DISCIPLINA: CULTURA COMUNICĂRII JURIDICE

Tema: STILURILE DE COMUNICARE ÎN ACTIVITATEA PROFESIONALĂ

JURIDICĂ

La o parcurgere fie şi sumară a literaturii de specialitate dedicate problematicii

comunicării în activitatea profesională juridică, ceea ce reţine atenţia este
abordarea generală a subiectului privind comunicarea în general, și a stilului de
comunicare, în particular. Fiecare tip de activitate implică anumite caracteristici
comunicării care variază în funcţie de scopurile generale ale activităţii
desfăşurate. În acest context, poate fi menţionat şi specificul comunicării
profesionale juridice.
În literatura de specialitate, comunicarea profesională juridică se manifestă ca o
varietate de interacţiuni umane special organizate, în al căror conţinut se reflectă
cunoaşterea, schimbul de informaţii şi influenţa reciprocă a participanţilor, cu
scopul de a rezolva sarcinile profesionale. Comunicarea profesională juridică, de
regulă, prezintă un caracter oficial, reglementat de legi şi norme. Foarte
frecvent, juriștii nu au oportunitatea de a alege să comunice sau să nu comunice
în cadrul activităţii profesionale. Colaboratorii din domeniul judiciar sunt
obligaţi de a-şi îndeplini sarcinile de lucru, indiferent de starea moral-
psihologică existentă. Înacelaşi timp, specialistul din domeniul judiciar este
împuternicit prin lege cu anumite drepturi, fapt care îi permite să dicteze
condiţiile comunicării profesionale, stabilind frecvent locul, ora şi modalitatea
de comunicare. În rezultat, acesta deţine o anumită prioritate psihologică.
Specificul comunicării profesionale juridice este stabilit de:
 Motivele specifice de iniţiere a unei comunicări (această circumstanţă
îngustează cercul participanţilor la comunicare, stabileşte conţinutul şi scopurile
sale);
 Existenţa multiplelor scopuri în fiece act de comunicare, în afara obţinerii
informaţiei privind o anumită cauză juridică;
 Caracterul conflictual al comunicării în legătură cu specificul motivelor de
iniţiere a comunicării, deoarece, foarte frecvent, scopurile participanţilor nu
corespund sau nu sunt înţelese pe deplin;
 Specificul stărilor psihice a participanţilor comunicării, cărora le este
corespunzătoare tensiunea nervoasă înaltă, precum şi dominarea stărilor
emoţionale negative;
 Comunicarea formală, care este stabilită de diverse acte legislative
(regulamente, ordine, coduri etc.);
 Semnificaţia psihologică a contactului stabilit, fapt care va avea recupersiuni
asupra relaţiei de comunicare ulterior.
Colaboratorii din domeniul judiciar comunică cu toate categoriile de cetăţeni,
care se manifestă prin diverse particularităţi individuale, tipuri temperamentale
şi caracteriale, experienţă de viaţă, nivel de cultură, concepţii, motivaţii,
orientări valorice şi morale. În aceste condiţii, devine evidentă necesitatea
deţinerii anumitor competenţe comunicative de către specialiştii din domeniul
judiciar.
Stilul de comunicare este o variabilă cauzală, practicarea lui având nenumărate
efecte.
Nu stilul în sine este important, ci tocmai efectele pe care le generează, deoarece
în funcţie de ele uneori se determină eficienţa/ineficienţa activităţii profesionale.
În aceste condiţii, la întrebarea privind impactul stilului de comunicare în
activitatea profesională juridică, eficienţa unui anumit stil de comunicare,
răspunsul nu este uşor de formulat. O primă dificultate pornește de la a formula
un răspuns concludent la întrebarea Ce este stilul de comunicare?, deoarece unii
autori preferă descrierea comportamentelor implicate în stilul de comunicare,
clasificarea lor, evidenţierea problematicii stilurilor, dar evită definirea sau
măcar caracterizarea noţiunii respective. O a doua dificultate de a răspunde la
întrebarea formulată provine din atitudinile diferite pe care unii autori le au faţă
de noţiunea de stil.
În literatura de specialitate rusă, noţiunea de stil este prezentată, în contextul
abordării activităţii, în care accentul se pune pe stilul individual (Климов 1969:
69). Contribuţii importante la definirea conceptului de stil au avut-o mai mulți
autori consacrați. Dintre aceștia putem menționa aportul adus de: Стернин И.А.,
care a definit stilul comunicativ ca „maniera dominantă de comunicare, care se
manifestă în majoritatea situaţiilor communicative (Стернин 2003: 97);
accepţiunea lui Латынов В.В. în care stilul de comunicare reprezintă
„ansamblul de scopuri comunicative apropiate şi a modalităţilor implicate în
atingerea lor (Латынов 1995: 91); noţiunea de stil de comunicare prezentată de
Куницына В.Н. prin care autoarea subînţelege „o formă stabilă, individuală a
comportamentului comunicativ a persoanei, care se manifestă în oricare condiţii
de interacţiune, relaţii oficiale şi personale, în modalităţile de influenţă
psihologică asupra altora, care sunt selectate în metodele de rezolvare a
conflictelor interpersonale şi profesionale‖ (Куницына 2001: 25). În acest
context, stilul de comunicare atestă nivelul artei de a comunica, atins de o
anumită persoană.
În cadrul teoriei integrării individualităţii, stilul de comunicare individual se
defineşte ca un sistem multinivelar complicat format din diverse elemente ale
activităţii comunicative, în care se identifică toate nivelurile individualităţii.
Autorul teoriei integrării individualităţii, Мерлин В.С., de la bun început a
definit stilul individual de comunicare sub forma unui sistem integru de operaţii,
prin care subînţelege modalităţile şi procedeele, prin intermediul cărora se
formează relaţiile interpersonale. În acelaşi timp, Мерлин В.С., sublinia că, în
analiza operaţiilor comunicării, în calitate de unitate separată nu trebuie
cercetată unitatea sintactică, dar o anumită exprimare sau acţiune, în care se
evidenţiază modul de stabilire a unei relaţii interpersonale (Мерлин 1982: 27).
Pe lângă sistemul individual de operaţii, strategia individuală şi tactica
scopurilor intermediare, Мерлин a evidenţiat un alt component al stilului de
comunicare – stilul individual motor sau stilul reacţiei, prin care subînțelege
particularităţile individuale ale reacţiilor verbale ca: impulsivitatea, viteza,
tembrul, volumul ş.a.
Analiza complexă a cercetărilor realizate a scos în evidenţă şi alte direcţii în
abordarea stilului de comunicare. Леонтьев Д.А. propune de a include în
structura stilului şi componentele motivaţional semantice şi de a transfera
accentul în cercetarea stilului de comunicare asupra bazei motivaţional-
semantice şi a relaţiei cu caracteristicile personalităţii (Леонтьев 1998: 94).
În cadrul acestor cercetări, stilul de comunicare este tratat ca rezultatul formării
unei legături consistente dintre necesităţile dominante, scopurile, valorile şi
modalităţile de comunicare, ca o formaţiune psihologică care se stabileşte sub
influenţa directă a formaţiunilor personalităţii, în rezultatul acţiunii cu alte
persoane şi prezintă în esenţă o modalitate solidă de realizare a unor anumite
tendinţe motivaţionale.
Reieşind din cele menţionate mai sus, putem afirma că, stilul de comunicare,
trebuie analizat ca o formaţiune integră, în care foarte clar se evidenţiază două
substructuri principale: motivaţional-semantică, manifestată prin direcţionarea în
comunicare (valori, motive, scopuri comunicative) şi operaţională, prezentată
sub forma unor procedee, modalităţi, surse stabile ale comportamentului
comunicativ. Stilul de comunicare ca unitate se formează în rezultatul, dar şi în
cadrul procesului de interacţiune, şi intercunoaştere a participanţilor la actul de
comunicare.
Clasificarea stilurilor de comunicare reprezintă o altă problemă atractivă pentru
cercetători.
La etapa actuală, în psihologia rusă cea mai populară clasificare a stilurilor de
comunicare este cea transpusă din tipologia stilurilor de conducere propusă de
K.Levin (stilul autoritar, liberal, democratic). Această tipologie a stat la baza
clasificărilor realizate ulterior, deşi problema rămâne a fi nerezolvată până la
final. Această circumstanţă este condiţionată de surparea însăşi a definiţiei
conceptului stil de comunicare: clasificările propuse până în prezent se bazează
pe accepţiuni diferite ale naturii stilului de comunicare.
Analizând literatura de specialitate, putem evidenţia cel puţin două poziţii
importante în clasificarea silurilor de comunicare. În cadrul primei abordări, la
baza clasificării se ia o latură (cea mai importantă din perspectiva autorului) a
comunicării: stilul de comunicare, stilul de relaţii, stilul de conducere, stilul de
comportament şi altele. În cadrul celeilalte poziţii la baza clasificării stilurilor de
comunicare se manifestă combinarea indicatorilor externi şi formaţiunile interne
comunicative ale personalităţii, combinarea aspectelor personale, situaţionale şi
comportamentale ale comunicării, precum şi abordarea stilului ca o formaţiune
multinivelară sistemică.
O sistematizare a stilurilor de comunicare, care se centrează nu pe parametrii
globali ai stilului, ci pe ansamblu de caracteristici empirice minore ale
comunicării este prezentată de autoarea Стрелкова (Стрелкова 1989: 123). Un
astfel de principiu de formulare a tipologiei mai este utilizat în lucrările autorilor
Люкин, Маствилискер, Мерлин, care au realizat o analiză amplă a stilului de
comunicare în plan teoretic şi experimental în cadrul psihologiei ruse. В.В.
Латынов evidenţiază câteva abordări de bază vizavi de problematica elaborării
tipologiei stilurilor de comunicare. Bazându-se pe cercetarea experimentală
realizată, în obiectivele căreia se includea crearea şi argumentarea tipologiei
stilului de comportament comunicativ verbal în situaţiile de interacţiune
neformală, autorul evidenţiază 5 stiluri. Drept unitate de analiză a
comportamentului comunicativ verbal s-a utilizat actul de vorbire (acţiunea
verbală). Selectarea de către Латынов a celor mai frecvente acţiuni verbale,
precum: maniera de a promite, de a convinge, de a solicita, de a regreta, au fost
considerate elemente importante de taxonomie, în baza cărora s-au stabilit
următoarele stiluri:
 Stilul înstrăinat/alienat (supus-neprietenos). În situaţiile de interacţiune
verbală, posesorul lui se distanţează, se „izolează‖. Este suspicios, un pic pasiv,
cedează partenerului de comunicare, tinde să evite prin activismul său verbal
emoţii negative la interlocutor.
 Stilul ascultător/docil (supus-prietenos). Vorbitorul este timid, amabil în
comunicarea verbală, binevoitor, comunică de la egal la egal, încuviinţează şi
susţine interlocutorul.
 Stilul echilibrat (semnificaţie medie a factorilor de dominare şi prietenie).
Caracteristicile de activism verbal ca: dominarea în discuţie, tendinţa de a
discuta la acelaşi nivel, bunăvoinţa activă, chiar dacă sunt prezente, nu se
manifestă în mod evident.
 Stilul protector (dominant-prietenos). Tinde spre colaborare, independent şi
autonom în situaţiile de comunicare. Discuţia o menţine de la egal la egal,
manifestă bunăvoinţă tacticoasă şi dorinţă de a susţine interlocutorul.
 Stilul autoritar (autoritar-neprietenos). Vorbitorul tinde spre concurenţă,
dominare în comunicare. Activismul verbal, orientat frecvent spre scăderea
prestigiului interlocutorului neprietenia, evitarea susţinerii partenerului de
comunicare provoacă o apreciere negativă din partea acestuia (Латынов 1995:
92).
Taxonomia stilurilor de comportament comunicativ verbal prezentată de
Латынов В.В. se bazează pe analiza experimentală a diferenţelor individuale în
comunicare. Fiind o abordare importantă pentru cercetarea noastră, este dificil,
în lipsa unei verificări empirice, de a afirma dacă poate fi aplicată în cazul
analizei stilurilor de comunicare în activitatea profesională juridică. Considerăm,
totuşi, că este posibil de a o utiliza în raport cu analiza modelului de ansamblu.
Unul din componentele stilului comunicativ este prezentat de stilul limbajului,
care se defineşte ca o „diversitate a limbajului, utilizat într-un anumit context‖
(în viaţa cotidiană, în sfera profesională etc.), maniera de a vorbi (stilul vorbirii),
preferinţa în alegerea resurselor pentru un scop concret (informaţional, evaluativ
etc.)
Conceptul de „limbaj‖ este unul fundamental pentru știința dreptului, iar regulile
și prescripțiile sale elementare trebuie să țină cont de intenția esențială a
locutorului: de a descrie realitatea, caz în care limbajul are o funcție referențială,
sau de a o depăși, cum se întâmplă în cazul funcției sale retorice (Sălăvăstru
1996: 310).
Universul de discurs juridic este sistemul de concepte care țin de problematica
juridică și în cadrul căruia expresiile (noțiuni sau enunțuri) poartă sau dobândesc
înțeles sau semnificație proprie. Cu alte cuvinte, universul de discurs juridic este
constituit din totalitatea termenilor juridici de strictă specialitate, la care se
adaugă termenii din limbajul comun folosiți într-un sens juridic. Ca toate
limbajele, limbajul juridic utilizează un set de termini (sau concepte, sau
noțiuni), în sensul de categorii logice fundamentale menite să desemneze
obiecte, fenomene, procese, activități, proprietățile obiectelor sau/și relații între
ele. Termenii (conceptele, noțiunile) sunt exprimați prin cuvinte, fie folosite
individual, cum este cazul noțiunilor simple (contract, instanță, infractor etc.),
fie grupate sub forma unor noțiuni compuse (contract de societate, instanță de
apel, infractor minor ș.a.)
Ca orice limbaj specializat, limbajul juridic este aproape fără excepție unul de
tip descriptiv. În concepția filosofului american Ch. W. Morris, discursul legal
este, ca mod desemnificare prin limbaj, unul designativ, iar, ca mod de utilizare
a limbajului, unul incitativ.
Actul reglementării, înfăptuit de legiuitor, presupune sobrietate, rigoare și
acuratețe de limbaj. În consecință, limbajul juridic normativ tinde spre atingerea
idealului de monosemie și monoreferențialitate și își propune să evite orice
ambiguitate derivând din polisemie. Deși prezintă anumite particularități,
limbajul judiciar se caracterizează prin aceeași rigoare și precizie. Stilul oficial
este cel care se impune în cazul redactării și susținerii oricărei acțiuni sau cereri
în justiție, fie că are drept scop sesizarea organului jurisdicțional și investirea lui
cu judecarea unei cauze, fie că vizează formularea de diverse precizări, cereri de
probațiune etc. Aceleași rigori de limbaj se impun a fi respectate și de către
instanța de judecată, cu ocazia elaborării și motivării hotărârilor judecătorești.
Totuși, nu trebuie uitat că există anumiți vorbitori ai limbajului juridic, cum sunt
avocații și, uneori, magistrații procurori, care apelează, în mare măsură, la
funcția persuasivă a limbajului, de regulă, cu ocazia susținerii pledoariei, adică
expunerii concluziilor asupra fondului. Așadar, funcția persuasivă a limbajului
se regăsește în cadrul discursului juridic doar ca un „privilegiu‖ al avocatului și,
într-o anumită măsură, al magistratului procuror, fiind plenar valorizată în
pledoarie (Gorea 2009: 73).
În concluzie, putem vorbi despre trei forme ale limbajului juridic: limbajul
normativ, specific legiuitorului, limbajul judiciar, întrebuințat în activitatea
organelor jurisdicționale civile, penale, administrative etc. și limbajul juridic
persuasiv, specific pledoariei avocatului.
Este de remarcat, în încheierea acestor abordări, situația specială, pe care o
deține celălalt factor al interacțiunii, respectiv răspunsul receptorului. La modul
general, acest răspuns constă în adoptarea a trei comportamente distincte:
manifestarea unei reacții care concord mai mult sau mai puțin cu intenția de
comunicare a emitentului; transmiterea unui mesaj – obiect, inițiind astfel
următoarea secvență comunicațională elementară; feedback-ul, adică aducerea la
cunoștința emitentului, prin intermediul unui metamesaj, a felului cum decurge
comunicarea.
De asemenea, este necesar să atenţionăm și asupra faptului că stilul de
comunicare în activitatea profesională juridică trebuie cercetat ca un fenomen
independent, cu specificul său şi de a face diferenţa între stilul de comunicare
profesional şi interpersonal, deoarece după scop, formă şi conţinut aceste două
forme de comunicare sunt diferite.
Bibliografie:
1. Gorea, Brândușa. Retorică juridică, Târgu-Mureș, Editura Zethus, 2009.
2. Sălăvăstru, Constantin, Raționalitate și discurs, Bucuresti, Editura Didactică
și Pedagogică,
1996.
3. Климов, Е. А., Индивидуальный стиль деятельности, Казань, 1969.
4. Куницына, В. Н., Межличностное общение: учебник для вузов, Санкт-
Петербург, Питер,
2001.
5. Латынов, В. В., Стили речевого коммуникативного поведения:
Структура и детерми-
нанты, în: Психологический журнал, 1995, № 6, c. 90-100.
6. Леонтьев Д. А., Индивидуальный стиль и индивидуальные стили – взгляд
из 1990-х, în:
Стиль человека: психологический анализ, Москва, Смысл, 1998, 93-108.
7. Мерлин В. С., Индивидуальный стиль общения, în: Психологический
журнал, 1982, Т. 3,
№ 4, c. 26-36.
8. Стернин, И. А., К разработке модели контрастивного описания
национального комму-
никативного поведения, în Аксиологическая лингвистика: проблемы
коммуникативного
поведения: сб. науч. тр., Волгоград, Перемена, 2003.
9. Стрелкова, И. Э., Стилевые характеристики межличностного общения
студентов, În:
Социально-психологические проблемы ускорения социального развития
общества в
условиях перестройки, Москва, 1989, c. 123-124.
Tema: Comunicarea verbală în activitatea juridică.

