Un alt element, insuficient cunoscut astăzi, a fost 

urbanizarea. Adică a unei lumi total

necunoscute în Dacia înainte de cucerire. Apariţia şi mai apoi creşterea oraşelor a atras un
număr de locuitori printre care s-ar putea să fi existat şi autohtoni. Nu ştim exact care a
fost prezenţa dacică în mediul urban. Dar ştim că oraşele, ca fenomen tipic lumii romane,
au atras mase destul de importante de populaţie, atât ca mod de viaţă, cât şi pentru
oportunitîţile economice pe care le ofereau. Iar evoluţia oraşelor, cel puţin din punct de
vedere juridic, dacă nu şi economic, ridicarea la rangul de municipium sau în unele cazuri
chiar de colonia arată o evoluţie crescătoare a importanţei economice. Iar acordarea
rangului de colonia implica şi unele scutiri de taxe şi impozite. 

Oraşele, ca unităţi administrative, erau, în principiu, copii ale Romei, dispunând de

teritoriu propriu (un gen de mici oraşe-stat), de o lege de fundare şi funcţionare şi ofereau
posib ilităţi de afirmare reale. Nu mai pomenim aici faptul că lumea urbană a fost una
producătoare de marfuri şi o piaţă de desfacere pentru produsele lumii rurale. Or,
locuitorii de origine dacică în cazul în care s-au stabilit în oraşe aveau un anume statut
juridic, erau interesaţi să se „ topească” în lumea în care s-au stabilit. Cum am putea
explica, spre exemplu, adoptarea unor nume tipic italice – cele trei nume (tria nomina) în
mediul ne-militar, dar cu păstrarea unui element autohton? Sunt foarte mulţi care au un
prenume şi un nume de origine italică iar cel de-al treilea (cognomen) de origine dacică
sau de altă natură? Se ştie că până la 211 d. Hr. acest fenomen a fost destul de amplu.
După 211 odată cu legea prin care toţi locuitorii liberi ai imperiului au devenit cetăţeni,
fenomenul nu mai are aceiaşi amploare.

Autohtonii – şi nu doar în Dacia – îşi luau primele două nume după cele ale unor
imperatori (!) iar cel de-al treilea era cel din lumea din care făceau parte. Uneori se vede
că au renunţat la numele autohton, dar posesorii noii identităţi rămân, prin multe
elemente de viaţă cotidiană între vechea civilizaţie şi cea nouă. Uneori fenomenul este
vizibil şi în interiorul spaţiului pe care-l aveau fermele agricole. Evident, a fost pus în
evidenţă mai ales în cimitirele oraşelor sau a altor aşezări, odată cu adoptarea elementelor
de spiritualitate de tip roman. Monumentele funerare ne arată evoluţia unor nume iar
inventarul unora dintre morminte ne pun în evidenţă adevărata origine şi evoluţia
individului sau a familiei sale. Necopolele sunt adevărate „cărţi de identitate” din păcate
puţin cunoscute din  lipsa unor cercetări  de amploare şi mai ales de durată. Nici oraşele
nu sunt foarte bine cunoscute dat fiind faptul că fie sunt sub actualele aşezări – ceea ce
limitează drastic posibilităţile de cercetare-fie, cazul Ulpiei Traiana, lipsa fondurilor
împiedică dezvoltarea cercetării.  Penătrunderea şi răspândirea . lentătru cine are dubii în
privinţa romanizării sugerez o vizită la unul dintre cele ami importante puncte romane din
România:complexul roman de la Porolissum (la cca 12 km) de Zalău. Vor putea vedea,
cu ochii lor, atât elementele civilizaţiei de tip roman provincial cât şi prezenţa
autohtonilor în mediul roman. Nu mai pomenesc aici zeci de sate care se suprapun unor
situri de valoare mare! Dar, din nefericire tot necercetate.

Un ultim element pe care-l am în vedere în ceea ce se numeşte procesul de romanizare

