacă prima parte își comunică
nemulțumirile și cea de-a doua parte găsește o rezolvare cu care cel frustrat să fie de acord,
nu am asistat la rezolvarea, ci doar la evitarea conflictului, fiind vorba doar despre faza de
“dezacord”. Aceasta are mai multe etape: dezacorduri din cauza neînțelegerii, dezacorduri
bazate pe false probleme, dezacorduri reale și importante pentru grup, care uneori pot fi ușor
de rezolvat dacă grupul dorește și reușește să producă schimbări minore.
Din punct de vedere educațional consider că este necesar existența și aplicarea în practică
a unor strategii de prevenire a conflictului (când acest lucru este posibil) combinate cu strategii
de reducere a conflictului (când acesta nu a putut fi prevenit).
Astfel, strategiile de prevenire a conflictului pot conține:
- focalizarea pe obiective, cu încercarea evitării conflictelor pe obiective; elevilor le este mai
ușor dacă văd întregul tablou al activității și muncesc împreună pentru a-l realiza;
- producerea unor sarcini stabile, bine structurate și acceptate de întregul grup;
- facilitarea comunicărilor;
- evitarea situațiilor câștig – pierdere;
- utilizarea de către cadrul didactic sau de către liderii echipelor educaționale a unor
elemente aparținând strategiilor de moderare a activității.
Și aceasta deoarece - așa cum observa și Goodal Jr. (1990) -
“conflictul este o componentă naturală a lucrului în grupurile
mici. Dacă nu este bine condus, conflictul poate produce
rezultate negative și o performanță slabă a grupului. Dacă este
bine condus, conflictul poate conduce la sporirea comunicării
 în grup, la explorarea mai profundă a problematicii respective și la optimizarea întregii
performanțe”
Câteodată, conflictul aduce cu sine și elemente negative care trebuie înlăturate din experiența
de comunicare a partenerilor, pentru a nu umbri relaționarea dintre ei.
Dacă anterior am amintit strategiile de prevenire a conflictului, în continuare voi evidenția
câteva dintre strategiile necesare pentru reducerea conflictului care apar ca fiind utile atunci
când un conflict a fost escaladat, tinzând să aibă mai degrabă un impact negativ decât unul
pozitiv în interiorul echipelor educaționale.
În acest sens, Neilsen ne propune două abordări generale care influențează aceste strategii:
- focalizarea pe schimbarea atitudinilor sau
- centrarea demersului pe schimbarea comportamentelor- practic, acest lucru se poate realiza
prin:
a) utilizarea “ integratorilor” (apelul la persoane cu influență în grup poate reduce
intensitatea unor conflicte);
b) rotirea persoanelor de la un grup la altul, rotirea responsabilităților în grup;
c) în cazul conflictelor intergrupuri, identificarea unor obiective supraordonate (propuse
de cadrul didactic) care să determine grupurile să lucreze împreună.
În activitatea didactică ne vom găsi deopotrivă în situația de a lăuda sau de a critica
o persoană- modul în care facem acest lucru reprezintă un factor favorizant pentru reducerea,
respectiv escaladarea unui conflict. În ceea ce privește critica - aceasta presupune contexte care
pot produce foarte ușor escaladarea conflictului (persoana respectivă se află într-o poziție de
inferioritate față de cel care o critică, lucru ce poate să genereze reacții de rezistență la critică
și la frustrare). De aceea este indicat ca o critică să fie completată cu un mesaj nonverbal
pozitiv, de apropiere, de relaxare, destindere, dându-se curs și sferei de motivare a persoanei
criticate, deoarece, din perspectiva sa, cel incriminat crede că are dreptate (este și motivul pentru
care a adoptat respectivul comportament) reușind astfel să nu alimentăm conflictul deja instalat.
Strategiile de rezolvare a conflictului presupun ca toate părțile implicate să ajungă în mod
liber la un acord, după ce au redefinit și perceput relațiile dintre ele și după ce au făcut evaluarea,
adică au examinat și luat în calcul toate elementele relevante ale relațiilor.
