Războiul troian

război antic legendar

Limbă
Download PDF
Urmărește
Modificare
Learn more
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a afirmațiilor pe
care le conține.

Războiul Troian
Parte din mitologia greacă Modificați la Wikidata
J G Trautmann Das brennende Troja.jpg
„Prăbușirea Troiei” de Johann Georg Trautmann (1713–1769)
Perioadă 1258 î.Hr.–1180 î.Hr.
Loc Troya, Çanakkale, Turcia
Rezultat Victoria grecilor. Incendierea Troiei.
Beligeranți
Flag of Greece.svg Grecii:
Menelau
Agamemnon
Ahile
Diomede
Aiax
Nestor
Ulise
Patrocles

Troienii:
Priam
Hector
Paris
Enea
Apolo
Deifobos
Casandra
Laocoon

Conducători
Flag of Greece.svg Agamemnon Priam
Modifică date / text Consultați documentația formatului
Războiul troian este un conflict militar celebru al Antichității, care i-a avut ca protagoniști pe
eroii ahei și inamicii acestora, locuitorii orașului Troia din Asia Minor[1]. Conform mitologiei
grecești, neînțelegerea ar fi izbucnit după ce Paris, prințul Troiei, ar fi răpit-o pe Elena, soția
lui Menelau, regele Spartei. Deși neconfirmată istoric, legenda Războiului Troian este una
din cele mai importante teme ale literaturii Greciei Antice, mai ales datorită celor două mari
epopei, Iliada și Odiseea, atribuite lui Homer. Iliada relatează parțial ultimul an al asediului
Troiei, iar Odiseea descrie drumul întortochiat al întoarcerii acasă a lui Ulise (Odiseu), regele
Itacăi și unul din principalii lideri ai armatei aheilor. Alte segmente ale legendei sunt redate
într-un ciclu de poeme eroice care nu a supraviețuit decât sub forma unor fragmente.
Episoadele războiului au constituit material tematic și sursă de inspirație pentru tragedia
greacă sau pentru poeții romani Virgiliu și Ovidiu.

Cauzele războiului troian sub aspect mitic sunt complexe, deoarece au antrenat chiar și
zeitățile Olimpului. Se spune că în timpul nunții zeiței Thetys cu regele tesalian Peleus,
tocmai când zeii dănțuiau, și-a făcut apariția Eris, personificarea discordiei, înciudată că
nimeni nu s-a gândit să o invite, și a aruncat în mulțime un măr de aur[2] pe care stăteau
scrise cuvintele „celei mai frumoase”. Văzând mărul, Hera, Atena și Afrodita s-au grăbit să-l
revendice, susținând fiecare în parte că le întrece în frumusețe pe celelalte două. Nereușind
să ajungă la o înțelegere, cele trei zeițe au hotărât să ceară o opinie imparțială. De aceea
l-au ales ca arbitru pe prințul troian Paris. Ademenit cu diferite daruri de învrăjbitele
olimpiene, Paris i-a oferit în cele din urmă mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis că
Elena, cea mai frumoasă femeie pământeană, îi va deveni soție. Prin farmecele specifice,
zeița a determinat-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris și să fugă cu el în Troia.
Agamemnon, regele din Micene, a hotărât să răzbune onoarea fratelui său Menelaus
printr-un război îndreptat împotriva cetății care a făcut posibilă rușinea. De altfel, relațiile
dintre Troia și restul Greciei erau oricum foarte tensionate. Războiul dintre troieni și ahei a
durat zece ani, timp în care mulți eroi au murit, și din tabăra Eladei (Ahile, Aiax, Patrocles,
Antiloh etc.) și din cea a Troiei (Hector, Deifob, Paris etc.). Chiar și lumea zeilor s-a divizat în
susținerea uneia sau alteia din cele două tabere: Poseidon, Hera, Atena, Hefaistos și
Hermes erau de partea aheilor, iar Ares, Apollo, Afrodita, Artemis și chiar Zeus erau de
partea troienilor. Într-un sfârșit, aheii reușesc să pătrundă în cetatea asediată, prin vicleșugul
calului troian. Lipsiți de milă, ei îi masacrează fără discriminare pe locuitorii Troiei și
profanează templele, gest ce va atrage mânia zeilor. Puțini dintre ahei au reușit să se
întoarcă acasă după război: cei care nu au murit în luptă, au fost zdrobiți la întoarcere de
apele înfuriate ale lui Poseidon. Câțiva ahei au întemeiat colonii pe țărmurile cele mai
îndepărtate ale lumii, purtați fiind de forțele divine. Dintre troieni, un număr redus a reușit să
supraviețuiască masacrului. Mult mai târziu, romanii aveau să pretindă că sunt descendenții
prințului Enea, frate al lui Paris, care, după căderea cetății, s-a întreptat către Italia împreună
cu alți troieni supraviețuitori. Legenda este istorisită de Vergilius în epopeea Eneida.

Grecii antici credeau că războiul troian chiar a existat, că a fost un eveniment istoric. Ei
ziceau că a avut loc în secolul al XIII-lea i.Hr. sau al XII-lea i.Hr. și că Troia se afla în
vecinătatea strâmtorii Dardanele, adică în nord-vestul Turciei actuale. Până în Epoca
modernă s-a crezut că atât războiul cât și orașul erau doar niște mituri, și nu au existat. În
1870 însă, arheologul german Heinrich Schliemann a excavat un sit arheologic, și a estimat
că ar putea fi chiar rămășițele Troiei, lucru confirmat și de alți câțiva cercetători[3]. Nu au
rămas însă dovezi clare că Troia lui Homer chiar a existat, sau că oricare din evenimentele
prezentate în poemele eroice a avut loc. Mulți savanți au căzut de acord că mitul războiului
troian ar putea avea și un miez istoric, epopeile homerice fiind astfel o fuziune de relatări
despre asedii și expediții ale grecilor din Epoca Bronzului sau perioada miceniană. Cei care
cred că legenda războiului troian derivă dintr-un anumit conflict istoric, îl plasează de obicei
între 1300 î.Hr. și 1200 î.Hr., preferând adesea datele oferite de Eratostene (1194 î.Hr. -
1184 î.Hr.) care corespund cu arderea Troiei a VII-a.