Religia

În domeniul credinţei religioase s-a constatat doar menţinerea sistemului de

incineraţie dacic. Religia dacilor însă, ca element conservator al ideologiei, nu a fost
nicăieri nimicită prin cucerirea romană. Vechile zeităţi ale popoarelor cucerite, fără să
dispară, s-au transformat treptat, căpătând ipostaze şi atribuţii ale divinităţilor din
panteonul greco-roman. Aşa a apărut fenomenul contopirii unor zei ai dacilor cu
zeităţile romane (interpretatio romana).

Privită în totalitatea ei, cultura materială a provinciei Dacia este romană prin
excelenţă, cu oarecare coloratură locală, imprimată de componenta autohtonă, mai
ales în olărie, în caracterul aşezărilor rurale şi în sistemul funerar. Sub acest raport,
romanizarea provinciei apare deplină.

O mutaţie lingvistică, etnică şi spirituală

Romanizarea nu s-a redus numai la schimbări în cultura materială. Romanizarea este

într-o mai mare măsură o mutaţie lingvistică, etnică şi spirituală. Dacii care foloseau
cultura materială şi au adoptat obiceiurile provinciale romane au început să vorbească
limba latină după ce au trecut printr-o fază iniţială de bilingvism, practicat în mediul
familial şi în relaţiile particulare. Latina era cunoscută şi folosită în toate straturile
sociale şi s-a impus ca singura limbă de comunicare. Limba traco-dacică s-a stins
încetul cu încetul, dar a lăsat în limba română şi în dialectele balcanice, prin filieră
latină, un fond lexical important (circa 10%), care dovedeşte unitatea fondului etno-
lingvistic preroman.

Factorii romanizării

La fel ca şi în celelalte provincii ale imperiului, romanizarea a fost determinată şi în

Dacia de o serie de factori cu acţiune general valabilă: armata, administraţia,
comerţul, urbanizarea, recrutarea locală, circulaţia intensă a oamenilor şi a
produselor; căsătoriile mixte, contactele zilnice în procesul muncii, cultura,
religia etc. Acordarea dreptului latin şi apoi a celui de cetăţenie romană deplină în
timpul domniei lui Caracalla (anul 212) au fost factori eficienţi în asimilarea la
romanitate.
 Romanizarea dacilor a fost un proces istoric real, profund şi durabil

Ţinând seama de caracterul general roman al vieţii materiale şi spirituale din Dacia, de
analogia cu alte provincii mai vechi, se poate spune că în cei 170 de ani de stăpânire
romană efectivă şi neîntreruptă, romanizarea dacilor a fost un proces istoric real,
profund şi durabil. Acest proces istoric nu a încetat o dată cu retragerea armatei şi
administratiei romane din Dacia sub domnia împăratului Aurelian, ci a continuat şi s-a
desăvârşit ca un proces istoric natural în sânul populaţiei daco-romane până în secolul
al V-lea. În perioada postaureliană, elementele romanizate de la oraşe, în retragerea
lor treptată spre mediul rural, au continuat să ducă acolo forme de civilizaţie mai
elevate: limba latină, modul de viaţă roman şi credinţa creştină.

După 170 de ani de romanizare intensă, s-a produs sinteza daco-romană, care a stat la
baza evoluţiei spre românitate.