INTRODUCERE

Potenţialul de resurse (primare şi derivate) al Terrei rămâne permanent în

urma trebuinţelor generând o stare continuă de tensiune între acestea.
Majoritatea specialiştilor au definit această tensiune prin raritate, iar
perceperea ei şi lupta pentru a o atenua se face prin intermediul economiei,
care trebuie să răspundă la o serie de întrebări (probleme economice
fundamentale), precum: „Ce producem?”, „Cât producem?”, „Cum
producem?” şi „Pentru cine producem?” Astfel, economia studiază
comportamentul uman în activitatea de utilizare a resurselor rare (limitate,
insuficiente), cu întrebuinţări alternative, pentru atingerea obiectivelor dinainte
stabilite. Ea trebuie să aibă drept caracteristică fundamentală şi ghid principal
eficienţa.
Activitatea economică reprezintă mijlocul pentru a atinge aceste obiective
*

prestabilite de către oameni, iar pentru a descoperi principiile (regulile) care o

guvernează în timp şi spaţiu, aceasta este analizată de ştiinţa economică.
Ştiinţa economică nu ne oferă norme obligatorii pentru viaţa economică, ci
ne dă posibilitatea de a lua deciziile economice în deplină cunoştinţă de cauză,
ne arată care sunt posibilele căi de urmat pentru rezolvarea problemelor
economice cu care ne confruntăm, alegerea, însă, ne stă la dispoziţie, funcţie
de o serie de factori (context etc.).
Ştiinţa economică are caracter pozitiv atunci când facem o radiografiere a
vieţii economice înconjurătoare , descoperind ce este economia şi care sunt
**

legile care o guvernează, respectiv, caracter normativ atunci când ne arată

cum ar trebui să fie acţiunile economice ale oamenilor.
Sintagma „Nu există nimic mai practic decât o teorie bună” aparţinând
renumitului matematician şi filosof Henri Poincaré simbolizând faptul că o
teorie bună trebuie să se regăsească în practică, de unde îşi trage originea, ne
arată şi faptul că sensul de deplasare este dinspre caracterul pozitiv (ceea ce
este economia), către cel normativ (cum ar trebui să fie aceasta). Când cele
două ipostaze se vor suprapune în sensul punerii economiei pe făgaşul ei
normal, înseamnă că teoria economică şi-a demonstrat viabilitatea, aceasta
arătând o dată în plus faptul că economia are atât caracter teoretic, cât şi
practic.

*
Activitatea economică reprezintă un proces complex ce reflectă comportamentele şi deciziile oamenilor
privind atragerea şi utilizarea resurselor economice în vederea producerii, circulaţiei, repartiţiei şi consumului
de bunuri, în funcţie de nevoile şi interesele economice.
** Scopul radiografierii vieţii economice înconjurătoare este de a stabili diagnosticul şi de a lua, în
consecinţă, măsurile ce se impun pentru însănătoşirea economiei.
 Microeconomia (l.gr.“mikros” = mic) studiază procesele şi fenomenele
economice la nivelul firmei (agentului economic), considerată ca fiind celula
de bază a oricărei economii naţionale.
Piaţa, cererea, oferta, preţul constituie preocupări ale microeconomiei.
Microeconomia nu studiază doar comportamentul producătorilor şi al
consumatorilor, ci pe baza acestora explică şi funcţionarea generală a
sistemului economic în ansamblul său.
Spre deosebire de macroeconomie, microeconomia arată cum funcţionează
fiecare piaţă, cum aleg producătorii şi consumatorii şi cu ce consecinţe.
Aceasta se face prin analiza modului în care se formează preţurile şi cum se
determină cantităţile care vor fi vândute sau cumpărate.
Analiza microeconomică s-a dezvoltat odată cu marginalismul şi cu teoria
neoclasică.
Macroeconomia (l.gr.“makros” = mare) studiază procesele şi fenomenele
economice la nivel agregat (global), adică la nivelul tuturor agenţilor
economici dintr-o ţară.
Macroeconomia vizează agregarea comportamentelor individuale ale
agenţilor economici la nivelul întregii economii, ca şi efectele globale care
rezultă (şomaj, inflaţie, dezechilibrul schimburilor economice externe etc). În
aceeaşi măsură, pune accent pe comportamentul reglator al puterii publice,
respectiv politica sa economică.
Analiza macroeconomică are drept obiect de cercetare economia naţională
în întregul ei. Dezvoltarea teoriei macroeconomice moderne este în bună
măsură rezultatul cercetărilor întreprinse de John Maynard Keynes, teoriile
sale fiind un punct de referinţă în domeniu . Termenul de macroeconomie nu
*

apare decât în 1933, fiind datorat economistului norvegian Ragnar Frisch,

primul laureat al Premiului Nobel pentru economie (1969).
Dintre mărimile agregate contemporane, cele mai semnificative sunt:
cererea globală, oferta globală, indicele general al preţurilor, venitul naţional,
şomajul, inflaţia, deficitul bugetar, soldul balanţei de plăţi externe şi datoria
externă etc.
Mezoeconomia* se găseşte la interferenţa dintre microeconomie şi
*

macroeconomie şi are ca domeniu principal de analiză un sector de activitate

*
Cartea lui John Maynard Keynes intitulată „Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a
banilor” apărută pentru prima dată în anul 1936, reprezintă încă punctul de cotitură către noua înţelegere a
ştiinţei economiei prin regândirea rolului guvernului în societate, respectiv folosirea de măsuri fiscale şi
monetare pentru temperarea efectelor adverse ale recesiunilor, crizelor şi boom-urilor economice.
Mezoeconomia, neologism propus de Stuart Holland (1975).
**
a economiei (primar, secundar, terţiar, cuaternar) , o ramură de activitate *

(petrol, educaţie, sănătate, etc.), o regiune administrativ - teritorială, ca şi

unele grupuri care formează agregate organizate instituţional (sindicate,
partide, asociaţii, corporaţii etc.).
Mondoeconomia** este componenta ştiinţei economice care studiază
relaţiile economice internaţionale (formate pe baza diviziunii internaţionale a
muncii), legităţile care le guvernează, mecanismele fundamentale şi instituţiile
corespunzătoare acestora. Ea cercetează problemele globale care vizează
resursele naturale, problema alimentară, demoeconomică, protecţia mediului şi
pe cea a relaţiilor economice internaţionale care apar în diferitele sfere ale
vieţii economice internaţionale, incidenţele acestora asupra economiilor
naţionale şi a celei mondiale.
Importanţa economiei politice este strâns legată de studierea, de analiza
profundă a esenţei fenomenelor şi proceselor economice, a conexiunilor şi
interdependenţelor lor, a realităţilor vieţii economico - sociale. În acest sens,
economia politică are, în primul rând, ca orice altă ştiinţă, o importanţă şi o
utilitate cognitivă. În al doilea rând, ea are o importanţă şi utilitate
informativă, indicând căile şi mijloacele ce trebuie folosite pentru a face ca
activitatea economică să fie cât mai eficientă. În strânsă legătură cu aceasta se
află rolul economiei politice de a furniza baza ştiinţifică pentru elaborarea şi
înfăptuirea politicii economice. Economia politică trebuie să preceadă politica
economică, furnizând idei pe baza cărora oamenii politici să găsească soluţii
practice. Poate fi menţionată importanţa şi utilitatea economiei politice ca
ştiinţă formativ - educativă.
Cursul de economie politică contribuie la cunoaşterea şi înţelegerea vieţii
economice, la identificarea tehnicilor de investigaţie ştiinţifică. În acest
context, profesorul Virgil Madgearu lega posibilităţile şi virtuţile viitoarei
conduceri democratice în ţara noastră de pregătirea temeinică şi
multidisciplinară a membrilor societăţii, considerând că pe lângă pregătirea lor
strict profesională, este necesară dezvoltarea conştiinţei cetăţeneşti, a
sentimentului solidarităţii şi voinţei de a construi: „Dacă o democraţie nu
creşte generaţiile noi, în aşa fel încât să le facă destoinice să gândească, să
judece, să observe şi mai ales să aibă interes pentru treburile publice, este
ameninţată în existenţa ei”.
*
Sectoarele de activitate ale economiei sunt: sectorul economic primar (agricultura, silvicultura, pescuitul,
industria extractivă); sectorul economic secundar (industria prelucrătoare, construcţiile şi lucrările publice);
sectorul economic terţiar (prestări de servicii în învăţământ, bănci, asigurări, cercetare, transport, distribuire
etc.); sectorul economic cuaternar (a luat fiinţă odată cu dezvoltarea noilor servicii: informatică, învăţământ
superior, cercetare ştiinţifică şi tehnologică etc.).
Mondoeconomia cuprinde totalitatea economiilor naţionale.
**
 Ţinând cont că nu există reţete prefabricate, general aplicabile pentru
obţinerea succesului, rolul economistului constă în găsirea soluţiilor
*

eficiente din punct de vedere economic, social şi ecologic la problemele

cu care se confruntă economia, depăşind greutăţi, precum: insuficienţa
resurselor, birocraţie, indisciplina subordonaţilor, insuficienţa legislativă
etc.

