Familia

Mircea și Mihail în bolnița mănăstirii Cozia

Radu I a avut doi fii: pe Dan, mai mare, cu doamna Ana și pe Mircea, cu doamna
Calinichia. P. P. Panaitescu[4] a afirmat: „Dan și Mircea nu erau fii din aceeași
căsătorie a tatălui lor.” Și mai departe: „Așadar Mircea și Dan nu erau frați
buni...numele primei soții a lui Radu , Ana, care a fost maica lui Dan vodă, iar
Calinichia era o altă persoană, a doua doamnă a lui Radu.” Asupra originii doamnei
Calinichia există mai multe păreri între istorici. Între principalele teze, sunt de
amintit următoarele.[5]

Se pare că Mircea a avut un frate mai mic, jupan Staico, menționat într-un singur
document de danie al domnitorului pentru mănăstirea Snagov; Staico dăruiește
mănăstirii satul Ciulinița de pe Buzău.[6]

Doamna Calinichia este a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei, potrivit unei
cronici sârbești târzii (din secolul al XVII-lea). Totuși, cea de-a patra fiică a
cneazului s-a căsătorit cu Nicolae de Gara în 1387.[7]
Doamna Calinichia este, în opinia lui Nicolae Iorga, o prințesă bizantină, pentru
că numele ei este grecesc și de la ea ar fi moștenit Mircea titlul de despot.[8] P.
P. Panaitescu argumentează că acest nume este unul monastic ortodox, iar Mircea
este despot în virtutea stăpânirii sale în Dobrogea.[9]
Doamna Calinichia este una și aceeași persoană cu doamna Ana, schimbându-și numele
în momentul călugăririi.[10]
Doamna Calinichia este originară dintr-o familie boierească din Oltenia, judecând
după întinsele moșii pe care le deține acolo.[5][11]
[necesită citare]Soția lui Mircea a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează pe
tabloul votiv de la schitul Brădet.

Știri directe asupra ascendenței acesteia nu au parvenit, însă prin interpretarea

altor documente, în care este înfățișată ca mare proprietară de terenuri lângă
lacul Balaton în Ungaria, majoritatea specialiștilor acceptă descendența acesteia
din familia de Cilly, de origine germană, venită în Ungaria din Carintia.[12][13]
Prin aceasta s-ar explica în plus anume afirmații în legătură cu înrudirea dintre
Mircea și Vladislav al II-lea Iagello, acesta din urmă căsătorit a doua oară cu Ana
de Cilly[14]. Cu regele polon Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie,
pornite de la Nicolae Alexandru[15]. [necesită citare]Doamna Mara a murit înainte
de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viață.

Pomelnicele mănăstirilor Tismana și Arnota menționează o a doua soție a lui Mircea,

doamna Anca.[16]

Mircea a avut mai mulți fii, căci - spun Ducas și Chalcokondil - „ducând o viață
liberală, a avut mulți copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se
lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie în 1418, moare în 1420.
Alți urmași, care au ajuns pe tronul Țării Românești, sunt Radu Praznaglava (d.
1427), Alexandru Aldea (d. 1436) și Vlad Dracul (d. 1447), acesta din urmă fiind
tatăl lui Vlad Țepeș. Un fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în
1417. În cronici mai sunt pomenite două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu
marele celnic Radić) și încă o fată, Arina (căsătorită cu sultanul Musa Celebi).
[17]

Dintre nepoții lui Mircea, fiii lui Dan I, sunt de amintit Dan al II-lea care va
ajunge să și domnească, Ioan aflat în 1397 la Ragusa și probabil Vlad Uzurpatorul.
Anumiți istorici îl consideră pe Vlad ca fiind fiul lui Radu, deci frate cu Mircea.
[18]

Originea supranumelui de „cel Bătrân”

Numele lui însemna „Mircea cel Vechi” (din bătrâni, din trecut), dar odată cu
evoluția limbii a ajuns să-și piardă sensul inițial, pentru că numele în sine s-a
păstrat neschimbat. Supranumele „cel Bătrân” (în slavonă: starîi) presupune, în
general, în limbajul de cancelarie medieval primul domnitor cunoscut cu acest nume.
Întrucât în Țara Românească nu se obișnuia numerotarea domnilor, ca în Occident,
Mircea a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-
lea și de Mircea Ciobanul, care a domnit în secolul al XVI-lea.[19]

Domnia lui Mircea

Mircea urcă pe tron după moartea fratelui său Dan, petrecută la 23 septembrie 1386.
El găsește Țara Românească în plin proces de dezvoltare datorită politicilor
înțelepte promovate de înaintașii săi și va continua consolidarea economiei,
armatei, administrației și Bisericii.[20][21]

Rezultatele obținute i-au permis să reziste tendințelor de expansiune ale Regatului

Ungar și ale Poloniei, care urmăreau în special controlul asupra gurilor Dunării și
să stăvilească forțele otomane aflate în plină expansiune în Balcani.[necesită
citare]

Politica internă
Mircea a stăpânit un teritoriu întins, pe care l-a organizat într-o formă
centralizată. L-a asociat la domnie pe fiul său cel mai mare, Mihail I, înainte de
27 decembrie 1391.[22]

Economia țării a fost întărită prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe,
prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite, precum și
prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine cu care încheie tratate și
privilegii în acest sens. S-au înființat noi surse de venit în urma deschiderii
minelor de aramă, în timp ce producțiile de cereale, animale și sare cresc.

