Capitolul IX

DREPTUL TRATATELOR
§ 1. Dreptul tratatelor şi definiţia tratatului.
Dreptul tratatelor ca ramură a dreptului internaţional reprezintă totalitatea normelor
convenţionale şi cutumiare, ce reglementează ordinea de încheiere, acţiune şi încetare a
tratatelor internaţionale.
Principalele izvoare ale dreptului tratatelor sunt: Convenţia de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor din 23 mai 1969 (care se referă numai la tratatele încheiate între state) şi
Convenţia de la Viena cu privire la dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţii
internaţionale sau între organizaţii internaţionale din 21 martie 1986.
Definiţia juridică a “tratatului” este dată în Сonvenţia de la Viena (1969), care prin această
noţiune înţelege “un acord internaţional încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul
internaţional, fie că este consemnat într-un singur instrument unic, fie în două sau mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.
Pornind de la cele spuse, tratatul internaţional are următoarele semne definitorii:
- este un act juridic;
- se încheie între subiecte de drept internaţional;
- se încheie cu scopul de a crea efecte juridice într-un domeniu anumit al relaţiilor dintre ele;
- este supus dreptului internaţional.
§ 2. Clasificarea şi denumirea tratatelor.
A. După obiectul pe care îl reglementează:
- tratate politice (reglementează relaţii esenţialmente politice) – tratate de pace şi tratate
privind relaţiile diplomatice; tratate de alianţă; tratate de prietenie şi bună vecinătate;
tratate de garanţie; tratate pentru soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor
internaţionale; tratate pentru limitarea armamentelor; tratate pentru delimitarea
frontierelor;
- tratate economice - tratate de comerţ; acorduri comerciale; tratate de navigaţie; acorduri
de navigaţie aeriană; acorduri de colaborare şi cooperare economică; acorduri financiare, de
plăţi şi de credit; acorduri de asistenţă tehnică;
- tratate speciale – acorduri în domeniul transporturilor (feroviar, maritim, fluvial, aerian şi
de tranzit); acorduri în domeniul comunicaţiilor (telegraf, telefonie, poştale, privind poşta
diplomatică şi serviciul de curieri etc.); acorduri în domeniul ocrotirii sănătăţii; acorduri
culturale şi de colaborare tehnico-ştiinţifică (acorduri de colaborare culturală şi schimburi
culturale, acorduri privind deschiderea de centre culturale, biblioteci, institute etc., acorduri
privind schimburi de specialişti);
B. După numărul de participanţi:
- tratate bilaterale (încheiate de două state sau organizaţii internaţionale);
- tratate colective sau multilaterale (la care participă mai mult de două subiecte de drept
internaţional).
Tratatele multilaterale, la rândul lor, se împart în: tratate multilaterale restrânse şi tratate
multilaterale generale.
Tratatele colective sau multilaterale mai pot fi închise (participarea la ele fiind de la bun
început determinată în mod riguros, considerându-se că pentru atingerea scopului tratatului
nu este necesară aderarea ulterioară a altor state) şi semiînchise, la care pot adera şi alte
state, cu consimţământul participanţilor iniţiali la acesta.
C. Din punctul de vedere al conţinutului lor material:
- tratate legi, sau tratate normative, al căror obiect constă în a stabili o regulă de drept
obiectiv valabilă.
- tratate contracte (tratate de alianţă; de comerţ; de delimitare şi cesiune teritorială etc.) ce
vizează realizarea unor operaţiuni juridice constând în prestaţii reciproce între părţile
contractante, fiecare dintre ele urmărind totodată obiective diferite.
D. După calitatea părţilor:
- tratate internaţionale încheiate între state;
- tratate internaţionale încheiate între state şi organizaţii internaţionale;
- tratate încheiate între organizaţii internaţionale;
- tratate încheiate între alte subiecte ale dreptului internaţional.
E. După durată:
- tratate cu termen (5, 10, 20 de ani etc.);
- tratate fără termen (de regulă, tratatele de pace, tratatele de delimitare teritorială,
convenţiile universale şi regionale privind codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului
internaţional, tratatele de dezarmare);
- tratate cu termen, însă cu posibilitatea prelungirii lor automate prin tacită reconducţiune,
dacă o parte nu îl denunţă într-un termen stabilit prin acesta.
F. Din punctul de vedere al procedurii de încheiere:
- tratate formale (sau propriu-zise);
- tratate în formă simplificată. Originea acestor tratate se trage din practica americană de
încheiere a aşa-numitelor executive agreements. Tratatele în formă simplificată vizează acele
acorduri internaţionale care nu urmează întreaga desfăşurare a fazelor de încheiere a lor.
G. În dependenţă de nivelul încheierii:
- tratate interstatale;
- tratate interguvernamentale;
- tratate interdepartamentale.
