Comunicarea pedagogică

Comunicarea constituie una din categoriile fundamentale ale ştiinţei psihologice. Ea ocupă un
loc însemnat în psihologia generală, psihologia personalităţii, psihologia socială etc. În ce
priveşte psihologia pedagogică, putem afirma că ea poate într-un anumit sens fi privită integral
prin prisma comunicării, deoarece practic toate procesele instructiv-educative sunt mijlocite de
comunicare. Savantul rus B. F. Lomov afirma că activitatea pedagogică ca atare se
construieşte în corespundere cu legităţile psihologice ale comunicării. Funcţiile profesionale
ale pedagogului pot fi realizate eficient numai în cazul când acesta prin intermediul comunicării
reuşeşte cu succes să încadreze elevii în activităţi comune, să asigure interacţiunea şi înţelegerea
reciprocă a tuturor participanţilor la procesul instructiv-educativ.

Specificul comunicării pedagogice.

Comunicarea pedagogică este o comunicare profesională a profesorului cu elevii în procesul
instruirii şi educaţiei, ce are drept scop crearea condiţiilor optime de dezvoltare şi autorealizare
a persoanei copilului.
Ea constituie o comunicare bine gândită, ştiinţific fondată, bazată pe cunoaşterea de către
cadrul didactic a personalităţii copilului şi a legităţilor comunicării, a legităţilor dezvoltării şi
autodezvoltării continue a aptitudinilor şi deprinderilor comunicative, atât a cadrului didactic,
cât şi a elevilor.
A.V.Petrovschii defineşte comunicarea pedagogică ca un sistem de procedee şi dexteriorităţi
de interacţiune a pedagogului şi colectivului de elevi, conţinutul căruia îl constituie schimbul
de informaţie, exercitarea influenţei instructiv-educativă, şi organizarea înţelegerii reciproce,
pedagogul fiind iniţiatorul şi moderatorul acestui proces.
Acest autor consideră că comunicarea în activitatea pedagogului constituie, în primul rând, un
mijloc de soluţionare a problemelor de studii propriu-zise care include:
Transmiterea informaţiei. Drept conţinut al comunicării sunt considerate cunoştinţele ştiinţifice
şi de viaţă. Spre exemplu la lecţiile de istorie dascălul le comunică discipolilor săi fapte din
trecutul îndepărtat al patriei noastre.
Transmiterea deprinderilor şi priceperilor de muncă. Spre exemplu, la ora de educaţie
tehnologică pedagogul povesteşte şi demonstrează copiilor cum să confecţioneze un plic din
hârtie, cum să mânuiască corect foarfecele, cum să taie după liniile de contur, să plieze corect
foaia etc. La lecţia de educaţie fizică învăţătorul formează la elevi deprinderi motrice şi în felul
acesta îi obişnuieşte să-şi stăpânească corpul lor.
În al II rând, A. V. Petrovschii vede comunicarea ca un sistem de asigurare social-psihologică a
procesului educaţional, care include:
– Centrarea procesului instructiv-educativ pe persoana copiilor;
– Dezvoltarea operaţiilor lor mintale şi motivaţiei învăţării ;
– Crearea condiţiilor pentru formarea aptitudinilor de autoreglare a comportamentului şi
monitorizare a activităţii de învăţământ;
În al III rând, acesta vede comunicarea ca o modalitate de:
– a crea un climat emoţional favorabil apt să asigure eficienţa instruirii şi educaţiei şi să
frâneaze apariţia “ barierilor psihologice” în relaţiile pedagog-elev;
– a crea condiţii prielnice pentru monitorizarea proceselor social psihologice din
colectivele de elevi;
În al IV rând, comunicarea este considerată ca un proces în afara căruia educaţia individualităţii
elevului este imposibilă.
 Comunicarea pedagogică şi toleranţa.
O trăsătură de personalitate de mare valoare a pedagogului o constituie toleranţa social-
psihologică care în mare măsură determină eficienţa comunicării la general şi de asemenea
eficienţa procesului de cunoaştere a elevului de către învăţător. Adesea situaţiile de conflict ce
apar în procesul comunicării sunt determinate de faptul că pedagogul nu este în stare să se
plaseze pe poziţia interlocutorului. Sunt cazuri când învăţătorul nici nu observă cum devine
jertva unor idei preconcepute, montaje psihologice neadecvate, ceea ce îl încurcă s-o audă pe
fiecare persoană concretă.
Interpretarea social-psihologică a toleranţei presupune toleranţă faţă de diferite opinii,
depăşirea prejudecăţilor în aprecierea oamenilor şi evenimentelor.
Pot fi evidenţiate două mecanisme ale toleranţei:

1. Într-un caz toleranţa social-psihologică poate fi determinată de sensibilitatea mică a

persoanei (persoana este rece, insensibilă, dură, fără suflet).
2. În al doilea - de predispoziţia, gătinţa persoanei de a reacţiona la influenţele mediului
într-un anumit mod, de specificul seturilor psihologice, de steriotipurile pe care le împărtăşeşte
persoana („fiecare are dreptul la părerea proprie”, “cu cât mai multe opinii, cu atât mai bine”
etc.) Această gătinţă se manifestă la nivel cognitiv, afectiv şi comportamental.

Fără toleranţă pedagogul nu poate pătrunde în psihologia copilului, nu înţelege interesele,

viziunile, convingerile, particularităţile lui de vârstă, greutăţile cu care el se confruntă în
procesul
comunicării, nu poate analiza corect practica precedentă a elevilor şi nu poate determina
perspectivele lui reale.

Ca rezultat, în comunicarea pedagog-elev pot apărea bariere de sens.

Un rol deosebit în transmiterea sensurilor îi revine cuvîntului pedagogului.

Cuvântul pedagogului ca instrument de formare a personalităţii elevului.

O vorbire frumoasă, elegantă, cu cuvinte alese dă o anumită demnitate comunicării
didactice, relaţiei şi dialogului cu elevul. Atitudinea atentă faţă de limbajul pe care îl utilizăm în
faţa elevilor spune ceva şi despre respectul pe care îl acordăm interlocutorului.
Un rol aparte îl are expresivitatea comunicării pedagogice. Expresivitatea are efecte dintre
cele mai puternice, mai profunde şi mai persistente asupra inerlocutorului. Un limbaj este
considerat expresiv atunci când el reuşeşte să impresioneze receptorul, în special prin
elementele care ţin de forma sa (accent, intonaţie, pauze, ritm, modul de utilizare şi figurilor
de stil). Inflexiunile vocale, adecvate conţinutului mesajului, intonaţiile bogate şi rafinate,
accentuarea cuvintelor, mişcările corpului şi mimica feţei sunt elemente care măresc forţa
mesajului, creează emoţii şi sentimente, motivează elevii şi pot conduce la modificările
atitudionale aşteptate.
A. S. Macarenco afima că a devenit maestru când s-a învăţat să pronunţe expresia „vino
încoace” cu 15-20 de nuanţe, când a învăţat să dea 20 de nuanţe feţei, figurii, vocii. El considera
că modul cum îi pusă vocea, mimica, modul cum ne ridicăm, ne aşezăm, toate acestea sunt de
mare valoare. Sunt însemnate nu numai conţinuturile exigenţelor pe care le înaintează pedafogul,
dar şi forma, tonalitatea înaintării lor. Suhomlinschi în mod special sublinia că la lecţii tonul
vorbirii pedagogului trebuie să fie obişnuit şi nu oficial, fiindcă acesta din urmă repede oboseşte
copiii, duce la pierderea interesului faţă de învăţare. În viziunea acestui autor, fiecare cuvânt al
pedagogului trebuie să fie un instrument al omeniei, toleranţei. El trebuie să liniştească, să scoată
încordarea, să sugereze copilului încredere în sine. Furia poate fi îndreptăîţită doar în cazul când
ea e pedagogoc dirijată, când învăţătorul conştient găseşte de cuviinţă să-şi exprime indignarea
faţă de un anumit comportament al elevilor, dar nu faţă de persoana lui. Strigătele necontrolate
ale cadrului didactic pot transforma cuvântul într-un bici care, atingându-se de corpul firav al
copiluli, frige, lăsând cicatrice adânci pentru toată viaţa. Aşa fel de atigeri pustiesc sufletul
copilulul. Cuvîntul cruţă şi apără sufletul acestuia când ele nu redau idei preconcepute, dorinţa
de a dojeni, de a mustra. Mulţi pedagogi se limitează la cuvinte întâmplătoare, la primele ce-i
stau pe limbă. Cuvintele pedagogului adesea excită abuziv psihicul copilului. Vorbirea
pedagogului e supraîncărcată cu informaţii inutile, cu întrebări şi repetări de prisos.
Suhomlinschii subliniază că pentru ca cuvântul să nu devină instrument de distrugere, pedagogul
trebuie să procedeze cu elevul în conformitate cu cugetările sale înţelepte, dar nu aşa cum îi
dictează dispoziţia la moment.
Dramatizarea în redarea unui conţinut poate avea efecte persuasive. Profesorul este
asemenea actorului de pe scena care pune în valoare mesajul prin modul în care îl rosteşte,
având în atenţie tot timpul publicul şi aşteptările sale. Expresivitatea comunicării asigură un
înalt grad de impersionabilitate a receptorului, iar aceasta este o condiţie favorabilă pentru
impunerea unei idei pe criterii ce ţin de afectivitate..