 Profesiunea de economist presupune o pregătire superioară (care în condiţiile economiei de piaţă

trebuie să îmbine nevoile societăţii cu progresul educaţional), o acumulare şi ordonare sistematică a
noilor cunoştinţe, o cunoaştere temeinică a realităţilor economico - sociale, precum şi o mare
răspundere faţă de soarta oamenilor, faţă de actuala şi viitoarea societate. Astfel, fiind confruntat cu
probleme de alegere raţională, beneficiind de gândire şi acţiune practică, de capacitate de
anticipaţie, de înţelegere şi transformare, economistul se adaptează la schimbările din viaţa
economică, găsind, cu uşurinţă, calea alegerii înţelepte.
 1. ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Introducere:

Ca ştiinţă a activităţii eficiente şi a optimizării legăturilor dintre diverse

activităţi specifice, ştiinţa economică a fost şi este confruntată cu numeroase
probleme în asigurarea echilibrului dintre nevoile de consum ale omului care sunt
nelimitate cantitativ şi ca diversitate şi resursele de satisfacere a lor care sunt rare
şi limitate.
Făcând o retrospectivă asupra evoluţiei ştiinţei economice am abordat
etimologia termenului economie politică, subliniind faptul că bazele teoretice ale
economiei politice au fost puse de marii economişti clasici, în lucrările lor
fundamentale. De asemenea, am prezentat cele patru faze mai importante pe care
le-a parcurs ştiinţa economică în evoluţia sa de-a lungul timpului.
Demersul a continuat cu trecerea în revistă a evoluţiei obiectului de studiu
al economiei politice de-a lungul timpului şi a valenţelor inconfundabile ale
acesteia precum şi a locului şi rolului deosebit al economiei politice şi, în acest
context, importanţa cursului de economie politică.
Pornind de la faptul că prin intermediul cunoaşterii economice ştiinţifice se
trece de la cunoaşterea prin simţurile noastre, la elaborarea de concepte economice
şi la înţelegerea fenomenelor economice, ajungându-se la formularea de idei, teze,
teorii în domeniul economic pe calea raţiunii, am considerat necesar să prezint
principalele metode şi procedee folosite în ştiinţa economică.

Obiective:

 Cunoaşterea şi înţelegerea obiectului de studiu al economiei politice, al

rolului acesteia în a atenua tensiunea dintre nevoile variate şi nelimitate şi
resursele de satisfacere a acestora care sunt rare, limitate. În acest scop sunt
prezentate principalele faze de evoluţie a ştiinţei economice, valenţele
disciplinei, metodele şi procedeele folosite în ştiinţa economică.

Cuprins:
1. Ştiinţa economică ………………………………………………..……………........5
1.1.Obiectul şi metoda ştiinţei economice ……………………………………...6
1.1.1. Retrospectivă asupra evoluţiei ştiinţei economice …………………..6
1.1.2. Obiectul de studiu al economiei politice ………………...…………12
1.1.3. Metode de cunoaştere economică ştiinţifică …………….…………14
 1.1. OBIECTUL ŞI METODA ŞTIINŢEI ECONOMICE

1.1.1. RETROSPECTIVĂ ASUPRA EVOLUŢIEI ŞTIINŢEI

ECONOMICE

Termenul de Economie Politică a fost utilizat pentru prima dată în perioada

1

mercantilistă (1615) de către francezul Antoine de Montchréstien de Vatteville

2

în lucrarea sa “Traité d’Economie Politique” („Tratat de Economie Politică”),

scrisă pentru Louis al XIII-lea, suveranul de atunci al Franţei.
Bazele teoretice ale economiei politice au fost puse de marii economişti
clasici: Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say, John Stuart Mill, în
lucrările lor fundamentale . Ulterior, alţi remarcabili economişti şi-au adus
3

contribuţia la ridicarea acestei ştiinţe pe noi trepte de cunoaştere.

Anglo - saxonii recurg la termenul de Economics pentru a denumi
Economia, iar latinii la cel de Economie politică . 4

Ştiinţa economică a evoluat de-a lungul timpului, parcurgând patru faze mai
importante şi anume:
o faza preştiinţifică, începând din antichitate şi durând până în secolul al
XVIII - lea;
o faza constituirii propriu - zise a ştiinţei economice, între anii 1750 -
1870;
o faza descoperirii şi elaborării principiilor sale teoretice
fundamentale, 1870 - 1930 şi
o faza contemporană, de adâncire şi extindere a teoriei economice
(din 1930 până în prezent).
Prima fază (preştiinţifică) a fost marcată de gândirea economică a lui
Aristotel şi Platon, a stoicilor şi epicurienilor, care în studiile lor politice au
abordat şi problemele vieţii economice din punct de vedere al unei aristocraţii ce
se confrunta cu o clasă de negustori în ascensiune.
Aristotel (384 - 322 î.Hr.) - filozof grec, unanim apreciat ca fiind cel mai
mare gânditor al antichităţii, în scrierile sale, a definit pentru prima dată
economia ca ştiinţă a bogăţiei şi a adus contribuţii importante la teoria valorii
(sesizând pentru prima dată cei doi factori ai mărfii - valoarea de întrebuinţare şi
valoarea de schimb), a preţurilor şi a monedei.
Dintre lucrările cu caracter economic, reprezentativ face parte: „Politica”.
Platon (427 - 347 î.Hr.) - filozof şi scriitor grec, fondatorul Academiei
ateniene, stăruie asupra unor fenomene social - economice precum: diviziunea
muncii, funcţiile banilor, organizarea statului etc. El poate fi considerat
precursor al teoriei nominaliste a banilor. Printre lucrările cu caracter economic
pe care acesta le-a elaborat putem cita: „Republica” şi „Banchetul”.
1
Termenul de Economie politică provine de la grecescul “Oikonomia” format la rândul său din trei cuvinte: “oikos” -
casă, gospodărie economică, “nomos” - lege şi “polis” - cetate, stat. Aceasta înseamnă legile (regulile) administrării
cetăţii.
2
Unele studii indică anul 1613 drept dată pentru prima utilizare a termenului de „Economie Politică”.
3
Este vorba despre Adam Smith: „Avuţia naţiunilor. Despre sistemele de economie politică”; David Ricardo: „Despre
principiile economiei politice şi ale impunerii”; Jean Baptiste Say: „Tratat de economie politică”; „Curs de economie
politică” (în şase volume); John Stuart Mill: „Principiile economiei politice”.
4
Profesorul american Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (în anul 1970) consideră că termenii
Economie Politică şi Economics au acelaşi conţinut, primul fiind tradiţional, iar al doilea actual, modern, fiind rezultatul
unui proces ce a parcurs mai multe etape.