Practica convenţională este de acord asupra următoarelor semnificaţii ale unor tipuri de
tratate internaţionale:
a) tratatul, fiind un termen generic, este folosit pentru desemnarea unei înţelegeri solemne,
precum sunt tratatele de pace, de alianţă, de neutralitate sau de arbitraj etc.;
b) acordul este o expresie la care se recurge de foarte multe ori, el are o semnificaţie
generală şi adesea un pronunţat caracter tehnic;
c) convenţia este un termen folosit pentru a desemna în special instrumentele juridice
multilaterale prin care se creează norme de drept internaţional cu valabilitate generală;
d) protocolul reprezintă o noţiune care se aplică celor mai variate acte de natură să reitereze
reguli preexistente, să stabilească altele noi, să interpreteze, să completeze, să modifice sau
să prelungească un tratat sau acord al cărui accesoriu este.
e) pactul este o denumire utilizată pentru anumite înţelegeri so-lemne, cum au fost Pactul
Ligii Naţiunilor (1919) sau Pactul Briand-Kellog (1928);
f) carta reprezintă o denumire folosită pentru a identifica un tratat cuprinzând domenii
fundamentale ale colaborării statelor. În cazul ONU Carta are semnificaţia unui statut;
g) statutul poate desemna uneori actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale sau se
referă la stabilirea unui anumit regim juridic.
§ 3. Elementele tratatelor.
Elementele tratatelor internaţionale se împart în esenţiale şi accesorii.
Elementele esenţiale, la rândul lor, sunt: părţile contractante; acordul de voinţă al părţilor;
obiectul şi scopul tratatului.
Părţile contractante ale tratatului trebuie să fie, în toate cazurile, state, organizaţii
internaţionale interguvernamentale sau alte entităţi cărora le este caracteristică calitatea de
subiect de drept internaţional.
Acordul de voinţă a părţilor trebuie să fie rezultatul voinţei lor liber exprimată, neafectată
prin vicii de consimţământ.
Obiectul tratatului îl reprezintă drepturile şi obligaţiile părţilor create prin normele stabilite
de tratat. Obiectul trebuie să fie licit din punctul de vedere al dreptului internaţional şi
realizabil.
Scopul tratatului, care reprezintă obiectivele urmărite de părţile contractante prin
încheierea tratatului (de pildă, soluţionarea paşnică a unui diferend, obţinerea unei asistenţe
economice, suprimarea unor taxe vamale la import sau export, reprimarea unor crime
internaţionale etc.).
Elementele accesorii ale tratatului sunt termenul şi condiţia.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur, de care depinde intrarea în vigoare sau încetarea
efectelor unui tratat.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea sau încetarea
executării obligaţiilor prevăzute de tratat. Condiţia la fel poate fi suspensivă sau rezolutorie.
§ 4. Încheierea tratatelor.
Dreptul de a încheia tratate internaţionale este unul din elementele fundamentale ale
personalităţii juridice internaţionale, semn caracteristic subiectelor dreptului internaţional.
Fiecare stat dispune de capacitate juridică de a încheia tratate internaţionale.
Încheierea unui tratat internaţional reprezintă un proces complex, ce se desfăşoară pe
parcursul mai multor faze succesive, principalele din ele fiind:
1) elaborarea textului tratatului internaţional;
2) exprimarea consimţământului părţilor contractante de a fi legate prin tratat.
Pe lângă persoanele special învestite cu depline puteri, există o categorie care, în virtutea
funcţiilor pe care le îndeplinesc în stat, nu au nevoie să prezinte, pentru negocierea şi
încheierea tratatelor, depline puteri.
Acestea sunt:
a) şeful statului, şeful guvernului şi ministrul de externe;
b) şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea şi încheierea tratatelor
bilaterale, între statul acreditant (de trimitere) şi statul acreditar (gazdă);
c) reprezenţanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe lângă o
organizaţie internaţională ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui
tratat la această conferinţă, organizaţie sau organ.
Organizaţiile internaţionale, la rândul lor, încheie tratate internaţionale prin intermediul
organelor lor competente, care sunt determinate în actele constitutive sau în alte acte
normative.
La încheierea tratatelor internaţionale bilaterale reprezentanţii statelor fac schimb de
depline puteri, în timp ce la încheierea tratatelor internaţionale multilaterale se creează
organe speciale pentru verificarea autenticităţii acestora.
Prima fază obligatorie la încheierea tratatelor internaţionale este elaborarea textului. În
această fază în calitate de subfaze intră:
a) convenirea textului tratatului în cazul tratatelor bilaterale şi adoptarea textului tratatului
în cazul tratatelor multilaterale;
b) autentificarea textului tratatului.
Metoda principală în vederea elaborării textului unui tratat internaţional sunt negocierile
între reprezentanţii statelor care încheie tratatul.
Negocierile pot avea loc:
- pe căi diplomatice obişnuite, respectiv prin ministerele de externe şi misiunile diplomatice
(de regulă, la elaborarea tratatelor bilaterale, mai rar a celor multilaterale);
- prin persoane sau delegaţii special împuternicite să negocieze tratatul;
- la conferinţe şi în cadrul organizaţiilor internaţionale.
O dată cu convenirea asupra textului tratatului sau adoptarea acestuia, este necesară
certificarea faptului că textul elaborat este definitiv şi nu poate fi modificat. Această
procedură se numeşte autentificarea textului tratatului.