În aplicarea unor astfel de strategii trebuie să se evite:
- nonacțiunea (presupune opțiunea uneia dintre părți de a nu face nimic pentru a rezolva
acțiunea, ignorând-o) - o asemenea manieră de răspuns la conflict poate fi responsabilă
de escaladarea acestuia, deoarece ignorarea nu face, de obicei, decât să crească frustrarea
și indispoziția părților implicate;
- tendința de a observa riscurile procedurilor de rezolvare a conflictului- este o opțiune
de răspuns care oferă o falsă imagine că persoanele respective sunt deschise spre
rezolvarea problemei, când în fapt ele nu sunt;
- “secretizarea” conflictului este o manieră ineficientă de rezolvare a acestuia.
Este strategia “ceea ce nu se știe nu rănește” – problema este că, atunci când credibilitatea
moderatorului acestui conflict va fi necesară, e posibil să găsească persoane închise în a
percepe astfel situația;
- “culpabilizarea” persoanei presupune că acela care reclamă indezirabilitatea unui fapt în
grup este o “persoană problemă”. Se încearcă astfel discreditarea respectivului membru al
echipei, izolarea și stigmatizarea sa, considerându-se că problema va fi astfel “rezolvată”.
Doresc să menționez faptul că în echipele educaționale se
întâlesc deseori aceste forme ineficiente de rezolvare a
 conflictului; de aceea , sarcina cadrului didactic este tocmai să le propună elevilor modalități
noi de rezolvare a conflictelor care apar în clasele de elevi pentru a rezolva o anumită
sarcină școlară. .
În ceea ce privește incidența conflictului asupra grupului de elevi în care a apărut, au fost
identificate mai multe aspecte cu incidență directă asupra metodelor de interacțiune educațională:
- climat de neîncredere, de suspiciune;
- fiecare persoană va încerca să-și realizeze, în primul rând propriile interese;
- apare lipsa colaborării între membrii grupului;
- persoanele își simt interesele amenințate și devin defensive;
- creativitatea și originalitatea sunt mult diminuate;
- apar stări psihologice negative ca apatia, teama, anxietatea;
- se înrăutățesc relațiile interpersonal în afara echipei.
În rezolvarea conflictului cadrul didactic se confruntă cu două îndatoriri aparent greu
compatibile:
- cea de acțiune imediată, directă, care favorizează intervenția rapidă, folosirea autorității
și reconsolidarea echilibrului comunicațional al grupului de elevi atunci când conflictul
a apărut. Acest fapt îi conferă cadrului didactic rolul de lider al grupului.
- cea de acțiune indirectă, etapă în care cadrul didactic furnizează grupului doar un inventar
al modurilor de rezolvare a conflictului, rolul lui axându-se pe oferirea unor indicații
și îndrumări de parcurs.
Fiecare dintre aceste variante are o corelație directă cu activitatea propriu-zisă, astfel încât
niciuna nu poate fi admisă sau respinsă complet deoarece, în primul caz, furnizează, în calitate
de model, un rol pe care grupurile de elevi nu l-au asumat încă în totalitate, iar în al doilea, rolul
cadrului didactic este acela de a conferi grupului libertatea dezvoltării în sensul dorit de acesta.
La dezavantaje consemnez tot o complementaritate- cadrul didactic
poate fi în situația de a nu reuși să rezolve cu adevărat un conflict,
în sensul că acesta va continua să se manifeste, fiind doar inhibate
manifestările comportamentale; sau este posibil ca intervenția sa să
fie prematură, conflictul neconsumându-se complet, și astfel nici
achizițiile legate de acesta să nu se mai producă (medierea rămânând
în acest sens cea mai eficientă strategie de rezolvare a conflictului).
În același timp, lipsa unei intervenții directe a cadrului didactic
poate să trimită spre escaladarea conflictului, cu consecințe nefaste pentru activitatea în școală.