Gândirea economică din Evul Mediu a fost legată de concepţia creştină a

scolasticilor cu privire la existenţă şi etică. Este vorba de teoria preţului just şi
a incriminării ratei înalte a dobânzii. Astfel, în perioada de sfârşit a epocii
feudale, în scrierile unor gânditori ai vremii - Toma d’Aquino (secolul XIII) şi
Nicolaus Oresmus (secolul XIV) au fost abordate şi idei de natură economică,
cum ar fi: „preţul just” care să permită recuperarea cheltuielilor ocazionate de
aducerea bunurilor la piaţă, intervenţia statului în viaţa economico - socială,
munca aducătoare de bogăţie, originea şi funcţiile banilor etc.
Toma d’Aquino (1225 - 1274) referindu-se la muncă, consideră că aceasta
îmbracă două forme: fizică (brută) şi intelectuală (nobilă), explicând astfel
împărţirea societăţii în structuri sociale.
Fertilizarea ideilor lăsate moştenire de Antichitate şi de Evul Mediu a dus la
apariţia incipientă a teoriei economice. Denumirea de „mercantilism” , dată
acestei teorii economice dominante, reflectă politica economică de aşezare a
comerţului în centrul activităţii economice, considerându-se că banii de aur şi
argint (în general metalele preţioase) constituie forma ideală a bogăţiei sociale,
iar balanţa comercială activă asigură afluxul crescând al unei asemenea bogăţii
spre ţările în cauză.
Denumirea de „mercantilism” apare pentru prima dată în lucrările lui Adam
Smith, care notează: „Progresul diferit al opulenţei în diferite epoci şi naţiuni a
dat ocazia apariţiei a două sisteme diferite de economie politică, cu privire la
îmbogăţirea oamenilor - sistemul comerţului sau sistemul mercantil şi sistemul
agriculturii”.
Limitele gândirii economice mercantiliste au constat, între altele, în
exagerarea rolului banilor şi confundarea acestora cu bogăţia sau cu capitalul; s-
a cercetat mai ales circulaţia mărfurilor ignorându-se rolul esenţial al producţiei,
aceasta deoarece ei susţineau că profitul se creează în comerţ. Metoda de
cercetare a fost cea descriptivă, motiv pentru care gândirea economică
mercantilistă a fost dominată de empirism.
În condiţiile crizei gândirii economice mercantiliste, se pregăteau bazele
teoretice pentru o nouă paradigmă în gândirea economică, respectiv pentru
trecerea la liberalismul economic clasic.
A doua fază (1750 - 1870) a fost inaugurată de apariţia unui nou curent de
gândire, care a mutat analiza bogăţiei din sfera circulaţiei în cea a producţiei.
Această nouă orientare s-a referit, mai întâi la agricultură, sub impulsul
fiziocraţilor în frunte cu François Quesnay (1694 - 1774), iar apoi şi la industrie,
5

sub influenţa şcolii clasice engleze.

Denumirea de fiziocraţi derivă de la cuvintele physis (natură) şi kratos
(putere), ceea ce evidenţiază esenţa liberală a concepţiei lor despre societate şi
libertatea de mişcare a individului, recunoaşterea atotputerniciei legilor
„naturale”, respectiv obiective, după care se mişcă societatea.
 5 
François Quesnay (1694 - 1774), medic şi economist clasic burghez, considerat întemeietorul şcolii fiziocrate
şi unul dintre fondatorii economiei politice ca știință.
Prin tabloul economic al lui Quesnay (1758), fiziocraţii au descoperit
interdependenţa dintre activităţile economice, pe care Leon Walras avea s-o
regăsească pe alte baze mai târziu. Formulând raporturile dintre principalele
clase sociale (clasa productivă, clasa proprietarilor, clasa sterilă) , ei au degajat 6

un echilibru al dimensiunilor globale pe care keynesienii aveau să-l studieze şi

dezvolte cu începere din 1936. Şi tot ei au adoptat o metodă de analiză , pe care 7

avea s-o reia economistul Leontieff în secolul XX.

Teoria despre „produsul net” elaborată de fiziocraţi a reprezentat un progres
al gândirii ştiinţifice prin referirea la mobilul activităţii economice, combătând
astfel ideea mercantilistă falsă, potrivit căreia originea profitului ar fi în sfera
comerţului.
Fiziocraţii au considerat că plusul de produse, respectiv de valoare peste
cheltuielile făcute, poate fi creat numai în producţie şi numai în singura ramură
de bază - agricultura.
Cu toate că fiziocraţii recunoşteau utilitatea tuturor ramurilor producţiei
materiale, numai agricultura crea produs net; industria era considerată ramură
sterilă, deoarece doar prelucrează materia primă oferită de agricultură şi, ca
atare nu poate crea „produs net”.
Limitele curentului fiziocrat sunt următoarele:
a. Clasa producătoare de produs net, chiar dacă în cadrul activităţilor acesteia
includem, pe lângă agricultură, şi pescuitul şi mineritul, nu poate fi redusă
doar la aceste ramuri, mai ales în condiţiile în care industria îşi etala tot mai
mult realele performanţe economice, inclusiv în sfera profitabilităţii;
b. Renta din agricultură nu este numai un dar al naturii, ci şi rezultatul
dezvoltării societăţii umane;
c. „Teoria fiziocrată, după care buna stare a societăţii atârnă exclusiv de
mărimea venitului net, este unilaterală. Şi îndemânarea şi dexteritatea
meseriaşilor şi industriaşilor contribuie la sporirea avuţiei naţionale, ca şi
activitatea agricultorilor”.
Şcoala clasică engleză reprezentată în principal de Adam Smith (1723 -
1790) - economist, profesor de filozofia moralei la Universitatea din Glasgow,
unul din întemeietorii economiei politice clasice, David Ricardo (1772 - 1823)
- economist englez, fiu al unui agent de bursă (broker) şi John Stuart Mill
(1806 - 1873) - economist şi filozof englez, ultimul în linia marilor economişti
clasici.
Caracteristicile esenţiale ale şcolii clasice engleze sunt următoarele:
a. O viziune statică asupra preţurilor. Adam Smith adopta pe plan filozofic
teoria valorii muncă după care bunurile au valoarea muncii cuprinsă în ele şi
pe care posesiunea lor o menţine. Valoarea de schimb tinde să coincidă - în
concepţia sa - cu salariul, renta şi dobânda, necesare pentru obţinerea bunului
respectiv.
6
Clasa productivă , în care sunt incluşi doar fermierii care cultivă pământul şi care plătesc proprietarilor de pământ
arendă şi avansează, în totalitate cheltuielile de producţie;
Clasa proprietarilor alcătuită din suverani, nobili şi toţi cei care încasează dijme sau alte impozite în natură;
Clasa sterilă, formată din ceilalţi cetăţeni, îndeosebi meşteşugari, comercianţi etc., care creează bunuri utile, dar nu
produce produs net.
 Quesnay a inaugurat tradiţia analizei capitalului din punct de vedere al părţilor sale componente materiale şi
7 

valorice, care îmbracă forma concretă de avansuri iniţiale şi avansuri anuale.