Semnarea. Aşa cum am arătat mai sus, semnarea tratatului are, de regulă, ca efect
autentificarea tratatului elaborat prin negocieri. Însă în cazurile în care tratatele nu urmează
să fie ratificate sau aprobate, semnarea echivalează cu exprimarea consimţământului de a fi
legat prin tratat.
Semnarea va avea acest efect dacă sunt întrunite cumulativ următoarele două condiţii:
1) tratatul prevede expres acest lucru sau s-a stabilit, în alt fel, că statele negociatoare au
convenit că semnătura va avea acest efect;
2) intenţia statului de a da acest efect semnăturii rezultă din deplinele puteri ale reprezentan
tului său ori a fost exprimată în timpul negocierii.
Schimbul instrumentelor care constituie un tratat la fel reprezintă o modalitate de
exprimare a consimţământului statelor de a se angaja printr-un tratat internaţional, atunci
când: a) instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect;
b) este stabilit pe altă cale că aceste state conveniseră ca schimbul instrumentelor să
aibă acest efect.
Ratificarea. Aceasta constituie actul juridic prin care un stat îşi exprimă consimţământul,
prin intermediul autorităţilor sale competente, de a fi legat printr-un tratat internaţional,
semnat de reprezentanţii săi. Ratificarea se materializează în exterior sub forma unor acte
de drept intern (lege, decret, hotărâre) şi de drept internaţional (instrumente de ratificare).
Convenţia de la Viena (1969) prevede următoarele cazuri când un stat îşi exprimă
consimţământul de a fi legat printr-un tratat prin ratificare:
a) când tratatul prevede că acest consimţământ se exprimă prin ratificare;
b) când este stabilit, pe altă cale, că statele participante la negocieri conveniseră asupra
cerinţei ratificării;
c) când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării;
d) când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele
puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.
Drept documente ce confirmă efectuarea ratificării servesc instru-mentele de ratificare.
Acestea, de regulă, cuprind trei părţi:
a) introductivă, în care se indică autoritatea statului care a ratficat tratatul;
b) dispozitivă (sau principală), unde este reprodus textul tratatului cu enumerarea eventuală
a rezervelor ei şi declaraţiilor interpretative, făcute de statul respectiv faţă de unele din
articolele tratatului;
c) partea finală, care conţine angajamentul statului de a respecta şi aplica cu bună-credinţă
tratatul. Instrumentele de ratificare sunt semnate de preşedintele statului, învestite cu
sigiliul statului şi contrasemnate de ministrul afacerilor externe.
Dreptul tratatelor nu cunoaşte un termen până la care părţile contractante ale unui tratat
trebuie să-l ratifice. Oricum, statele trebuie să-şi acorde termene rezonabile. De obicei,
termenul pentru ratificare depinde în mare măsură de natura tratatului, existând tratate
ratificate după mai mulţi ani de zile.
În cazul încheierii tratatelor internaţionale bilaterale are loc schimbul instrumentelor de
ratificare, iar în cazul celor multilaterale, acestea sunt depuse la depozitar, determinat de
participanţii la tratat.
Printre funcţiile depozitarilor tratatelor internaţionale, consemnate la art. 77 pct. 1 din
Convenţia de la Viena (1969), am putea numi următoarele:
a) asigură păstrarea textului original al tratatului şi a deplinelor puteri care i s-ar fi
încredinţat;
b) întocmeşte copii certificate conforme cu textul original şi orice alte texte în alte limbi,
care pot fi cerute prin tratat, şi le comunică părţilor la tratat, precum şi statelor având
calitatea de a deveni părţi;
c) primeşte toate semnăturile tratatului, primeşte şi păstrează toate instrumentele,
notificările şi comunicările relative la tratat;
d) examinează dacă o semnătură, un instrument, o notificare sau o comunicare referitoare la
tratat este în bună şi cuvenită formă şi, după caz, atrage asupra chestiunii atenţia statului în
cauză;
e) informează părţile la tratat şi statele având calitatea de a deveni părţi asupra actelor,
notificărilor şi comunicărilor referitoare la tratat;
f) informează statele având calitate de a deveni părţi la tratat despre data la care a fost
primit sau depus numărul de semnături sau de instrumente de ratificare.
Aprobarea (sau acceptarea) reprezintă o modalitate de exprimare a consimţământului
statului de a fi parte la acele tratate care nu necesită să fie ratificate, dar care prevăd
aprobarea lor. În general, aprobarea sau acceptarea tratatelor internaţionale ţine mai mult
de competenţa guvernului.
Prin intermediul aprobării o organizaţie internaţională îşi exprimă consimţământul de a fi
angajată printr-un tratat, dacă ea participă la acesta. Împuternicirea respectivă, de obicei,
revine organelor supreme ale organizaţiilor internaţionale. Astfel, Adunarea Generală a ONU
aprobă acordurile ONU cu instituţiile specializate.
Aderarea (sau accesiunea) la un tratat este actul unilateral de drept intern al unui stat prin
care el îşi exprimă consimţământul de a deveni parte la un tratat pe care nu l-a semnat.
