Oricât de mult s-a discutat despre procesul istoric numit 

romanizarerareori s-a
încercat o explicaţie logică, pe baza a ceea ce s-ar putea enumera drept factoriai
romanizării. Din acest motiv s-a ajuns a se crede că un anume tip de convieţuire,
căsătoriile mixte sau pur şi simplu impunerea valorilor tipice lumii romane au avut
drept rezultat apariţia poporului protoromân. Este o eroare care trebuie, totuşi,
corectată.

De la bun început trebuie spus că romanii n-au impus nimic. Romanizarea nu a fost un
ţel, o ţintă urmărită de autorităţile imperiale sau de către cele provinciale. De altfel
ultimele nici n-ar fi putut. Adminsitraţia romană a provinciilor dacice (cele trei) era
extrem de puţin numeroasă. Cum se explică atunci rezultatul? În primul rând prin
componenta absolut normală a factorilor care au influenţat o transformare atât de
profundă. Ce ar trebui să înţelegem prin romanizare? Fără pretenţia de a da un gen de
„ definiţie” se poate spune că romanizarea a fost, în primul rând, un proces de
culturaţie/aculturaţie prin care s-au adoptat forme superioare de cultură materială şi
de civilizaţie, inclusiv la nivelul a ceea ce noi numim drept spiritualitate. Desigur,
formele cele mai vizibile au fost la nivelul instrumentarului şi obiectelor de zi cu zi, a
modului de construire, a producţiei de bunuri, a exploatării unor resurse etc. Niciuna
dintre aceste elemente ale culturaţiei/aculturaţiei nu ar fi fost posibile în lipsa factorilor
purtători. Iar aceştia au acţionat absolut normal, în conformitate cu rolul şi rostul lor în
Dacia.

Factorii romanizării
Primul dintre factorii pe care-i amintim a fost elementul militar. Atât partea sa pasivă
(fortificaţiile) cât mai ales partea sa activă, trupele. Se ştie, de multă vreme, că în Dacia
au staţionat pe parcursul existenţei provinciilor peste 70.000 de soldaţi. Lista unităţilor
staţionate este extrem de lungă. În marea lor majoritate erau unităţi auxiliare celor două
legiuni – XIII Gemina şi V Macedonica. Aceste unităţi auxiliare dar şi cele două legiuni
au avut un rol imens în transformarea  fundamentală ce a avut drept rezultantă
romanizarea. În primul rând prin ceea ce numim astăzi drept recrutarea locală. Altfel
spus, soldaţii căzuţi în lupte sau din alte motive, cei lăsaţi la vatră au fost înlocuiţi cu
bărbaţi din rândul populaţiei locale. Nimeni nu şi-a pus problema aducerii unor britani,
gali sau din rândul altor populaţii, din rândul cărora se recrutaseră iniţial unităţile
auxiliare, în momentul în care se simţea nevoia completării golurilor apărute din varii
motive. Ca atrare într-o unitate, să zicem cohorta a II de hispani (cohors II Hispanorum)
în locul celor lasaţi la vatră sau a celor căzuţi nu se aduceau bărbaţi din provinciile
hispanice! Dincolo de faptul că încă din 107-109 existaseră chiar unităţi recrutate dintre
daci imediat după încheierea războaielor. Ştim, de pildă că a existat o cohortă a III-a de
daci (cohors III Dacorum). Logic trebuiau să existe, obligatoriu, prima şi a doua.Este
adevărat aceasta, cohorta a III-a nu a staţionat în Dacia. După cum mai ştim că, la un
moment dat a existat o cohortă a VI-a cea „ nouă” de al Cumidava (cohors VI Nova
Cumidavensium) ceea ce implică faptul că existau alte cinci unităţi şi faptul că era o
cohortă nouă, adică existase anterior alta mai veche.

Săpăturile arheologice în mediul militar roman au demonstrat, fără nicio îndoială,

prezenţa dacică. Iar prezenţa unor daci în cadrul unităţilor militare ale armatei romane
implica un serviciu militar de lungă durată (22 -25 de ani)  învăţarea, am spune
obligatorie, a comenzilor în limba latină, a modului de viaţă tipic, a folosirii
instrumentarului cotidian. Iar la final, obţinerea celei mai de preţ recompense, cetăţenia
romană pentru fostul soldat şi pentru familia sa în cazul în care avea o familie. Pe lângă
un gen de „pensie” sau, după caz a impropiretăririi cu un lot destul de mare. Al doilea
element demn de remarcat este apariţia şi dezoltarea unor aşezări civile pe lângă castrele
romane (kanabae în limbajul de specialitate) care au devenit, în timp, sate. O listă a celor
mai vechi sate româneşti de astăzi este foarte strâns legată chiar de existenţa fortificaţiilor
romane, iar acestea nu erau chiar puţine. Până acum cunoaştem cel puţin 107-108
fortificaţii certe. Să nu uităm că unităţile militare auxiliare aveau între 500 şi 1000 de
oameni! Adică tot atâţia purtători ai civilizaţiei romane tipic provinciale. Nu excludem
nici prezenţa legiunilor care au generat, cel puţin pentru Dacia apariţia a trei oraşe. În
primul rând cele două care au ajuns mai apoi Apulum (Alba Iulia) şi, mai apoi, după 160
Potaissa (Turda) Dacă adăugăm şi prezenţa unor foşti militari colonizaţi în zona Ulpia
Traiana tabloul începe să prindă contur.

Un al doilea element de bază au fost coloniştii. Ştim, cu siguranţă, că elementele

colonizatoare au venit în Dacia odată printr-un program (politică) oficial, fiind încurajată
de stat, dar n-au fost opriţi nici cei care au sosit „ pe cont propriu”. Prima măsură, cea
oficială a fost remarcată prin însăşi lăsarea la vatră şi fixarea celor care au locuit în zona
Ulpia Traiana, după cum trebuie amintiţi coloniştii aduşi din zona dalmată, specialişti în
minerit. Ultimii au fost cei care au creat nucleul aşezărilor de profil din zona auriferă.
Poate că şi în alte zone în care se exploatu diferite minereuri sau a carierelor de marmură,
piatră etc. Fără îndoială că şi-au găsit un bun loc de viaţă diferiţi meşteşugari sau
colonişti care au început exploatarea sistematică şi foarte modernă pentru acele vremuri a
pământului în aşa numitele „ferme agricole” (villa rustica). Ultimele trebuie văzute
inclusiv la nivelul prelucrării primare a produselor pământului. Altfel spus, unităţi de
microproducţie ce aveau ca scop deservirea pieţei, mai puţin subzistenţa proprietarilor.
Deci asiatăm la o deschidere a pieţei, o potenţare a producţiei agrare şi nu numai.