David Ricardo, la rândul său, exclude renta funciară, care pentru el era doar o
urmare a preţului produsului. El pune accentul pe muncă, faţă de care
subordonează capitalul.
b. Viziunea dinamică se întemeia pe:
 principiul prudenţei enunţat de Thomas Malthus, după care, în absenţa
unor frâne, populaţia are tendinţa să crească în proporţie geometrică, iar
mijloacele de subzistenţă - într-o progresie aritmetică;
 legea randamentelor descrescânde ale terenurilor cultivabile, din ce în ce
mai reduse;
 principiul acumulării, care sporeşte capitalul comunităţii şi permite o
dezvoltare a producţiei ca sursă a profitului şi a altor forme de venit, prin
investiţii;
c. Fondatorii şcolii clasice engleze se conduc, după ceea ce Alfred Marshall a
numit sistemul libertăţii economice. Ei consideră că, într-un anumit cadru
instituţional, mecanismul impersonal al pieţei permite armonizarea cea mai
bună a intereselor individuale.
Împotriva şcolii clasice engleze aveau să apară reacţii doctrinare. Începând din
1820, concepţiile asupra proceselor şi fenomenelor economico - sociale se
confruntă, dar explicarea realităţii şi conceptualizarea ei se află în scădere. Se
asistă la o puternică înflorire a celor mai diverse „isme”: intervenţionismul lui
Sismondi, industrialismul lui Saint Simon şi al discipolilor săi, sistemul noţional
de economie politică al lui Friedrich List (1789 - 1864), socialismul utopic al lui
Fourier şi Proudhon, liberalismul optimist al lui Frederique Bastiat (1801 - 1890)
etc. Este perioada denumită de către economistul francez Raymond Barre, epoca
economiei romantice, sentimentale şi chiar pasionale, în care Joseph Schumpeter
(1883 - 1950) a identificat existenţa atât a elementului mistic şi naţional, cât şi a
celui social şi istoric.
Cea de-a doua fază este deosebit de importantă deoarece a dus la apariţia
ştiinţei economice. Un loc important în apariţia şi constituirea economiei politice
ca ştiinţă l- a avut economistul francez Jean Baptiste - Say (1767 - 1832), care a
publicat în 1802 „Tratatul de economie politică. Cercetare despre modul cum
se produce, se repartizează şi se foloseşte bogăţia”, iar în anii 1828 - 1830 un
„Curs de economie politică ” în şase volume.
În cea de a treia faz ă a evoluţiei sale (1870 - 1930) ştiinţa economică este
aşezată pe fundamente noi. Această perioadă a fost dominată de trei şcoli
economice: Şcoala de la Viena, Şcoala de la Lausanne şi cea de la Cambridge.
ŞCOALA DE LA VIENA. Cu toate că nu s-a impus chiar de la început, teoria
marginalistă a valorii a avut o arie largă de răspândire, remarcându-se îndeosebi
sub forma calculului marginalist, ca tehnică de lucru, ca instrument de analiză.
Promotorii teoriei utilităţii marginale sau finale s-au constituit în două curente:
unul denumit şcoala psihologică sau şcoala de la Viena şi altul cunoscut sub
denumirea de neomarginalism sau şcoala matematică, în care utilitatea finală
serveşte ca postulat pentru cercetarea economico - matematică.
ŞCOALA DE LA LAUSANNE, a cărei principală contribuţie rezidă în
formularea teoriei echilibrului general, a definit interdependenţa generală a
mărfurilor, produselor şi pieţelor factorilor de producţie (pieţele
producătoare de servicii - pentru a folosi expresia lui Walras) şi a arătat că
legătura lor e asigurată, pe de o parte, prin acţiunea întreprinzătorului, care
cumpără factori de producţie şi vinde bunuri şi servicii, iar pe de altă parte, prin
faptul că încasările totale provenind din toate vânzările de factori de producţie
trebuie, în concurenţă pură şi în echilibru, să egaleze încasările totale obţinute prin
vânzarea tuturor bunurilor de consum.
De remarcat că la noţiunea de interdependenţă se adaugă cea de echilibru.
Walras şi Pareto, cei doi conducători ai şcolii - definesc condiţiile unui echilibru
stabil, adică pentru care există forţe ce compensează automat devierile şi tind să
restabilească starea iniţială.
Italianul Pareto a optimizat echilibrul economic general, astfel încât el să
exprime bunăstarea membrilor unei colectivităţi. Acest optim a fost pus însă în
umbră de concepţia sa privind inegalitatea oamenilor şi a veniturilor acestora,
inegalitate ce „este inerentă în societăţile organizate”. După opinia lui Pareto, în
aceste societăţi statul nu se poate afla decât în mâinile unei elite, chiar în cazul
Constituţiilor democratice.
„Ierarhiile nefiind niciodată stabile - afirma el în continuare - istoria societăţii
umane este în mare măsură istoria succesiunii aristocraţilor”.
ŞCOALA DE LA CAMBRIDGE a evoluat în jurul lui Alfred Marshall (1842 -
1924) spre elaborarea teoriei echilibrului parţial. În cea mai mare parte a cazurilor,
modelul echilibrului parţial se aplică asupra firmelor de dimensiuni medii ce
funcţionează în industrie. Importanţa acestora nu e atât de mare încât să
influenţeze asupra restului economiei şi a mărfurilor particulare ce nu absorb decât
o mică parte a cheltuielilor globale ale cumpărătorilor.
Cea de a patra fază a evoluţiei ştiinţei economice - aceea de aprofundare şi
extindere în epoca contemporană - a început în 1930 şi continuă şi în prezent.
Ştiinţa economică contemporană nu respinge contribuţiile marilor economişti de la
sfârşitul secolului trecut şi din secolul nostru. Totodată, ea dezvoltă şi completează
analiza economică cu elemente şi aspecte noi.
Una din direcţiile importante de dezvoltare a ştiinţei economice în condiţiile
contemporane este trecerea de la analiza microeconomică la cea macro şi
mondoeconomică. Analiza macroeconomică a primit un impuls esenţial din partea
lui Keynes, a cărui lucrare fundamentală („Teoria generală a folosirii mâinii de
lucru, a dobânzii şi banilor”), apărută în 1936, vizează determinarea cât mai
completă şi exactă a variaţiilor venitului global.
O altă direcţie importantă a evoluţiei ştiinţei economice contemporane o
constituie concurența imperfectă. În timp ce economiştii perioadei anterioare
porneau cu preponderenţă de la ipoteza concurenţei complete şi perfecte între
agenţii economici, analiza economică de după 1930 este consacrată cu predilecţie
situaţiilor de concurenţă imperfectă.
În anul 1933, Joan Robinson a publicat lucrarea “Economics of Imperfect
Competition”, în care a fost dezvoltată ideea că monopolul, mai mult decât
concurenţa, constituie ipoteza pentru studiul pieţelor şi preţurilor. De asemenea,
Edward Chamberlin publică în acelaşi an (1933) “The Theory of Monopolistic
Competition”, în care este analizat fenomenul diferenţierii produselor.
 O contribuţie de seamă o are François Perroux care prin lucrările sale asupra
efectului de dominare (“Economie appliquée”, 1948) a făcut un pas înainte
referitor la studiul pieţelor şi preţurilor în funcţie de inegalităţile şi asimetriile ce
se manifestă în relaţiile economice.
Tot mai mulţi autori moderni elaborează studii dinamice, care ţin seama de
rolul şi importanța timpului în viața economică şi retranşează legăturile ce se
stabilesc periodic între fenomenele economice. În acest sens merită a fi subliniată
contribuţia economiştilor suedezi. Din 1934, Myrdal a dezvoltat în “L’équilibre
monetaire” analiza anticipărilor şi a introdus distincţia între ex - ante şi ex - post,
adică definiţia cantităţilor economice „în termeni proiectați la începutul unei
perioade” şi respectiv „în termeni de măsură făcuți la sfârşitul perioadei
analizate”. Lundberg, în “Studies in the Theory of Economic Expansion” (1937)
şi Lindall în “Studies in the Theory of Money and Capital” (1939), au utilizat
analiza secvențială ce indică schimbarea unei situaţii în alta şi a explicat procesele
de ajustare a variabilelor economice în timp.
În timp ce statica nu studiază decât poziţia finală a echilibrului şi rezultatelor
forţelor economice în acţiune, dinamica secvenţelor analizează jocul acestor forţe
şi desfăşurarea lor de la o perioadă la alta.
Dezvoltarea analizei dinamice a contribuit la explicarea fluctuaţiilor ce n-au
putut fi integrate până atunci în sistemele de echilibru static. Această explicaţie s-a
construit la confluenţa teoriei macroeconomice a venitului global şi a teoriei
dinamice.
Spre deosebire de economiştii din perioda anterioară care au luat venitul global
ca ceva dat şi constant, economiştii contemporani studiază variaţiile venitului şi
componentelor sale în strânsă legătură cu teoria creşterii economice.
Una din ramurile teoriei economice care a cunoscut recent o dezvoltare
deosebită este cea a optimismului economic şi bunăstării.
Analiza de optimalitate constă în luarea în considerare a diverselor alternative
şi adoptarea deciziei ce răspunde cel mai bine obiectivelor preconizate. Ea îşi
propune să asigure eficienţa maximă a alocării şi utilizării resurselor.
Determinarea soluţiilor optime este facilitată de utilizarea tehnicilor
matematice ale programării liniare sau neliniare.
Învăţămintele degajate de evoluţia îndelungată a ştiinţei economice universale
cu privire la rolul stimulator al pieţei libere, învăţăminte confirmate de rezultatele
obţinute de S.U.A. şi alte ţări occidentale în anii ’80 ai secolului trecut, au extins şi
întărit tendinţele liberale, antiintervenţioniste în economiile naţionale. În acest
spirit, au loc şi reformele economice din ţările central şi est - europene ce se află în
tranziţie spre economia de piaţă.
Avertizând că nu există un singur model satisfăcător al economiei de piaţă,
Robert Dahl, unul din cei mai apreciaţi politologi americani, preciza: „Într-o
anumită măsură, fiecare model este expresia condiţiilor şi a unei istorii naţionale
unice sau, în orice caz, care sunt departe de a fi generale”.
La rândul său, cunoscutul economist american, J.K.Galbraith, într-un studiu
recent, intitulat semnificativ „Goana spre capitalism” atrăgând şi el atenţia că
„nu există reguli generale după care să te poți conduce” în trecerea la economia
de piaţă, arată, în acelaşi timp, că pentru realizarea acestui obiectiv „trebuie să
găsim sistemul care îmbină în cel mai bun mod cu putință acțiunea motivată
social şi cea motivată prin mecanisme de piață”. El îndeamnă la înfăptuirea
tranziţiei în etape bine gândite şi chibzuite, ţinându-se seama de situaţia reală a
economiei ţării şi nu de dorinţe subiective.