Aderarea se referă numai la tratatele multilaterale şi produce aceleaşi efecte ca şi ratificarea
unui tratat. Aderarea este posibilă numai dacă această procedură de a deveni parte la un
tratat este prevăzută expres în textul tratatului sau dacă aceasta rezultă din intenţia părţilor
de a permite aderarea ulterioară a altor state.
Tratatele care nu necesită ratificarea sau aprobarea lor, intră în vigoare:
a) la momentul semnării;
b) la scurgerea unui anumit termen după semnare;
c) de la data indicată în tratat.
Ordinea intrării în vigoare a tratatelor ce urmează să fie supuse ratificării este determinată
de caracterul lor. Tratatele bilaterale intră în vigoare:
a) la data schimbului instrumentelor de ratificare;
b) la scurgerea unui anumit termen de la data efectuării schimbului instrumentelor de
ratificare.
Tratatele multilaterale intră în vigoare:
- la data acumulării la depozitar a unui anumit număr de instrumente de ratificare;
- la scurgerea unui anumit termen de la data acumulării la depozitar a unui număr
determinat de instrumente de ratificare;
- la data transmiterii la depozitar a unui număr determinat de instrumente de ratificare cu
indicarea concretă a statelor ale căror instrumente de ratificare necesită să fie depuse în
mod obligatoriu.
În conformitate cu art. 80 pct. 1 din Convenţia de la Viena (1969): “După intrarea lor în
vigoare, tratatele sunt trimise Secretariatului Organizaţiei Naţiunilor Unite spre înregistrare
sau clasare sau înscrierea în repertoriu, după caz, precum şi spre publicare”.
În conformitate cu art. 30 alin. 1 din Legea privind tratatele internaţionale ale Republicii
Moldova: “Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Moldova, în termen ce nu depăşeşte 15
zile, va prezenta spre publicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova textele tratatelor
internaţionale care au intrat în vigoare, textele integrale ale anexelor sau altor documente
aferente, rezervele sau declaraţiile Republicii Moldova făcute la momentul semnării,
ratificării, acceptării, aprobării sau aderării, precum şi actele referitoare la suspendarea,
denunţarea sau stingerea tratatelor cu participarea Republicii Moldova.
§ 5. Forma şi structura tratatelor.
Există două forme principale: scrisă şi orală (sau verbală). Datorită priorităţilor sale, forma
scrisă a devenit dominantă în practica internaţională. Multe tratate conţin dispoziţii
detaliate, uneori cu utilizarea unor indici numerici, formule, hărţi etc. Ar părea de
neconceput bunăoară încheierea unui tratat de delimitare a frontierelor dintre două state
întro altă formă decât cea scrisă.
Cu toate acestea, nici acordurile încheiate în formă orală n-au dispărut din practica statelor.
Aceasta din urmă arată că acordurile orale au fost utilizate fie pentru a schimba rangul unei
misiuni diplomatice din legaţie în ambasadă, fie pentru stabilirea relaţiilor diplomatice.
De regulă, structura tratatului este alcătuită din următoarele părţi:
1) preambulul (sau introducerea), în care se indică părţile contractante ale tratatului,
motivele care au determinat încheierea lui, scopul şi obiectul. Din preambul face
parte şi titlul tratatului.
2) partea principală sau dispozitivul tratatului, în care sunt cu-prinse articolele (care
pot fi grupate în secţiuni, capitole, părţi etc.) şi care constituie conţinutul de bază al
prevederilor sale.
3) partea finală sau clauzele finale precizează data şi locul semnării, limba sau limbile în
care a fost redactat textul, modalităţile de intrare în vigoare a tratatului, durata de
valabilitate etc. Această parte este obligatorie chiar până la intrarea în vigoare a
tratatului.
O răspândire tot mai largă în practică o capătă anexele la unele tratate. Ele apar astfel ca o
parte distinctă a textului tratatului. Prin utilizarea acestora se urmăreşte completarea,
detalizarea şi interpreta-rea conţinutului tratatelor.
În strânsă legătură cu forma tratatelor se află şi limba sau limbile în care acestea se încheie,
ea reprezentând acel element principal prin intermediul căruia voinţa subiectelor de drept
internaţional se materializează în exterior. De obicei, tratatele multilaterale cu caracter
universal se perfectează în limbile oficiale ale ONU: engleza, spaniola, chineza, araba, rusa şi
franceza.
§ 6. Rezervele la tratate.
Potrivit Convenţiei de la Viena (1969) rezerva este o declaraţie unilaterală, oricare ar fi
conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat atunci când semnează, ratifică, acceptă sau
aprobă un tratat, ori aderă la acesta, prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectul
juridic al unor dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv.
Articolul 23 al Convenţiei din 1969 înaintează următoarele cerinţe faţă de formularea
rezervelor:
1) rezervele trebuie să fie formulate în scris şi comunicate statelor contractante şi altor state
care au calitatea să devină părţi la tratat. Retragerea rezervelor trebuie, de asemenea, făcută
în scris;
2) rezervele pot fi formulate cu ocazia semnării tratatului, ratificării, aprobării sau acceptării
sale, ori în momentul aderării.
3) oricare state părţi la tratat pot fie accepta rezervele care le-au fost notificate, fie formula
obiecţii faţă de acestea. Acceptarea rezervelor poate fi expresă sau tacită.