Administrația a fost organizată centralizat, punându-se accentul pe sfatul boieresc

alcătuit în principal din dregătorii curții. De asemenea, se înmulțește numărul
funcționarilor însărcinați cu adunarea impozitelor și judecarea pricinilor și le
sunt stabilite clar jurisdicția precum și datele pentru strângerea dărilor.

Armata a fost organizată în „oastea cea mare”, alcătuită în principal din țărani,
și oastea cea mică sau curtea. Este de semnalat faptul că Mircea păstrează dreptul
de oaste asupra satelor scutite și se pare că reactivează această obligație pentru
ohabele create de domnii anteriori. În paralel, înzestrează armata cu arme[care?]
și întărește sau înființează cetăți în punctele strategice ale țării.

Mircea a ctitorit o serie de mănăstiri și biserici pe întreg cuprinsul țării, care

vor deveni în timp centre de cultură prin activitatea copiștilor și caligrafilor,
precum și prin crearea școlii de pictură religioasă și activitatea zugravilor
acestora. În 1401, mitropolitul Țării Românești a primit titlul de „exarh al
plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal.[necesită
citare]

Politica externă
Articol principal: Politica externă a lui Mircea cel Bătrân.

Sigismund de Luxemburg

Vladislav al II-lea al Poloniei

În timp ce organiza țara, Mircea a fondat și alianțe solide pentru a-și mări
șansele de a păstra independența țării. A păstrat relații strânse cu Sigismund de
Luxemburg, regele Ungariei, bazate pe interesul reciproc în lupta împotriva
extinderii Imperiului Otoman. Trebuie menționat faptul că Mircea a fost vasalul
regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraș, Amlaș și Banatul de
Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran și cetatea Bologa cu 18 sate[23]. Cu
toate că jurământul de credință nu s-a păstrat până în zilele noastre, aluzii la
existența acestuia se regăsesc în tratatul de ordin politic și militar între cele
două țări, încheiat la Brașov în 1395[24]. Tratatul încheiat la Brașov de Mircea
cel Bătrân cu regele Sigismund la 7 martie 1395 conține clauze reciproce pe picior
de egalitate: „Nos, Mirchya, vaivoda Transalpinus, dux de Fugaras et banus de
Zeuerin” - așa începe actul latinesc păstrat (în Arhiva Națională a Ungariei), care
amintește apoi de Sigismund: „a arătat față de noi osebita bunăvoință a maiestății
sale, de când ne-am cunoscut <precum și> prielnicul și prietenescul său
sprijin...”[25]

Domnitorul muntean a stabilit o alianță cu voievodul Petru Mușat al Moldovei încă

din 1389.[26] Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reușit în 1389 să
încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianță îndreptată împotriva
lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război
cu una din cele două țări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puțini
preciși. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi
cerut lui Mircea cetatea Licostomo (Chilia Veche),[27] relațiile dintre Ungaria și
Țara Românească se înrăutățesc. Pentru a contracara o eventuală campanie militară a
regelui ungar, domnul muntean reînnoiește în 1410 tratatul cu Polonia.[necesită
citare]

În 1400, Mircea l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul și l-a impus ca
domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman Mușat.[28] Până la moartea voievodului
muntean, relațiile dintre cele două țări au rămas cordiale.[necesită citare]

Mircea a mai întreținut relații de bună vecinătate și cu regii/țarii din sudul

Dunării.[29] În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar
fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia inițiativa și o alipește
Țării Românești în 1388.[30]

Conflictul cu Imperiul Otoman

Bătălia de la Nicopole. Miniatură din cronica lui Jean Froissart, 1398

Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor sale în
sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid I (zis și Ildîrîm
sau Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe însemnate (aprox. 40.000 de
soldați, după unii autori). Mircea bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de
soldați), neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de hărțuire.
În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10 octombrie 1394[31]), armata Țării
Românești înfrânge avangarda otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit
Rovine. Bătălia nu este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă
Argeș, pierde tronul și se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată de
către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă între
conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în scaun pe un anume
Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia în 1397, cu ajutor militar din
partea lui Sigismund de Luxemburg.[necesită citare]

În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la

cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor încoronate și o parte a
nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar. După câteva succese
minore, cruciada s-a încheiat lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25
septembrie. Oastea valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia
parte la șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.[necesită citare]

În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino[32] este descrisă bătălia de la

Nicopole: „Baiazet,...devastând Bulgaria, s-a apropiat de marginile Dunărei, către
Nicopole. Acolo i-a eșit înainte Sigmund Domnul Transilvaniei, și generalissimul
regelui Ungariei Sigismund, cu mulțime de oștire compusă din Unguri, Transilvani,
Germani și două mii nobili din Franța, cari veniseră cu comitele de Nevers în
ajutoriu. Dar Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta vărsare de
sânge a făcut, în cât a sfărâmat cu totul oștirile aliate, și Sigmund abia a scăpat
cu o barcă pescărească.” Este de menționat că Dionisie Fotino îl denumește pe
Mircea cu numele Mircea I Bassarab, „carele s'a făcut deplin domnitor al Țerei
Muntenesci, adecă atât peste cele 13 județe (împreună cu al Brăilei) cât și peste
cele 5 ale Banatului Craiovei de peste Olt.”(Dionisie Fotino, op. cit. p. 16).