Comunicarea verbală este cea mai des utilizată în activitatea de zi cu zi,

inclusiv și în activitatea juridică a reprezentanților legii şi îmbracă forma
comunicării faţă în faţă sau la telefon. Este specific umană şi are formă orală sau
scrisă. Prin intermediul acestui tip de comunicare se realizează formularea,
transmiterea şi stocarea conţinuturilor, cu variate grade de dificultate.
Comunicarea verbală se realizează prin limbaj, care reprezintă un ritual care se
petrece atunci când ne aflăm într-un anumit mediu în care un răspuns
convenţional este aşteptat de la noi. Spre exemplu, cineva care merge la o nuntă
va ura "casă de piatră", iar cineva care merge la o înmormântare va spune
"Dumnezeu să-1 odihnească", şi nu invers. Aceste ritualuri ale limbajului sunt
învăţate din copilărie, deoarece ele depind de anumite obiceiuri direct raportate
la o anumită cultură şi comunitate; totodată, sunt învăţate obiceiurile de limbaj
corecte şi incorecte (spre exemplu, cuvintele indecente pe care copilul le
foloseşte pentru prima dată sunt reprimate sever de către părinţi). Ulterior,
individul învaţă să folosească cuvintele în funcţie de mediul în care se află. Este
un prim pas în direcţia specializării limbajului. În timp, în funcţie de diferitele
cunoştinţe asimilate, persoana poate utiliza tipuri diferite de limbaj, mai redus
sau mai înalt specializate. Gândirea şi limbajul se dezvoltă împreună. Aşa cum
modul de a gândi al fiecărei persoane este unic, şi modul de a vorbi este unic.
Această unicitate a limbajului legată de fiecare persoană în parte poate fi
înglobată sub denumirea de stil verbal. De altfel, stilul este un indicator al
persoanei în integralitatea sa. Una dintre cele mai frecvente diferenţieri utilizate
în analiza comunicării umane are la baza natura semnelor utilizate în codarea
informaţiei şi canalul predilectic de transmitere a mesajului rezultat. Consecinţa:
o posibila analiza pe trei planuri – verbal /para / nonverbal. În acelaşi timp,
comunicarea verbala: • este specific umana • are formă orala (convorbirile
telefonice, prezentările formale sau discuţii informale, întâlniri, reclame radio) •
are formă scrisa ( emailul şi comunicarea prin Internet, comunicatele de presă,
reclama prin tipărituri, rapoartele şi notele interne, memoriile etc). • utilizează
canalul auditiv si/sau vizual • apelează la cuvânt pentru a codifica si transmite
informaţia • permite formularea, înmagazinarea si transmiterea unor conţinuturi
diverse si complexe. Ambele tipuri de comunicare prezintă avantaje şi
dezavantaje – de exemplu, comunicarea orală este mai rapidă decât cea scrisă, şi
permite obţinerea unui feedback instantaneu. Permite de asemeni şi corectarea
instantanee a mesajului, ca şi sublinierea sau accentuarea lui prin elemente de
comunicare nonverbală. Comunicările scrise cer mai mult timp pentru realizare,
nu primesc un feedback instantaneu, dar pot fi analizate mai atent şi sunt mai
persistente – mesajul rezistă în timp (scripta manent). Emiţătorul unui mesaj
scris trebuie să fie sigur de cuvintele scrise în document – ca urmare precizia de
limbaj este foarte importantă, căci greşelile dintr-un mesaj scris nu pot fi
corectate prea uşor. Discursul verbal ocupa un loc principal în predarea-
verificarea cunoştinţelor. Comunicarea verbală are un început şi un sfârşit clar
delimitate de cuvintele folosite, pe când comunicarea nonverbală este continuă;
astfel, spre exemplu, mai mulţi oameni aflaţi într-un compartiment de tren pot să
aibă mai multe comportamente de comunicare: unii dintre ei comunică oral, alţii
citesc ziare sau privesc pe fereastră. Vedem că dacă, în ceea ce priveşte
comunicarea verbală, aceasta este clar delimitată şi vizibilă, comunicarea
nonverbală este un demers permanent care-i caracterizează pe toţi călătorii.
Comunicarea verbală foloseşte o singură modalitate de dezvoltare, cuvântul, pe
când comunicarea nonverbală poate să se extindă pe mult mai multe arii de
dezvoltare repertorii. Astfel, cei care vorbesc îşi însoţesc comunicarea verbală
prin gesturi, dar şi cei care citesc sau privesc pe fereastră comunică astfel
nonverbal. Comunicarea verbală este controlată aproape total, pe când
comunicarea nonverbală este aproape în totalitate necontrolabilă. Comunicarea
verbală este înalt organizată şi structurată, pe când, datorită faptului că nu este,
de obicei, controlabilă, comunicarea nonverbală este mai degrabă nestructurată.
Comunicarea nonverbală este, aşa cum vom vedea mai departe, înnăscută, iar o
parte din ea este formată prin achiziţii mai degrabă evolutive (spre exemplu, prin
imitarea unor gesturi văzute la cei din jur). Limbajul are următoarele funcţii: • de
comunicare; • de apel (orientata spre destinatar); • expresiva (vizează pe cel ce
vorbeşte); • metalingvistica (orientata spre cod); • poetica (are ca obiect
enunţul); Extinzând discuţia, comunicarea didactica este prin specificul său, o
forma de comunicare preponderent verbala ce domina activitatea de predare –
învăţare şi care reflecta în egală măsura: • calităţile programelor şcolare •
calităţile statutare ale emiţătorului (de obicei cadrul didactic) • calităţile
receptorului (şcolar). Comunicare didactică eficientă presupune satisfacerea
unor condiţii, operându-se atât cu vorbirea, cât şi cu ascultarea, fiind la fel de
importante şi predarea dar şi învăţarea. Vorbim despre comunicarea verbală în
cadrul comunicării didactice, literatura de specialitate conturează câteva
principii: - emiterea determină recepţia; Ø mesajul circulă de la un pol
preponderent activ (profesor), spre un receptor relativ pasiv; Ø dacă în codare şi
decodare (repertoriul educatorul şi repertoriul educatul) se fofosesc aceeaşi
cheie lingvistică, mesajul îşi atinge ţinta. Individualizarea comunicării verbale
este determinată de prezenţa următorilor tipuri de stimuli: a. stimuli de natură
internă: Ø experienţe personale, mentale, fizice, psihologice; Ø atitudinile
personale datorate educaţiei, statului profesional; Ø deprinderile proprii de
comunicator precum şi nivelul de comunicare al interlocutorului. b. Stimuli de
natură externă: Ø tendinţa de abstractizare – reţinerea doar a unei însuşiri, a unei
relaţii; Ø tendinţa deductivă – impunerea unei concluzii ce rezultă din elemente
evidenta;
- tendinţa evaluării – de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de
valori, la alte sisteme, la alte persoane, Caracteristicile ce ţin de personalitatea
vorbitorului se prezintă succint: • claritate – organizarea riguroasă a
conţinutului, pentru a uşura înţelegerea acestuia; • acurateţea –folosirea unui
vocabular adecvat pentru a putea exprima sensurile dorite; • empatie – vorbitorul
trebuie să fie capabil de deschidere către interlocutori, să înţeleagă şi să adopte
perspectiva celuilalt; • sinceritate – menţinerea într-o situaţie naturală, firească; •
atitudinea - evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate
sau a unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a scăpării de sub
control a vocii; • Înfăţişarea – reflecta modul în care te priveşti pe tine însuţi:
ţinuta, vestimentaţia, trebuie sa fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la
statutul social al interlocutorilor; • contactul vizual – este o probă a credibilităţii
şi a disponibilităţii pentru dialog; • postura – poziţia corpului, a mâinilor, a
picioarelor trebuie controlate în timpul vorbirii, etc.; • voce – volum, intensitate;
• Viteza de vorbire – trebuie sa fie adecvata interlocutorilor şi situaţiei; nici prea
mare pentru a indica urgenta, nici prea înceata, pentru a nu pierde interesul
ascultătorului; • pauzele de vorbire – necesare pentru a pregăti auditoriul pentru
o idee importantă. Într-o prezentare succintă calităţile unui bun ascultător se
referă la: • înţelegerea; • auzirea; • traducerea de sensuri; • atribuirea de
semnificaţii informaţiei receptate; • evaluarea; • disponibilitatea pentru
ascultare; • manifestarea interesului; • ascultarea în totalitate; • ascultarea în
totalitate; • ascultarea critică; • concentrarea atenţiei; • luarea de notiţe; •
susţinerea vorbitorului. Dacă stilul sau mesajul verbal a profesorului nu sunt
corespunzătoare, ele au efecte relativ scăzute asupra şcolarilor inteligenţi şi
performanţi şi în acelaşi timp, au efecte negative asupra celor cu inteligenţă
medie şi sub medie – aceasta pentru că şcolarul este deosebit de receptiv la
manifestările profesorului, de multe ori imitându-l (mai mult sau mai puţin
conştient), ştiut fiind faptul că întotdeauna comportamentul verbal este uşor
manipulabil. Sintetizând, comunicarea realizata prin intermediului vorbirii este
ca o oglinda a propriului eu, a propriei persoane; ne reprezintă şi ne defineşte şi
din aceste considerente ea trebuie să fie marcată de acurateţe, îndeosebi în
practica educaţională. O altă clasificare data de cercetătorii P. Ekman şi W.
Friesen, potrivit cărora gesturile sunt de următoarele feluri: gesturi mimice sau
corporale (expresuri) gesturi de reglaj/mişcări care permit schimbul verbal dintre
interlocutori mişcări care susţin şi completează exprimarea verbal (ilustratori)
gesturi cu semnificaţie specială (embleme) gesturi stereotipe cu rol
manipulatoriu (adaptorii) Avantaje ale comunicării verbale: • se poate realiza în
diferite moduri: - în limbaj oral (monolog, dialog,..) - în limbaj scris - în
limbajul intern. • permite transmiterea unui conţinut complex, sistemul de
informaţii transmis şi receptat poate fi logic structurat, sistematizat, exprimat
într-un limbaj elevat, etc.; • pune în evidenţă capacitatea de gândire şi
creativitatea umană; • limbajul intern, vorbirea cu sine şi pentru sine, prezintă un
maximum de economicitate, uzând de prescurtări, condensări, substituind
cuvintele cu imagini, viteza de lucru fiind de sute de ori mai mare decât a
vorbirii; • pe măsura constituirii sale , limbajul intern îndeplineşte funcţii de
anticipare, proiectare, coordonare a limbajului oral şi scris; • se
intercondiţionează cu funcţia cognitivă şi cea reglatorie a limbajului. Reuşita
comunicării verbale este direct dependentă de scopul acesteia. Pentru a preciza
ceea ce ne dorim, e bine să ştim: • care este rezultatul dorit sau efectul urmărit; •
ce informaţii trebuie comunicate pentru a obţine rezultatul dorit. Ca să obţii
eficienţă în comunicarea verbală se adaptează-te la capacitatea de înţelegere a
interlocutorului, fii operativ şi sistematizează transmiterea informaţiilor. De
asemenea, este bine să foloseşti o pronunţie clară, un vocabular adecvat, o
sintaxă corectă, un stil fluent şi, dacă este posibil, o comunicare expresivă.
Dezavantaje ale comunicării verbale: • este lipsită de expresivitate, dacă nu
apelează la mijloace para-verbale şi nonverbale; • transmite mai greu o anumită
stare afectivă( supărare. bucurie, etc), cuvintele nu sunt întotdeauna suficiente; •
viteza de transmitere si mai ales de receptare a mesajului este mai mică, uneori
se poate mai uşor şi mai rapid exprima printr-un simplu gest. Este bine să reţii şi
dezavantajele comunicării verbale: • necesitatea prezenţei emiţătorului şi
receptorului; • nu întotdeauna informaţia orală constituie o probă juridică, •
alterările sunt frecvente mai ales atunci când se comunică ascendent şi
descendent, iar firma este organizată pe numeroase nivele ierarhice. Atenţie la
perturbaţiile care apar în comunicarea orală! Ele sunt datorate unor factori
diverşi: • incapacitatea managerului sau angajatului de a comunica integral
informaţiile necesare şi de a le transmite într-o formă organizată; • incapacitatea
receptorului de a înţelege corect mesajul; • mediul care asigură comunicarea
verbală este dominat de surse de zgomot.