Test de autoevaluare 1.
Care sunt fazele pe care le-a parcurs știința economică de-a lungul timpului și ce
le-a marcat?

1.1.2. OBIECTUL DE STUDIU AL ECONOMIEI POLITICE.

Iniţial, în condiţiile nediferenţierii ştiinţei economice, obiectul de studiu al

economiei politice se identifică cu cel al ştiinţei în cauză în ansamblul ei. Dacă la
început el se limita la producţia agricolă, cu timpul a fost extins la producţie în
ansamblu şi mai departe la circulaţia, repartiţia şi consumul avuţiei. Este
semnificativ, în acest sens, că extinderea treptată a sferei preocupărilor teoretice
şi-a găsit expresia în denumirea unor lucrări de bază ale fondatorilor economiei
politice clasice şi în problematica tratată. Dar concepţia clasicilor privind obiectul
de studiu al economiei politice s-a dovedit a fi deficitară, deoarece lăsa în afara
câmpului de investigaţie serviciile, cele care, în perioada actuală, în ţările
dezvoltate economic, deţin mai bine de jumătate din produsul naţional, şi, deci, nu
se poate face abstracţie de ele.
Deficitar s-a dovedit a fi şi curentul marxist, apărut la mijlocul secolului al
XIX- lea, atunci când reducea obiectul de studiu al economiei politice la
raporturile sociale de producţie, raporturi generate în legătură cu desfăşurarea
procesului reproducţiei sociale.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, obiectul de studiu al economiei politice a fost
orientat în mod deosebit spre schimbul de mărfuri, cu accent pe trebuinţele umane
şi pe utilitatea economică. În strânsă legătură cu aceasta, numeroase şcoli
economice şi curente de gândire au plasat consumul în centrul vieţii economice,
imprimând teoriei economice o pronunţată nuanţă psihologică, subiectivă.
Alături de aceste concepţii, în secolul al XX-lea, s-a afirmat opinia după care
economia politică este ştiința opțiunilor raționale şi eficiente. Punctul de pornire
al acestei concepţii îl constituie realitatea că trebuinţele de consum ale omului sunt
nelimitate cantitativ şi ca diversitate, în timp ce resursele de satisfacere a lor sunt
rare şi limitate. Ca urmare, se impune compararea şi comensurarea nevoilor de
consum cu resursele şi satisfacerea selectivă prioritară a unora dintre primele în
funcţie de secundele pe baza analizei costului de oportunitate, adică a comparării
câştigului şi pierderii, determinate de satisfacerea prioritară a unor trebuinţe în
raport cu altele. De fapt, din cele mai vechi timpuri, preocuparea majoră a
oamenilor, a societăţii în ansamblul său, pe plan economic a fost aceea de a
asigura un echilibru între nevoile sau trebuinţele de consum în continuă creştere şi
diversificare şi resursele rare şi limitate.
În concordanţă cu aceasta, pe planul teoriei, al definirii ştiinţei economice s-au
formulat mai multe variante. Una din ele, pe care economistul american, John
Kenneth Galbraith, o consideră cea mai cunoscută, este aceea după care ştiinţa
 economică reprezintă „ştiința care studiază comportamentul uman ca o relație
între țeluri şi resursele rare, care au întrebuințări alternative”.

Test de autoevaluare 2.
Care este în viziunea economistului american John Kenneth Galbraith, cea mai
cunoscută definiție a științei economice?

La începutul deceniului opt al secolului trecut, economiştii americani William

Sher şi Rudy Pinola, apreciind ştiinţa economică drept cea mai veche dintre toate
ştiinţele sociale şi ale naturii, cu excepţia fizicii, ei arată, că, ştiinţa economică
„studiază acțiunile indivizilor şi grupurilor de indivizi în procesul de producție,
schimb şi consum al bunurilor şi serviciilor în scopul satisfacerii cu resurse
limitate a cerințelor nelimitate ale oamenilor”.
Sintetizând mai multe definiţii ale ştiinţei economice, Paul Samuelson, pe care tot
J. K.Galbraith îl apreciază ca „cel mai influent profesor din timpurile noastre”, la
sfârşitul deceniului opt al secolului trecut, a arătat că „ştiința economică studiază
resursele limitate pentru a produce bunuri (mărfuri, produse) evaluabile şi a le
distribui pe grupe” (sociale).
Ca ştiinţă a activităţii eficiente şi a optimizării legăturilor dintre diverse
activităţi specifice, ştiinţa economică a fost şi este confruntată cu numeroase
probleme în asigurarea echilibrului dintre nevoile şi dorinţele de consum, şi
resursele rare, disponibile.
În domeniul său specific de studiu şi prin prisma funcţiilor sale teoretice şi
aplicative, economia politică are o seamă de valenţe inconfundabile.
1. Înainte de toate, ea constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe despre
realitatea economică înconjurătoare, o reflectare generalizată a acestei
realităţi şi nu o acumulare de fapte şi date economice brute. Neconfundându-se
cu politica economică, economia politică îi furnizează acesteia suportul ştiinţific.
La rândul său, politica economică constituie baza pentru generalizarea unor
concluzii ce permit îmbogăţirea şi perfecţionarea economiei politice;
2. În al doilea rând, ca ştiinţă social - economică, economia politică studiază
economia aşa cum se prezintă ea în lumea contemporană, prin prisma
restrictivă a producerii bunurilor şi serviciilor, a extinderii raţionalităţii
economice asupra întregii vieţi sociale;
3. În al treilea rând, în calitatea sa de ştiinţă teoretică, economia politică are
menirea de a pune în relief conexiunile şi interdependenţele dintre procesele şi
fenomenele economice în cadrul unor sisteme noţionale ordonate. Ea elaborează
concepte, noţiuni şi teorii. Aprecierea sistemului său noţional şi a concluziilor
teoretice formulate se realizează prin raportarea permanentă la realitatea economică
şi prin compararea propriilor rezultate cu cele obţinute de celelalte ştiinţe;
4. În al patrulea rând, ca ştiinţă umanist - socială, economia politică studiază
procesele şi fenomenele economice nu izolat, individual, ci în legătură
nemijlocită cu producţia, circulaţia, repartiţia şi consumul bunurilor
economice, acele raporturi sociale ce se manifestă între membrii societăţii prin
intermediul societăţii însăşi. De aici rezultă şi legăturile logice, necesare ale
economiei politice cu celelalte ştiinţe umanist - sociale, cum sunt: istoria,
politologia, sociologia, antropologia etc., fiecare cu domeniul său specific şi
metodele proprii de cercetare a realităţii sociale.
În faţa problemelor noi propulsate de tranziţia la economia de piaţă şi
dispunând de instrumente adecvate de studiu, economia politică are rolul
important ca, împreună cu celelalte ştiinţe economice, să contribuie la cunoaşterea
trăsăturilor caracteristice şi a mecanismului de funcţionare a economiei de piaţă, la
pregătirea agenţilor economici şi a viitorilor specialişti în acest sens.
Soluţionarea problemelor ridicate în faţa ştiinţelor economice impune depăşirea
separării artificiale dintre teorii, cum sunt cea a întreprinderii, a creşterii şi teoria
relaţiilor de producţie, sau dintre analiza cantitativă şi calitativă. De asemenea, se
impune o legătură tot mai strânsă între elaborarea teoriilor şi testarea valabilităţii
lor.
Locul şi rolul deosebit al economiei politice este strâns legat de studierea, de
analiza profundă a esenţei fenomenelor şi proceselor economice, a conexiunilor şi
interdependenţelor lor, a realităţilor vieţii economico - sociale. În acest sens,
economia politică are, în primul rând, ca orice altă ştiinţă, o importanță şi o
utilitate cognitivă. În al doilea rând, ea are şi o importanță şi utilitate informativă,
indicând căile şi mijloacele ce trebuie folosite pentru a face ca activitatea
economică să fie cât mai eficientă. În strânsă legătură cu aceasta se află rolul
economiei politice de a furniza baza ştiințifică pentru elaborarea şi înfăptuirea
politicii economice. În raporturile sale cu politica economică, trebuie să o
preceadă, să aibă rolul de a furniza idei pe baza cărora oamenii politici să găsească
soluţii practice. Ar mai putea fi menţionate importanţa şi utilitatea economiei
politice ca ştiinţă formativ - educativă.
Cursul de economie politică contribuie la cunoaşterea şi înţelegerea vieţii
economice, la identificarea tehnicilor de investigaţie ştiinţifică. În acest context, se
cuvine a aminti că, pe un plan mai larg, profesorul Virgil Madgearu lega
posibilităţile şi virtuţile viitoarei conduceri democratice din ţara noastră de
pregătirea temeinică şi multidisciplinară a membrilor societăţii. Pe lângă
pregătirea lor strict profesională, el consideră necesară dezvoltarea conştiinţei
cetăţeneşti, a sentimentului solidarităţii şi voinţei de a construi. „Dacă o
democrație - releva el nu creşte generațiile noi, în aşa fel încât să le facă
destoinice să gândească, să judece, să observe şi mai ales să aibă interes pentru
treburile publice, este amenințată în existența ei”.

