METABOLISMUL PROTEIC

Proteinele reprezintă 75% din substanţele solide ale organismului şi îndeplinesc

următoarele funcţii în organism:
1. Funcţia plastică – proteinele intră în componenţa structurilor celulare şi
membranelor biologice.
2. Funcţia reglatoare – este asigurată de enzime şi proteine – hormoni.
3. Funcţia de transport – este asigurată de proteinele plasmatice care transportă
săruri, acizi graşi, acizi biliari, grăsimi.
4. Proteinele menţin presiunea oncotică a plasmei sanguine şi a lichidului
extracelular.
5. Formează sistemul tampon al proteinelor şi participă în menţinerea pH-ului.
6. Asigură sedimentarea eritrocitelor.
7. Funcţia hemostatică – este asigurată de factorii de coagulare de origine proteică
care stopează hemoragia.
8. proteinele musculare determină contracţia musculară.
Proteinele sunt degradate în tractul digestiv până la aminoacizi, care apoi sunt
absorbiţi în sânge şi transportaţi spre ficat, unde are loc sinteza proteinelor noi
necesare organismului, şi spre toate celulele organismului. Prin membrana celulară
proteinele se transportă prin difuzie facilitată sau transport activ. În celulă are loc
sinteza proteinelor necesare ţesuturilor, care decurge în 2 etape:
1. Activarea fiecărui aminoacid, care necesită energia ATP-ului.
2. Alinierea aminoacizilor în lanţuri peptidice care este controlată de acizii
nucleici ADN – ARN.
Dezintegrarea proteinelor are loc sub acţiunea unor proteaze specifice
intracelulare în celulă sau în ficat prin dezaminarea aminoacizilor – îndepărtarea
grupurilor aminice din aminoacizi. În rezultatul dezaminării se formează amoniac şi
uree. Aminoacizii dezaminaţi sunt supuşi oxidării pentru eliberarea energiei, sau se
includ în procesul de gluconeogeneză.
În organismul uman sunt 20 feluri de aminoacizi care se împart în două grupe:
1. Neesenţiali (10 aminoacizi) care pot fi sintetizaţi în organism.
2. Esenţiali nu se sintetizează în organism şi trebuie ingeraţi cu hrana.
Proteinele ce conţin tot setul de aminoacizi esenţiali se numesc proteine cu valoare
biologică completă, iar proteinele ce nu conţin unul sau mai mulţi aminoacizi
esenţiali au valoare biologică incompletă.
În caz de inaniţie proteică (lipsa proteinelor în alimentele ingerate), când
cheltuielile energetice ale organismului sunt asigurate în întregime de lipide şi
glucide are loc degradarea proteinelor proprii ale organismului. Acest proces se
numeşte pierdere obligatorie de proteine. Pierderile minime de proteine raportate la
kg masă corporală poartă denumirea de coeficient de uzare a proteinelor Rubner.
Pentru o persoană tânără, sănătoasă acest coeficient este de 0, 028 – 0,075 g N la un
kg masă corporală timp de 24 ore.
Deci pentru a evita această pierdere este necesar de administrat zilnic o
cantitate de proteine: 20-30 g proteine, această cantitate se numeşte minim proteic.
Bilanţul azotat este cantitatea de azot introdusă în organism raportată la
cantitatea de azot eliminată din organism. Deoarece sursa principală de azot pentru
organism sunt proteinele, ştiind cantitatea de azot introdus şi eliminat din organism
1
putem calcula cantitatea de proteine asimilate în organism. Aşadar cantitatea de azot
introdusă în organism depinde de conţinutul azotului în alimente, iar cantitatea de
azot eliminată se determină în masele fecale, uree (azotul din sudoare poate fi
neglijat). Dacă proteinele conţin 16% azot, atunci 1 g de azot se conţine în 6,25 g
proteine. Cunoscând azotul eliminat înmulţim cu 6,25 şi primim cantitatea de
proteine asimilate.
Sunt următoarele tipuri de bilanţ azotat:
1. Echilibru azotat – cantitatea de azot introdus este egal cu cantitatea de azot
eliminat din organism. Echilibrul azotat se întâlneşte la toate organismele tinere,
sănătoase,
2. Bilanţul azotat negativ – cantitatea de azot introdus este mai mică ca cantitatea de
azot eliminat din organism. Se întâlneşte la bătrâni în perioada de restabilire a
organismului după patologii.