Cerinţe faţă de competenţele comunicative ale pedagogului

(reguli de comunicare):

– Vorbeşte în limba partenerului, adică pe înţelesul acestuia. Mai puţin utilizează limbaj
supraîncărcat de termeni ştiinţifici şi tonalitate oficială.

– Manifestă respect faţă de partener, subliniază-i importanţa. Această regulă poate fi

considerată şi drept unul din principiile fundamentale ale interacţiunilor interpersonale
constructive. Principiul dat poate fi exprimat atât verbal (M-am adresat anume la tine fiindcă te
consider cel mai sufletist, competent etc.), cât şi nonverbal (Am pregătit special pentru această
întâlnire sala, materialele necesare etc.)
– Subliniază ce ai comun cu partenerul: trăsături de personalitate, interese, viziuni,
scopuri, sarcini. Evită sublinierea neasemănărilor, trăsăturilor ce ne deosebesc de partener: ,,Tu
eşti copil, iar eu pedagog, ce ştii tu despre viaţă”.
Câteodată rezultat pozitiv poate da chiar şi identitatea calităţilor nedorite, să zicem: În asta
semănăm mult - ambele suntem distrate. Dar nu face să recurgem la aşa practici des.
– Strădui-te în procesul comunicării să formezi sentimentul de noi. Exemplu: Noi toţi
(pedagogii, elevii, părinţii, comunitatea) suntem cointeresaţi în creşterea unei generaţii
sănătoase din punct de vedere fizic şi moral. Ţine cont de faptul că divizarea în “NOI” şi “EI” în
procesul instructiv duce la apariţia favoritismului intergrupal. Grupul sau persoana percepută nu
ca “noi”, dar ca “alţii”, “străinii” (nu numaidecât duşmanii) cu uşurinţă vor fi discriminaţi,
greşelile lor vor fi aspru condamnate, iar succesele minimizate (Da, trebuie să recunoaştem că
până la urmă el a reuşit totuşi…) În cazul când şi pedagogul îi perceput ca “Altul” ,ne ciocnim
de cunoscuta exclamaţie: “Ura, s-a îmbolnăvit învăţătorul!”. Dacă membrii grupului au de ales
cui să-i ajute, cui să-i dea prioritate, ei numaidecât o vor face pornind, în primul rînd „de la ai
săi”.
– Manifestă interes faţă de problemele partenerului. E foarte însemnat ca acest interes
să fie nu numai sincer, dar şi vădit evident, accesibil percepţiei partenerului.
În cazul când nu eşti de acord cu poziţia partenerului, înainte de a o ataca stăruie-te să înţelegi
cauzele apariţiei ei, să conştientizezi de ce el insistă în apărarea acestuia.
 – Comunică “la egal”. Poziţia de sus, de dominare, de superioritate duce la sporirea
încordării. Tendinţa de a subordona vădit sau ilicit persistă în comunicarea pedagogică cel puţin
din două cauze: din cauza diferenţei de vârstă şi de status social (pedagogul trebuie să-i înveţe).