Mahomed I
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400, Mircea cel Bătrân
zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se întorceau peste Dunăre din
expediții de jaf în Transilvania.

Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau Timur cel
Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de anarhie în Imperiul
Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună cu regele maghiar o campanie
împotriva turcilor. În 1404 Mircea a reușit să se impună din nou drept conducător
peste Dobrogea. Mai mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman
și l-a ajutat, prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să devină
sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și alți
pretendenți (în 1416 pe Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe șeicul Bedr-ed-
Din). În anul 1409 Musa a venit în Țara Românească, fiind primit de Mircea. În anul
următor, cu ajutor de la domnul român și de la despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici,
forțele lui Musa au învins pe cele ale fratelui său Soliman (Suleiman), ucis după
ce fugise de pe câmpul de luptă. La 17 februarie 1411, Musa era proclamat sultan la
Edirne (Adrianopol).[33]

Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă oponenții și

plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.[necesită citare]

Sfârșitul domniei
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul domniei (1415
sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care recunoștea libertatea Valahiei
în schimbul unui tribut anual de 3.000 de piese de aur. Totodată, domnul român a
fost obligat să trimită turcilor un fiu ostatic drept garanție.

Mircea cel Bătrân a încetat din viață la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la
ctitoria sa de la Cozia, la 4 februarie același an. La domnie a urmat fiul său
Mihail I, asociat încă din 1408.[necesită citare]

„Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de
către istoricul german Leunclavius,[34] Mircea a domnit peste Valahia timp de 32 de
ani. Pe plan intern, domnitorul s-a dovedit un bun gospodar, prin măsurile
economice înțelepte pe care le-a luat, și un adevărat creștin, lăsând în urma sa
mai multe locașe de cult. Pe lângă succesele militare, Mircea a fost un strălucit
diplomat, atât în relațiile cu Ungaria și Polonia, cât și cu Imperiul Otoman,
căruia i-a determinat o bună bucată de timp situația internă.[35] Reușind să
împiedice în mod eficient expansiunea otomană în nordul Dunării, Mircea cel Bătrân
devine o figură proeminentă a luptei creștinilor din Balcani.[necesită citare]

Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân

Teritoriile stăpânite de Mircea cel Bătrân

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404)
Granițele Valahiei s-au schimbat deseori până la mijlocul secolului al XVI-lea,
însă în timpul domniei lui Mircea Țara Românească a ajuns la întinderea teritorială
maximă din Evul Mediu: de la Olt în nord la Dunăre în sud și de la Porțile de Fier
în vest până la Marea Neagră în est.
Titulatura domnească prezentă în actele rămase de la Mircea cel Bătrân poate oferi
o cronologie aproximativă a întinderii teritoriale valahe, căci, potrivit
istoricului Anca Ghiață, „o cronologie strictă a stăpânirii Țării Românești ținând
seama numai de prezența sau absența unor formule în titulatura domnitorilor nu
poate fi unicul criteriu în deslușirea realităților istorico-teritoriale”. Pentru a
completa imaginea de ansamblu, trebuie cercetate și actele de danie, dovezile
arheologice, cronicile (cu precădere contemporane) etc.

Cel mai lung titlu al lui Mircea apare din 1406 până la sfârșitul domniei sale, sub
forma: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios și binecinstitor și de Hristos
iubitor și autocrat, Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu
darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a
părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și
Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe
toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”.

Banatul de Severin
Mircea este și domn al Banatului Severinului (din 1388/9). Într-un document din 20
iunie 1400 Severinul nu mai apare în titulatura lui Mircea, însă, doar pe baza
acestui fapt, nu se poate concluziona cu certitudine că banatul i-ar fi fost luat
înapoi de către regele Ungariei. De-a lungul stăpânirii lui Mircea în această
parte, s-au succedat o serie de bani: boierii Stănilă, Radul, Dragomir, Drăgan și
Aga. Aceștia se pare că erau dregători militari, cu atribuții administrative și
judecătorești locale[36]. La sfârșitul anului 1406, la Severin a avut loc o
întâlnire între Mircea și Sigismund de Luxemburg. „Întâlnirea dintre Sigismund și
Mircea - a presupus P. P. Panaitescu- trebuie să fi fost în legătură și cu
instalarea comitelui florentin în Banat și întărirea Orșovei la marginea Țării
Românești”.

De remarcat faptul că pentru început acest teritoriu a fost lăsat cu neîncredere

sub stăpânirea lui Mircea. Din 1388 și până în 1393 au continuat să existe bani de
Severin numiți de regele ungar[37], însă aceștia rezidau în Banatul Timișoarei.
După bătălia de la Rovine, convingându-se că poate lăsa cu încredere feudele
ardelene și Banatul de Severin sub cârmuirea lui Mircea, Sigismund suspendă funcția
de ban de Severin. Această situație va dura până la 1428.[38]

Podunavia
Titlurile purtate de Mircea cel Bătrân conțin și Podunavia: „ Io Mircea mare
voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și
domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către
părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului
Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia..." Localizarea Podunaviei în
zona Timocului a fost susținută și în lucrări recente[39][40] În Timoc trăiau mulți
români ceea ce explică utilizarea titlului de Podunavia de către unii domnitori
munteni din secolele următoare. Tradiția populară a reținut construirea Mănăstirii
Coroglași în Timoc de către Mircea cel Bătrân.