Tema: COMUNICAREA NONVERBALĂ

CUPRINS
Introducere
1. Studiul comunicării nonverbale: scurt istoric

2. Structura comunicării nonverbale

3. Funcţiile comunicării nonverbale

4. Kinezica

4.1 Mişcările corpului

4.2 Expresiile faciale şi mimica

5. Paralimbajul

6. Proxemica sau percepţia şi utilizarea spaţiului

7.Artefactele

INTRODUCERE Din punct de vedere biologic, omul este totuşi un animal. Ca

şi alte specii, şi noi suntem dominaţi de legi biologice, care ne controlează
acţiunile şi reacţiile, limbajul trupului şi gesturile. Dar, uimitor, omul este
rareori conştient de faptul că mişcările şi gesturile sale pot transmite o anumită
poveste, în timp ce vocea sa poate spune cu totul altceva. Trăind într-o eră
modernă, unde datorită internetului, telefoniei, vieţii cotidiene din ce în ce mai
grăbită, ne-am obişnuit să ne bazăm prea mult pe comunicarea verbală, fără să
mai luăm în considerare că mult mai importantă este, de fapt, cea nonverbală.
puţini oameni pun accentul în viaţa de zi cu zi pe limbajul nonverbal. Ar trebui
să ştim, să învăţăm, importanţa lui deoarece fiecare persoană se foloseşte de el
voluntar sau involuntar dar cred că nu realizăm sau nu conştientizăm adevărata
lui putere. Studiile de specialitate arată că proporţia în care folosim limbajul
verbal şi limbajele neverbale este, în comunicarea orală, următoarea: 7%
cuvinte, 38% paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), 55% alte
elemente de limbaj neverbal (în principal expresia feţei, gesturile şi postura
corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, restul
fiind neverbal. De câte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi prin
intermediul altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuşi
comunicăm ceva, uneori neintenţionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru
a ne comunica mesajul, fie pentru a înlocui cuvintele sau, mai important, pentru
a întări mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim, comunicăm
de asemenea prin: • expresia feţei- un zâmbet, o încruntare; • gesturi- mişcarea
mîinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul verbal; • poziţia
corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi; • orientarea- dacă stăm cu
faţa sau cu spatele către interlocutor; • proximitatea- distanţa la care stăm faţă de
interlocutor, în picioare sau aşezaţi; • contactul vizual - dacă privim
interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în care îl privim; • contactul
corporal - o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor; • mişcări ale corpului -
pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a încuraja interlocutorul să
continue; • aspectul exterior - înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei; •
aspectele nonverbale ale vorbirii - variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi
rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”); •
aspectele non-verbale ale scrisului- scrisul de mână, aşezare, organizare,
acurateţe şi aspectul vizual general; Ansamblul elementelor non-verbale ale
comunicării este uneori denumit “metacomunicare” (cuvântul grecesc “meta”
înseamnă “dincolo” sau “în plus”). “Metacomunicarea” este deci ceva în plus
faţă de comunicare şi trebuie să fim totdeauna conştienţi de existenţa sa. Trebuie
să subliniem că metacomunicarea, care însoţeşte orice mesaj, este foarte
importantă. Metacomunicarea reprezintă, deci, ceva în plus faţă de comunicare.
Receptorul uman, respectiv ascultătorul poate utiliza formele de comunicare
non-verbală ca pe nişte elemente-cheie care îl ajuta să interpreteze ce spune
emitentul; el va prelua înţelesul mai degrabă din metacomunicare decât din
cuvintele auzite, mai ales atunci când „una se spune si alta se face“. Dacă un om
este supărat şi încearcă să ascundă acest fapt, el trebuie să fie totuşi conştient că
poziţia corpului, ochii, privirea, gesturile, expresia feţei si tonul vocii, pot să îl
trădeze. Situaţia sau contextul: dupa cum mesajul non-verbal (chiar şi cel verbal)
pot fi interpretate diferit, tot aşa aceeaşi persoană poate atribui întelesuri diferite
aceloraşi cuvinte, în situaţii si la momente de timp diferite. În general, omul
comunică fără a avea un anumit scop, iar arta comunicării sale constă în
adaptarea mesajului la o anumită situaţie, împrejurare sau context. Pentru a
comunica, oamenii învaţă din experienţele proprii şi comunică în funcţie de
„similitudinea situaţiilor“; în general, aceasta formă este folositoare, însa uneori
ea poate deveni dăunatoare. Este imposibil să nu comunicăm – tăcerea nu
implică si absenţa comunicării. Căile de comunicare non-verbală reprezintă
reacţiile neconstientizate, dar care sunt evidente pentru cei din jur. Comunicarea
non-verbală înseamnă cu totul altceva decât cuvintele prin care se poate
transmite un mesaj. Felul în care staţi, mergeţi, daţi din umeri, hainele pe care le
purtaţi, maşina pe care o conduceţi sau serviciul unde lucraţi, toate comunică
idei către ceilalţi. Paralimbajul: Dacă aţi recepţionat un mesaj din inflexiunile
vocii unui interlocutor, el a comunicat aceasta prin ceea ce se numeste
„paralimbaj“. În mod frecvent, paralimbajul transmite sensul opus al cuvintelor.
Când se întâmplă aceasta, se apelează la înţelesurile paralimbajului, şi nu la
semnificaţia limbajului folosit. Cu alte cuvinte, se poate afirma: „Nu este
important ceea ce spune, ci felul în care o spune“. Limbajul tăcerii: „Tăcerea
este de aur“, aşa se spune, dar chiar este? O lungă perioada de tăcere poate fi
„aur“ pentru oricine, în anumite circumstanţe, însă mulţi consideră că aceasta
poate fi deranjantă, iar câteodată poate deveni chiar periculoasă. Limbajul
timpului: Indivizii au diferite „scări de timp“; astfel, timpul unui manager este
diferit de timpul unui simplu executant. Limbajul trupului: Chiar dacă nu suntem
întotdeauna conştienţi de acest fapt, totuşi fiecare dintre noi îşi petrece o mare
parte din timp descifrând limbajul trupului. Mişcările corpului ar trebui să fie în
strânsă legătura cu însuşi mesajul; comunicările non-verbale sunt adesea mult
mai puternice decât cuvintele care sunt rostite, dezvăluind partea emoţională a
comunicărilor noastre... şi ale clienţilor. Spaţiul personal: Ideea unui teritoriu
este analizată şi de Edward T. Hall în cartea sa „The Hidden Dimension“ în care
se explică faptul că fiecare dintre noi, probabil din dorinţa de a câştiga un
teritoriu personal, este înconjurat de „spaţiu personal“ reprezentând distanţa care
ne este necesară pentru a putea comunica în bune condiţiuni cu alţii.

COMUNICAREA NONVERBALĂ „Fiecare gest este asemenea unui cuvânt,

iar un cuvânt poate avea mai multe înţelesuri. Perspicace este acel om care poate
citi „propoziţiile” trupului” (Allan Pease).

În literatura de specialitate sunt menţionate nu o singură definiţie a

comunicării nonverbale ci mai multe şi toate sunt acceptate. Totul depinde din
ce perspectivă este abordat procesul de transmitere a semnelor nonligvistice. În
sensul larg, prin comunicarea nonverbală înţelegem transmiterea voluntară sau
involuntară de informaţii si exercitarea influenţei prin intermediul elementelor
comportamentale şi de prezenţa fizică a individului sau ale altor unităti sociale
(grupuri sau unităţi umane), precum si percepţia şi utilizarea spaţiului şi timpului
ca şi artefactelor, cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care
pot fi decodificate, creând înţelesuri.

1. STUDIUL COMIUNICĂRII NONVERBALE: SCURT ISTORIC Ca şi în

cazul psihosociologiei, preocupările de cunoaştere a modului cum comunicăm
fără a ne sluji de cuvinte au o îndelungată preistorie şi o foarte scurtă istorie.
Preistoria domeniului de studio al comunicării nonverbale acoperă perioada din
Antichitate până spre sfarşitul secolului al XIX-lea. “ În tradiţia vestică, în cele
mai vechi încercări de abordare sistematică a acţiunilor expresive, atât în
scrierile din Grecia si mai târziu, din Roma, gesturilor li s-au acordat, într-un fel
sau altul o mare importanţa” (A . Kendon si C. MUuller, 2001,1). În acest sens
primul profesor de retorică publică din Roma Marcus Fabius Quintilianus (c. 35
– 96 e.n.) a consacrat unul dintre cele douăsprezece volume ale compendiului
Institutio oratoria – Formarea vorbitorului în public – pronunţiei – vocii şi
gesturilor. Acest volum “ne oferă informaţii detaliate despre limbajul trupului
folosit de orator în concepţia romanilor “ (F. Graf, 1991/2000, 42) În primele
decenii ale secolului XVII- lea se înregistrează o renaştere a interesului pentru
studiul gesturilor. În secolele următoare, scrierile despre posibilitaţile cunoaşterii
oamenilor după constituţia lor corporală, dupa forma feţei şi a craniului, ca şi
după expresiile faciale se înmulţesc. În cadrul istoriei ştiinţei despre
comunicarea nonverbală se poate vorbi de precursori până la jumătatea secolului
XX (Ch Darwin, D. Efron, E. Kretschmer) despre fondatori între anii 1950 si
1980 (J.R. Davitz, P. Ekman, L.K. Frank) iar despre cercetătorii de azi ai
domeniului, în ultimele două, trei decenii. Primele studii care au în titlu
sintagma “comunicare nonverbala” au apărut la jumătatea secolului trecut.
Jurgen Ruesch şi Weldon Kees au fost cei dintâi care au inclus termenul de
“comunicare nonverbala” în titlul unei cărţi (Nonverbal Comunication: Notes on
the Visual Perceprtion of Human Relations, 1956). Cei doi autori au arătat că în
comunicare umană sunt implicate şapte sisteme diferite: 1) prezenţa fizică şi
îmbrăcămintea 2) gesturile sau mişcările voluntare 3) acţiunile întâmplătoare 4)
urmele acţiunilor 5) sunetele vocale 6) cuvintele rostite 7) cuvintele scrise (apud
M.L. Knapp, 1990, 51). De remarcat este faptul că în concepţia celor doi autori
cinci din cele şapte sisteme implicate în comunicarea umană sunt de natură
nonverbală.