Condiţiile în care poate fi admisă formularea unei rezerve la un tratat internaţional sunt
următoarele:
1) rezerva să nu fie interzisă de tratat;
2) rezervele să nu se refere la acele dispoziţii ale tratatului, la care în mod expres este
exclusă posibilitatea formulării de rezerve;
3) rezervele să se refere la acele dispoziţii ale tratatului, la care în mod expres este prevăzută
posibilitatea formulării de rezerve;
4) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.
În funcţie de atitudinea adoptată faţă de statul rezervatar din partea celorlalte state părţi ale
unui tratat internaţional, se stabilesc următoarele grupuri de raporturi convenţionale:
1) între statul care a formulat una sau mai multe rezerve şi statele care le-au acceptat
continuă să acţioneze tratatul, cu precizarea că în ceea ce priveşte articolele faţă de care au
fost formulate rezerve, dispoziţiile care leagă aceste state sunt cele modificate conform
rezervelor;
2) între statul rezervatar şi statele care au formulat obiecţii la rezerve, în dependenţă de
atitudinea diferită a acestora din urmă, se pot crea două posibile grupuri de raporturi:
a) statele care au formulat obiecţii la rezerve pot accepta ca restul dispoziţiilor tratatului,
neafectate prin rezerve, să se aplice între ele şi statul rezervatar;
b) aceleaşi state pot însă, ca prin obiecţiile lor la rezerve, să refuze aplicarea în întregime a
tratatului în raporturile dintre ele şi statul autor al rezervelor.
Convenţia de la Viena (1969) prevede că dacă tratatul nu dispune altfel, atât o rezervă, cât si
o obiecţie la rezervă pot fi oricând retrase, fără a fi nevoie de consimţământul statului care a
acceptat rezerva sau a formulat obiecţii faţă de rezervă pentru retragerea acestora.
§ 7. Condiţiile de validitate şi de nulitate a tratatelor.
Un tratat, pentru a fi valabil, trebuie să fie licit atât din punctul de vedere al regulilor sale de
încheiere, cât şi din punctul de vedere al conţinutului, obiectului şi scopului său. Aceasta,
printre altele, presu-pune ca tratatul:
- să fie încheiat în modul cuvenit de către subiectele de drept inter-naţional;
- să reprezinte rezultatul unei înţelegeri autentice dintre părţi, ceea ce înseamnă că acordul
de voinţă al părţilor să nu fie afectat prin vicii de consimţământ;
- să nu contravină în întregime sau în parte principiilor fundamentale şi normelor imperative
ale dreptului internaţional.
Validitatea unui tratat nu poate fi contestată decât în baza prevederilor dreptu-lui
internaţional.
Sunt sancţionate cu nulitate relativă viciile de consimţământ, rezultând din:
a) violarea vădită a unei norme de importanţă fundamentală a dreptului intern
privitoare la competenţa de a încheia tratate (de exemplu, o normă constituţională
privind ratificarea (aprobarea) tratatelor sau privind autorităţile competente să
încheie tratate, procedura de urmat, deplinele puteri).
b) eroarea, dacă aceasta:
- poartă asupra unui fapt sau situaţii;
- constituia o bază esenţială a consimţământului unui stat de a fi legat prin tratat;
- statul care o invocă nu a contribuit prin conduita sa la producerea erorii.
c) dolul care constă în conduita frauduloasă a unei părţi contractante, prin care se urmăreşte
determinarea altei părţi contractante să-şi dea consimţământul pentru încheierea tratatului.
d) coruperea reprezentantului unui stat participant la negocierea încheierii tratatului,
pentru a accepta încheierea lui în anumite condiţii.
Prin nulitate absolută se sancţionează viciile de consimţământ rezultând din:
a) constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat, prin acte sau ameninţări
îndreptate împotriva libertăţii sau integrităţii fizice a acestuia, reputaţiei sale, persoanelor
dragi lui etc. Tratatul încheiat în aceste condiţii este lipsit de orice efect juridic.
b) constrângerea exercitată asupra unui stat participant la încheierea unui tratat
internaţional prin ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei, cu violarea principiilor de drept
internaţional încorporate în Carta ONU.
De nulitate absolută sunt lovite şi tratatele care contravin normelor imperative ale dreptului
internaţional, atât cele în vigoare în momentul încheierii lor, cât şi cele apărute mai târziu,
pe parcursul aplicării acestora.
§ 8. Efectele tratatelor. Aplicarea lor în spaţiu şi în timp.
Încheierea unui tratat internaţional constă în crearea unor situaţii juridice noi, fie că se nasc
drepturi şi obligaţii, fie că se modifică sau se sting anumite drepturi şi obligaţii existente deja.
Un tratat îşi produce efectele sale faţă de părţile acestuia în conformitate cu principiul de
origine latină pacta sunt servanda, “Orice tratat în vigoare leagă părţile şi trebuie executat de
ele cu buna credinţă”.