Amlașul și Făgărașul

Ducatele Amlaș și Făgăraș

Întocmai ca și în cazul Banatului de Severin, profitând de scurta anarhie din
Regatul Ungar, Mircea a preluat Amlașul și Făgărașul în virtutea vechiului drept de
moștenire de la Vladislav I. Sigismund de Luxemburg le-a lăsat sub stăpânirea
vasalului său, deși cu neîncredere până la bătălia de la Rovine.

Cele 12 documente date pentru Țara Făgărașului permit să se stabilească granițele

acestei feude: în nord Oltul (Mircea se intitulează într-un act: „domn al Țării
Făgărașului până la Olt”), în sud se învecina cu Țara Românească. Cel mai vestic
sat menționat în documente este Scoreiul (1391), însă P. P. Panaitescu nu exclude
ca și Porumbacu să fi făcut parte din Țara Făgărașului, ținând seama de elementele
de relief care puteu constitui granița de est a feudei[41]. Pe aceleași baze,
granița estică a fost stabilită cu aproximație pe culmile ce despart Țara Oltului
de Țara Bârsei (Munții Perșani, Munții Codlei). Cele mai estice sate menționate în
documentele păstrate sunt Cuciulata, Dopca și Fântâna.

Se constată o unificare a administrației, stării sociale, bisericii și dărilor din

Țara Făgărașului cu cele din Țara Românească. Boieri munteni stăpâneau moșii în
Făgăraș, la fel cum boieri locali, români, primiseră și ei danii acolo de la
domnitorul Țării Românești. Cu toate acestea, Sigismund de Luxemburg, ca senior,
își păstra toate prerogativele stăpânirii pe teritoriul ducatului făgărășean. Spre
exemplu, în 1397 dă porunci și ține scaun de judecată pe când se afla în Făgăraș.

Amlașul este și el bine delimitat în două acte din 1366 și 1383. Ultimul indică
următoarele hotare: muntele Berch, Apoldul de Sus, râul Hepsich zis Virdupatec,
râul Amlaș, Firthysdorf (dispărut), râul Wecherd, Saporcha (Topârcea), muntele
Nykusberg sau Mikloshege, Chirna voda, satul Feketeviz (Săcel), apa Chirvod
Olachorum, râul Kisyrval, semita Olachorum, șanțul boilor zis Tysgrad, râul
Bidenbach și satul Varalya (Orlat). Așadar acest domeniu cuprindea cinci sate
românești (Săliște, Galeș, Vale, Sibiel și Cacova) și castelul Amlaș.

Ducatul Făgărașului, ca și Amlașul, nu avea legături bune ori directe cu Țara

Românească, astfel încât, pentru trimiterea corpurilor de oaste, Mircea trebuia să
apeleze la voievodul Ardealului și să tranziteze pe teritoriul stăpânit de acesta.

Cetatea Bran
Cetatea Bran i-a fost oferită lui Mircea de către Sigismund în 1395. Va rămâne sub
stăpânirea Țării Românești până în timpul lui Mihail I, când, pe 7 iunie 1419, în
urma numeroaselor proteste ale brașovenilor împotriva castelanilor munteni, cetatea
este luată înapoi de regele ungar.[42]

Cetatea Bologa
Între 1399 și 1410 Mircea cel Bătrân a mai stăpânit în Ardeal și cetatea Bologa.
Aceasta i-a fost acordată de către regele Sigismund fie după lupta de la Nicopole,
fie în preajma lui 1398. Există o singură mențiune documentară a acestei stăpâniri,
datând din 23 ianuarie 1399.[43][44]

Granița dinspre Moldova

În privința graniței dintre Moldova și Țara Românească (sectorul dintre Carpați și
Prut) au existat două teorii de-a lungul timpului. Prima dintre ele considera că
ținutul Putnei a aparținut Munteniei, în timp ce a doua, larg acceptată de către
istorici în ziua de azi,[45] considera că încă din timpul lui Mircea granița se
afla pe Milcov și Siret.

Mircea cel Bătrân - litografie publicată de Dimitrie Papazoglu în anul 1891 după
fresca din Biserica Domnești - Târgoviște
Prima teorie avea ca argumente mai multe mențiuni istorice. În 1408, Alexandru cel
Bun acordă un privilegiu negustorilor din Liov în care menționează că acei care vor
merge către Țara Românească vor plăti taxă „la graniță, la Bacău... vama de
graniță, fie la Bacău, fie la Bârlad” (traducerea lui B. P. Hasdeu).[46] Prin
urmare nu numai Putna, dar și Tecuciul și Covurluiul erau sub stăpânirea domnului
muntean. De asemenea, în 1482, potrivit cronicarului Ureche, pe 10 martie voievodul
Ștefan cel Mare a luat cetatea Crăciunei, cu ținutul tot, din mâinile muntenilor,
alipindu-le Moldovei. Mai mult, o interpolare ulterioară cronicii lui Ureche arată
că în 1475 „aducând și pre ai săi boieri și oameni de cinste de au vorovit și au
tocmit, de au despărțit din Milcovul cel Mare, o parte de pârâu ce vine pre lângă
Odobești și trece de dă în apa Putnei și până astăzi este hotarul țării Moldovei și
al Țării Românești acel pârâu ce se desparte din Milcovul cel Mare. Iară mai
înainte au fost având țările amândouă pricină, că Țara Românească vrea să fie
hotarul său până în apa Trotușului, iar moldovenii nu-i lasă, până au vrut Dumnezeu
de s-au tocmit așa”.