În perioada contemporană după 1980 si până azi au apărut numeroase lucrări

teoretice şi de cercetare empirică (D. Archer, R. Akert şi M. Constanzo, 1993;
M.l. Knapp, 1984; M.l. Patterson, 1983, 1984; J. Streeck si M.L Knapp, 1992).
Caracterizând perioda contemporană, Mark L. Knapp (1990,53-54) distinge
câteva tendinţe ale studiilor privind comunicarea nonverbala: • renunţarea la
studiul separate al mişcărilor diferitelor părţi ale corpului (membrele
supwerioare, faţa, ochii etc.) şi centrarea pe cercetarea contribuţiei acestor
mişcări combinante la transmitera anumitor mesaje • schimbarea strategiei de
cercetare, în sensul creşterii ponderii studiilor bazate pe observaţia comunicării
nonverbale în condiţiile “naturale”, nu în condiţiile “artificiale” ale laboratorului
experimental • urmărirea modului în care unele semnale interacţionează cu alte
semnale.

2. STRUCTURA COMUNICĂRII NONVERBALE Analiza structurii

comunicării nonverbale impune luarea în considerare a codurilor, modelelor şi
scopurilor specifice implicate. În comunicarea nonverbală se folosesc seturi de
semen, coduri, care prin combinare dau o anumita structură. De exemplu,
semnalele vizuale pot fi asociate semnalelor olfactive. De fapt, aceste semne
sunt stimuli senzoriali care impresionează simţurile omului (văz, auz, pipăit,
miros). Pe baza semnelor şi canalelor de transmitere a lor s-au propus multiple
clasificări ale comportamentelor nonverbale şi ale comunicării nonverbale. În
literatura de specialitate se aminteşte gruparea comunicării nonverbale în trei
categorii, propusă de J. Ruesch si W. Kess: • limbajul semnelor incluzând
gesturile • limbajul acţiunilor incluzând mişcările corpului implicate în diferite
activitaţi • limbajul obiectelor care încorporează dispunerea intenţionată sau
neintenţionată a obiectelor în spaţiu în vederea utilizării lor O altă clasificare o
datorăm lui R. P. Harrison care împarte comunicarea nonverbala în patru
categorii: • coduri de executare asociate mişcărilor corpului, expresiilor faciale,
privirii, atingerii şi activităţilor vocale • coduri spatio – temporale referitoare la
mesajele rezultate din combinarea utilizării spaţiului şi timpului • coduri artefac
utilizate în mesajele primate de la obiecte • coduri mediatoare referitoare la
efectele speciale rezultate din interpunerea între emiţător şi receptor De exemplu
Dale G. Lethers a identificat următoarele canale de comunicare nonverbală:
expresiile faciale, mişcările ochilor, postura, proxemica, aspectul fizic, factorii
suprasegmentali, precum intonaţia, timbrul şi volumul vocii, şi atingerile
cutanate.

Clasificarea comunicării nonverbale poate fi facută, în principal, după

modalitaţile senzoriale implicate în receptareaa semnalelor. Mark L. Knapp
consideră că domeniul comunicării nonverbale include următoarele fapte: 1)
cum privim 2) cum auzim (tonul vocii) 3) cum mirosim 4) cum ne mişcăm –
individual sau în conjuncţie cu alţii (gesturile, postura, privirea, expresiile
faciale, atingerile corporale şi proximitatea) 5) cum afectează mediul
înconjurător interacţiunile umane şi cum afectează acestea, la rândul lor, mediul
înconjurător (dispunerea spaţială a mobilei, temperatura, prezenţa altor oameni,
zgomotele s.a.m.d) Cei mai mulţi cercetători acceptă o clasificare rezultată din
combinarea codurilor şi mediilor de transmitere a mesajelor. “KINEZICA” aşa –
numitul limbaj corporal include mişcările corpului, expresiile faciale şi privirea.
Studiul privirii poartă denumirea de “OCULEZICA”. Activităţile vocale
alcătuiesc “PARALIMBAJUL”. Studiul percepţiei şi al modului de utilizare a
spaţiului poartă denumirea de “PROXEMICA”, iar studiul percepţiei şi al
modului de utilizare a timpului este denumit “CRONEMICA”. Aspectul fizic
artefactele si semnalele olfactive sunt considerate, de asemenea, categorii
separate ale comunicării nonverbale şi sunt studiate ca atare, chiar dacă se
recunoaşte că oamenii transmit semnale simultan prin mai multe canale, fapt
pentru care este necesară abordarea integrală a comunicării nonverbale.

3. FUNCŢIILE COMUNICĂRII NONVERBALE Pentru a analiza funcţiile

comunicării după părerea mea ar trebui să găsim răspunsul la întrebarea: De ce
apelam la acest tip de limbaj? Ar trebui să vedem care sunt intenţiile, motivele şi
scopurile acestei forme de comunicare. Paul Ekman a identificat cinci functii ale
comunicării nonverbale: • repetarea – spunem “da” si dăm din cap de sus în jos,
şi de jos în sus; spunem cuiva că adresa căutată este pe o stradă la dreapta şi în
acelaşi timp arătăm cu mâna încotro să se îndrepte • substituirea – înlocuirea
mesajelor verbale – o faţă posomorâtă ne spune că persoana în cauză nu se simte
bine • completarea – colaborarea la transmiterea mesajelor verbale, ceea ce duce
la o mai bună decodificare a lor • accentuarea / moderarea - punerea în evidentă
a mesajelor verbale, amplificarea sau dimpotrivă diminuarea celor spuse: când
scandăm sloganuri, ridicăm braţul şi arătăm pumnul; când admonestăm un
prieten expresia facială poate arăta că nu ne-am supărat foarte rau •
contrazicerea – transmiterea de semnale în opoziţie cu mesajele verbale; spunem
că ne bucurăm că neam întâlnit cu o persoană cunoscută dar privim în altă parte
cand îi întindem mâna, ne văităm că nu avem din ce trăi, dar ne afişăm cu
bijuterii sau haine foarte scumpe Michael Argyle ia în considerare patru funcţii:
• exprimarea emoţiilor • transmiterea atitudinilor interpersonale • prezentarea
personalitaţii • acompanierea vorbirii Dupa Maurice Patterson comunicarea
nonverbală îndeplineşte mai multe funcţii: • transmite informaţii • gestionează
interacţiunile • reflectă gradul de apropiere • exercită influenţă • controlează
sentimentele • facilitează satisfacerea unor obiective sau interese Judee K.
Burgoon, David B. Buller şi W. Gill Woodall au în vedere următoarele funcţii,
dincolo de rolul ei în producerea şi procesarea comunicării verbale. •
structurarea interacţiunii înaintea începerii comunicarii propriuzise, serveşte
drept ghid implicit pentru desfaşurarea acesteia, indicând cum se va desfăşura
comunicarea, ce roluri vor juca persoanele implicate în actul comunicării •
identificarea sau proiectarea identitaţii sinelui funcţie ce se referă la modul de
codificare şi decodificare a mesajelor • formarea impresiei modul în care sunt
percepute persoanele după comportamentul lor nonverbal, formarea primei
impresii • exprimarea şi managementul emoţiilor • managementul relaţiei de
comunicare • managementul de conversaţie • managementul impresiei •
influenţa socială rolul comunicării nonverbale în procesele de persuasiune •
inselarea şi suspiciunea de înselare FUNCŢII GESTURILE DE ILUSTRARE –
dublează prin repetare mesajul verbal, sporind şansele de înţelegere corectă a
lui. SUBSTITUIREA – presupune înlocuirea unui cuvant sau a unei expresii
verbale cu un gest sau cu o combinaţie de gesturi. FUNCŢIA DE
COMPLETARE – este evidentă când cineva are dificultaţi în utilizarea codului
verbal (de exemplu când discutăm cu un străin fără să cunoaştem bine limba în
care se vorbeşte). ASCUNDEREA – încercarea de a induce în eroare sau
dimpotrivă dezvăluirea reprezintă deasemeni funcţii ale comunicării nonverbale,
ca şi reglarea de exemplu, marcarea prin “dregerea vocii” a începutului
comunicării verbale sau semnalarea prin coborârea vocii că suntem pe calea de a
încheia discursul şi sublinierea de exemplu pronunţarea într-o alta tonalitate a
cuvintelor – cheie pentru a focaliza atenţia ascultătorilor.

4. KINEZICA "Gesturile reprezintă un limbaj pe care-l înţeleg şi barbarii" -

Cicero. Resursele corporale, de la bătaia din picior până la mişcările din nas, pot
fi elemente de discurs. Ray Birdwhistell este cel care pune bazele kinezicii
(greaca “kinesis” – a se mişca), ca ştiintă a comunicării prin gesturi şi mimică.
Gestualitatea este o instantă intermediara între cultură şi personalitate. Totul
porneşte de la taxinomia conform căreia societatea contemporană este formată
din trei clase: lower, middle şi higher. R. Birdwhistell susţine că mimica şi
gesturile unei persoane indică stratul din care face parte. Unitatile gestuale fără
semnificaţie se numesc kineme, gesturile semnificative poarta denumirea de
kinemorfeme. Spre exemplu, închiderea accidentala a unui ochi este kinem, în
timp ce gestul prin care facem cu ochiul e deja kinemorfem. Semnele gestuale
sunt interpretate diferit, în functie de zonele geografice. Desenarea unui cerculeţ
cu degetele mare si aratator inseamna "OK" în America, "bani" în Japonia,
"zero" în Franţa, ameninţare cu moartea în Tunisia. Asta nu neagă existenţa unor
gesturi universale cum ar fi nedumerire exprimata prin ridicarea umerilor.
Gesturile pot fi embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj şi
adaptori.