Privitor la rezolvarea conflictului Goodall Jr. (1990) propune câțiva pași:

- identificarea sursei/ surselor de conflict este o etapă deosebit de importantă în rezolvarea
conflictului, deoarece de multe ori un conflict poate să fie produs de altă cauză decât cea
de la care se evidențiază în mod concret;
- cadrul didactic poate solicita fiecărui participant o scurtă declarație privitoare la ce
achiziții/ rezultate se vor obține după ce conflictul se va sfârși - dacă există anumite
rezultate pe care le așteaptă părțile, ele pot să nu fie evidente și, în momentul când acestea
vor fi observate, lucrurile să capete o rezolvare mult mai simplă;
- căutarea unor fundamente comune între pozițiile părților implicate în conflict.
Astfel uneori neînțelegerile pot să apară la nivelul:
a) atitudinilor (privitoare la probleme, obiective, persoane etc. ) ;
b) valorilor (privitor la ce este corect sau greșit, bun sau rău, cuvenit sau inoportun);
 c)credințelor.
Cadrul didactic poate încuraja înțelegeri inițiale pe care le va folosi drept bază pentru înțelegeri
adiționale menite să contribuie la echilibrarea surselor de conflict și, în final, la rezolvarea
acestuia
Goodall Jr. ne mai spune că sunt momente în care disputele nu pot fi rezolvate pe loc-
de aceea , în cazul nostru spre exemplu, cadrul didactic va sugera un aspect nou al problemei,
apoi, în pauză, va încerca- folosind anumite operații specifice procesului de mediere- să rezolve
conflictul.
Printre tehnicile cele mai importante în rezolvarea conflictului pot aminti negocierea
și medierea.
Negocierea este procesul prin care reușim să obținem ce vrem de la cei care vor ceva de la noi.
Ca alternative în negociere amintesc- persuasiunea, cedarea, constrângerea, rezolvarea
problemei, instruirea și arbitrarea.Negocierea o întâlnim ca negociere distributivă ( atunci când
o parte câștigă, alta pierde), negocierea integrativă (în urma rezolvării problemelor, ambele părți
au de câștigat), structurarea atitudinală (patternurile relaționării, spre exemplu, cele competitiv-
cooperaționale), negocierea intraorganizațională (atunci când mai multe grupuri de elevi
acționează pentru rezolvarea conflictelor intergrupuri).
Într-o negociere trebuie să fie urmărite câteva caracteristici proprii unei comunicări eficiente:
- folosirea argumentelor ambelor părți;
- exprimarea concluziilor, utilizarea unui limbaj comun;
- caracteristicile de specificitate și adresabilitate folosite în comunicare;
- evitarea diluării argumentelor, folosirea argumentelor directe și categorice;
- întrebări deschise și atmosferă pozitivă de respect reciproc.
Cei mai imprtanți pași în negociere sunt:
- pregătirea negocierii, cu trei subetape:
a) stabilirea obiectivelor negocierii;
b) evaluarea cazului celeilalte părți;
c) evaluarea punctelor tari și a punctelor slabe.
- elaborarea unei strategii;
- începerea negocierii care include începutul propriu-zis și stabilirea a ceea ce se va discuta;
- clarificarea pozițiilor celor două părți;
- negocierea, cu cele trei etape:

a) obținerea concesiilor;
b) depășirea impasurilor;
c) încercarea de a obține un acord.
- încheierea negocierii (unde ne axăm pe formularea unui acord și pe asigurarea aplicării lui).
Nu este lipsită de importanță atmosfera pozitivă a încheierii negocierii, deoarece trebuie
aplicată o strategie de tipul câștig- câștig care deschide punți de comunicare și de colaborare
ulterioare.
Negocierea posedă posibilități extinse de utilizare ca metodă,
în sensul reconstrucției și consolidării problemelor care îmbracă
o formă conflictuală în mecanismul perturbării, pentru a obține ulterior
o nouă echilibrare, un progres cognitiv important.
Așa cum negocierea este un stil comunicațional și medierea este tot un
stil comunicațional dar care presupune intervenția terței părți, neutră în
raport cu părțile aflate în conflict, în rezolvarea conflictului prin facilitarea comunicării și
oferirea de sugestii.