Îi posibil că din aceste considerente o egalitate absolută între elev şi pedagog este imposibilă
de obţinut, însă asta nu exclude posibilitatea şi necesitatea de a stima şi valoriza copilul.
Pedagogii, însă, în multe cazuri acceptă şi respectă doar prima parte a acestei formule (Maximum
exigenţe faţă de persoană şi maximum de respect şi încredere acordat ei. )
Aşadar, e foarte important să se emonstreze respectul faţă de copil, a stabilirii contactului cu
el şi gătinţei acestuia de a conlucra cu pedagogul, de a accepta exigenţele, ideile, valorile
promovate de dascălul său.
– Când aprecierea negativă este necesară, ea trebuie să se refere numai la fapta
nedorită, greşită şi nu la persoană. Exemplu: În situaţia când nu dorim să ne certăm, am putea
să utilizăm una din trei fraze: “Trebuie să învăţ să nu te iau în seamă”, “trebuie să învăţ să nu
reacţionez la atacurile tale”, “Trebuie să învăţ să nu reacţionez la comportamentul tău
impulsiv”. Este evident că prima frază, care înjoseşte partenerul în sensul că el n-ar însemna
nimic, acutizează conflictul. În ultima nu numai că se vorbeşte doar de faptă, dar într-o careva
măsură se exprima şi o compătimire în sensul că nu întotdeauna reuşeşti să-ţi controlezi
comportamentul. Ea duce la realizarea scopului propus.
– Nu lărgiţi zona conflictului. De regulă, conflictul se aprinde în jurul unei situaţii concrete.
Dacă deja el a apărut, e bine să rămânem în cadrul problemei discutabile fără a-l transfera la
altceva. Exemplu: Pedagogul îi face observaţie elevului că acesta n-a pus geanta la locul
cuvenit dar a aruncat-o jos. Elevul răspunde că asta s-a întâmplat din greşeală şi mai mult nu se
va mai repeta. Următoarea replică a învăţătorului încalcă regula sus numită: “Desigur, mai
mult nu se va mai repeta. Tu întotdeauna arunci tot. Şi încă alergi ca ars pe coridor, cobori de
la etaj pe balustradă”. În aşa mod conflictul s-a transferat asupra comportamentului copilului în
întregime.

Stiluri de comunicare
Conştientizarea propriului stil de comunicare şi a stilului celorlalţi este un bun
punct de pornire atunci când vrei să-ţi îmbunătăţeşti abilităţile de comunicare.
Fiecare persoană are un mod unic de a comunica. Ascultă-te cum vorbeşti. Ce fel de
cuvinte foloseşti? Ce fel de limbaj al trupului şi ce ton al vocii întrebuinţezi cel mai
frecvent? În ce fel de situaţii şi în ce fel de circumstanţe se schimbă stilul tău de
comunicare? Acum gândeşte-te la o persoană despre care consideri că ştie să comunice
foarte bine. Cine dintre cunoscuţii tăi poate să explice lucrurile clar, cine ascultă şi
înţelege despre ce vorbesc ceilalţi? Un coleg de la serviciu? Un vecin? Un prieten?
Poate un membru al familiei tale. Exemple excelente de comunicare se găsesc peste tot
– crainici de ştiri, crainici de radio, reporteri, politicieni (măcar unii dintre ei) şi
celebrităţi. Ce anume apreciezi la modul în care comunică ei? Compară-ţi stilul cu al
lor. Să cercetăm mai îndeaproape stilul tău de comunicare.
Există multe modele de comunicare; mai precis, există teorii despre diferitele moduri în
care comunică oamenii şi despre modalităţile de funcţionare a comunicării. Îţi va fi mai
uşor să ştii cum îţi poţi îmbunătăţi abilităţile de comunicare după ce îţi dai seama care
este propriul tău stil de comunicare; cum te exprimi şi cum te percep alţii. Fiecare
persoană are un mod unic de a comunica.
 Test pentru identificarea stilului personal de comunicare.
Află care este stilul tău de comunicare.

Testul de mai jos te va ajuta să îţi identifici strategiile şi atitudinile în comunicare.

. Bifează afirmaţiile care ţi se potrivesc.