4.1. Mişcările corpului. Majoritatea gesturilor de bază ale comunicării sunt

aceleasi în întreaga lume. Când oamenii sunt fericiţi zâmbesc; când sunt trişti
sau supăraţi, se încruntă sau devin posaci. A încuviinţa dând din cap înseamnă
aproape în mod universal, “da” sau o aprobare. Este una din formele înclinării
capului şi pare a fi un gest înnăscut utilizat şi de oamenii nevăzători şi surzi.
Clătinatul capului într-o parte şi alta pentru a indica “nu” sau o negare este de
asemenea universal şi pare să fie un gest deprins imediat după naştere. Ridicatul
din umeri este de asemenea un bun exemplu de gest universal care se utilizează
pentru a semnala că o persoana nu ştie sau nu înţelege despre ce se vorbeşte.
Este un gest compus alcătuit din trei părţi principale: palmele deschise, umerii
ridicati şi sprâncele ridicate. Tot aşa cum limbajul verbal diferă de la o cultură la
alta tot aşa şi limbajul nonverbal poate fi diferit în diferite culturi. Semnale
nascute, genetice deprinse şi specifice unor culturi. Nenumărate cercetări şi
discuţii au loc pentru a stabili dacă semnele non-verbale sunt înnăscute, însuşite,
transferate genetic sau dobandite pe altă cale. S-au alăturat dovezi din
observarea nevăzătorilor şi/sau a surzilor, care nu pot deprinde semnalele non-
verbale pe cale vizuală sau auditivă, din analiza comportamentului gestic
propriu diferitelor culturi precum şi din studierea comportamentului maimuţelor.
Atunci când încrucişăm braţele la piept, care din cele doua braţe le aşezăm
deasupra cel drept sau cel stâng? Majoritatea oamenilor nu pot răspunde la
această întrebare înainte de a încerca practic acest gest. În timp ce una din
mişcări o simte confortabilă, cealalaltă i se pare complet nepotrivită. Este
limpede că aici avem de-a face cu un gest genetic care nu poate fi schimbat.
Gestul “inel” sau “OK”. Acest gest a fost popularizat în SUA la începutul sec. al
XIX-lea probabil de ziarele care în acea vreme au facut o modă din a utiliza
iniţiale pentru prescurtarea frazelor uzuale. Există multe păreri diferite privind
semnificaţia iniţialelor “O.K”. Dupa unii ele înlocuiesc expresia “all correct”,
care poate fi scrisa in mod gresit “oll corrct”; dupa alţii ele ar marca opusul lui
“knock out”, adica “K.O”. Mai sunt menţionate multe teorii de acest gen. Sensul
lui “O.K” este identic în toate tările vorbitoare de limba engleza, şi deşi acest
sens s-a răspândit în întreaga Europă şi Asia în anumite locuri originea şi sensul
gestului sunt diferite. În Franţa de exemplu, gestul “inelului” semnifică şi “zero”
sau “nimic”; în Japonia poate însemna “bani” în unele ţări mediteraneene este un
semn pentru gaura şi adesea se utilizeaza pentru indicarea homosexualitatii.
Pentru cei care călătoresc în străinătate regula cea mai sigură este să se supună
principiului: “ când te afli la Roma comportă-te asemenea celor din Roma” în
felul acesta vom putea evita anumite situaţii neplăcute. Gestul degetul mare
ridicat. În Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelanda gestul degetul mare
ridicat are 3 înţelesuri: îl folosesc de obicei, autostopiştii când doresc să fie luaţi
într-un autovehicul, este semnul OK, iar atunci când este ridicat brusc, el devine
semn de insultă având un sens ordinar, obscen. Semnul “V.”Acest semn la fel ca
gestul anterior a fost răspândit în aceleaşi ţări şi are o semnificatie trivială.
Winston Churchill l-a popularizat ca semn al victoriei în timpul celui de-al II-lea
război mondial numai că în versiunea sa palma arată spre înafara, pe când palma
întoarsă spre vorbitor reprezintă varianta insultătoare, obscenă. Grupuri de
gesturi. Una dintre cele mai seriose greşeli pe care un începator în al limbajului
trupului o poate comite este aceea de a interpreta un anumit gest izolandu-l de
alte gesturi sau circumstanţe. Scărpinatul capului, de exemplu înseamna multe:
mătreaţă, păduchi, sudoare, incertitudine, memorie proastă sau minciună în
funcţie de alte gesturi făcute concomitent. De aceea pentru a le citi corect,
gesturile trebuie privite întotdeauna în ansamblul lor. Limbajul trupului,
asemenea oricărui limbaj constă în cuvinte, propoziţii şi o anumită punctuaţie.
“perspicace” este acel om care poate citi “propoziţiile non-verbale şi le poate
confrunta cu precizie cu propoziţiile verbale. Concordanţa. Cercetarea arată că
semnalele non-verbale au o importanţă de 5 ori mai mare decât cele verbale, iar
când cele două sunt în discordanţă oamenii se bizuie pe mesajul non-verbal
conţinutul verbal putând să nu fie luat în consideraţie. Vedem adesea politicieni
de rang înalt stând la pupitrul vorbitorilor, cu braţele strâns încrucişate pe piept
(poziţie defensivă) şi cu bărbia lăsată în jos (poziţie critică sau ostilă), în timp ce
încearcă să impresioneze auditorul spunând cât de receptivi şi de deschişi sunt ei
faţă de ideile tinerilor. Observarea grupurilor de gesturi şi a concordanţei sau a
discordanţei dintre aspectele verbale şi non-verbale ale comunicarii reprezintă
cheia interpretării corecte a limbajului trupului. Rang si autoritate. Cercetările
efectuate în domeniul lingvisticii au arătat că există legatură directă între gradul
de statut social, de instruire şi prestigiu ale unei persoane şi bogăţia
vocabularului său. Cu alte cuvinte, cu cât mai sus se află o persoană pe scara
vieţii sociale sau de management cu atât mai bine reuşeşte să comunice prin
cuvinte şi fraze. Cercetările referitoare la comunicările non-verbale au evidenţiat
esenţa unei corelaţii între disponibilitatea de vorbire (bagajul de cuvinte deţinut)
al unei persoane şi numărul de gesturi care îl utilizează. Rapiditatea unor gesturi
şi evidenţa lor în ochii altora este în legatură şi cu vârsta individului. De
exemplu, dacă un copil de 5 ani spune o minciună părinţilor îşi acoperă gura cu
o mână sau două. Când minte un adolescent îşi ridică şi el mâna la gură ca şi
copilul dar în loc să acopere brusc gura degetele vor mângâia uşor buzele.
Gestul acoperiri gurii devine mai rafinat la adulţi. Când adultul minte creierul
său dă ordin mâinii să acopere gura pentru a astupa cuvintele mincinoase ca şi în
cazul copilului şi a adolescentului, dar, în ultima clipa mâna va aluneca mai
departe pe faţa şi va atinge nasul. Poziţia capului este foarte sugestivă. Capul se
poate afla în diverse poziţii: ridicat sau coborât, înclinat la stânga sau la dreapta,
ridicat oblic la stânga sau la dreapta. Capul împins înainte ne duce cu gândul la
un semn de ameninţare. Capul plecat înseamnă supunere iar capul aplecat oblic
înseamna perfidie. Cel care înalţă capul, îşi descoperă gâtul, zona vulnerabilă,
aratând astfel că nu se teme, că are sentimentul propriei valori. Ridicarea baţoasă
a capului înseamnă aroganţă, capul lăsat destins pe spate este un semn de auto
predare sau o senzaţie trezită de amintiri sau ascultarea muzicii preferate,
deconectare de ce îi înconjoara. Capul înclinat lateral dreapta înseamna
bunavoinţă, ascultare în opoziţie cu înclinarea la stanga care denotă scepticism,
critică, îndoială. Poziţia capului trădează interesul, toleranţa, indiferenţa,
dezgustul faţă de interlocutor. Poziţia de ascultare cu intereses este cu capul usor
înclinat lateral. Clătinarea capului în sus si în jos înseamna acord, aprobare,
înţelegere. Clătinarea capului de la stânga la dreapta înseamnă negare,
dezaprobare şi acestă mişcarea a capului descurajează foarte mult persoana în
cauză. În cazul unor negocieri sau diferite conversaţii de afaceri sau nu numai
câştigăm teren dacă iniţiem aproape imperceptibil mişcările capului celui cu care
negociem. Mişcările sunt multiple şi complexe, se realizează combinaţii de
mişcări, se asociază mişcarea capului cu mişcarea altor segmente ale corpului,
mişcarea integrată fiind caracteristică fiecărei situaţii sau stări psihologice.
Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea
sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor) Gesturi făcute cu palma,
mâna sau braţul Francheţe şi onestitate. În decursul istoriei, palma deschisă a
fost asociată cu adevărul, onestitatea, supunerea şi umilinţa. Au fost rostite
multe jurăminte cu palma pe inima, iar când cineva depune mărturie la
judecatorie îsi ridica palma cu mana deschisă. Agenţii comerciali sunt învatati să
observe palmele deschise ale clientului când acesta expune motivele pentru care
nu poate cumpăra produsul. Puterea palmei. Unul dintre cel mai puţin observate,
dar, totodata, si cele mai eficiente semne non-verbale este transmis de palma
omului. Utilizarea corectă a palmei îl poate investi pe omul cu un anumit grad
de autoritate şi cu capacitatea de a-i dirja pe alţii prin gesturi. Gesturile
principale de îndrumare ale palmei sunt urmatoarele trei: palma îndreptată în
sus, în jos şi palma strânsă în pumni, cu degetul arătător întins. Diferenţa dintre
cele trei poziţii este ilustrată de următorul exemplu: să presupunem că îl rugăm
pe cineva să ridice o cutie şi să o ducă într-un alt loc din aceeaşi camera. Vom
utiliza acelaşi ton, aceleaşi cuvinte şi aceleaşi expresii faciale schimbând doar
pozitia palmei.

Palma întinsă în sus este utilizată ca un gest de supunere, neameninţător

evocând gestul cerşetorului de pe stradă. Cel rugat să schimbe locul cutiei nu va
simţi nici o presiune în cerere, iar în cadrul relaţiei normale de
superior/subordonat nu se va simţi ameninţarea. Palma întinsă în jos asigură
autoritate imediată. Celui căruia ne adresăm va simţi autoritatea imediată. Când
palma este închisă iar degetul arătător întins devine o bâta simbolică cu care
vorbitorul îl amenintă pe ascultător pentru a-l supune. Dominarea şi supunerea
în strângerea de mană. Să presupunem că doi indivizi se întâlnesc pentru prima
dată şi se salută cu obişnuita strângere de mană. Cu acest prilej poate fi
transmisă una dintre cele 3 atitudini de bază: -dominarea: ”acest om vrea să mă
domine trebuie să fiu precaut” -supunerea: “îl pot domina pe acest om. El va
face ceea ce doresc eu” -egalitatea: “îmi place acest om ne vom înţelege bine”
Aceste atitudini sunt transmise în mod inconştient. Într-o strângere de mână
dominarea se face simţită prin întinderea mâinii cu palma în jos. Palma nu
trebuie să fie întoarsă complet spre podea, dar faţă de palma celuilalt trebuie sa
arate în jos, prin aceasta dându-i de înţeles că dorim să preluăm controlul în
cursul întâlnirilor viitoare. Studiul întreprins asupra unui numar de 54 de oameni
de afaceri, cu funcţie de conducere şi cu success în activitatea lor, a dezvăluit că
42 dintre ei nu numai că au avut intenţia strângerii mâinii, cu palma în jos dar şi
au utilizat-o. Strângerea mâinii în maniera “mănusă” este dominată uneori şi
strângerea de mâna a politicienilor. Iniţiatorul acestei tehnici încearcă să creeze
impresia că este un om demn de încredere şi onest. Efectul va fi însă opusul
celui scondat dacă tehnica este aplicată unei personae întâlnite pentru prima
data. Primitorul va deveni şi precaut în privinţa intenţiilor iniţiatorului.
“Mănuşa” se recomandă a fi utilizată numai cu oameni pe care iniţiatorul îi
cunoaşte bine. Puţine gesturi de salut sunt atât de neplăcute ca strângerea de
mană “peşte mort”, mai ales dacă mana este rece sau umedă. Senzaţia de mâna
moale şi nemişcată pe care o sugereaza “peştele mort” îl face pe cel ce foloseşte
această strângere de mană nepopular şi mulţi îl vor considera un caracter slab în
special cu care palma sa poate fi rasucită cu faţa în sus. În mod surprinzător,
mulţi oameni care dau mana în maniera “peşte mort” nu sunt constienţi că
procedează în acest fel. De aceea este bine să cerem părerea prietenilor noştri
despre modul cum dăm mâna, înainte de a ne decide cum să procedăm în viitor.
Strângrea brutală a încheieturii degetelor este specialitatea indivizilor agresivi.
Din nefericire în afară unei înjurături sau unei reacţii fizice, chiar dure nu are alt
antidot eficient. Metoda este utilizată de oamenii crescuti la ţară care au o zona
intimă mai largă pentru a proteja teritoriul personal. Apucarea varfului degetelor
seamănă cu o împingere înainte a unui braţ rigid care şi-a pierdut ţinta. Cel care
o foloseşte prinde din greşeala degetele celuilalt deşi gestul iniţiatorului poate
parea primitorului ca forţat şi pasionat, în realitate el dă nota lipsa îincrederii în
sine. Tragerea primitorului în teritoriului iniţiatorului poate însemna două
lucruri: în primul rând că iniţiatorul este un tip nedeschis, care se simte în
siguranţă numai înauntrul spaţiului său personal, sau în al doilea rând, că
iniţiatorul aparţine unei culturi care impune o zona intimă restrânsă şi, deci
comportamentul său este normal.
A da mana cu cineva utilizând ambele mâini denota sinceritate, încredere,
profunzime a sentimentelor. Gesturi ale mâinii şi braţului Frecarea palmelor este
modul non-verbal prin care oamenii îşi fac publice aşteptările lor pozitive.
Jucătorul de barbut scutură bine zarurile în palma sa închisă, semn că se asteaptă
la un câstig sigur. Prezentatorul îsi freacă palmele adresându-se astfel
publicului: “de mult aşteptam să îl auzim pe următorul vorbitor!”, agentul
comercial emoţionat intra fudul în biroul managerului agenţiei îşi freacă palmele
şi spune cu voce agitată: “am primit o mare comandă şefule!”. Viteza cu care
cineva îsi freacă palmele semnaleaza cine va fi, dupa părerea sa, beneficiarul
rezultatelor positive aşteptate. Frecarea degetului mare de celelalte degete.
Frecarea degetului mare de vârful degetelor sau de degetul arătător este gestul
care semnifică în general aşteptarea unor bani. Este un gest pe care un
profesionist trebuie să îl evite neapărat atunci când negociază cu clienţii săi.
Încleştarea mâinilor. La prima vedere poate fi considerat un gest de încredere,
deoarece unii dintre cei care îl folosesc zâmbesc adesea şi par a fi mulţumiţi.
Prin urmare poate deveni un gest care reflectă o atitudine de frustrare sau
ostilitate. Mâinile în poziţie de coif. De acest gest se folosesc mai ales cei care
sunt siguri pe ei, persoane superioare sau care gesticulează puţin sau deloc şi
care procedând astfel ne comunică încrederea lor în forţele proprii. Indică o
atitudine de siguranţă sau una de ”sunt foarte deştept” Coiful îndreptat în jos
utilizat în general mai degrabă de cei care ascultă decât cei care vorbesc. Dupa
observaţiile C. Nierenberg si H. Calero, femeile utilizează mult mai des poziţia
coifului îndreptat în jos decât cealalta poziţie. Atunci când poziţia coifului
îndreptat în sus se asociază cu înclinarea capului pe spate individul afişează un
aer de suficienţă sau aroganţă. Gestul coifului este un semn pozitiv el poate fi
utilizat atat în circumstanţe pozitive cât şi negative, şi de aceea poate fi
interpretat greşit. Apucarea mâinii, a braţului şi a încheieturii mâinii. Este un
gest de superioritate şi de încredere. Cel care îl foloseşte îşi expune printr-un act
inconştient de curaj părţile sale vulnerabile: stomacul, inima, beregata. După
propria noastră experienţă dacă cineva recurge la acest gest în condiţiile unui
stres puternic cum ar fi cel prilejuit de un interviu sau de o simplă aşteptare la
dentist se va simţi de îndată mai relaxat, mai sigur pe el şi chiar autoritar. Este
interesant de observat ca odată cu creşterea supărării omului mâna sa dusă la
spate ajunge tot mai sus. Agenţii comerciali recurg adesea la acest gest atunci
când, chemaţi la un potenţial cumpărător sunt pusi în aşteptare în anticameră.
Este o încercare palidă din partea lor de aşi ascunde nervozitatea şi un
cumpărător isteţ îşi va da seama probabil de situaţie. Etalarea degetului mare. În
chiromanţie, degetul mare demonstreaza tărie de caracter şi forţa eului. În
limbajul non-verbal folosirea degetului mare are acelasi înţeles: Este o
manifestare a priorităţii a superioritătii si chiar a agresivitătii. Gesturile
degetului mare sunt gesturi secundare părti componente ale unor grupuri de
gesturi. Este un semnal pozitiv el apare des în postura tipică a şefului glaciar
care îl utilizează în prezenţa subalternilor. Oamenii recurg cel mai frecvent la
gesturi de etalare a degetului mare din
buzunare si uneori din buzunarul de la spate atunci când încearcă să-şi ascundă
atitudinea de superioritate. Gestul este utilizat de femeile hotărâte să domine sau
de cele agresive. Miscările feministe au condus la multe gesturi şi poziţii
bărbăteşti. Braţele încrucişate cu degetele mari ridicate constitue o altă poziţie
de gesturi larg răspândite. Avem de a face cu un semnal dublu alcătuit dintr-o
atitudine defensivă sau negativă (braţele încrucişate) şi una de superioritate e
(etalarea prin degetele mari). Acoperirea gurii. Acoperirea gurii face parte din
puţinele gesturi ale adulţilor. Mâna acoperă gura, degetul mare apasă obrazul în
timp ce creierul trimite subconstient comenzi mâinii să încerce să oprească
cuvintele mincinoase. Dacă cineva utilizează acest gest în timp ce vorbeşte
faptul arată că respectivul minte Atingerea nasului – este folosit atunci când ne
apare în minte o idée negativă subconştientul nostru îndruma mâna spre gură dar
pentru ca acest gest să nu fie atât de evident în ultima clipă mâna se retrage de
pe faţă rezultând o miscare iute de atingere a nasului. Frecarea ochiului –
semnifică îndoiala sau minciuna pe care “le vede” sau de a evita sa îl priveasca
în faţă pe cel căruia-i spune o miciună. Frecarea urechii - încercarea
ascultătorului de “a nu auzi raul” încercând să blocheze cuvintele în aşezarea
mâinii în jur sau deasupra urechii. Este o versiune adultă mai rafinată a gestului
copilului care îşi astupă cu mâinile ambele urechi pentru a ţine departe
mustrările părintilor Scărpinatul gâtului - în timp am constatat la acest gest un
lucru interesant: scărpinatul se face de aproximativ 5 ori. Gestul semnalează
îndoiala sau incertitudine şi este caracteristic oamenilor care spun: “nu sunt încă
sigur că voi accepta” Trasul de guler - afirmarea unei minciuni crează o senzaţie
de furnicatură a ţesuturilor faciale sensibile şi în cele ale gâtului, senzaţie care
poate fi anihilata prin frecare sau scărpinat. Degetele în gură – o persoana îsi
vară degetele în gură atunci când se află sub presiune. Implică de cele mai multe
ori minciuna ori înşelăciunea. La apariţia acestui gest este potrivit ca persoana în
cauză să fie încurajată şi calmată. Mâna dusa la obraz şi la bărbie. Este potrivit
ca un bun orator acela care în mod “instinctiv” simte momentul în care auditorul
nu mai urmareşte cu interes spusele sale. • Plictiseala – când cel care ascultă
începe să folosească mâna ca suport pentru cap, înseamna ca a apărut starea de
plictiseală şi gestul menit să impiedice aţipirea. • Gesturi de evaluare – mâna
închisa asezată pe obraz adesea cu degetul arătător aţintit în sus exprimă o
apreciere pozitivă din partea celui care ascultă. • Mângâierea bărbiei – acest gest
al mangâierii bărbiei arată că ascultătorul ia o decizie. Să nu uităm însă faptul ca
în comunicarea non-verbală sensul mesajului este valabil nu numai pentru
expeditor ci şi pentru primitor. Noi ne putem simţi “confortabil” cu braţele
noastre încrucişate sau cu gâtul şi spatele rigide dar din studiile efectuate rezultă
că receptarea acestor gesturi este negativa. Gestul obişnuit de încrucişare a
braţelor – este un gest universal care exprimă aproape pretutindeni o atitudine
defensiva sau negativă. Este imaginea obişnuită a omului care ajungând în
mijlocul unor necunoscuţi: la meetinguri, la cozi în cofetarii sau alte locuri, se
simte stingherit sau nesigur.