Astfel medierea poate avea următoarele avantaje:
- cererea de mediere sugerează că părțile sunt motivate să ajungă la o înțelegere;
- faptul că mediatorul este motivat să medieze îi oferă acestuia legitimitatea de a acționa
pentru stingerea conflictului și face mai importantă intervenția sa.
Cadrul didactic poate folosi în demersul său două direcții principale de mediere și anume:
- medierea conflictelor spontane dintre elevi sau dintre grupurile formate din aceștia;
- medierea conflictului provocat în scopuri didactice, în sensul întreținerii/ alimentării
elementelor de contradicție cerute de către structurarea conținutului (ar fi interesant
oferirea – prin intermediul unui joc de rol- a unui rol de mediator unor elevi, membri
ai grupurilor respective).
Uneori cadrul didactic este pus în situația de a se centra pe rezolvarea problemei/ disputei
(aplicând o abordare de tip produs), iar alte ori se centrează pe îmbunătățirea relației dintre
părțile aflate în conflict (abordare de tip proces).
Referitor la eficiența intervenției terței părți în rezolvarea conflictului, avantajele medierii
presupun printre altele:
- terța parte ajută oponenții să facă mai ușor concesii cu consecințe ce conduc mai rapid și
mai eficient la rezolvarea conflictului:
- în mod tradițional, tehnica intervenției terței părți (medierea, arbitrajul, consilierea etc.)
este eficientă atunci când intensitatea conflictului e puternică:
- părțile în conflict pot privi intervenția terței părți și ca pe o inoportună și nedorită
intruziune- disputanții pot astfel dori să-și rezolve conflictul printr-un acord între ei.
Tot în ceea ce privește medierea conflictelor dintre elevi este important de știut că părțile aflate
în dispută pot- în special dacă vorbim de vârste mai mici- să devină dependente de mediator.
Pentru a putea preîntâmpina aceasta, trebuie găsite modalități de dezvoltare la părți
a aptitudinilor de negociere și a strategiilor de comunicare constructivă.
În încheiere pot spune că în viața de zi cu zi, în procesul de comunicare, au loc extrem de
multe conflicte, o mare parte dintre ele fiind văzute drept o sursă de perturbare a ritmului clasei,
a activităților derulate de cadrul didactic. În ce masură aceste conflicte sunt urmate de achiziții
(în toată aria lor - cognitive, afectiv-motivaționale, de relaționare și socializare) și în ce măsură
reușim să pozitivăm răspunsurile negative și formele sub care aceste conflicte iau amploare –
rămâne o sarcină delicată și aflată încă predominant sub imperiul subiectivismului.
Pot concluziona faptul că
- conflictul există în organizațiile școlare și nonșcolare și, în lipsa unei rezolvări a acestuia,
el se poate constitui într-o frână pentru multe progrese și optimizări educaționale:
- conflictul are un potențial important tocmai în optimizarea și dinamizarea procesului de
comunicare ca atare, atunci când decurge sub un control relativ și este direcționat în
perspectiva unor achiziții.
Așadar ca o sursă importantă a progresului comunicării, conflictul desemnează o focalizare
nuanțată asupra acesteia; în ceea ce privește acțiunea educațională de comunicare, Emil Păun
caracterizează o necesitate stringentă a școlii referitoare la acest fenomen: „Nu e important cât
comunicăm, ci cum comunicăm”.
Bibliografie

Philippe Cabin, Jean- Francois Dortier – Comunicarea perspective actuale, Editura Polirom Iași,
2010
Ion- Ovidiu Pânișoară Comunicarea eficientă, Editura Polirom Iași, 2008
Ion- Ovidiu Pânișoară, Comunicarea eficientă.Metode de
Interacţiune eficientă, Iaşi Editura Polirom, 2003
Cristea Sorin, Dicţionar de pedagogie, Editura Litera Educaţional, Chişinău, 2002
Faber A, Elaine Mazlish, Comunicarea eficientă cu copiii, acasă şi la şcoală, Editura Curtea
Veche, Bucureşti, 2002