1. Adesea vorbesc mai mult decat ascult. A

2. Sunt mai interesat de fapte decat de sentimente. T
3. Dacă sunt intrerupt, imi este greu să revin la cele spuse inainte. M
4. Verific frecvent dacă am inţeles ceea ce au spus alte persoane. C
5. Prefer să vorbesc despre lucruri decat să mă gandesc la ele. A
6. Imi schimb modul de a vorbi in funcţie de persoana căreia mă adresez (de exemplu,
vorbesc mai rar şi mai clar cu o persoană a cărei limbă maternă nu este romana; evit să
folosesc jargonul profesiei mele atunci cand vorbesc cu cineva care nu lucrează in
acelaşi domeniu profesional). C
7. Imi place să ascult informaţii care mă vor ajuta să rezolv o problemă sau care imi dau
idei noi. T
8. Imi pot exprima ideile cu claritate. A
9. Imi place ca discuţiile şi conversaţiile să rămană la subiect. M
10. Intampin adesea dificultăţi cand trebuie să imi exprim gandurile sau sentimentele in
cuvinte. T
11. Ii incurajez pe ceilalţi să vorbească şi pun intrebări adecvate. C
12. Cand alte persoane din jurul meu işi exteriorizează emoţiile, nu ştiu sigur cum să
reacţionez. T
13. Folosesc diagrame şi tabele ca să mă ajute să imi exprim ideile. T
14. Adesea sunt atat de absorbit de ceea ce am de spus incat nu sunt conştient de
reacţiile celor ce mă ascultă. A
15. Inainte de a trimite un mesaj, mă gandesc la cel mai potrivit mod de a-l comunica
(personal, la telefon, printr-un bilet, un e-mail sau un SMS). M
16. Imi place să alcătuiesc liste cu „lucruri de făcut” şi să şterg propunerile una cate
una, pe măsură ce le indeplinesc. M
17. Adesea ascult mai mult decat vorbesc. C
18. Imi plac conversaţiile şi discuţiile care au loc in timp ce eu fac altceva. A
19. Imi rezerv timp pentru a găsi cuvintele potrivite care vor exprima limpede ceea ce
doresc să spun. T
20. Imi pot da seama cand cineva nu inţelege ce spun. C
21. Cand vorbesc cu oamenii, sunt atent la limbajul trupului lor. C
22. Imi place ca intrunirile să respecte un plan şi un orar. M
23. Opresc un vorbitor in mijlocul frazei dacă nu sunt de accord cu o afirmaţie pe care
a făcut-o. A
24. Dacă nu inţeleg ceva, tind să nu spun acest lucru şi incerc să-mi dau seama mai
tarziu despre ce era vorba. T
25. Incerc să schimb cursul sau să pun capăt conversaţiilor care nu mă interesează. A
26. Pentru a inţelege totul foarte clar, imi place să văd lucrurile aşternute in scris. M
27. Imi este uşor să privesc lucrurile din punctul de vedere al unei alte persoane. C
28. In e-mailuri trec direct la subiect. M
29. Dacă o conversaţie mi se pare plictisitoare, imi las gandurile să zboare in altă parte.
A
30. Limbajul trupului şi gesturile mele sunt destul de controlate. T
31. Dacă redactez o scrisoare oficială sau una ce comunică veşti proaste sau triste,
adesea o rescriu de mai multe ori inainte de a o trimite. C
32. Dacă am ceva important de adăugat, intrerup o altă persoană pentru a fi sigur că
opinia mea se face auzită. A
33. Accept dezacordurile şi conflictele ca aspecte normale in orice mediu profesional şi
ştiu cum să le abordez in mod constructiv. M
34.Mă simt în largul meu atunci cand o conversaţie alunecă in sfera sentimentelor. C
35.Incerc să anticipez şi să prevăd posibilele cause de confuzie şi le abordez direct. M
36. Imi place să conduc intr-o conversaţie (de exemplu, să aleg subiectul, să controlez
ritmul). A
37. Îmi prezint ideile in aşa fel incat ceilalţi sunt receptive la punctul meu de vedere. T

Calculează acum ce scor ai obţinut pentru fiecare literă.

• Dacă ai bifat mai ales A, stilul tău de comunicare este activ.

• Dacă ai bifat mai ales C, stilul tău de comunicare se bazează pe realizarea
conexiunilor.
• Dacă ai bifat mai ales T, stilul tău de comunicare se bazează pe teoretizare.
• Dacă ai bifat mai ales M, stilul tău de comunicare este metodic.
• Dacă (situaţie destul de probabilă) ai scoruri similar pentru două sau mai multe stiluri
de comunicare, înseamnă că foloseşti o combinaţie de stiluri şi că, în situaţii diferite,
comunici în moduri diferite.

