Tactul pedagogic specific cadrului didactic

Cu noţiunea de tact pedagogic a operat până acum cel mai mult ştiinţa pedagogiei,
care, aşa cum era şi firesc, a încercat să-i delimiteze şi sensurile. În mod curent, prin
însăşi definiţia ei, noţiunea respectivă reprezintă totalitatea caracteristicilor
măiestriei pedagogice, măiestrie condiţionată de atitudinea corectă faţă de elev
precum şi stăpânirea perfectă, adecvată a tehnicii instructiv-educative.

Deosebirea între aspectul pedagogic şi cel psihologic al noţiunii de tact constă în

faptul că, în timp ce pedagogia pune mai mult accentul pe sarcinile instructiv –
educative şi pe măiestria cadrului didactic, psihologia relevă necesitatea unei atmosfere
favorabile dezvoltării sănătoase, neîngrădite, eficace a personalităţii elevului

Trăsătura cea mai importantă a noţiunii de tact pedagogic este în concepţia cadrului
didactic, confirmată de

 capacitatea de a înţelege elevul;

 de a fi omenos;
 de a aprecia corect;
 de a ajuta şi îndruma elevii;
 de a manifesta o deosebită grijă faţă de ei;
 de a ierta greşelile elevului; de a nu-l persecuta;
 de a nu-i reproşa.

Această trăsătură constituie o expresie a „umanismului” în relaţia profesor – elev şi

ea poate fi considerată nu numai o caracteristică a tactului pedagogic, ci şi o cerinţă de
o deosebită importanţă în relaţiile dintre oameni.

Tactul pedagogic al cadrului didactic se remarcă în mare parte prin respectarea

personalităţii elevului.

A respecta personalitatea elevului presupune:

 a manifesta un interes deosebit faţă de elev;

 a-i cunoaşte trăsăturile individuale, perspectivele de dezvoltare, adoptând,
de la caz la caz, o atitudine diferenţiată faţă de acesta;
 a-i acorda consideraţia cuvenită, în sensul că profesorul nu trebuie să-l
subaprecieze, să-l înjosească, să-şi bată joc de el, să-l ironizeze, să-l
umilească, să-i respingă părerile, intervenţiile, ci din contră, să ia în
consideraţie părerile acestuia şi să i le respecte.
 O particularitate a tactului pedagogic este legată tocmai de relaţia corespunzătoare
(pozitivă) cadru didactic – elev, relaţie pe care elevii o apreciază mai ales atunci când
profesorul (cadrul didactic) îi iubeşte, este ataşat, legat de ei, trăieşte împreună cu ei
necazurile şi bucuriile lor.

Alte particularităţi ale tactului pedagogic au în vedere însăşi personalitatea

cadrului didactic, caracteristică ce presupune din partea lui stăpânire de sine,
atitudine calmă, echilibrată, cumpătată, sinceritate, loialitate, discreţie.

Tactul pedagogic al cadrului didactic în accepţia elevilor are o sumedenie de

caracteristici. Făcându-se anchete elevilor, ei consideră că o particularitate
caracteristică a tactului pedagogic este faptul că profesorul vădeşte faţă de ei
înţelegere, îi apreciază, este prietenos, uman, manifestă o toleranţă corespunzătoare.
De asemenea, elevii consideră, că o comportare cu tact din punct de vedere
pedagogic, acea atitudine a profesorului prin care acesta ajută elevul să-şi învingă
emoţia, teama şi încordarea psihică în timpul examinării.

O deosebită atenţie trebuie acordată stărilor psihice şi traumatismelor provocate de

moartea sau îmbolnăvirea părinţilor elevului. El trăieşte aceste întâmplări foarte intens.
Sensibilitatea lui faţă de comportarea celor din jur, şi în special a cadrului didactic, este
deosebit de accentuată, pentru că de la aceştia elevul cere, într-o anumită măsură, nu
numai compasiune, dar şi o compensaţie pentru pierderea suferită. În această situaţie,
ocrotirea, compasiunea, încurajarea, sprijinirea acţiunii de întrajutorare sunt gesturi pe
care elevii le preţuiesc foarte mult la cadrele didactice şi le rămân timp îndelungat în
memorie.

Alte particularităţi semnificative ale tactului pedagogic, ar putea fi incluse în acea

categorie, caracterizată printr-o înaltă măiestrie pedagogică, măiestrie bazată pe o
bună cunoaştere a psihologiei elevului. Rezultatele acestei particularităţi, ale modului
cum cadrul didactic procedează cu elevii se concretizează prin îndrumare,
convingere, autoritate, exemplu personal, prin care să atragă elevii la îndeplinirea
conştientă, de bună voie, a obligaţiilor şi cerinţelor pedagogice, şi nu prin forţă, prin
presiune, intimidare, ameninţare.

O altă particularitate a tactului pedagogic se remarcă prin faptul că profesorul

rezolva abaterile, greşelile elevilor, nu numai prin sancţiune, dar şi prin convingere,
prin îndrumare, recurgând cu chibzuinţă la măsuri pedagogice pozitive şi negative (la
recompense şi sancţiuni bine gândite).

Alte particularităţi ale tactului pedagogic sunt, de fapt acele particularităţi

personale umane ale cadrului didactic, pe care acesta le exteriorizează nu numai în
relaţiile cu alte persoane, cum ar fi stăpânirea de sine, cumpătarea şi răbdarea. De
pildă: „Îmi plăcea foarte mult de profesor, fiindcă nu se enerva niciodată. Prin calmul
şi cumpătarea sa se obţinea mai mult decât dacă s-ar fi enervat şi ar fi strigat
întruna”.

Este demn de menţionat că unii elevi includ în particularităţile tactului pedagogic şi

optimismul, veselia şi simţul umorului.

      Ca o concluzie la cele menţionate mai sus, tactul pedagogic se caracterizează

printr-o diversitate de particularităţi individuale, şi deci fenomenul în sine nu poate fi
inclus în simple scheme. În general, se poate considera că tactul pedagogic este acela
care creează climatul optim desfăşurării activităţii pedagogice a cadrului didactic,
activităţii profesionale a elevilor, motivându-le pozitiv necesitatea de a învăţa, felul de
a se comporta, ajutându-i să-şi dezvolte personalitatea, să atingă scopuri deosebite din
punct de vedere instructiv – educativ, în aşa fel încât să nu pericliteze nici starea
psihică a profesorului, nici pe cea a elevului.