Test de autoevaluare 3.
În ce constă importanța studierii cursului de economie politică, în viziunea lui Virgil
Madgearu?

1.1.3. METODE DE CUNOAŞTERE ECONOMICĂ ŞTIINŢIFICĂ.

Prin intermediul cunoaşterii ştiinţifice se trece de la cunoaşterea prin simţurile

noastre, la elaborarea de concepte şi la înţelegerea fenomenelor, ajungându-se la
formularea de idei, teze, teorii în domeniul respectiv pe calea raţiunii.
Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică cuprinde
ansamblul concepţiilor şi procedeelor gândirii cu privire la obiectul ştiinţei
economice, împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor
economice.
Cunoaşterea economică ştiinţifică se realizează prin Gnoseologia economică
(Teoria cunoaşterii economice) şi prin Epistemologia economică - care studiază
natura, criteriile şi posibilităţile cunoaşterii economice, incluzând şi analiza critică
a principiilor, ipotezelor şi rezultatelor cercetării economice. Prin transformarea
metodei de cercetare economică ştiinţifică în obiect al analizei şi cercetării
ştiinţifice s-a creat o disciplină ştiinţifică nouă numită Metodologia cunoaşterii.
Noţiunea de metodologie îşi are originea în cuvintele greceşti “methodos”
(drum, cale de urmat în cunoaştere) şi “logos” (studiu, ştiinţa cuvântului).
În ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa economică se includ:
abstracţia, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, comparaţia, analogia, ipoteza,
logicul şi istoricul, modelarea economico - matematică etc.
o Abstracţia este o metodă de cercetare a vieţii economice prin care se
urmăreşte să se elimine ceea ce este neesenţial, irelevant şi întâmplător şi să
se desprindă ceea ce este esenţial, general şi relevant pentru caracterizarea
fenomenului sau procesului respectiv, sub formă de concepte, principii,
teorii şi legi economice.
o Inducţia este modul de a raţiona trecând de la particular la general,
de la fapte la generalizări teoretice. Este operaţiunea intelectuală de
cunoaştere a esenţei sau a principiilor plecând de la observarea atentă a
fenomenelor,  a faptelor şi actelor economice.
o Deducţia realizează operaţiunea intelectuală de înţelegere a unor
manifestări sau fenomene, plecând de la principiul (legea) sau esenţa
acestora. Este modul de a cerceta economia trecând de la general la
particular.
Trebuie făcută precizarea că nu este vorba de două metode - inductivă şi deductivă
şi cu atât mai puţin de opoziţia dintre ele. Referindu-se la inducţie şi deducţie,
Charles Gide preciza că este o singură metodă, în trei etape:
a) observarea faptelor, fără o idee preconcepută şi mai ales observarea acelor
fapte care par neînsemnate;
b) imaginarea unei explicaţii generale, formularea de legi care să facă posibilă
apropierea între fapte, legarea între ele de la cauză la efect şi invers;
c) verificarea fondului acestei ipoteze, observarea dacă legile formulate
corespund faptelor şi dacă politica economică este fundamentată pe ele.
o Unitatea dintre analiză şi sinteză. Analiza înseamnă
descompunerea, dezmembrarea fenomenului, procesului de cercetat în
elementele sale componente şi cercetarea fiecăruia dintre acestea, ca părţi
necesare ale întregului. Sinteza presupune unirea elementelor analizate
separat în cadrul întregului unitar, legat prin resorturi interne (cauzale sau
funcţionale).
În timp ce analiza începe procesul cunoaşterii şi îl duce până la un punct,
sinteza continuă acest proces desăvârşindu-l, din punctul de vedere al
funcţionalităţii întregului. În acest fel, analiza pregăteşte declanşarea sintezei, iar
sinteza mută analiza în faza sa finală.
 o Comparaţia este cel mai general procedeu logic prin care se
cercetează esenţa unor fenomene şi procese economice, apelând la elemente
cunoscute, care le pot pune în evidenţă evoluţia lor. Spre exemplu, dacă se
compară mărimea produsului intern brut cu populaţia, se obţine un indicator
mai expresiv, produsul intern brut pe locuitor, care, comparat cu nivelul său
într-o perioadă anterioară, în aceeaşi ţară sau din altă ţară, permite obţinerea
unor concluzii de mare interes pentru ştiinţa şi practica economică.
Prin comparaţie se pot caracteriza ţările lumii, ca nivel de dezvoltare, se pot
evidenţia genul de relaţii, asemănările şi deosebirile dintre fenomene şi procese
etc.
o Analogia este procedeul prin care se mută (transferă) însuşiri ale unui
obiect al cunoaşterii la un alt obiect care este supus analizei, în scopul
obţinerii unor concluzii cu un grad mai ridicat sau mai scăzut de
probabilitate, în funcţie de numărul şi esenţa trăsăturilor asemănătoare.
Veridicitatea acestor concluzii presupune confruntarea lor cu realitatea, ca
şi cu concluziile desprinse din folosirea altor metode de cercetare, cum sunt
inducţia şi deducţia, comparaţia etc.
Metoda analogiei a avut un rol important în apariţia ciberneticii, în
fundamentarea de către François Quesnay a celebrului său „Tablou economic” -
inspirat din mecanismul circulaţiei sanguine a organismului economic, în folosirea
de către teoria economică a unor concepte împrumutate de la alte ştiinţe, cum sunt:
echilibru, dezechilibru, mecanism etc.
o Ipoteza este o presupunere fundamentată ştiinţific, despre legăturile
şi conexiunile posibile între fenomenele şi procesele din viaţa reală, care nu
este însă o certitudine. Ipoteza apare ca o teză preliminară, obţinută pe cale
raţională, în urma examinării unor informaţii restrânse, în situaţia când
vechea teorie nu poate explica noile fapte. Ipoteza poate să apară în fiecare
fază a cercetării ştiinţifice, ca punct de pornire sau ca rezultat parţial sau
final.
Pentru a fi ştiinţifică, ipoteza trebuie să fie elaborată pe un material real, să fie
verificabilă, să aibă putere de predicţie, să fie simplă şi uşor de formulat.
o Unitatea dintre metoda istorică şi cea logică de analiză economică.
Metoda istorică înseamnă reflectarea, descrierea şi fixarea faptelor şi
evenimentelor, aşa cum s-au petrecut ele în timp. Prin folosirea metodei
istorice putem să explicăm dinamica fenomenelor şi proceselor din evoluţia
vieţii economice. Metoda logică cercetează fenomenele şi procesele
economice, în evoluţia lor de la simplu la complex, fără însă a ţine seama de
toate zigzagurile istoriei, dar cu urmărirea liniei istorice a evoluţiei în forma
sa abstractă, raţională. De aceea, metoda logică este metoda istorică,
curăţată de elementele concrete ale timpului şi spaţiului şi concretizată într-
un fir călăuzitor esenţializat, ce reflectă procesul istoric real într-o formă
abstractă, esenţializată.
o Modelarea economico - matematică analizează, pe baza relaţiilor
funcţionale ce există între fenomenele şi procesele economice, diferite tipuri
de existenţă esenţializată a vieţii economice, sub forma unor construcţii
logico - matematice care permit testarea evoluţiei unor parametri de
 optimizare, în anumite condiţii de spaţiu şi timp. Modelarea economico -
matematică se poate folosi cu succes pentru scenarii economice, precum şi
pentru experimente economice, ca metode specifice de cercetare
economică.
Modelul economico - matematic este o construcţie logică, rezultat al unei
abstracţii ştiinţifice ce esenţializează viaţa economică reală sub forma unor relaţii
funcţionale între parametrii de bază ce caracterizează fenomenul sau procesul
cercetat. În funcţie de o serie de criterii alese, deosebim: modele deterministe şi
probabilistice, modele statice şi modele dinamice, modele microeconomice şi
modele macroeconomice, modele numerice, modele grafice şi modele analitice,
modele explicative (descriptive) şi modele normative etc.
În ceea ce priveşte economia, dezbaterea teoretică a abordat nu numai
caracterul de metodă universală, dar şi socială. Astfel, pe parcursul istoriei sale,
ştiinţa economică care mult timp s-a identificat cu economia politică, a suferit
tratări diverse în legătură cu natura şi specificul său. Din acest punct de vedere, se
cere subliniat faptul că economia a cunoscut abordări de tip fizico - mecanicist şi
biologico - organicist, cât şi de tip psihosociologic.
ABORDAREA ECONOMIEI PRIN CONCEPŢIA FIZICO -
MECANICISTĂ priveşte fenomenul economic ca pe unul fizic, adepţii ei
încercând să descopere în economie legi şi principii similare celor fizice, îndeosebi
mecanice. Ca subiect economic, omul este privit ca o mărime invariabilă în spaţiu
şi timp, comportamentul său fiind considerat o mărime dată. În acest fel, omul nu
este decât o medie rezultată din aplicarea legii numerelor mari la o
colectivitate dată, existentă la un moment dat şi într-un loc anume. Adepţii
acestei concepţii caută analogii între mediul economic şi cel fizic (vezi Wicksell,
L. Walras, V. Pareto, S. Haret, Rueff). Distinsul nostru compatriot, profesorul
american de origine română Nicholas Georgescu - Roegen, proiectează dezbaterea
teoretico - metodologică într-un context mai larg decât cel specific fizico -
mecanic, el introducând teoria entropiei în studiul procesului economic.
CONCEPŢIA BIOLOGICO - ORGANICISTĂ caută să analizeze
fenomenul economic în contextul legilor vieţii organice (vezi fiziocraţii). „Această
concepţie - observa Fr. Perroux - numeşte organism ceea ce, de fapt, este
organizaţie”.
CONCEPŢIA PSIHOSOCIOLOGICĂ se deosebeşte de celelalte prin aceea
că priveşte omul concomitent ca obiect şi subiect al economiei, el fiind atât
observator, cât şi observat. Ştiinţa economică apare ca o oglindă unde omul se
vede în acţiune. Omul nu este nici o particulă într-o structură nucleară şi nici o
expresie rigidă a unor cicluri biologice, ci o entitate adaptabilă mediului,
transformată şi transformatoare prin raporturile de interese generate de un
comportament flexibil şi raţional. Consecinţa cea mai importantă a acestei
schimbări de optică a fost aceea că analiza economică se orientează progresiv, mai
ales spre aspectele calitative, subiective, psihologice. Actualmente, metoda de
cercetare în economie se caracterizează prin inexistenţa unei stări conflictuale între
diferitele maniere de tratare (anterioare şi prezente).