P. P. Panaitescu a analizat aceste argumente în monografia sa dedicată lui Mircea

cel Bătrân, demontându-le și dovedind că granița se afla pe Milcov.

În primul rând observă că Hasdeu a tradus greșit cuvântul slavon краи prin graniță
în loc de margine. În lumina acestei corecturi, istoricul precizează că în acele
vremuri vămile se plăteau mai ales în târguri. Bacăul și Bârladul fuseseră alese ca
târguri de margine, întrucât nu mai erau alte asemenea așezări până la granița
munteană (Galați nu era încă târg). În continuare prezintă câteva documente
moldovenești care indicau stăpânirea moldovenească în acele ținuturi încă din
vremea lui Alexandru cel Bun.

Referitor la pasajele din Grigore Ureche, precizează că acesta a scris în secolul

al XVII-lea, în vreme ce letopisețele slavone contemporane nu pomenesc nimic despre
luarea ținutului din jurul Crăciunei, ci numai a cetății înseși. Mai mult, acest
act este de fapt o recuperare a fortificației aflată pentru scurtă vreme sub
stăpânire munteană, întrucât la 1473 Ștefan își avea staroștii săi la Crăciuna.

În legătură cu ultimul fragment citat din cronica lui Ureche, Panaitescu o

socotește doar o interpolare târzie, lipsită de suport: în 1423, Alexandru cel Bun
întărește, printr-un act, trei sate de pe Putna unui boier. În 1435, boierul
moldovean Petre Hudici stăpânește seliștea Lumineni pe Milcov. La acestea se pot
adăuga numeroase documente din aceeași perioadă care indică precis stăpânirea
Moldovei asupra ținutului Putnei.

La final, Panaitescu face o referire la tratatul din 1475 între Ștefan cel Mare și
Matei Corvin, în care se vorbește despre „granițele țării Moldovei cu Țara
Românească după vechile limite și datine [...] statornicite de Ștefan I al Moldovei
și Vlad Transalpinul și apoi [...] conform privilegiilor încheiate de ambe părți de
voievozii Alexandru și Mircea”. Cum Mircea și-a întins stăpânirea către părțile
tătărești abia în 1404, istoricul concluzionează că granița dintre Moldova și Țara
Românească în vremea domnitorului muntean a rămas aceeași: pe Milcov.

Spre părțile tătărăști

După 1404 Mircea își extinde stăpânirea și la nordul gurilor Dunării, cuprinzând
cetatea Licostomo. În lumina ultimelor cercetări, nu mai poate fi vorba despre o
identitate între acest port și Chilia, ci despre o așezare individuală, aflată în
preajma Vâlcovului și a Peripravei.[45] Granițele aproximative au fost stabilite de
către P. P. Panaitescu[47] astfel: în vest Prutul, în nord pădurile basarabene
(lăsând astfel lagunele în stăpânirea lui Mircea), în est Marea Neagră (până undeva
în zona limanelor Sasic ori Șagani - Albei).

Dobrogea

Inscripție în limba greacă din 1409, descoperită la Silistra: „Io Mircea, marele
voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.
În 1388, în timpul conflictului dintre armatele otomane ale lui Ali bei și cele
creștine ale țarului Șișman și ale despotului Ivanco, Mircea trimite trupe muntene
care ocupă unele cetăți dobrogene, însă acțiunea acestora este respinsă de către
otomani. Însă, după plecarea oștii turcești, în anul următor, Mircea reușește să
cucerească toată Dobrogea, cu cetatea Silistrei.[48][49]

Mircea păstrează organizarea locală (dovadă -existența funcționarilor cu titlul

balcanic de chefalia)[50] însă va face donații de pământ dobrogean boierilor săi și
mănăstirilor.[51] Chefalia este un termen de origine greacă, însemnând „căpetenie”,
care pe teritoriul Silistrei era cel ce conducea o unitate teritorial-
administrativă.

Sub stăpânirea voievodului muntean (intitulat în acte despot al țării lui

Dobrotici),[52] comerțul dobrogean va cunoaște prosperitatea economică, dovadă
fiind numeroasele tezaure monetare aparținând lui Mircea ori lui Petru Mușat,
găsite la Niculițel, Enisala și Ecrene.[50] Deosebit de activitatea comercială
efectuată pe mare, economia locală se baza pe bogăția oilor și a peștelui.[53]

Mircea pierde Dobrogea cel mai probabil după înfrângerea de la Nicopole (1396),
însă o recuperează în 1404 cu ajutorul lui Sigismund de Luxemburg. Puține știri
există în legătură cu victoria din 1404, anume doar o scrisoare a regelui ungar din
același an, în care menționează despre „frumoasele izbânde dobândite de voievodul
Valahiei împotriva turcilor, cu ajutor trimis din partea regelui”[54]. În 1409,
Mircea respinge un nou atac al otomanilor lângă Silistra, fapt menționat într-o
inscripție comemorativă în limba greacă descoperită în acest oraș: „Io Mircea,
marele voievod și domn a toată Ungrovlahia, a izbăvit [Dârstorul de turci]”.[55]

Dobrogea va fi pierdută din nou de către Țara Românească în 1420, la doi ani după
moartea lui Mircea, reintrând de câteva ori, temporar, în componența Țării
Românești până în 1428.[56]