• Încrucişarea parţială a braţului ca barieră de protecţie - acest gest este

folosit în general de cei care stau în faţa unei multimi, pentru a primi o distincţie
sau a rosti o cuvântare. • Gesturi mascate de încrucişarea braţelor – asemănător
tuturor gesturilor de încrucişare a braţelor în cazul gesturilor mascate cu braţul
aşezat de-a curmezişul trupului pentru a apuca celălalt braţ reprezintă o barieră
de protecţie senzaţia de siguranţa, sau o stare de nervozitate. Piciorul ca barieră
de protecţie Reprezintă atitudine negativă sau defensivă. La origine scopul
încrucisării braţelor la piept era de a apăra inima şi regiunea superioară a
trupului, iar încrucişarea picioarele avea menirea să protejeze organele genitale.
Braţele încrucişate indică o atitudine mai negativă decât picioarele încrucişate si
sunt mai bătătoare la ochi. • Piciorul aruncat peste genunchi sau “poziţia
americană” – acest tip de încrucişare a picioarelor indică existenţa unei atitudini
de dispută sau competiţii. Este un gest de evaluare în schimb directorii şi-au
menţinut poziţia de nemulţumire. • Proces de detensionare – îndată ce oamenii
încep să se simtă bine într-un grup şi fac cunoştiinţă cu ceilalţi, ei prezintă
întreaga gama nescrisa a mişcărilor. De la pozitia defensivă a încrucişării
braţelor şi picioarelor până la gestul deschis al relaxării. Etape: I. Poziţia
defensivă, braţe şi picioare încrucisate II. Picioarele se desfac, labele picioarelor
se aşează una langa alta în pozitie neutra. III. În timp ce individul vorbeşte braţul
care este asezat deasupra în poziţia încrucişarii braţelor se deplasează. IV.
Braţele se desprind, unul din ele gesticulează sau e aşezat în sold sau e vârât în
buzunar. V. persoana se reazemă pe picior iar pe celalalt îl împinge înainte astfel
încat vârful pantofului să îl arate pe cel care îl consideră cel mai interesant
Alcoolul poate accelera procesul sau elimina una din etape. • Gestul încrucişării
gleznelor – încrucişarea sau împletirea braţelor sau picioarelor sugerează că
avem de-a face cu o atitudine negativă sau defensivă • Poziţia cârlig a
picioarelor – acest gest este folosit aproape exclusiv de femei. Faţa labei
cuprinde partea de sub genunchi a celuilalt picior întâlnind atitudinea defensivă.
Putem fi siguri că femeia care îl utilizează s-a restrâns. De fel este folosit de
femeile fricoase şi timide.

Alte gesturi larg răspândite:

• Încălecarea scaunului Spătarul scaunului apără trupul aidoma unui scut iar
pe el îl transformă într-un luptător agresiv şi dominant. • Culegerea de scame
imaginare – când cineva dezaprobă opiniile sau atitudinile altora dar consideră
că nu-şi poate dezvălui propria parere. Gesturile sale nonverbale vor fi gesturi de
înlocuire adică vor rezulta din opiniile sale neafirmate. • Amândouă mâinile
aşezate înapoia capului – acest gest este tipic pentru cei care au profesiuni ca
cele de contabil, avocat, director, etc. dominanţi sau dintr-un anumit motiv
superiori faţă de altii. Este un gest utilizat de indivizii “atotstiutorii” dar care îi
irită pe mulţi atunci când este folosit faţă de ei. • Gesturi agresive şi de pregătire
Unii observatori l-au etichetat drept gest “de pregatire” ceea ce intr-un anumit
context este o denumire corectă dar semnificaţia lui de bază este agresiunea. •
Agresivitatea scxuală Degetul mare vârât în centură sau în partea de sus a
buzunarului este gestul folosit pentru a exprimarea unei atitudini sexuale
agresive.

4.2 EXPRESIILE FACIALE ŞI MIMICA. Studiul expresiilor faciale a

debutat în a doua jumătate a secolului XIX-lea. Să ne amintim de celebra lucrare
a lui Charles Darwin “Expresia emoţiilor la om şi animale”. În timp s-au adunat
un munte de fapte de observaţie, s-au emis diferite ipoteze şi s-au elaborat
tehnici din ce în ce mai sofisticate pentru înregistrarea muşchilor faciali din care
rezultă expresiile faciale. În anul 1965, când Paul Ekman a început să studieze
expresiile faciale, majoritatea antropologilor erau convişi de faptul că gesturile
şi emoţiile au fundamente culturale, că sunt învăţate în procesul socializarii.
Paul Ekman porneşte de la ipoteza că expresiile faciale sunt programate ca o
parte naturală a emoţiilor. Pentru că toţi oamenii aparţin aceleiaşi specii şi toţi au
acelaşi număr de muşchi faciali este de aşteptat ca oriunde în lume emoţiile să se
exprime în acelaşi mod, să fie recunoscute ca atare. Fiecărei emoţii îi corespund
câte două expresii faciale: una programat ereditar, aceeasi în toate culturile; alta,
reprezentând o abatere de la expresia programată, variaza de la o cultura la alta.
În sprijinul ipotezei universalităţii expresiilor faciale ale emotiilor, Paul Ekman
invoca cercetările lui H.C. Triandis şi W.W. Lambert, care au cerut unui numar
de studenţi americani şi greci, precum şi locuitorilor unei mici localităti din
insula Corfu (insulă greceasca din Marea Ionica) să acorde note de la 1 la 9 unor
fotografii reprezentând persoane care exprimau diferite stări emoţionale, după
cum le consideră agreabile sau dezagreabile. Studenţii în ciuda diferenţelor
entice, au dat note foarte apropiate, spre deosebire de locuitorii din mediul rural,
care au introdus unele discordanţe în notare. Aceasta primă cercetare
comparativă interculturală, care înclină balanţa în favoarea tezei universalităţii
expresiei emoţiilor, nu a fost scutită de critici metodologice întemeiate: s-a
prezentat fotografia unei singure persoane (o actriţă care exprimă diferite
emoţii), nu s-a verificat implicarea în sarcina de notare a subiecţilor (s-ar fi putut
ca studenţii să fie mai motivaţi să evalueze fotografiile), emoţiile nu erau
naturale (se ştie astăzi că exista diferenţe notabile între zambetul spontan şi cel
“artificial”). Cercetările coordonate de Paul Ekman au demonstrat că expresiile
faciale ale emoţiilor sunt universale. Studentii aparţinând unor grupuri entice
foarte diferite au identificat emoţiile corespunzătoare expresiilor faciale. 1
Mimica este acea parte a corpului nostru care comunică: fruntea încruntată
semnifică preocupare, mânie, frustare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi ne
induce către o stare de mirare de surpriza; nasul încreţit înseamnă neplăcere iar
buzele strânse înseamnă nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii.
Mimica este semnalul nonverbal cel mai uşor de descifrat. Mimica poate fi
agitată şi este determinată de o succesiune de stări sufletesti, de senzaţii
puternice şi poate semnifica o mare sensibilitate la stimulii externi. Darwin R.
Charles a observat că mimica asociată unor senzaţii este comună tuturor
oamenilor. Fenomenul fost studiat si concluzia a fost ca există programe
înnascute, că se pare ca există o mimică universală. Însă vom discuta toate
aceste aspecte pe larg dar si despre alte componente care ajută mimica feţei să
exprime anumite lucruri . Fruntea este componenta care formeaza zona
superioara a feţei. Ea reprezintă puterile spirituale şi trăsăturile de caracter
asociate. Formele frunţii sunt foarte diferite de la persoană la persoană dar ea
este întotdeauna determinată de linia părului iar înalţimea ei se întinde între
punctul situat între sprâncene şi linia părului. Prin mişcarea muşchilor sunt
generate cutele frunţii, care pot fi verticale, orizontale sau încreţite. Cutele
verticale se datorează concentrarii pe un punct în spaţiu sau a luminii
orbitoare.Astfel cutele verticale devin expresia unui efort spiritual sau fizic; în
valori normale sau depăşite, ele exprimă disperare, furie, sau emoţie. Cutele
orizontale apar când ochii sunt larg deschişi, când se încearcă prelucrarea
informaţiilor deţinute, dar care nu sunt înţelese; mimica este expresie a fricii,
sperieturii, mirării, înţelegerii bruşte a unui lucru, dar aceasta mimică poate fi
datorată oboselii, greutăţii cu care sunt ţinuti ochii deschişi. Cutele încreţite apar
la locul de intersecţie dintre cele orizontale şi cele verticale; exprimă panica în
gândire, dificultaţi în prelucrarea informatiilor. Sprâncenele. Chinezii consideră
sparâncenele drept una dintre cele cinci trăsături vitale ale feţei. Într-adevar, nici
o faţă nu poate fi citită cum se cuvine fără a le lua în considerare. Sprâncenele le
putem considera ca o graniţă între partea superioara a feţei şi cea mijlocie.
Sprâncenele arată tipul afectiv al omului, precum şi gradul de înţelegere între
minte şi inimă. Ele au o forma moştenită care prin mişcarea în timpul vieţii se
modifică. Ridicarea sprâncenelor se face în semn de salut, de recunoştinţă şi
acest lucru îl putem numi chiar salutul ochilor. În timp au fost enumerate şapte
grupe principale de expresii faciale, fiecare având mai multe subgrupe: fericire,
surpriză, teamă, tristeţe, furie, curiozitate şi dispreţul. Expresiile faciale
enumerate sunt recunoscute în toate societăţile umane şi se consideră a fi
înnăscute datorită acestei calităti. Ridicarea sprâncenelor poate să denote
expresii diferite atunci când se iau în considerare si alte elemente: simplă poate
fi doar un mod de salut, de a spune “da” sau a confirma ceea ce spune partenerul
de discuţie; o ridicare bruscă şi scurtă dublată de ridicarea umerilor exprimă
neajutorare, nevinovaţie, neştiinţă sau mirare şi bucurie. În cazul dreptacilor,
ridicarea sprâncenei drepte exprimă o critică, iar a celei stangi, o dipoziţie de
neîncredere şi scepticism. Coborârea spancenelor are loc atunci cand exista un
pericol iminent. Cuplarea cu mişcarea de ridicare a obrajilor este un mijloc de
protecţie, dar apare si în cazul surâsului, scârbei sau plânsului.