este legat de pătrunderea şi răspândirea lentă a creştinismului. Un creştinism primitiv (în
sesnul de primar, începător!) care s-a răspândit în limba latină! Suntem singurul popor
neolatin care ne denumim instituţia de bază – biserica– după o construcţie tipic romană
(basilica) nu după formula derivată din limba greacă eclesia, formulă ce denumea
adunarea tuturor credincioşilor, cu sau fără existenţa unei clădiri dedicate cultului. De
altfel denumirile de bază ale elementelor cultului creştin derivă direct, fără intermediar,
din limba latină. Or, a predica, a face operă pastorală într-o limbă necunoscută unei
populaţii era ceva de-a dreptul absurd! O serie de descoperiri arheologice vin să
completeze elementele de limbă. În provinciile dacice sunt multe elemente tipice
saecolelor IV-V, de la monograma christică (chrismonul) la aşa numitele „vase cu peşte”,
de la micul instrumentar liturgic (linguriţe euharistice, cruciuliţe, vase liturgice) la
elemente de mobilier al unor locuri de cult, cum ar fi candelabrul – fragmentar – de la
Biertan cu celebra inscripţie „ ego Zenovius votum posui”. Nu mai amintesc aici multele
pietre tombale, şi nu numai, „creştinate”. Să mai spunem că expresia „ să-ţi fie ţărâna
uşoară” vine direct din limba latină (sit tibi terra levis)?

Că place sau nu romanizarea a fost un fenomen care a schimbat în provinciile dacice tot
sau aproape tot. A schimbat o lume înlocuind-o cu alta. În ultimă instanţă a dus la apariţia
unei romanităţi la limita dintre lumea barbară (germanică, slavă) şi cea greacă. Puţini ştiu
că la sud de provinciile Dacia elementul de civilizaţie de bază a fost cel grecesc! Romanii
nu numai că n-ar fi putut înlocui cultura şi civilizaţia elenă, dar nici măcar n-au încercat.
O problemă care persistă, dar care este falsă, este aceea a relaţiilor cu aşa-zişii „daci
liberi”. Am  ai spus-o:liber faţă de cine, faţă de ce? Numai că mulţi ingnoră faptul că în
mediul dacic „ liber” abundă atât instrumentar de tip roman, au existat pentru lungi
perioade de tip aşezări ale unor colonişti. Deci aşezări de tip roman în afara
„frontierelor”. Printre ele celebra aşezare de la Medieşul Aurit (Maramureş), aşezări pe
văile Crişurilor, pe Barcău etc. după cum au fost descoperite multe elemente ale
civilizaţiei romane în Moldova atât în mediul germanic al bastarnilor cât şi în cel
sarmatic. Altfel spus, influenţa romană nu s-a manifestat doar în teritoriul provinciilor.

Cât a durat acest proces pe care-l numim romanizare? Se afirmă că la 271/75 romanii au
abandonat teritoriile nord-dunărene. Parţial real, parţial fals. Real în ceea ce priveşte
retragerea unităţilor militare cantonate în spaţiul ardelean. Fals dacă privim prezenţa
militară la nord de Dunăre în Oltenia, Banat şi foarte probabil şi în Muntenia. Unii
privesc retragerea romană ca pe un gen de cataclism, o catastrofă. Nici vorbă de aşa ceva!
De altfel romanii s-au retras dintr-o zonă relativ liniştită, având nevoie de trupe în locuri
cu mult mai periclitate. S-au retras şi din zona occidentală în unele locuri, din Delta
Nilului etc. În unele din zonele din care s-au retras au revenit. În Dacia nu. Numai că
pentru teritoriile Banat-Oltenia-Muntenia prezenţa romană a fost pentru încă aproape 70-
80 de ani. Enumerarea „dovezilor” prezenţei romane este prea lungă pentru a fi
prezentată aici. Amintim numai şi faptul că în vremea lui Constantin cel Mare romanii au
mai construit un pod peste Dunăre, în zona de vărsare a Oltului, au costruit un drum
militar de peste 50 km, au refăcut un oraş etc. Ceea ce demonstrează, printre altele, că
teritoriile în cauză nu erau abandonate. După cum arată că nu au fost cedate unor
migratori. Faptul că, de pildă, fortificaţia romană de la Mehadia (Praetorium) a fost
refăcută după modelul tipic secolului al IV-lea vine să întărească prezenţa romană în
zonă, nu retragerea la sud de Dunăre. Mai sunt şi multe alte elemente din păcate
necunoscute şi mai ales neexplicate marelui public.

Momentul de criză a survenit abia odată cu marele atac hunic, dar şi atunci doar prin
despărţirea, pentru cca. 50-60 de ani de zona sud-dunăreană, nu prin pătrunderea
temuţilor călăreţi asiatici în spaţiul dacic. De altfel până astăzi cel mai sudic punct al
prezenţei hunice la noi este cel de la Simleul Silvaniei. Elementele de armament (mai ales
vârfuri de săgeţi) de pe linia Dunării, din anumite fortificaţii nu spun mare lucru.
Într-o încercare de concluzie putem spune că romanizarea a fost un proces istoric
ireversibil şi a avut profunzimea necesară creării unui nucleu al ceea ce a devenit, mai
apoi, poporul român.