Regula pacta sunt servanda este un principiu bine încetăţenit în practica internaţională. În
virtutea acesteia, fiecare stat participant la un tratat este obligat:
- să respecte şi să execute întocmai obligaţiile sale decurgând din tratat;
- să nu încheie tratate ce-ar contraveni obiectului şi scopului tratatelor sale încheiate
anterior;
- să nu facă abuz de drepturile născute pentru el din tratatul încheiat, adică să nu folosească
aceste drepturi în dauna drepturilor şi intereselor legitime ale altor state părţi;
- renunţarea la tratat poate avea loc numai în conformitate cu prevederile dreptului
internaţional;
- neexecutarea unui tratat nu poate fi justificată prin invocarea dispoziţiilor de drept intern al
statelor părţi.
În ce priveşte înseşi efectele tratatelor, doctrina diferenţiază în general efectele tratatelor
faţă de statele părţi şi efectele tratatelor faţă de statele terţe.
A. Efectele tratatelor faţă de statele părţi comportă următoarele două situaţii juridice:
1) efectele tratatelor faţă de guvernanţi;
2) efectele tratatelor faţă de cei guvernaţi.
Efectele tratatelor faţă de guvernanţi implică trei categorii de situaţii:
a) efectele tratatelor faţă de puterea executivă;
b) efectele tratatelor faţă de puterea legislativă;
c) efectele tratatelor faţă de puterea judiciară.
B. Un grup însemnat de probleme juridice îl reprezintă şi efectele tratatelor asupra statelor
terţe.
Potrivit art. 2 pct. 1 lit. h) din Convenţia de la Viena (1969) prin noţiunea de “stat terţ” se
înţelege un stat care nu este parte la tratat. În general, în acest domeniu prevalează
principiul efectului relativ al tratatelor, împrumutat din dreptul privat intern sub forma
regulii de drept roman care presupune faptul că faţă de terţi tratatele nu produc nici obligaţii
şi nici drepturi.
Articolul 36 din Convenţia de la Viena (1969) stabileşte două condiţii la întrunirea cărora
statele terţe pot dobândi drepturi în virtutea unui tratat:
1) dacă părţile la tratat înţeleg, prin asemenea dispoziţii, să confere acest drept, fie statului
terţ sau unui grup de state căruia acesta îi aparţine, fie tuturor statelor;
2) dacă statul terţ consimte.
În anumite condiţii, statele terţe îşi pot asuma obligaţii prin dispoziţiile unui tratat, la care nu
sunt părţi. Pentru aceasta art. 35 al Convenţiei de la Viena (1969) stabileşte două condiţii:
1) părţile la tratat să se fi înţeles să creeze o asemenea obligaţie prin dispoziţiile tratatului;
2) statul terţ să accepte în mod expres şi în scris această obligaţie.
Prin aceste tratate sunt stabilite drepturi şi obligaţii valabile şi pentru statele neparticipante
la acestea:
- tratatele multilaterale care stabilesc anumite regimuri teritoriale, cum sunt acelea privind
neutralitatea unor ţări sau instituirea unor regimuri juridice speciale pentru unele regiuni şi
localităţi sau pentru anumite arii geografice mai largi (de exemplu, Actul final al Congresului
de la Viena din 1815, prin care s-a stabilit statutul de neutralitate permanentă a Elveţiei sau
Tratatul de stat cu Austria din 1955).
- tratatele ce stabilesc un anumit regim juridic pentru căile de comunicaţie internaţionale,
cum ar fi cele care stabilesc regimul de navigaţie pe fluviile internaţionale (Dunăre, Rin,
Congo, Senegal) sau canalele internaţionale (Convenţia de la Constantinopol relativă la
Canalul de Suez (1888), clauzele Tratatului de la Versailles (1919) privind canalul Kiel).
Tratatele internaţionale se aplică în spaţiu şi în timp. Regula generală care acţionează la
aplicarea tratatelor în spaţiu constă în răsfrângerea efectelor acestora asupra ansamblului
teritoriului statelor părţi. De regulă, între sfera de aplicare în spaţiu a unui tratat şi
întinderea teritorială a statelor părţi la acesta, există o coincidenţă perfectă.
Convenţia de la Viena (1969) în art. 29 stabileşte: “Dacă din cuprinsul tratatului nu reiese o
intenţie diferită sau dacă aceasta nu este stabilită pe altă cale, un tratat leagă fiecare din
părţi cu privire la întregul său teritoriu”.De la această regulă fac excepţie aşa-numitele
tratate localizate, care îşi produc efectele numai într-o anumită zonă teritorială a statului.
Din categoria unor asemenea tratate fac parte acordurile de stabilire a frontierelor,
acordurile de creare a unor servituţi asemănătoare celor din dreptul civil, prin care se acordă
drepturi de tranzit prin teritoriul statului, de utilizare a apelor sau a păşunilor.
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a tratatelor, este în general admis principiul că tratatele
sunt obligatorii pentru părţi din momentul în care angajamentele statelor au fost legal
perfectate şi până când tratatul, în condiţiile prevăzute de dreptul internaţional, încetează
să-şi producă efectele.
Un aspect special al aplicării tratatelor în timp este cel al tratatelor concurente (sau
succesive în timp), ce impune examinarea situaţiilor de conflict între dispoziţ unor tratate,
cu acelaşi obiect, intervenite succesiv între aceleaşi părţi.