Populația și clasele sociale

Lipsa oricărei mențiuni istorice nu lasă să se întrevadă numărul locuitorilor din
Țara Românească din vremea lui Mircea. Prin raportare la perioada ulterioară, a lui
Vlad Țepeș, istoricii au estimat acest număr la 4-500.000[57]. Populația era mai
deasă în zona fertilă a Dunării și a bălților apropiate, lângă marile târguri, și
mai rară în Bărăgan și zonele acoperite de păduri (codrii Vlăsiei, Teleormanul).
Din documentele mănăstirilor se constată existența unui număr important de sate în
zona podișului Mehedinți, în Argeș, Vâlcea și Gorj. Nu în ultimul rând, zone
consistent populate au fost și văile principalelor râuri din partea centrală și
estică a țării (Dâmbovița, Prahova, Slănic, Teleajen, Buzău) precum și malul mării.

Potrivit cronicarului bizantin Chalkokondyl, muntenii din vremea lui Mircea erau în
majoritate țărani, ocupându-se cu păstoritul. Principalele orașe de atunci (Argeș,
Târgoviște, Severin, Bistrița, Buzău, Târgu Jiu, Râmnic, Câmpulung, Pitești,
Russenart, Giurgiu, Brăila, Turnu) erau legate de drumuri pentru negustori și
cărăuși. Principalul drum comercial al vremii era cel dintre Bran și Brăila, pe
ruta Târgoviște - Târgșor - Gherghița - Valea Ialomiței - Orașul de Floci. Orașele
se aflau în proprietatea domniei, care le administra prin intermediul unui vornic
domnesc, un pristav pentru iarmaroace, un birar și un folnog.[58] Orășenii se
ocupau mai mult cu agricultura, judecând după felul dărilor lor. Totodată, aici se
regăseau și negustorii localnici.

Proprietarii de pământuri cu drept de moștenire, care aveau sate sau oameni pentru
a le lucra, formau clasa boierilor. Aceștia erau datori domnitorului cu serviciul
militar și erau puși în dregătorii. Pământurile lor erau păstrate în familie
generație după generație, dacă nu erau vândute către altă spiță de boieri. În acest
caz, trebuia plătită către domnie o sumă care ajungea chiar până la jumătatea
valorii moșiei vândute.[59] Pe o treaptă inferioară se situau cnezii (sau
moșnenii), oameni liberi care-și lucrau singuri pământul. Și în cazul vânzării, și
în cazul moștenirii, către domnie trebuia plătită darea calului (un cal, sau un cal
și o cupă) pentru confirmarea stăpânirii în continuare asupra pământului de către
cumpărător ori moștenitor.[60] Aceasta arată că domnul era de fapt proprietarul
superior al pământurilor. O categorie aparte a proprietarilor de pământ erau
mănăstirile. Ele primeau danii din partea voievodului, uneori cu ohabă (imunitate,
anume nici un dregător domnesc nu avea voie să-și exercite drepturile acolo sau să
impună ceva; uneori oamenii de pe acele moșii erau scutiți de oaste - nu însă în
timpul domniei lui Mircea). În vremea lui Mircea, ohaba a fost rară în rândul
boierilor, însă în timp, fiind de cele mai multe ori un drept ereditar și fiind
acordată din ce în ce mai mult ca răsplată, aproape toate familiile boierești au
ajuns să aibă scutiri, ceea ce a slăbit puterea armată ca și mijloacele de răsplată
de care dispunea domnul.[61]

Șerbii erau agricultorii datori să muncească pe moșia pe care se aflau, pentru

boier. Aceștia aveau dreptul să-și schimbe stăpânul, nefiind legați de glie.[62]
Ultima clasă socială era cea a robilor țigani. Aceștia erau datori să execute munci
grele ori speciale (scoaterea sării din mină etc.) și să furnizeze domniei o
dajdie.[63]

Viața economică
Moneda. Schimburile în natură
În timpul lui Mircea, monedele erau folosite mai ales de către străini și
negustori. În țară, tranzacțiile se făceau însă preponderent în natură. Spre
exemplu în 1440, deci la peste douăzeci de ani de epoca voievodului muntean,
ieromonahul Dorotei cumpără șase vii, plătind în schimb cu 3100 de vedre de vin. Se
cunosc cazuri în care pentru cumpărarea moșiilor au fost dați cai, boi și chiar „un
caftan de îmbrăcăminte”.[64]

Moneda Țării Românești era ducatul de argint. În vremea lui Mircea cel Bătrân s-au
emis mari cantități de monedă având un număr însemnat de sigle diferite. Pe fiecare
dintre acestea pe lângă legenda obișnuită, era trecută câte o literă, pentru a
putea identifica meșterul monetar care le-a bătut. Ducații de tipul I au pe avers
stema dinastică a domnitorului, iar pe revers un coif pe care se află acvila
valahă. Ducații de tipul al II-lea au pe avers stema dinastică a lui Mircea,
timbrată cu un coif peste care se află stema țării, iar pe revers reprezentarea lui
Mircea în costum bizantin, cu lancea în mâna dreaptă și globul crucifer în mâna
stângă. Pe lângă aceste tipuri de ducați, realizați din argint, a fost bătută și o
serie redusă din aramă amestecată cu argint.