Test de autoevaluare 4.
 Enumerați principalele metode și procedee folosite în știința economică.

Lucrare de verificare:

1.Ce ştiţi despre etimologia termenului economie politică?

2.Cine a pus bazele teoretice ale economiei politice?
3.Care este ideea centrală a mercantilismului?
4.În ce constă doctrina fiziocrată?
5.Care sunt caracteristicile esenţiale ale şcolii clasice engleze?
6.Prezentaţi succint cele patru faze pe care le-a parcurs ştiinţa economică
în evoluţia sa de-a lungul timpului?
7.Care este obiectul de studiu al economiei politice?
8.Care sunt valenţele inconfundabile ale economiei politice?
9.În ce constă importanţa şi care este utilitatea economiei politice?
10.De ce este importantă studierea cursului de economie politică?
11.Ce cuprinde metoda prin care se realizează cunoaşterea economică
ştiinţifică?
12.Care sunt principalele metode şi procedee folosite în ştiinţa economică?
Caracterizaţi-le pe scurt.

Răspunsurile la testele de autoevaluare:

1. Știința economică a evoluat de-a lungul timpului, parcurgând patru faze mai
importante și anume:
o faza preștiințifică, începând din antichitate și durând până în secolul
al XVIII- lea. Aceasta a fost marcată de gândirea economică a lui Aristotel
și Platon, a stoicilor și epicurienilor, care în studiile lor politice au abordat
și problemele vieții economice din punct de vedere al unei aristocrații ce se
confrunta cu o clasă de negustori în ascensiune;
o faza constituirii propriu-zise a științei economice (1750 - 1870) a
fost inaugurată de apariția unui nou curent de gândire economică, care a
mutat analiza bogăției din sfera circulației în cea a producției. Această nouă
orientare s-a referit, mai întâi la agricultură, sub impulsul fiziocraților în
frunte cu François Quesnay, iar apoi și la industrie, sub influența școlii
clasice engleze;
o faza descoperirii și elaborării principiilor sale teoretice
fundamentale (1870 - 1930), în care știința economică este așezată pe
fundamente noi. Această perioadă a fost dominată de trei școli economice:
Școala de la Viena, Școala de la Lausanne și cea de la Cambridge;
o faza contemporană, de adâncire și extindere a teoriei economice
(din 1930 până în prezent). Știința economică contemporană nu respinge
contribuțiile marilor economiști de la sfârșitul secolului trecut și din secolul
nostru. Totodată, ea dezvoltă și completează analiza economică cu
elemente și aspecte noi.
  Economistul american John Kenneth Galbraith consideră că cea mai
cunoscută definiție a științei economice este aceea că ea reprezintă
„știința care studiază comportamentul uman ca o relație între țeluri și
resursele rare, care au întrebuințări alternative”.
2. Cursul de economie politică contribuie la cunoașterea și înțelegerea vieții
economice, la identificarea tehnicilor de investigație științifică. În acest
context, profesorul Virgil Madgearu lega posibilitățile și virtuțile viitoarei
conduceri democratice din țara noastră de pregătirea temeinică și
multidisciplinară a membrilor societății. Pe lângă pregătirea lor strict
profesională, el consideră necesară dezvoltarea conștiinței cetățenești, a
sentimentului solidarității și voinței de a construi. „Dacă o democrație nu
crește generațiile noi, în așa fel încât să le facă destoinice să gândească, să
judece, să observe și mai ales să aibă interes pentru treburile publice, este
amenințată în existența ei”.
2. Principalele metode și procedee folosite în știința economică sunt:
abstracția, inducția și deducția, analiza și sinteza, comparația, analogia,
ipoteza, logicul și istoricul, modelarea economico - matematică etc.
Rezumat:

Termenul de economie politică provine de la grecescul “oikonomia” (legile

administrării cetăţii) şi a fost utilizat pentru prima dată în perioada mercantilistă
(1615) în Franţa, în lucrarea “Traité d’Economie politique” a lui Antoine de
Montchréstien de Vatteville.
Bazele teoretice ale economiei politice au fost puse de marii economişti
clasici: Adam Smith, David Ricardo, Jean Baptiste Say, John Stuart Mill, în
lucrările lor fundamentale.
Ştiinţa economică a evoluat de-a lungul timpului, parcurgând patru faze mai
importante.
Prima fază (preştiinţifică) a început din antichitate şi a durat până în secolul
al XVIII , fiind marcată de gândirea economică a lui Aristotel şi Platon, a stoicilor
-lea