3. Bilanţ azotat pozitiv – cantitatea de azot introdus în organism este mai mare ca
cantitatea de azot eliminată din organism. Se întâlneşte la copii, sportivi în timpul
antrenamentelor şi la femei în a doua perioadă a gravidităţii.
Reglarea metabolismului proteic
 Somatotropul – măreşte sinteza proteinelor în toate celulele organismului;
creşte transportul aminoacizilor prin membrana celulară; creşte sinteza ARN-ului.
 Somatomedina sintetizată în ficat sub acţiunea somatotropului, determină
aceleaşi efecte asupra metabolismului proteic ca şi somatotropul şi asigură creşterea
cartilajului osos.
 Tiroxina şi triiodtironina: la copii asigură creşterea şi diferenţierea ţesuturilor
mărind sinteza proteică; la adulţi măresc procesele de oxidare a aminoacizilor prin
utilizarea crescută a oxigenului.
 Glucocorticoizii (cortizolul) – măreşte sinteza proteinelor în ficat; scade
transportul de aminoacizi în celulă; activează gluconeogeneza (convertirea
aminoacizilor în glucoză).
 Insulina – inhibă catabolismul proteinelor; măreşte transportul aminoacizilor în
celulă.
 Testosteronul – creşte sinteza proteinelor, ca rezultat creşte masa musculară la
bărbaţi.

METABOLISMUL LIPIDELOR
Din lipide fac parte: 1. grăsimi neutre (trigliceride), 2. fosfolipide, 3. colesterol
Funcţiile lipidelor:
1. Funcţia plastică – fosfolipidele intră în componenţa membranelor biologice.
2. Funcţia energetică – la arderea unui gram de lipide se elimină 9,3 kcal.
Din tractul digestiv toate grăsimile se absorb în limfă şi o cantitate mai mică în
sânge sub formă de chilomicroni. Sângele transportă lipidele spre ficat şi ţesutul
adipos. În membrana adipocitelor se află o enzimă lipoproteinlipaza care hidrolizează
trigliceridele din chilomicroni în acizi graşi şi glicerol. Acizii graşi pătrund în
adipocite şi se recombină cu glicerolul formând din nou trigliceride care se
depozitează în adipocite. În caz de necesitate o altă enzimă Triglicerid-lipaza
hidrolizează trigliceridele depozitate în acizi graşi şi glicerol, acizii graşi părăsesc
adipocitele şi nimerind în plasma sanguină se leagă cu proteinele plasmatice formând
2
acizi graşi liberi care sunt transportaţi spre toate celulele organismului unde sunt
folosiţi ca sursă energetică.
Degradarea acizilor graşi şi folosirea cu scop energetic decurge în mai multe etape
şi are loc în mitocondrii:
1. Degradarea acidului gras în acetil Co-A prin mecanismul de β-oxidare, acest
proces constă în eliberarea fragmentelor de câte 2 atomi de carbon ce formează o
moleculă de acetil Co-A.
2. Moleculele de acetil Co-A intră în ciclul Krebs şi sunt degradate în CO 2 şi atomi
de hidrogen. În rezultatul acestor două etape se degajă 7 molecule de ATP pentru
fiecare moleculă de acid stearic oxidat.
3. Oxidarea atomilor de hidrogen formaţi în primele 2 etape cu formarea a 139
molecule de ATP.
În ficat ceia ce priveşte metabolismul lipidic au loc următoarele procese:
1) descompunerea acizilor graşi în scopuri energetice
2) sinteze trigliceridelor din glucide şi mai puţin din proteine
3) sinteze altor lipide (colesterol, fosfolipide) din acizi graşi
Fosfolipidele sunt trei tipuri:
- lecitinele
- cefalinele
- sfingomielinele
Sunt sintetizate în toate celulele organismului şi folosite în scopuri plastice. Sunt
transportate în sânge sub formă de lipoproteine, 90% din lipoproteine sunt sintetizate
în ficat.
COLESTEROLUL este sintetizat în ficat, în cantităţi mici în toate celulele
organismului şi se numeşte colesterol endogen. În plasma sangvină se conţine şi
colesterol exogen care este absorbit din tractul digestiv şi alcătuieşte 70% din
colesterolul total al plasmei. Colesterolul ca şi fosfolipidele intră în componenţa
membranelor biologice. Fosfolipidele, colesterolul, trigliceridele din membranele
biologice, datorită proprietăţilor de a nu fi solubile în apă asigură integritatea fizică a
membranelor biologice.