Regulile destinate rezolvării acestor dificultăţi fac obiectul art. 30 al Convenţiei de la Viena
(1969), care s-a lăsat inspirat de soluţiile reţinute de praciile unor tratate, cu acelaşi obiect,
intervenite succesiv între aceleaşi părţi. tica convenţională internaţională:
a) în primul rând, în virtutea principiului autonomiei de voinţă, părţile unui tratat pot indica
că acesta este subordonat unui alt tratat, anterior sau posterior, astfel încât dispoziţiile celui
din urmă se vor aplica cu precădere (art. 30 pct. 2);
b) în al doilea rând, fiind în situaţia a două tratate cu un obiect identic şi în cazul în care nu
toate părţile contractante ale tratatului anterior ar fi părţi şi la tratatul posterior prin
aplicarea principiului efectului relativ al tratatelor, fiecare din părţi nu va fi legată vizavi de
cealaltă decât prin intermediul tratatului la care ambele sunt părţi.
c) în virtutea bine cunoscute reguli lex posterior derogat priori, atunci când toate părţile
contractante la tratatul posterior sunt de asemenea părţi la tratatul anterior, acesta din
urmă va continua să se aplice doar în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele
ale primului (art. 30 pct. 2).
§ 9. Încetarea şi suspendarea efectelor tratatelor.
Prin încetarea unui tratat internaţional se înţelege că acesta şi-a pierdut forţa sa juridică în
raporturile dintre participanţii săi, el nemaiproducând în continuare drepturi şi obligaţii
pentru părţi.
Tratatele internaţionale îşi pot înceta efectele lor prin mai multe modalităţi:
A. Denunţarea. Cu privire la efectele denunţării trebuie făcută o diferenţiere între
tratatele bilaterale, situaţie în care denunţarea pune capăt unui tratat, şi tratatele
multilaterale, când denunţarea capătă caracterul unei retrageri, care, fără a pune
capăt tratatului în cauză, face pur şi simplu ca statul ce denunţă tratatul să iasă din
regimul juridic stabilit de tratat.
B. Abrogarea este un caz de stingere a tratatelor internaţionale care solicită voinţa
unanimă a părţilor. Abrogarea poate fi expresă, când rezultă dintr-un tratat special,
dar ea poate fi şi tacită, în cazul a două tratate succesive care reglementează în mod
diferit aceeaşi materie, situaţie când tratatul posterior prevalează asupra celui
anterior.
C. Anularea tratatului internaţional. Este o modalitate de renunţare unilaterală a unui
stat de la tratatul încheiat de acesta. Potrivit dreptu-lui internaţional, anularea unui
tratat internaţional poate avea loc în cazuri strict determinate, cum ar fi:
- violarea substanţială a tratatului de către una din părţile sale.
- apariţia unei noi norme imperative de drept internaţional cu care tratatul nu este în
concordanţă;
- schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul.
- intervenţia unei imposibilităţi subsecvente de executare a tratatului, atunci când a dispărut
sau s-a distrus un obiect indispensabil executării tratatului (de pildă, dispariţia unei insule
care a constituit obiectul tratatului sau secarea unui fluviu cu regim internaţional de
navigaţie, ori secarea unui fluviu în legătură cu care exista un tratat pentru construirea unui
baraj, pierderea teritoriului necesar executării tratatului sau că tratatul are un obiect
irealizabil).
D. Dispariţia uneia din părţile contractante ale tratatului – ca subiect de drept
internaţional.
E. Expirarea termenului de valabilitate a tratatului.
F. Executarea completă a prevederilor tratatului.
G. Survenirea unei condiţii rezolutorii expres prevăzută în cuprinsul tratatului.
H. Reducerea numărului de participanţi la tratatul multilateral sub numărul necesar pentru
intrarea în vigoare a acestuia.
I. Drept urmare a constatării nulităţii tratatului internaţional.
K. Drept urmare a adoptării unor decizii obligatorii din partea anumitor organizaţii
internaţionale.
O situaţie intermediară în raport cu încetarea definitivă a tratatului o constituie suspendarea
acestuia, adică încetarea provizorie a aplicării tratatului sub influenţa diferitelor împrejurări.
Suspendarea este admisă dacă tratatul o prevede expres şi părţile contractante sunt de
acord cu ea.
Consecinţele pe care le implică suspendarea unui tratat internaţional, sub rezerva ca părţile
să nu fi convenit într-un alt mod, sunt următoarele:
a) eliberează părţile între care aplicarea tratatului este suspendată de obligaţiile executării
tratatului în relaţiile lor reciproce pe timpul perioadei de suspendare;
b) nu afectează celelalte relaţii juridice stabilite de tratat între părţi [art. 72 pct. 1 din
Convenţia de la Viena (1969)].
Pe lângă suspendarea integrală a clauzelor tratatului, este admisă şi suspendarea parţială a
acestora în cazul în care: a) ea este prevăzută de tratat; şi b) clauzele care urmează să fie
suspendate să poată fi separate de restul prevederilor tratatului.