Stilul de comunicare activ

Oamenii al căror stil de comunicare este activ comunică într-un mod plin de energie,
spontan şi oportunist. Sunt direcţi şi deschişi; trec repede la subiect şi nu bat pasul pe
loc. Tind să ia decizii pripite şi să rezume lucrurile în grabă.
Persoanelor caracterizate de un stil de comunicare activ le place să vorbească despre
lucrurile pe care urmează să le facă şi despre ceea ce au realizat. Folosesc
Limbajul pentru a obţine impact şi sunt înclinaţi spre exagerare. Oamenii al căror stil de
comunicare este activ tind să ia decizii pripite şi să rezume lucrurile in grabă. Acestor
persoane le place să-i facă pe cei din jur să râdă şi să fie făcuţi să râdă. Utilizează
gesture pline de vervă şi expresii faciale însufleţite şi nu se tem să folosească un limbaj
neconvenţional. De multe ori le place să fie în mişcare în timpul unei conversaţii. Dacă
vrei să porţi o conversaţie cu o persoană ce comunică activ, s-ar putea să ai mai mult
succes dacă o abordezi în timpul unei partide de golf sau de tenis, decât dacă te aştepţi
să se aşeze pe un scaun şi să îţi acorde toată atenţia! Oamenilor al căror stil de
comunicare este activ le place să se implice în discuţie; le vine greu să stea pe margine,
cu excepţia cazului în care sunt amuzaţi sau fascinaţi de ceea ce spune cealaltă
persoană. Indiferent dacă subiectul discutat le este familiar sau nu, ei intervin plini de
încredere, într-un stil convingător.
Probleme intampinate
Persoanele ce comunică activ se simt constrânse de regulile sociale, de amabilităţi,
protocol şi etichetă. Nu agreează ezitările şi întreruperile. Dacă cealaltă persoană face o
pauză, de multe ori se folosesc de ocazie pentru a-şi adăuga propriile comentarii sau
chiar pentru a schimba subiectul. Aceste persoane ar putea avea nevoie să-şi
îmbunătăţească abilităţile de ascultare şi capacitatea de a empatiza.

Stilul de comunicare bazat pe stabilirea de conexiuni

Celor care au un astfel de stil le place să aibă timpul necesar pentru a stabili
raporturi şi a intra în legătură cu ceilalţi. Sunt prietenoşi, abordabili şi acceptă cu
bucurie conversaţiile. Dau dovadă de empatie şi apreciere. Aceşti oameni agreează în
mod deosebit conversaţiile în care simt că au stabilit o legătură ce permite împărtăşirea
aspectelor personale din viaţa fiecărui interlocutor. Ei comunică într-un mod care
facilitează cooperarea şi armonia. Oamenii al căror stil de comunicare este bazat pe
realizarea conexiunilor vorbesc din inimă, sunt influenţaţi de propriile sentimente şi
emoţii şi îşi folosesc intuiţia. Ei tind să fie subiectivi (spre deosebire de oamenii
înclinaţi spre teoretizare, care sunt obiectivi). De asemenea, tind să asculte mai mult
decât vorbesc – le place să „citească printer rânduri” şi să studieze minuţios
sentimentele şi intenţiile din spatele celor spuse de
cealaltă persoană. Le place să vorbească despre relaţii şi oameni. Sunt interesaţi de
valori şi credinţe. De obicei sunt optimişti şi consideră deosebit de satisfăcătoare
conversaţiile care îi ajută pe ceilalţi să aibă sentimente positive şi să se simtă
încrezători. Sunt diplomaţi şi delicaţi şi în general se gândesc cum
să formuleze ceva astfel încât să nu jignească cealaltă persoană.
Probleme intampinate
Oamenii ce au un stil de comunicare bazat pe realizarea conexiunilor nu agreează
conversaţiile ce duc la conflicte. Sunt deranjaţi de cei care îi „expediază rapid” sau care
le „vorbesc de sus”. Preferă ca ceilalţi să îşi facă timp să stabilească o legătură cu ei şi
să ţină seama de gândurile şi sentimentele lor. Poate ar trebui să fie ceva mai puţin
sensibili şi să devină mai asertivi.

