Embriologie

Embriologia umană este ştiinţa care se ocupă cu studiul originii şi dezvoltării

fiecărui organism viu, de la fertilizare până la naştere.
Dezvoltarea embrionară începe odată cu fertilizarea, care are ca rezultat formarea
zigotului (celula-ou) = celulă rezultată prin unirea a doi gameți, prin fecundarea ovulului de
către spermatozoid.
Pornind de la zigot, celula-ou mică, se ajunge la organismul uman pluricelular
definitiv structurat.
Embriologia poate fi subîmpărțită în trei capitole:
 perioada preembrionară – reproducerea,
 perioada embrionară -embriogeneza,
 perioada fetală –organogeneza.
Legile fundamentale ale embriologiei:
1. Legea polarizării – este responsabilă de apariția celor două extremități, cu structură
și funcții diferite: extremitatea cefalică și extremitatea caudală,
2. Legea simetriei bilaterale – încă din stadiul de zigot, de la primele două celule
(blastomere), ce rezultă din prima diviziune de segmentație în plan meridian, se produce o
separare în planul medio-sagital a două jumătăți simetrice, numite antimere. Ulterior,
simetria dispare treptat în cazul organelor interne, dar rămâne relativ constantă în cazul
structurilor somatice.

Fenomenul pregătitor preconcepţional cuprinde gametogeneza.

GAMETOGENEZA:
- Cuprinde spermatogeneza şi ovogeneza.
1.Spermatogeneza:
- Spermatogeneza este procesul de formare a spermiilor (spermatozoizilor) şi începe
la pubertate.
- Cuprinde următoarele faze:
 Spermocitogeneza, care cuprinde:
 perioada germinativă sau de proliferare,
 şi perioada de creştere şi de maturizare,
 Spermiogeneza.
 În perioada de proliferare, celulele germinale ale tubilor seminiferi încep să se dividă
activ şi să dea naştere unor celule mici şi rotunde, numite spermatogonii, care au un reticul
endoplasmatic bogat.
Perioada de creştere şi de maturizare se manifestă prin aceea că, spermatogoniile
acumulează material nutritiv, devenind spermatocite de ordinul I; sunt cele mai mari celule
din linia seminală şi suferă două diviziuni succesive:
 o primă diviziune heterotipică, reducţională, din care rezultă spermatocitele de
ordinul II, celule care conţin numai jumătate din numărul de cromozomi ai spermatocitului de
ordinul I (23 de cromozomi).
 a doua diviziune de maturaţie este o diviziune homotipică ecvaţională, în care
din spermatocitul de ordinul II rezultă spermatidele , celule mici care conţin acelaşi număr de
cromozomi ca şi spermatocitele de ordinul II şi care, prin spermatogeneză, se transformă
direct, fără diviziune, în spermii mature.
Spermatozoizii devin mobili numai în lichidul spermatic, produsul de secreţie al
glandelor anexe spermatice – veziculele seminale şi prostata.
Ei sunt expulzați odată cu sperma, prin actul de ejaculare.
În spermă, printr-o singură ejaculare, se elimină aproximativ 300 de milioane de
spermii.
O spermie matură are aspect flagelat şi este alcătuită dintr-un cap, o piesă
intermediară şi o coadă.
Capul spermiei este ovalar şi format în întregime din nucleu. În partea anterioară, are
un corpuscul ascuţit, numit acrozom, cu care spermia perforează membrana ovulului în
timpul fecundaţiei.
Piesa intermediară a spermiei este alcătuită din gât şi dintr-o piesă de legătură.
Coada spermiei este porţiunea cea mai lungă, care se subţiază treptat spre
extremitatea sa.
Spermiile sunt foarte mobile, exectând mişcări helicoidale de 2mm pe minut.
Mişcările şi vitalitatea lor sunt în funcţie de condiţiile de mediu în care se găsesc şi
variază cu temperatura.
Soluţiile acide şi alcoolul le distrug, în timp ce soluţiile slab alcaline le activează.
2. Ovogeneza:
- este procesul de formare a ovulelor şi se desfăşoară în ovare,
- ovarele sunt formate din:
 porţiune centrală (medulara).
 porţiune periferică (corticala). La acest nivel se găsesc o serie de vezicule
numite foliculi ovarieni. Forma iniţială este foliculul primordial, care este format dintr-o
celulă centrală, numită ovocit, înconjurată de un strat de celule foliculare.
Ovocitul suferă prima diviziune de maturaţie, devenind ovocit de ordinul al II-lea.
Celulele foliculare se divid şi se dispun în mai multe straturi, formând, la periferia
foliculului, membrana granulară.
Într-un stadiu mai avansat de dezvoltare, se constată că între celulele membranei
granulare apare o cavitate foliculară (antrul), în care se adună lichidul folicular, numit
foliculină.
Foliculul ajuns în această stare se numeşte folicul matur.
Foliculul matur se apropie de suprafaţa ovarului, pe care o rupe în zona în care este
amplasat.
Se expulzează lichidul folicular şi odată cu el şi ovocitul; această eliminare se
numeşte ovulaţie.
După expulzarea din folicul, ovocitul suferă a doua diviziune de maturaţie şi pătrunde
în trompa uterină, unde devine ovul, fiind acum apt pentru fecundare.
La nivelul ovarului, locul unde s-a rupt foliculul ovarian ia denumirea de corp
galben. Corpul galben secretă hormonul progesteron.
Dacă ovulul a fost fecundat, începând deci sarcina, corpul galben se dezvoltă,
atingând 2 - 3 cm în diametru, şi rămâne în stare de funcţionare 5 - 6 luni. Acest corp galben
se numeşte corp galben de sarcină.
În a doua parte a sarcinii, el începe să involueze şi se transformă într-un corp fibros,
corpus albicans.
Dacă ovulul nu a fost fecundat, corpul galben involuează într-un interval foarte scurt,
de 11 - 12 zile, şi poartă numele de corp galben menstrual.
FECUNDAŢIA ŞI NIDAŢIA