Totodată, mai este necesar ca clauzele care se suspendă să nu constituie baza
consimţământului părţilor contractante, care a condus la încheierea acelui tratat. În practică,
cele mai frecvente clauze exprese de suspendare se găsesc în tratatele economice
multilaterale şi se referă la suspendarea anumitor dispoziţii din tratat şi nu la ansamblul
acestuia.
Tratatele bilaterale dintre beligeranţi în majoritatea lor îşi încetează aplicarea. Tratatele
multilaterale sunt suspendate în raporturile dintre beligeranţi şi rămân în vigoare în
raporturile dintre nebeligeranţi, precum şi în raporturile dintre beligeranţi şi nebeligeranţi.
§ 10. Interpretarea tratatelor.
Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin care se determină sensul
unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc exprimările ambigue sau obscure ale unei
dispoziţii.
Obiectul interpretării unui tratat internaţional este limpezirea clauzelor sale neclare, iar
scopul ei este de a stabili “voinţa comună” a părţilor contractante cu privire la dispoziţiile
tratatului la momentul redactării textului.
În legătură cu operaţiunea de interpretare, au relevanţă aspectele referitoare la:
A. Din punctul de vedere al modurilor de interpretare, distingem:
a) Interpretarea internaţională în dependenţă de autoritatea competentă pentru
interpretarea unui tratat internaţional, poate fi:
- interpretarea făcută de părţile contractante ale tratatului;
- interpretarea jurisdicţională, care este efectuată de tribunalele arbitrale sau instanţele de
judecată internaţionale (de pildă, CIJ, CJCE);
- interpretarea făcută de către organizaţiile internaţionale.
b) Interpretarea internă a tratatelor poate consta dintr-o interpretare guvernamentală
internă, făcută de autorităţile publice guvernamentale, de regulă, competente în domeniul
relaţiilor externe (ministerele de externe ale statelor părţi) sau dintr-o interpretare
jurisdicţională internă, efectuată de către instanţele de judecată ale statelor părţi.
Interpretarea internă nu se impune decât organelor statului în cauză şi nu altor state părţi la
tratat.
B. Regulile de interpretare. Convenţia de la Viena (1969) a codificat principalele reguli de
interpretare a tratatelor internaţionale.
După cum reiese din dispoziţia articolului citat, regulile de interpretare ale unui tratat
internaţional cuprind următoarele principii esenţiale:
- principiul bunei-credinţe, care cere ca interpretarea să aibă în vedere ceea ce părţile au
avut de gând să spună în realitate;
- principiul sensului obişnuit al termenilor tratatului, ceea ce înseamnă că la interpretare
trebuie reţinută semnificaţia uzuală a cuvintelor, afară de cazurile când acestea, după cum
precizează art. 31 pct. 4, sunt utilizate într-un sens special;
- interpretarea termenilor tratatului trebuie să se facă în contextul lor.
- interpretarea tratatului în lumina obiectlui şi scopului său. Aceasta presupune raportarea
interpretării la sensurile şi scopurile pe care părţile le-au avut în vedere la încheierea
tratatului în cauză.
Pe lângă regulile generale de interpretare, codificate de Convenţia de la Viena (1969),
practica convenţională internaţională mai cunoaşte şi alte reguli de interpretare,
principalele din ele fiind:
- regula sensului clar, care înseamnă că nu trebuie interpretate dispoziţiile unui tratat care
au un sens clar. Scopul interpretării este de a lămuri ceea ce nu este clar, însă nu ceea ce
este clar;
- regula neadmiterii interpretării termenilor tratatului în sens absurd sau neraţional, adică
interpretarea lui în contradicţie atât cu contextul tratatului, cât şi cu obiectul şi scopul
acestuia;
- regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen sau a oricărei dispoziţii a
tratatului să se facă astfel încât să producă un efect util asupra aplicării tratatului.
C. În cazurile în care interpretarea dată conform regulilor generale de interpretare,
prevăzute la art. 31 din Convenţia de la Viena (1969), lasă sensul ambiguu sau obscur, ori
conduce la un rezultat vădit absurd sau neraţional, se poate face apel la mijloacele
complementare de interpretare, prescrise la art. 32 din Convenţie (1969), cum ar fi:
a) lucrările pregătitoare;
b) împrejurările în care a fost încheiat tratatul.
a) în categoria “lucrărilor pregătitoare” intră proiectele de text prezentate de părţi în cursul
negocierilor, intervenţiile orale sau scrise ale participanţilor, diverse amendamente propuse
sau respinse etc.;
b) în ceea ce priveşte determinarea “împrejurărilor în care a fost încheiat tratatul”, acestea
pot prezenta uneori dificultăţi serioase
Textele tratatelor internaţionale pot fi autentice, oficiale,precum şi pot cuprinde traducerile
lor oficiale, ultimele fiind făcute fie de autorităţile guvernamentale ale părţilor contractante,
fie de către o organizaţie interguvernamentală.
Pentru interpretarea tratatului internaţional redactat în două sau mai multe limbi are
importanţă textul (textele) său autentic. Este autentic acel text al tratatului, în care acesta a
fost autentificat. Textele autentice ale unui tratat internaţional redactat în două sau mai
multe limbi sunt egale ca valoare juridică