Stilul de comunicare bazat pe teoretizare

Persoanele care folosesc acest stil de comunicare tind să cugete în timpul unei
conversaţii. Le place să analizeze lucrurile pe care tocmai le-au auzit şi să răspundă cu
atenţie, într-un mod care le exprimă cu cea mai mare
acurateţe părerile asupra subiectului. Scopul lor este să obţină informaţii care îi vor
ajuta să rezolve sau să descopere ceva ori care le îmbogăţesc cunoştinţele.
Aceşti oameni tind să vorbească mai degrabă despre idei şi informaţii decât despre
sentimente şi relaţii şi să utilizeze mai curând formulări de genul „Eu cred că”
decât „Simt că”. Spre deosebire de cei al căror stil este bazat pe conexiuni, ei evită
legăturile emoţionale şi merg direct la fapte. Această abordare poate să pară foarte rece
şi să îi îndepărteze pe cei care caută să stabilească mai întâi o legătură personală.
Oamenilor înclinaţi spre teoretizare le place să vorbească despre teorii, idei şi strategii.
În timpul conversaţiilor,le place să acumuleze şi să dezvolte idei şi posibilităţi noi.
Aceştia se delectează cu descrierea tuturor aspectelor unei situaţii sau ale unei idei.
Teoreticienii se pricep să adune informaţii disparate şi să le articuleze rapid în
argumentaţii raţionale. Dacă au senzaţia că faptele nu susţin lucrul pe care l-a spus
cealaltă persoană, vor insista cu un argument. Într-o conversaţie de grup, aceşti oameni
preferă să aibă timp de gândire înainte de a vorbi. Deşi este posibil să nu spună multe
lucruri, mintea lor este un univers
activ, plin de idei şi posibilităţi.

Probleme intampinate
Oamenii al căror stil de comunicare este bazat pe teoretizare detestă să lase
impresia că sunt proşti; vor să pară capabili şi competenţi. Vor cumpăni ce anume
trebuie să spună pentru a-şi comunica gândurile şi sentimentele. Preferă să nu spună
nimic decât să spună ceva greşit. Limbajul trupului utilizat de cei cărora le place să
teoretizeze este de obicei foarte controlat, astfel încât poate fi greu de decodificat de
către ceilalţi. Oamenilor inclinaţi spre teoretizare le place să vorbească despre teorii,
idei şi strategii. profita dacă şi-ar dezvolta abilităţile pentru comunicarea în grup,
empatizând, exprimându-şi sentimentele şi răspunzând la sentimentele altora.

Stilul de comunicare metodic

Oamenilor al căror stil de comunicare este metodic le place să fie clari în
legătură cu scopul conversaţiei, să rămână la subiect şi vor ca toată lumea să fie
respectuoasă şi să nu-i întrerupă! Dacă sunt întrerupţi şi pierd firul discursului, este
posibil să reia totul de la început. Preferă ca ceilalţi să-şi ducă gândurile până la capăt şi
să termine ce au de spus despre un anumit subiect înainte de a trece
la altul. Acestor oameni le place ca ideile şi problemele să fie discutate într-o ordine
logică. Limbajul lor foloseşte adesea termeni extremi, ca „întotdeauna”, „niciodată”,
„trebuie”, „va trebui” sau „e imposibil să”. Oamenii al căror stil de comunicare este
metodic preferă comunicarea practică şi realistă. Le place să vadă
lucrurile aşternute în scris, astfel încât să aibă un punct de reper după care să se ghideze.
De multe ori ţin liste cu „lucruri de făcut” şi savurează ritualul îndeplinirii şi apoi
ştergerii propunerilor din lista respectivă. Acestora le place să facă referire la experienţe
şi conversaţii din trecut pentru a vedea în ce fel ar putea acestea să influenţeze situaţia
curentă.
Probleme intampinate
Oamenilor ce adoptă un stil de comunicare metodic nu le place să-şi irosească timpul la
taifas şi purtând conversaţii mărunte, ci doresc mai degrabă să comunice cu ceilalţi
într-un mod ce va duce la rezolvarea lucrurilor. Cei ce comunică metodic sunt curioşi să
vadă dacă alte persoane le urmează spusele întocmai şi dacă pun în aplicare lucrurile
respective. Pot avea convingeri foarte puternice şi vor lua cuvântul ără ezitare pentru
a-şi apăra drepturile lor şi pe ale altora. Oamenii care comunică metodic au un limbaj
„corect”: nu le place să audă ori să folosească înjurături, argou, glume jignitoare sau
expresii incorecte politic. Ei pot lăsa impresia unor persoane prea autoritare. Persoanele
al căror stil de comunicare este metodic ar putea avea de câştigat dacă le-ar da celorlalţi
timpul necesar pentru a se exprima, îmbunătăţindu-şi abilităţile de a comunica în grup şi
devenind capabili să discute idei abstracte.