Reglarea metabolismului lipidic
Următorii hormoni reglează metabolismul lipidic
Glucocorticoizii – cortizolul măreşte metabolizarea acizilor graşi din ţesutul
adipos şi oxidarea acestora în celulele organismului.
Somatotropul – mobilizează acizii graşi din adipocite şi utilizarea acestora în
scop energetic.
Insulina – asigură stocarea lipidelor în adipocite prin inhibarea lipazei ce
produce hidroliza trigliceridelor.
Adrenalina – oxidarea lipidelor.
Hormonii sexuali – oxidarea lipidelor.
Ateroscleroza – este o boală a arterelor mari în care apar depozite de lipide sub
formă de plăci ateromatoase care conţin cantităţi mari de colesterol. Depunerile de
colesterol se depistează în intima arterelor şi acestea devin extrem de rigide. Deseori
aceste plăci străbat intima spre sângele circulant şi determină formarea chiagurilor de
sânge care se rup şi provoacă tromboza arterelor mari cu moartea subită a individului.
METABOLISMUL GLUCIDELOR
3
 Glucidele hidrolizate în tractul digestiv până la monozaharide sunt absorbite în
sânge şi transportate către celulele organismului şi ficat. Prin membrana celulară
monozaharidele sunt transportate în combinaţie cu o proteină transportoare din
membrana celulară. Acesta este un mecanism de difuzie facilitată. După ce a fost
transportată glucoza în celulă poate fi utilizată imediat ca sursă energetică sau poate
fi stocată sub formă de glicogen. Toate celulele pot stoca cantităţi mici de glicogen,
mai mult glicogen poate stoca ficatul şi muşchii.
Complexul de reacţii în urma cărora se formează glicogen se numeşte
glicogeneză. Glicogenoliza este procesul invers de descompunere a glicogenului cu
formarea glucozei, care apoi este utilizată în scopuri energetice sau plastice.
Catabolizarea glucozei decurge în următoarele etape:
 Glicoliza care constă în desfacerea moleculei de glucoză pentru a forma două
molecule de acid piruvic. Acest proces decurge în zece trepte de reacţii succesive în
rezultatul cărora se formează 2 molecule de ATP . acidul piruvic este convertit în
acetil Co-A.
 Degradarea acetil Co-A în CO2 şi hidrogen se numeşte ciclul Krebs şi se
desfăşoară în matriţa mitocondrială. În rezultatul etapei date se formează 2 molecule
de ATP şi 16 atomi de hidrogen.
 Fosforilarea atomilor de hidrogen cu formarea a 34 molecule de ATP.
Deci în rezultatul oxidării totale a unei molecule de glucoză se dagajă 38 molecule de
ATP.
O altă cale de degradare a glucozei este calea pentozo-fosfatului, care este
responsabilă de hidrolizarea a 30% din toată glucoză.
Când rezervele de glucoză din organism scad sub limitele normale începe sinteza
glucozei din aminoacizi şi glicerol. Acest proces se numeşte gluconeogeneză.
În normă în sânge se conţin 3,3 – 5,5 mmol/l de glucoză. Micşorarea cantităţii
de glucoză se numeşte hipoglicemie, căderea nivelului de glucoză mai jos de 1,8-2,2
mmol/l provoacă coma hipoglicemică. Mărirea conţinutului de glucoză în sânge se
numeşte hiperglicemie, creşterea nivelului de glucoză mai mult de 11-12 mmol/l
provoacă coma hiperglicemică.
Pentru a menţine conţinutul normal de glucoză în sânge este necesar zilnic de 450-
500 g de glucide (norma nictemirală).
Reglarea metabolismului glucidic
 Insulina – micşorează nivelul de glucoză în sânge; măreşte permeabilitatea
celulelor pentru glucoză; stimulează stocarea glicogenului în muşchi.
 Glucagonul – stimulează glicogenoliza şi creşterea cantităţii glucozei în sânge.
 Somatotropul – scade utilizarea glucozei în scop energetic şi măreşte depozitele
de glicogen
 Glucocorticoizii – stimulează gluconeogeneza; micşorează utilizarea glucozei de
către celule, creşte cantitatea de glucoză în sânge.