Ochii. A devenit ca o zicală atunci când se spune că ochii sunt fereastra

sufletului şi este cu siguranţă foarte adevărat că forma, strălucirea, culoarea şi,
desigur, mişcarea lor dezvăluie foarte multe informaţii despre interiorul
persoanei respective. Una dintre cele mai importante trăsături ale ochiului este
strălucirea lui. Aceasta trăsătura unică fiecarei persoane în parte se datorează
interacţiunii dintre lumina si lacrimile de la suprafaţa ochiului. Ochii strălucitori,
vii, caracterizează o persoană isteaţă şi vioaie, în timp ce ochii lipsiţi de
strălucire denotă nu numai oboseală şi descurajare, ci si o prăbuşire spirituală.
Ochii transmit mesaje legate de stările sufleteşti. Privirea poate fi blândă,
catifelată, dură, prietenoasă. Elementele studiate în comunicarea nonverbală în
cadrul ochilor sunt gradul de deschidere, mişcarea pleoapelor, pupile şi
privirea.Gradul de deschidere a ochilor variază de la privirea holbată,
atotcuprinzătoare, pâna la pleoape închise. Ochii holbaţi sunt dublaţi de cutele
orizontale, aceasta privire exprimă mirare, frică de ameninţare iminentă, groază,
curiozitate extremă, aşteptare tensionată, speranţă, neputinţă naivitate,
incapacitatea de a înţelege un anumit lucru. Ochii larg deschişi acumulează cât
mai multe impresii dar fără să fac o selecţie a acestora pot spune că ei semnifică
creativitate spirituala şi nevinovăţie. Ochii deschişi reflectă o stare de interes
normal până la o percepţie optimistă a lumii înconjuratoare. Ochii întredeschişi
exprimă oboseală, tensiune nervoasă, o participare redusă la ce este în jur şi
plictiseală. Mimica acestora denotă indiferenţă, inerţie, paralizie a afectelor,
resemnare, faptul ca partenerul de discuţie “ nu merită nici o privire”. Ochii
acoperiţi care au doar o fantă îngustă prin care se observa ceva punctual, care se
concentreaza asupra unei ţinte, în acest caz există o percepţie negativă a acestei
expresii datorită faptului că denotă şiretenie, ameninţare, agresivitate,
indiscreţie, egoism sau individualism. Ochii strâns închişi semnifică concentrare
spirituală asupra unui stimul exterior sau a unei idei. Închiderea unui singur
ochii este un gest amical, o înţelegere secretă, şi aceasta semifică viclenie,
şiretenie, prudenţă, îndemanare, artă şi este folosit de cei care fac pe importanţii.
Închiderea relaxată a ochilor este urmarea firească a dorinţei de a medita, de a
asculta ceva sau a savura ceva, dar în acelaşi timp mai semnifica şi refuzul de a
vedea, de aici vine şi expresia “a trece cu vederea”. Mişcarea pleoapelor, este
una involuntara de indepărtare a unui corp strain din ochi, dar ea mai poate
exprima şi nedumerire, nesiguranţă, jenă, nelinişte. Cesare Lombroso a observat
că la criminalii înnascuţi zona centrala a pleoapei superioare este frecvent
coborâtă, conferindu-i persoanei respective un aer somnoros. Când întreaga
pleoapă este mult coborâtă, generând aspectul cunoscut sub denumirea de “ochii
de iatagan”, ea denota, cum era de aşteptat, lascivitate, preocupări pentru
seducţie. Pupila reactionează la radiaţia luminoasă si la adâncimea imaginii. Se
îngustează atunci când privim la un obiect îndepărtat si când lumina este
puternică. În afară de stimulii exteriori, ea mai reacţionează şi la stări sufleteşti,
atunci când avem trăiri intense şi emoţii pozitive; se dilată, iar când emoţiile
sunt negative, se micşorează. Aceste modficari sunt percepute de partenerii de
conversaţie drept mesaje subliminale. Privirea. Modul în care privim sau suntem
priviţi are legatură cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere şi
prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un înţeles. Privind pe
cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi; interceptarea
privirii cuiva înseamna dorinţa de a comunica. Privirea ca mijloc de comunicare
a sentimentelor, gândurilor, stărilor sufleteşti nu ar avea aceeaşi semnificaţie în
absenţa ochilor, ea fiind rezultata unor conexiuni între creier şi inimă, modulate
de firea si de educaţia fiecărui individ. Mesajele ochilor si privirilor sunt legate
de dilatarea si contracţia pupilei, de ascunderea unghiului intern, de intensitatea
si durata contactului vizual cu interlocutorul, de schimbările de direcţie ale
privirii. Modul de a privi e legat de interesul faţă de partenerul de comunicare.
Dacă persoana sau ce ne spune nu ne interesează mutăm privirea faţa de ceva
anume. Cum am mai spus privirea este contactul vizual între parteneriide
discuţie, ne oferă indicii despre sentimentele care există între cele doua
persoane, atunci când contactul vizual este evitat există o stare de nesiguranţă, o
timiditate excesiva sau dorinţă de a nu fi deranjat. Când într-o situaţie precum
călătoria în metrou sau în orice transport în comun, cineva priveşte o persoană
chiar şi după ce este observată, este interpretată drept tendinţă de agresiune; însa
atunci când contactul vizual între doua persoane este prelungit, acest lucru este
explicat prin existenţa unor sentimente puternice între cei doi. Există mai multe
moduri de a privi: a) privirea paralelă, la distanţa mică denotă o persoană
adâncită în gândurile sale şi care nu doreşte să perceapă mediul înconjurator.
Dar când aceasta este menţinută în prezenta unei persoane, este înţeleasă ca o
încercare de ignorare a acesteia şi de a o face pe aceasta să se simta nedorită în
mediul respectiv. b) privirea drept în ochi este un semn al dorinţei de cooperare
cu interlocutorul, demonstrându-i acestuia interesul şi cunoasterea valorii sale.
Această privire denotă onestitate, corectitudine şi conştiinţa de sine. c) privirea
de sus în jos se poate datora diferenţei de înalţime sau a pozitiei partenerilor de
discuţie şi acest lucru poate să denote dominare, mândrie, aroganţă. d) privirea
de jos în sus are aceasi cauză ca şi cea precedentă şi denotă supunere sau dorinţa
de agresivitate. e)privirea laterală, respectiv oblică, poate fi orientată spre stânga
sau drepta, de sus sau de jos şi exprimă mai multe tipuri de informaţii prin
combinarea acestor elemente. Pornită de sus înseamnă dispreţ, pronită de jos
denotă slugărnicie, iar când ochii sunt larg deschişi poate semnifica curiozitate
sau reţinere. Privirile au fost studiate şi din punct de vedere al fundamentelor
neurologice. Astfel direcţia privirii indică ce idei trebuiesc activate: imaginile
sunt activate de privirea în sus, sunetele de cea orizontala şi sentimentele de
privirea în jos. Privirea îndreptată spre stanga activează amintirile impersonale,
obiective, logice, iar cea spre dreapta imaginaţia, creativitatea, amintirile
personale. Astfel când cineva încearcă să-şi aducă aminte ceva va privi spre
stânga, iar când va inventa sau va minti, spre dreapta. Nasul. Importanţa nasului
ca emblema a feţei a fost descoperită de Aristotel şi confirmată de aproape toţi
fiziognomiştii de marcă. Dr.Roger Rogerson spunea că “dintre toate trăsăturile
feţei omeneşti, nasul, fiind cel mai proeminent, joacă cel mai de seamă rol in
dezvăluirea caracterului” Se spune ca lungimea nasului, respectiv a zonei de
mijlocii trebuie sa fie egală cu aceea a frunţii şi a treimii faciale inferioare.O
asemea egalitate simbolizeaza un echilibru interior, exprimat prin cinste,
loialitate şi dragoste pentru adevăr, ceea ce caracterizează orice om destoinic.
Nasul oferă şi el informaţii despre starea de spirit a unui individ. Vârful nasului
ne poate dezvălui daca se înroşeşte sau paleşte. Nările se pot umfla când simţim
un miros plăcut, sau dacă suntem furioşi şi lărgim nările pentru a spori cantitatea
de aer. “A strâmba din nas” este o expresie dar şi o miscare a muşchilor nasului,
care semnifică neplăcere, indispoziţie, jenă, confuzie. Mişcările frecvente ale
muşchilor din zona nasului duc la apariţia “cutei sensibilitaţii” situata între
partea laterală a nasului şi buza superioară, iar aceasta se datorează din cauza
unei stări de nemulţumire datorită unui fapt sau obiect neplăcut. Una dintre
principalele direcţii ale studiilor expresiilor faciale a fost detectarea expresiilor
artificiale, intenţionate pentru a induce în eroare. Paul Ekman(1997) considera
că ceea ce trădează o persoană care intenţionează să inducă în eroare sunt
semnele de emoţie. Cazul cel mai simplu este de a încerca o emoţie pe care nu o
simţi. El considera că există puţine persoane care să produca expresii emoţionale
corecte, cei mai mulţi sunt tradaţi de anumite semne. De exemplu cei care
zâmbesc spontan vor folosi anumiţi muşchi ce nu pot fi controlaţi intenţionat
situaţi în zona ochilor, iar pentru furie o îngustare a buzelor. Gura. Gura este cea
mai mobila zonă a feţei ea ne permite să intre hrana, băutura şi aerul ce ne sunt
necesare; ea muşcă, ea ne rosteşte gândurile, ea râde când suntem bucuroşi.
Gura deschisă cu barbia lăsată înseamnă reaus lipsă de activitate. Gura închisă
poate însemna dorinţa de a negocia tacit sau respingerea unui contact verbal.
Gura închisă cu buzele strânse indică închiderea în sine, solitudine,
încapăţânare, proastă dispoziţie. Gura şi buzele pot realiza diferite mimici, cum
ar fi cea de degustare, de savurare, de protest, de îngrijorare. Prezenţa
zâmbetului confirmă disponibilitatea spre dialog. Zâmbetul autentic este
expresia unei stari de bucurie, de acceptare si implica si participarea ochilor.
Iniţial dezvelirea dinţilor a fost un gest de ameninţare, ulterior a evoluat spre un
gest de prietenie. Zâmbetul apare la sugar foarte devreme, cam în a cincea sau a
şasea săptămână de viaţă. Zâmbetul poate fi fabricat, prostesc, relaxat, dulceag,
strâmb, de frică, resemnat. Zâmbetul care descoperă numai dinţii de sus, nu şi
gingiile superioare este un semn de bunătate, cinste. Dacă zâmbetul dezveleşte şi
gingiile de sus aceasta denotă ca posesorul este predispus la deprimare care îi
poate afecta fericirea şi cariera. Când zâmbetul dezgoleşte atât dinţii de sus, cât
şi dinţii de jos, posesorul are o fire deschisă, corectă şi generoasă, care îşi va fi
obiectul criticii şi antipatiei altora. Râsul este o manifestare tipic umană, ea este
eliberatoare de tensiuni interne. Copii râd mai mult decat adulţii. Râsul poate fi
cinic, agresiv, eliberator, blazat, îngrijorat. Zâmbetul şi râsul. Numeroşi filosofi
şi oameni de ştiinta au încercat să pătrundă esenţa râsului şi surăsului. Ch
Darwin aprecia că râsul pare să constituie în primul rand, expresia simplei
bucurii sau fericiri. Cât priveste caracterul înnascut al râsului şi surâsului, Ch
Darwin aduce în discuţie cazul Laurei Bridgman care din cauza orbirii şi a
surzeniei, nu a putut dobândi vreo expresie prin imitare, totuşi, atunci cand i s-a
comunicat prin limbajul gesturilor o scrisoare de la un prieten iubit a râs şi a
bătut din palme, iar obrajii i s-au îmbujorat. Motivele pentru care omul râde sunt
variate, dar mecanismul râsului este totdeauna acelasi: inspiraţie adâncă, scurte
contracţii spasmodice ale toracelui, în special al diafragmei. De aici şi vorba:
“râdeau de se ţineau cu mâinile de burtă”. In timpul rasului gura este mai mult
sau mai putin larg deschisa, cu colturile mult trase inapoi, precum si putin in sus,
iar buza superioara este putin ridicata. Uneori radem din tot corpul desi se spune
“radem din tot sufletul”. ‘Radem de ne doare burta” sau “ne tavalim pe jos de
ras”. In fond este vorba despre contractiile musculare si despre stimularea
secretiei unor endorfine, fapt ce mentine sau amplifica veselia. Pe astfel de date
probate stintific se bazeaza terapia prin ras si pana la un punct concursurile
“Cine rade mai mult”. Pentru al sanctiona pe cel care nu are dreptul sa rada de
altii – daca are cineva acest privilegiu! -, la romani exista zicala “Rade ciob de
oala sparta”. Normele referitoare la ras variaza de la o cultura la alta si de la o
epoca la alta, dar totdeauna rasul functioneaza ca un “guardian al ordinii
publice”.
Paul Ekman a catalogat 18 tipuri de zambete care nu sunt stimulate. Zambetele
“naturale” se deosebesc de cele false, “artificiale”, prin aceea ca dureaza mai
mult si ca in performarea lor participa atat muschii fetei cat si cei ai ochilor. In
cazul zambetelor false se contracta doar muschii din jurul ochilor, aparand la
coada ochilor riduri, nu si muschii fetei. In lucrarea “Limbajul corpului pentru
manageri”, Horst H. Ruckle analizeaza opt tipuri de zambete. • zambetul voit,
fabricat, chinuit (colturile gurii drepte, buzele drepte si lipite). Apare si dispare
repede. Poate exprima jena. • zambetul dulceag (intinderea si subtirea buzelor;
insoteste universalul “da”) • zambetul “pe sub mustata” (buzele tensionate si
lipite; exprima vointa, dar si retinere) • zambetul depreciativ (colturile gurii sunt
retrase putin in jos, este afisat de persoanele blazate, ironice, poate exprima
acordul si dezacordul, in acelasi timp) • zambetul relaxat (lipsit de tensiune,
exprima bucuria, dragostea, pretuirea celuilat). • zambetul stramb (un colt al
gurii este tras in jos si celalalt in sus; exprima o amabilitate fortata, un conflict
intern; este “zambetul subalternului” nevoit sa asculte o gluma “batrana” a
sefului) • zambetul care exprima frica (buzele sunt trase lateral, iar gura este
putin intredeschisa; colturile gurii sunt trase spre urechi) • zambetul
condescendent, resemnat (rasfrangerea inainte a buzei inferioare; adesea, este
insotit de inclinarera capului spre dreapta si / sau ridicarea si tremuratul
umerilor)