şi epicurienilor, care în studiile lor politice au abordat şi problemele vieţii

economice din punct de vedere al unei aristocraţii ce se confrunta cu o clasă de
negustori în ascensiune.
A doua fază a constituirii propriu-zise a ştiinţei economice (1750 - 1870) a
fost inaugurată de apariţia unui nou curent de gândire, care a mutat analiza
bogăţiei din sfera circulaţiei în cea a producţiei. Această nouă orientare s-a referit
mai întâi la agricultură, sub impulsul fiziocraţilor în frunte cu François Quesnay,
iar apoi şi la industrie, sub influenţa şcolii clasice engleze.
În cea de-a treia fază a evoluţiei sale, cea a descoperirii şi elaborării
principiilor sale teoretice fundamentale (1870 - 1930) ştiinţa economică este
aşezată pe fundamente noi. Această perioadă a fost dominată de trei şcoli
economice: Şcoala de la Viena, Şcoala de la Lausanne şi cea de la Cambridge.
Cea de-a patra fază a evoluţiei ştiinţei economice - aceea de
aprofundare şi extindere în epoca contemporană a început în 1930 şi continuă
şi în prezent. Ştiinţa economică contemporană nu respinge contribuţiile marilor
economişti de la sfârşitul secolului trecut şi din secolul nostru. Totodată, ea
dezvoltă şi completează analiza economică cu elemente şi aspecte noi.
Iniţial, în condiţiile nediferenţierii ştiinţei economice, obiectul de studiu al
economiei politice se identifică cu cel al ştiinţei în cauză în ansamblul ei. Dacă la
început el se limita la producţia agricolă, cu timpul a fost extins la producţie în
ansamblu şi mai departe la circulaţia, repartiţia şi consumul avuţiei.
La mijlocul secolului al XIX a apărut curentul marxist care reducea
-lea

obiectul de studiu al economiei politice la raporturile sociale de producţie.

Spre sfârşitul secolului al XIX , obiectul de studiu al economiei politice a
-lea

fost orientat în mod deosebit spre schimbul de mărfuri, cu accent pe trebuinţele

umane şi pe utilitatea economică.
Alături de aceste concepţii, în sec. al XX s-a afirmat opinia după care
-lea

economia politică este ştiinţa opţiunilor raţionale şi eficiente.

Economistul american John Kenneth Galbraith consideră că cea mai
cunoscută definiţie a ştiinţei economice este aceea că ea reprezintă „ştiinţa care
studiază comportamentul uman ca o relaţie între ţeluri şi resursele rare, care au
întrebuinţări alternative”.
În domeniul său specific de studiu şi prin prisma funcţiilor sale teoretice şi
aplicative, economia politică are o serie de valenţe inconfundabile.

1. Ea constituie un ansamblu coerent de cunoştinţe despre realitatea

economică înconjurătoare, o reflectare generalizată a acestei
realităţi şi nu o acumulare de fapte şi date economice brute;
2. Ca ştiinţă social - economică, economia politică studiază economia
aşa cum se prezintă ea în lumea contemporană, prin prisma
restrictivă a producerii bunurilor şi serviciilor, a extinderii
raţionalităţii economice asupra întregii vieţi sociale;
3. În calitatea sa de ştiinţă teoretică, economia politică are menirea
de a pune în relief conexiunile şi interdependenţele dintre
procesele şi fenomenele economice în cadrul unor sisteme
noţionale ordonate;
4. Ca ştiinţă umanist - socială, economia politică studiază procesele
şi fenomenele economice nu izolat, individual, ci în legătură
nemijlocită cu producţia, circulaţia, repartiţia şi consumul
bunurilor economice, acele raporturi sociale ce se manifestă între
membrii societăţii prin intermediul societăţii însăşi.
În faţa problemelor noi propulsate de tranziţia la economia de piaţă şi
dispunând de instrumente adecvate de studiu, economia politică are rolul
important ca, împreună cu celelalte ştiinţe economice, să contribuie la
cunoaşterea trăsăturilor caracteristice şi a mecanismului de funcţionare a
economiei de piaţă, la pregătirea agenţilor economici şi a viitorilor specialişti în
acest sens.
Locul şi rolul deosebit al economiei politice este strâns legat de studierea,
de analiza profundă a esenţei fenomenelor şi proceselor economice, a
conexiunilor şi interdependenţelor lor, a realităţilor vieţii economico - sociale. În
acest sens, economia politică are, în primul rând, o importanţă şi o utilitate
cognitivă. În al doilea rând, ea are şi o importanţă şi utilitate informativă,
indicând căile şi mijloacele ce trebuie folosite pentru a face ca activitatea
economică să fie cât mai eficientă. În strânsă legătură cu aceasta se află rolul
economiei politice de a furniza baza ştiinţifică pentru elaborarea şi
înfăptuirea politicii economice. Ar mai putea fi menţionate importanţa şi
utilitatea economiei politice ca ştiinţă formativ - educativă.
Cursul de economie politică contribuie la cunoaşterea şi înţelegerea vieţii
economice, la identificarea tehnicilor de investigaţie ştiinţifică.
Metoda prin care se realizează cunoaşterea economică ştiinţifică cuprinde
ansamblul concepţiilor şi procedeelor gândirii cu privire la obiectul ştiinţei
economice, împreună cu mijloacele de investigaţie a fenomenelor şi proceselor
economice.
În ansamblul metodelor şi procedeelor folosite în ştiinţa economică se
includ: abstracţia, inducţia şi deducţia, analiza şi sinteza, comparaţia, analogia,
ipoteza, logicul şi istoricul, modelarea economico - matematică etc.

Bibliografie:

Abraham - Frois, Economie politică , Editura

Gilbert; Barre, Raymond Humanitas, Bucureşti, 1994;

Blaug, Mark Teoria economică în retrospectivă, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992;

Bran, Paul Economica valorii, Editura Economică,

Bucureşti, 1996;

Brăilean, Tiberiu; Economie politică, Editura

Plopeanu P. Institutul European, Iași, 2012;
Aurelian
Constantinescu, N. N. Economia protecției mediului natural,
Editura Politică, Bucureşti, 1976;
Dobrescu, Emilian; Consemnări economice, Editura
Postolache, Tudorel Academiei Române, Bucureşti,
1991;
Galbraith, J. K. Ştiința economică şi interesul
public, Editura Politică, Bucureşti,
1982;
George - Teorii și doctrine ale prețului în
Laurențiu; Șerban gândirea economică, Editura
- Oprescu A.S.E.,București, 2013;
Georgescu, N. Legea entropiei şi procesul economic,
Roegen, A. Editura Politică, Bucureşti, 1979;
Hausman, Daniel Filosofia ştiinței economice, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993;
Heyne, Paul Modul economic de gândire, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991;

Lipsey, R.G.; Economie pozitivă, Editura Economică,

Chrystal, K. A. Bucureşti, 1999;
Lipsey, R. G.; Principiile economiei, Editura
Chrystal, K. A. Economică, Bucureşti, 2003;
Madgearu, Virgil Curs de economie politică, Editura
Ramuri, Craiova, 1943;
Păiușan, Robert Keynes și economiștii interbelici de
limba germană, Editura A. S.E.,
București, 2012;
Piroșca, Grigore Ioan Doctrina liberală în viziunea școlii
austriece, Editura A.S.E., București, 2013;

Rogojanu, Angela Mari școli de gândire economică.

Tradiția recuperată, Editura A. S. E.,
Bucureşti, 2016;
Rugină, Anghel Principia economica, Editura
Academiei, Bucureşti, 1993;

Samuelson, Paul A. Economics, Mc Graw - Hill, 14 edition,

th

1992;
Smith, Adam Avuția națiunilor, Editura Publică, 2011;
Valier, Jacques Scurta istorie a gândirii economice de la
Aristotel pînă azi, Editura Compania, 2005.