 Adrenalina şi noradrenalina – măresc glicemia
METABOLISMUL SĂRURILOR. METABOLISMUL HIDRIC
Apa reprezintă 57% din greutatea corpului. Din cantitatea totală de apă ce pătrunde
zilnic în organism 2/3 pătrunde prin tractul digestiv restul se formează în organism
pron oxidarea hidrogenului di alimente (150-200 ml/zi). Aportul normal de apă pe zi
este de 2300 ml. Din această cantitate 1400 ml zilnic se elimină cu urina, 100 ml prin
4
transpiraţie şi 100ml prin masele fecale, restul prin evaporare prin tractul respirator,
sau prin difuzie la nivelul pielii. La temperaturi ridicate prin transpiraţie se pierd până
la 1,5-2 l/oră.
Din cantitatea totală de apă din organism (40 litri) 25 litri se află în spaţiul
extracelular formând lichidul extracelular care poate fi împărţit în:
- lichid interstiţial – 31%
- plasma sangvină – 7%
- lichid cefalorahidian, lichid intraocular – 2%
Compoziţia lichidului intracelular. Lichidul intracelular conţine cantităţi mici de Na+
şi Cl- şi practic nu conţine Ca2+; dar conţine cantităţi mari de K+ şi P3+ de asemenea
cantităţi relativ mari de magneziu şi sulf. În acest lichid se află cantităţi mari de
proteine (de 4 ori mai mult decât în lichidul extracelular)
Compoziţia lichidului extracelular. Se conţin cantităţi mari de Na+ şi Cl- ioni de
bicarbonaţi. În cantităţi mici: K+, Ca2+, Mg2+, P2+ şi acizi organici. Fiecare lichid
extracelular are unele ceracteristici specifice privind compoziţia.
Metabolismul natriului şi kaliului. Na+ se conţine în organism aproximativ 4200
mmol şi numai 2,5% din această cantitate se află în celule. Restul este depozitat în
celulele osoase şi repartizat neuniform în lichidele corpului. Normele nictemirale de
Na+ - 160 mmol/zi.
K+ - în normă se conţine în organism – 3300 mmol din care numai 2,5% se află în
spaţiul extracelular. Natriu şi kaliul determină excitabilitatea ţesuturilor. Hormonul
principal care determină conţinutul de Na + şi K+ în organism este aldosteronul:
măreşte reabsorbţia de natriu şi secreţia de kaliu în tubii renali.
Metabolismul calciului şi fosforului. Ca2+- se conţine în organism – 28 moli. În
lichidul extracelular se conţine de 4 ori mai mult calciu de cât în cel intracelular.
Ca2+intră în componenţa oaselor, dinţilor, participă în contracţia musculară,
transmiterea sinaptică, excitabilitatea inimii.
P3+ - este factorul principal al multor compuşi ce asigură metabolismul celular (ATP,
AMPciclic, creatininfosfatul, ADN). Fosfatul este necesar pentru eliminarea ionilor
de hidrogen din organism. Conţinutul ce calciu şi fosfor este reglat de doi hormoni:
tireocalcitonina şi parathormonul care funcţionează ca 2 antagonişti.
Metabolismul ferului. Fe2+ este principala sursă de sinteză a hemoglobinei. În
organism se conţin 4 gr de fer 65% se află în componenţa hemoglobinei, 4% în
mioglobină. 15-30% este stocat în ficat sub formă de feritină, restul dizolvat în
diferite lichide sau fixat de o proteină transportoare transferina. După ce Fe 2+ a fost
absorbit în tractul digestiv se combină cu o proteină – apotransferina formând
transferina, care îl transportă spre toate celulele organismului în special spre
hepatocite. La nivelul celulei Fe2+ este cedat celulei şi în celulă se combină cu o altă
proteină formând feritina. Zilnic din organism se excretă 1 mg de Fe 2+ mai ales prin
masele fecale.
Reglarea metabolismului hidrosalin
 Hormonul antidiuretic – micşorează pierderile de apă din organism.
 Aldosteronul – metabolismul Na+/K+
 Tireocalcitonina – micşorează Ca2+/P3+ în sânge
 Parathormonul – măreşte Ca2+/P3+ în sânge