Fecundaţia reprezintă procesul de fuziune a spermei cu ovulul (un singur

spermatozoid fecundează un singur ovul).
În urma procesului se formează celula ou (zigotul).
La om, fecundaţia este internă şi are loc în două faze:
 faza de însămânţare, când spermatozoizii vin în contact cu ovulul matur,
 faza de amfimixie, care reprezintă fecundaţia propriu-zisă.
Fecundaţia are loc în treimea laterală a trompei uterine, după care zigotul, prin
mişcările peristaltice ale musculaturii tubei uterine, este împins în uter, unde, în decurs de
aproximativ trei zile, se fixează în mucoasa uterină prin nidaţie. Devine astfel o sarcină
uterină normală.
Sunt însă cazuri în care celula-ou nu poate ajunge până la uter şi sarcina rămâne
„extrauterină”; în astfel de cazuri, ovulul fecundat este împins în cavitatea peritoneală sau
abdominală, prin mişcări antiperistaltice ale trompei uterine şi se fixează în abdomen,
determinând o sarcină „abdominală”.
De asemenea, este posibilă şi situaţia în care, din cauza unor deformări ale trompei
uterine, sau din cauza unei dezvoltări prea rapide a oului, acesta nu mai poate înainta până în
uter şi rămâne pe traiectul trompei uterine.
În acest caz, apare o sarcină „tubară”. Şi într-un caz şi în altul de sarcină „ectopică”,
produsul de concepţie nu este viabil, iar sarcina nu poate fi dusă la termen, determinând o
ruptură a trompei cu hemoragii masive; singura atitudine terapeutică în asemenea stări este
intervenţia chirurgicală (de urgenţă).
Nidaţia (încuibărirea, implantarea ovulului fecundat în uter) are loc după 11 zile de la
fecundaţie.
O nidatie incompleta conduce la o sarcina extrauterina: ovariană sau tubară
(localizată în una dintre trompele uterine).