Arhetipul mamei

Carl G. Jung considera ca mostenim de la societate niste elemente care nu-si au lacasul in
experienta sau in cultura noasta. Acesta vorbeste despre o serie de credinte, imagini, simboluri
pe care le numeste “inconstient colectiv” pentru a-l deosebi de cel “ individual”. Unitatile de
baza fiind “ arhetipurile” care sunt imagini simbolice, reprezentari, pe care fiecare le poate
aplica propriei vieti. Regasim figuri arhetipale in mituri, in basme, in vise, iar acestea
impreuna formeaza memoria umanitatii. Stephen Larsen, savant al mitologiei comparate,
sustine calitatea terapeutica a povestirii miturilor, care pune omul in contact cu zeii, simboluri
ale propriei energii psihice, si il ajuta sa faca alegeri si sa determine destine.
In ceea ce le priveste pe femei, multi cercetatori au subliniat rolul central pe care-l are
arhetipul mamei, creatoarea universala. Maternitatea este o experienta primara care pune
bazele oricarei experiente psihice viitoare, intrucat fiecare din noi are de a face cu arhetipul
matern, in calitate de fiu. In plus acest arhetip sta la baza “complexului matern” care
recunoaste mama drept o parte activa in debutul tulburarilor si problemelor. Conceptul ia
nastere in jurul anului 7000 a.C, in anticul Neolitic, dar sunt urme ale acestui cult inca din
Paleolitic. Este vorba despre o figura religioasa, in care unei divinitati feminine ii este
atribuita geneza tuturor lucrurilor vii, plante, animale, oameni.
La randul lor femeile intruchipeaza multe figuri feminine mitologice ( Demetra, Medeea,
Afrodita, Persefona). Jean S Bolen sustine ca “ intr-o singura femeie sunt prezente mai multe
zeite si cunoasterea lor ofera cheia pentru intelegerea sinelui si a raporturilor stabilite cu
ceilalti”.
Zeita mama prin excelenta este Demetra, zeita a recoltei si pictograma a instinctului matern.
Este mama Persefonei. Intr-o zi tanara este rapita de zeul Hades care era indragostit de ea.
Rapirea se realizeaza multumita interventiei tatalui fetei, Zeus. Demetra imediat ce-si da
seama de disparitia ficei o cauta neincetat fara sa se mai ingrijeasca de nevoile sale. Cand
descopera faptasul, aceasta decide sa se razbune impiedicand pamantul sa mai dea roade,
astfel incat rasa umana sa moara de foame. Pentru a-si potoli durerea, zeita rataceste prin
lume, surda la plangerile oamenilor infometati. Isi ascunde chipul frumos luand infatisarea
unei batrane, ca mai apoi sa ajunga sa alapteze fiul regelui Attica, pe care-l va indragi si-l va
hrani cu ambrozia divina pentru a-l face nemuritor. Dragostea pentru acest copil o face sa uite
de durerea sa, pana cand regina, mama copilului, ii descopera identitatea si o obliga sa se
arate. Alungata, in disperarea ei, se refugiaza pe muntele Callicoro, oarba rugamintilor
muritorilor flamanzi. Pe scurt, Zeus ii porunceste lui Hades sa-i redea fiica, dar inainte de a o
trimite pe Persefona la mama ei, zeul mortii o obliga sa manance o rodie, legand-o astfel de
lumea cealalta si obligand-o sa se intoarca periodic la el. Bucuria Demetrei e atat de mare
incat imediat ce-si strange fiica in brate pamantul redevine roditor si culturile incep sa
infloreasca. Insa pretul platit pentru intoarcerea la Hades a fost ca in lunile in care fiica sa era
plecata era frig si saracie, dand nastere astfel anotimpurilor (toamnei si iernii). Asadar
Demetra este Pamantul-mama, zeita lunilor ce prezideaza belsugul recoltelor. Reprezinta
instinctul matern care se manifesta in timpul sarcinii si in hranirea fizica si spirituala. Femeia
se simte realizata in ceea ce priveste aceasta sarcina, dar este amenintata de depresie daca
nevoia ei de a hrani este refuzata. Acest sentiment al maternitatii nu se limiteaza doar la
aspectul biologic, ci se poate manifesta si prin intermediul adoptiei sau in meserii care
presupun dedicarea timpului altora. Este generoasa, doica si mama perseverenta in vederea
bunastarii copiilor. Este o zeitate profund legata de originile sale care dau ulterior sensul
esentei sale: este fiica a Rheei si nepoata a Gaei, mama pamant primitiva de la care provin
toate formele de viata.
Un alt mit este cel al Medeei, descris de Euripide. Acesta ne propune o mama negativa care-si
omoara copii. Povestea sa cuprinde un set de elemente pasionale: iubire, gelozie, tradare si
razbunare. Pe langa povestea unei femei simbolizeaza si ciocnirea dintre doua culturi: cea
traditionala si instinctuala a Colchidei si lumea greaca civila si rationala. Fiica a regelui
Colchidei, este manata sa se razbune pe greseala comisa de Iason, sotul si tatal copiilor sai.
Acesta dupa ce i-a cerut sa fuga impreuna cu el, astfel parasindu-si orasul natal, tradandu-si
tatal si poporul, o paraseste pentru a se casatori cu Creuse, fiica regelui Creon. Pe scurt
aceasta isi inseala tatal si-si ucide fratele, ajutandu-l pe Iason sa redobandeasca lana de aur si
fuge cu el in Corint. Medeea inselata si plina de resentimente, in versiunea lui Euripide isi
ucide rivala si pe tatal acesteia, otravindu-i, iar pentru a se razbuna pe sot si a-i provoca durere
isi sacrifica copiii. Este sfasietoare agonia Medeea, care aluneca lent in nebunie, alternand
cuvinte de dragoste pentru copiii sai si cuvinte de ura pentru sot.
Fara indoiala Medeea este un personaj controversat, destinat sa trezeasca puternice
sentimente, astfel ca in 1996, scriitoarea de origine germana, Christa Wolf rescrie viata zeitei
intr-o lectura pe mai multe voci intre protagonisti. In aceasta noua versiune ne ofera o Medeea
nonviolenta care-si asuma rolul de tap ispasitor pentru corintieni, considerata responsabila
pentru ciuma care a lovit orasul, acestia pedepsind-o, omorandu-i cu pietre copiii. Cercetarile
scriitoarei insista pe faptul ca in sursele anterioare Euripide descrie incercarea Medeei de a-si
salva copii ducandu-i la sanctuarul zeitei Hera. Tot in conformitate cu scriitoarea “este de
neconceput un act atroce catre proprii urmasi din partea unei femei care este vindecatoare si
experta in magie, a carei istorii este inradacinata intr-o societate arhaica si matriarhala”.
Recitirea mitului devine un pretext pentru a investiga formele occidentale de putere. Medeea
in mod indirect povesteste trecerea de la modelul matriarhal, care refuza violenta la cel
patriarhal care se bazeaza pe violenta si care are drept pedeapsa pierderea progresiva a
valorilor vietii si disparitia milei.
De fapt arhetipul mamei poarta in sine profunde ambivalente: este cea care da viata, dar care
detine si laturi intunecate, acel simbol nocturn care este inconsctientul, partea secreta a
psihicului. Mama este luminoasa dar poate, in acelasi timp, divora si folosi propria iubire
drept instrument al puterii si al dominatiei. Inconstientul este asociat uterului, cald si
intunecat, din care totusi este necesara iesirea pentru a trai. Din aceasta perspectiva Medea si
Demetra nu sunt altceva decat doua fete a aceleiasi monede, cu atat mai fatetate si mai
pretioase.