A fost emisă de asemenea și monedă măruntă, numită ban, care prezintă pe avers
stema dinastică timbrată cu un coif pe care stă acvila valahă, iar pe revers o
cruce cu brațe egale despicate, cu un număr divers de globule în fiecare cartier.

Costin C. Kirițescu consideră că în timpul lui Mircea au fost bătute și monede

mărunte de bronz pentru a circula în Dobrogea.[65]

În timpul domniei lui Mircea moneda românească a cunoscut o devalorizare, în

paralel cu dezvoltarea vieții economice. Aceasta s-a datorat în parte
intensificării schimburilor monetare și a emisiunii mari aflată în circulație,[66]
dar mai ales efortului financiar pe care voievodul muntean a trebuit să îl facă în
contextul conflictelor cu otomanii.[67]

Agricultura
Paralel cu producția internă de cereale (grâu, mei, ovăz, orz) și legume, care erau
pentru consumul intern sau mergeau la export peste Dunăre, Țara Românească importa
din Ardeal importante cantități din aceste produse. De cele mai multe ori erau
încheiate înțelegeri ori tratate comerciale potrivit cărora se obțineau scutiri de
vamă. Se obișnuia ca rezervele de cereale și legume boabe să fie depozitate în
grânare subpământene, construite astfel încât apa de ploaie să nu pătrundă la ele.
Morile, în majoritate de apă, erau răspândite în toată țara și reprezentau un
privilegiu care aparținea mănăstirilor, boierilor sau domnului. Acesta din urmă
trebuia să acorde permisiunea sa pentru a putea fi înființată o nouă moară.

Alături de aceste produse, în Țara Românească se mai produceau cantități însemnate

de vin și fructe, livezile de nuci și alți pomi fiind des pomenit în actele de
proprietate.

Cea mai mare bogăție agricolă o reprezentau însă turmele de animale și produsele
rezultate din exploatarea lor. Se creșteau boi, vaci, cai, oi, porci precum și
albine. Pieile de vite, brânzeturile, ceara și mierea de albine erau exportate în
cantități însemnate. Ultimele două produse ajungeau până la Raguza și Ancona. De
asemenea se exporta și mult pește, aflat din belșug în râurile și bălțile Țării
Românești.

Mircea a acordat privilegii păstorilor români din Ardeal pentru ca aceștia să poată
să-și pască oile în munții din Țara Românească și să se folosească de pajiștile și
bălțile din țară nestingheriți. Chiar și în cazul unui război între cele două țări,
satele păstorilor români erau protejate de către un boier trimis special.[68]

Ocnele și minele
Sarea și arama extrasă din mine au reprezentat o sursă însemnată de venit. Ocnele
reprezentau un bun al domniei, fiind concesionate și zeciuite. Cea mai importantă
ocnă era cea de la Ocnele Mari, lângă Vâlcea. Sarea se exporta mai ales în sudul
Dunării, de unde se adunau astfel venituri importante. Vlad Dracul mărturisește
despre cetatea Giurgiu că „nici o piatră din acest castel nu e, care să nu fi
costat pe tatăl meu [Mircea] un bolovan de sare”, ceea ce demonstrează cum singură
vânzarea sării a fost de ajuns pentru ca acea cetate să fie ridicată.[69]

Mircea a avut inițiativa să înființeze o mină de aramă la Baia de Aramă cu puțin

înainte de anul 1392. Zeciuiala provenită de aici a fost dăruită mănăstirii
Tismana, care o comercializa sau o utiliza la manufactura produselor specifice
(clopote, sfeștnice etc.). Arama sau obiectele realizate din aceasta erau exportate
în Ardeal și alte zone (spre exemplu, cetatea Caffa a cumpărat trei clopote de
aramă în 1419).

Legăturile comerciale cu Ardealul, Polonia și țările transdunărene

Privilegiu comercial acordat de Mircea brașovenilor (1413)

Țara Românească întreținea legături comerciale intense cu Ardealul, în special cu
orașul Brașov. Cel mai important drum comercial, pe care brașovenii erau obligați
să-l urmeze, făcea legătura între Bran și Brăila, trecând prin Cetatea Dâmbovița,
Rucăr, Câmpulung, Târgoviște și Târgșor. Ei mai puteau opta ca destinație finală
pentru portul Orașului de Floci. Din Ardeal se importau produse industriale, în
special arme, și erau aduși meșteri specializați (arhitecți, zidari, meșteri de
sulinare și heleștee etc.). În schimb Țara Românească exporta mai mult produse
agricole. Vămile erau plătite de către negustori numai în cazul mărfurilor
exportate (adică cele cu care plecau în Ardeal). Acestea erau la Bran în cazul
Brașovului și la vadul Oltului pentru Sibiu, ultima dăruită mănăstirii Cozia. În
timp ce brașovenii aveau voie să-și desfacă produsele în partea răsăriteană a
țării, sibienilor le revenea apusul.[70]

În contextul acestor schimburi se remarcă existența privilegiilor comerciale

amănunțite. Acestea stabileau vămile și cuantumul lor pentru diverse categorii de
produse, drepturile și îndatoririle negustorilor, precum și eventualele scutiri de
plată. Cele mai importante privilegii comerciale privind Ardealul sunt:

Privilegiul regelui Sigismund de Luxemburg pentru mănăstirile Vodița și Tismana

(1419) prin care erau scutite de vamă la ieșirea din Ardeal[71]
Privilegiul regelui Sigismund pentru brașoveni (1395),[72] care îl înnoia pe cel al
regelui Ludovic cel Mare (1358)[73]
Privilegiul voievodului Știbor al Ardealului pentru brașoveni (1412),[74] confirmat
de
Privilegiul lui Mircea pentru brașoveni (1413), redactat în două exemplare, slavon
(6 august)[75] și latin (25 august)[76], care mai conținea alte prevederi
suplimentare.
Mircea inițiază în vremea sa legăturile comerciale cu Polonia și Liovul. Pentru a-i
atrage pe negustorii polonezi, domnitorul muntean le acordă la început scutire de
vamă (cu excepția celei din Târgoviște), urmând ca sumele cuvenite să fie plătite
din visteria sa. Totodată, negustorii lioveni sunt lăsați liberi să-și desfacă
orice marfă oriunde în țară. Singura condiție impusă era ca domnul să aibă dreptul
de a cumpăra primul, pentru nevoile curții. Acestea au fost stabilite prin
privilegiul comercial din 1403.[77] În 1409 Mircea acordă un nou privilegiu[78]
prin care condițiile se schimbă întrucâtva. De această dată domnul are dreptul de a
cumpăra primul chiar și de la negustorii care sunt doar în trecere prin Târgoviște,
vama din acest oraș este precizată (tricesima, adică una din treizeci), sunt
menționate mărfurile aduse și se interzice exportul argintului.

Țara Românească întreținea schimburi comerciale și cu țările de peste Dunăre,

precum și cu statele italiene (mai ales Genova și Veneția), ale căror negustori își
ancorau vasele în portul Licostomo. De la aceștia din urmă Țara Românească importa
mărfurile orientale (stofe scumpe, mirodenii, parfumuri etc.) și exporta ceară,
miere, blănuri, etc.[79]

Vadurile de peste Dunăre erau la ostrovul Lopatna (lângă Brăila), Orașul de Floci,
Dârstor, Giurgiu, Șiștova, Nicopole, Țimbru și Calafat-Vidin (punct esențial în
comerțul cu Raguza). În toate aceste puncte se aflau schele pe ambele maluri ale
fluviului. Comerțul sud-dunărean s-a intensificat după cucerirea Bulgariei de către
turci.[80]

Este de menționat faptul că Mircea interzice prin dispozițiile sale să fie luate
despăgubiri de la compatrioții negustorilor datori, precum era obiceiul în evul
mediu.[81]

Administrația
Prin titlul său, Mircea avea conștiința că este un domnitor și stăpânitor ortodox,
ales de Dumnezeu și uns de Biserica Răsăritului.[82] Prin această formulare era
subliniată și independența țării, căci domnitorul fusese pus pe tronul său de către
singur Dumnezeu, prin hotărârea adunării elective, nu de vreun alt rege sau
împărat.[83] Titlul nu cuprinde însă și realitățile politice ale epocii, fiindcă
Mircea nu stăpânește ca un autocrat absolut, ci ca un domnitor respectat, care ține
seama de datini în deciziile sale, luate cu ajutorul boierilor din sfat.

Domnul era apărătorul supușilor săi (comandantul oștilor, împărțitorul suprem de

dreptate) și cel spiritual al țării, ca și ctitor de lăcașe pentru înălțarea de
slujbe. El adună, prin funcționarii săi, veniturile domniei (așadar ale statului)
și are inițiative întru „ridicarea țării”: tratate comerciale, batere de monedă,
înființarea minelor etc. Ca și senior feudal între boieri, avea privilegiul de
dominium eminens (stăpân peste toate pământurile țării). În relațiile externe,
domnul reprezenta țara față de suveranii străini.

Toate aceste prerogative erau exercitate în limitele datinilor și cu sprijinul și

aprobarea sfatului domnesc. Astfel, în hrisoave și tratatele comerciale externe ale
lui Mircea sunt precizate numele boierilor consultați, ca și garanție a consultării
sfatului.

Dregătoriile
Sfetnicii domnești dețineau cele mai importante poziții în administrație. În timpul
lui Mircea, în documente sunt pomenite minim șase și maxim unsprezece dregătorii,
apărute cu preponderență sub influență bulgară.[84] Dregătorii îl urmau pe voievod
prin țară și îndeplineau funcția de consilieri și martori ai acestuia. Prin
atribuțiile lor zilnice, ei alcătuiau o curte legată strâns de persoana
domnitorului.

Prima mențiune a unei dregătorii (vornicia) în Țara Românească datează din 4

septembrie 1389.
Vornicul este cel mai înalt dregător al țării, fiind trecut întotdeauna în capul
listei de boieri din hrisoave.[85] El era judecătorul și șeful curții.

Banul (de Severin) îndeplinește funcția unui dregător militar, cu drept de judecată
locală, care execută și poruncile administrative ale domnului.

Logofătul ține socotelile domniei, scrie hrisoavele mai importante și pune pecetea
pe toate acestea. El coordonează activitatea grămăticilor.

Vistiernicul se îngrijește de veniturile și plățile domniei.

Spătarul, pe lângă faptul că poartă sabia domnească la ospețe și ceremonii, este și

șeful oștii în timpul războiului.

Stolnicul se îngrijește de mesele domnești.

Paharnicul, numit inițial picernic, varsă de băut domnitorului.

Comisul are în administrație grajdurile domnești.

Alte dregătorii menționate în hrisoavele lui Mircea sunt cele de pivnicer, pitar și
namestnic.