5. PARALIMBAJUL Paralimbajul sau vocalic se refera la modul in care noi ne

folosim vocea pentru a acorda semnificatii cuvintelor pe care le spunem.
Paralimbajul include: • ton, • accent, • viteza vorbirii, 21

ritm, pauze, mod de construire a frazelor, dictie, muzicalitatea vorbirii. Tonul

este un element comunicational extrem de important în cadrul comunicarii
didactice. De exemplu, un ton grav, îl poate face pe elev sa considere ca ideile
transmise în momentul respectiv sunt foarte importante. Accentul este un alt
element important, deoarece în cadrul comunicarii profesorul va marca
elementele cele mai importante transmise prin accentul folosit. Astfel, un ton
rastit, o vorbire uniforma, fara intonatie, sau mormaita, neîngrijita, neacademica,
nepoliticoasa sau ironica vor dauna comunicarii didactice si interactiunii
profesor-elev. Ticurile verbale sau nonverbale, pauzele, bâlbele, repetitiile de
continut nedozate sau neintentionate, reprezinta un alt element de insucces
comunicational.

6. PROXEMICA SAU PERCEPŢIA ŞI UTILIZAREA SPAŢIULUI

Comunicam, desigur cu mainile, cu ajutorul expresiilor faciale, al privirii dar
comunicam prin modul in care folosim un anumit spatiu. Oamenii politici care
tin un discurs apropiati spatial de auditorium, cu privirea indreptata spre cei
carora li se adreseaza obtin un alt efect decat cei care, sa spunem se plaseaza la o
distanta apreciabila fata de ei, mentin privirea in pamant, stau cu mainile la spate
sau cu o mana in buzunar cand isi rostesc discursul. Pe baza studiului distantelor
la animale, Edward T. Hall face masuratori ale pragurilor de receptare a vocii,
delimitand patru distante innterumane; • distanţa intimă (între 40 – 50 cm) in
care poti simti prezenta celuilalt, mirosul, respiratia. Este un spatiu de protectie
pentru individ, accesibil numai persoanelor foarte apropiate, partenerului, iubitei
sau iubitului, celui mai bun prieten, propiilor copii. Apropierea interlocutorilor,
acceptarea lor in zona distantei intime exprima o apropiere pshihologica •
distanţa personală (între 50 – 75 cm) in care indivizii isi pot atinge mainile,
defineste limita contactului fizic cu ceilalti. La acest nivel nu putem detecta
caldura, respiratia celuilat si in general, avem dificultati in a mentine contactul la
nivelul ochilor. Daca acest spatiu este incalcat ne simtim inconfortabil, lucru
sesizabil prin miscari excesive la nivelul corpului. In anumite situatii insa nu
parem deranjati de aceasta invadare. Reactia fata de invadarea spatiului personal
este in functie de tipul de relatie pe care o avem cu interlocutorul (daca
manifestam atractie fata de acesta, gradul de toleranta este mai mare). • distanţa
socială (între 1.5 – 3 m) – este distanta in care pierdem detaliile privind
interlocultorul. Etse distanta la care se desfasoara cele mai multe dintre
interactiunile individuale obisnuite, tranzactiile afacerile cu character formal. •
distanţa publică (între 3 – 6 m) este distanta in care individual este protejat si
poate deveni defensiv daca este atacat. La acest nivel pierdem foarte multe
detalii ale comportamentului interlocutorului: expresiile fetei, directia privirii.
Luand in calcul nu numai distantele de la care poate fi receptata vocea (soaptele,
vocea normala si strigatele), dar si posibilitatile de contact cutanat, temperatura,
mirosul, detectarea expresiilor faciale etc., Edward t. Hall si colaboratorii sai
ajung la masuratori mai fine, pe care Marc – Alain Descamps le prezinta in felul
urmator: • distanţa intimă apropiată – (între 0 – 0.15 m) permite contactul
cutanat, receptarea mirosului corporal al celuilalt, al caldurii corpului sau.
Comunicarea se face in soapta • distanţa intimă neapropiată – (între 0.15 – 0.45
m) este cea la care le permite persoanelor sa se tina de mana, sa-si simta reciproc
mirosul corporal. Comunicarea verbala este suava • distanţa personală apropiată
– (între 0.45 – 0.75 m) este distanta propice confidentelor. Se disting foarte bine
trasaturile fetei, se simte slab caldura corporala a celeilalte personae, iar mirosul
acesteia (parfum) nu se simte deloc • distanţa personală neapropiată – (între 0.75
– 1.25 m) asigura perceptia exacta a celuilalt, in ansamblu si in detaliu • distanţa
socială apropiată – (între 1.25 – 2.10 m) de la aceasta distanta discutam cu
strainii, le vedem bine fata si corpul in intregul lui. Este distanta dintre vanzator
si client • distanţa socială neapropiată – impune comunicarea cu voce tare,
estompeaza diferentele de status. La aceasta distanta au loc discutii formale,
impersionale, ca si discutiile in grupurile mici. • Distanţa publică apropiată –
impune sa se vorbeasca tare si rar accentuandu-se fiecare cuvant. O astfel de
distanta se mentine intre oamenii politici, a actorilor. Comunicarea este puternic
controlata.

7. ARTEFACTELE. Imbracamintea, podoabele, accesoriile vestimentare

comunica apartenenta persoanei la genul biologic, la o clasa de varsta, la o
categorie socio – economica, la o profesie sau alta. Este imposibil sa fii imbacat
si sa nu transmiti celorlalti ipso facto cine esti si cum percepi tu lumea. Susan B.
Kaiser afirma “ imbracamintea si infatisarea sunt simboluri vizibile care
influenteaza interactiunile cu alti. Vestimentaţia: determinări geografice, istorice
şi culturale. Cand analizam vestimentatia in contextual comunicarii nonverbale
trebuie sa luam in considerare determinarile geografice, culturale si istorice. De
exemplu dela Polul Nord la Ecuator, oamenii isi protejeaza corpul impotriva
gerului sau a caldurii excesive: imbraca haine adecvate, diferite in ceea ce
priveste materialele, culoarea, croiala. Hainele, simbol al identitaţii personale si
sociale. Gilson Monteiro spunea ca “haina reprezinta oglinda sinelui, marcheaza
separarea dintre clasele sociale”Mai mult hainele care sunt in egala masura
pentru a acoperi goliciunea trupului si pentru exprimarea sinelui, ofera indicii
despre caracteristicile psiho – morale ale persoanelor dar si despre grupurile.
Jean Chevalier si Alain Gheerbrant aratau ca pentru unele popoare orientale o
cusatura dreapta semnifica integritatea psiho – morala, tighelul orizontal pace in
inima. Hainele si mai ales uniformele dunt un simbol al puterii sociale pe care o
ai la un moment dat. Ele influenteaza stima de sine, dar si comportamentul
celorlalti. Referitor la puterea de influentare a hainelor cu autoritate,
experimental natural proiectat de M. Lefkowitz, R.R. Blake si J.S. Mouton intr-
un oras din Texas mi se pare cat se poate de revelator. Cei trei folosesc ca
asociat un barbat in varsta de 31 de ani, care in cadrul experimentului avea
sarcina sa treaca strada pe rosu, in timp ce alti pietoni asteptau schimbarea
culorii semaforului. Cand complicele purta “haine cu autoritate”, respective
costum de foarte buna calitate si cravata scumpa, trecatorii care erau la semafor
l-au urmat intr-un numar de trei ori si jumatate mai mare decat atunci cand era
imbracat cu o camasa ieftina si pantaloni de lucru In modul in care ne imbracam
intervin intr-o proportie sau alta de la caz la caz, atat motivatia de protejare a
corpului, cat si pudicitatea si dorinta de a atrage atentia. De exemplu tinerii si
tinerele merg la discoteca, imbraca haine care mai degraba sa atraga sexual
decat sa le protejeze corpul; hainele purtate de tinerii din gastile de la coltul
strazii nu au functie estetica. Lipsa decentei in modul de a se prezenta al unor
elevi din licee sau al unor studenti pune problema violentei limbajului
nonverbal. Pornind de la imbracaminte, ne putem da seama de gustul estetic al
acesteia, de firea ei: este o persoana conformista, care doreste sa treaca
neobservata, sau o persoana independenta? Imbracamintea este o forma de
comunicare nonverbala (inaintea prezentarii verbale, cu ajutorul vestimentatiei
se transmit informatii despre apartenenta la genul social, varsta, clasa sociala,
ocupatie, origine etnica si despre caracteristicile psiho – morale de
personalitate). Imbracamintea reprezinta valorile identitare de grup si exprima
nevoia de a fi diferit de alti. Diferentierea imbracamintei simbolizeaza nevoia de
autonomie, dorinta de a fi independent. Diferentierea imbracamintei
adolescentilor fata de imbracamintea adultilor este un fenomen istoric relative
recent deoarece pana la jumatatea secolului trecut hainele adolescentilor
semanau foarte mult cu hainele adultilor. Vestimentatia adolescentilor de dupa
1980 are conexiune cu vestimentatia adolescentilor din ani ’50 – ’60, pe cand
vestimentatia adolescentilor de dupa 1980 este influentata de mass – media
datorita tehnologiilor de comunicare moderne, adolescentii tind sa imite vedetele
TV, sau starurile musicale etc.
Vestimentaţia şi statusul social. Daca haina nu-l face pe om cel putin ea il
reprezinta. Foarte bine ca o persoana cu o anumita pozitie in ierarhia social. De
exemplu in Roma antica purtau toga doar oameni liberi nu si strainii sau sclavii.
Toga purtata de tineri era tivita cu rosu. Toga alba era imbracata numai de tineri
dupa ce implineau varsta de 17 ani, intr-o ceremonie ce va avea loc in Forum. In
egiptul Antic purtau sandale numai persoanele cu pozitie sociala inalta.
Jacqueline Murray a identificat in lumea afacerilo trei tipuri de vestimentatie: •
hainele specifice corporatiilor, purtate mai ales de avocati, directori si bancheri
(design simplu de culoare gri sau bleumarin pentru costumele barbatesti, alb
imaculat sau albastru deschis pentru camasi, iar pentru femei, bluze, rochii din
bumbac ori din panza de in) • haine menite sa comunice, utilizate cu precadere
de persoanele implicate in marketing, educatie, industriile in expansiune
(costume si rochii practice, relaxante, semitraditionale din impletituri si tesaturi
cu ochiuri largi, cu imprimeuri odihnitoare sau in dungi) • haine inovatoare,
intalnite mai ales la artisti, la cei ce lucreaza in domeniul publicitatii, la
vanzatorii cu amanuntul sau la propietarii de magazine de lux Anat Rafaeli si
Michael G. Pratt au operationalizat conceptul de vestimentatie organizationala
luand in considerare trei dimensiuni: caracteristicile imbracamintei (culoarea,
materialul si stilul vestimentatiei), omogenitatea imbracamintei si atributele
comparative ale acesteia (variabilitatea si unicitatea).

BIBLIOGRAFIE

Allan Pease, Limbajul Trupului

Chiribucă D. , Sociologia Comunicării, Curs An III Stanton N. , Comunicare

Chelcea S., Comunicarea nonverbală:gesturi şi postura. Chelcea S., Metodologia
cercetării sociologice Davies, Rodney, Ce ne dezvăluie faţa Internet –
www.nonverbal.ro - www.wikipedia.com - www.tribunaeconomica.ro - www.e-
referate.ro - www.alina-marcu.blogspot.com