Factori aflaţi în legătură cu poziţia dintelui în raport cu arcul opus, existenţa şi natura

suportului protetic în arcul opus, şi posibilitatea de a stabili o închidere armonioasă pot influenţa
în mare parte designul protezei parţiale. Dinţi aflaţi în opoziţie, în afara suportului primar al
protezei, pot genera forţe care în timp vor duce la dislocarea protezei. Intensitatea unui asemenea
efect este variabil şi este bazat pe natura ocluziilor oponente, deoarece forţele care apar sunt
diferite între dinţi naturali, proteze parţiale amovibile şi proteze totale. În general, protezele
parţiale amovibile care se opun dinţilor naturali vor necesita un mai mare suport şi stabilizare de-
a lungul timpului, din cauza sarcinilor funcţionale mai ridicate. Prin urmare, relaţiile ocluzale la
intercuspaţia maximă ar trebui disipate către unităţile de susţinere.
DIFERENŢIEREA ÎNTRE CELE DOUĂ TIPURI PRINCIPALE DE PROTEZE
PARŢIALE AMOVIBILE
Pe baza discuţiei anterioare, a devenit clar că există două tipuri distincte de RPDuri.
Unele puncte de diferenţiere apar între tipurile Kennedy, clasa I şi clasa II, de proteze parţiale pe
de-o parte şi Kennedy, clasa III, pe de altă parte. Prima diferenţiere este modul în care sunt
susţinute fiecare. Clasa I şi partea de extensie distală a clasei II au ca susţinere principală din
ţesutul care susţin baza şi suportul secundar din dinţii de. Clasa III îşi ia toată susţinerea din
dinţii de sprijin.
În al doilea rând, din motive care ţin de modalitatea de susţinere, metoda de înregistrare
a amprentei şi a maxilarului, necesare pentru fiecare tip, poate varia.
În al treilea rând, apare nevoia unei forma de retenţie indirectă la tipul de extensie
distală a protezelor parţiale, în timp ce în clasa III, cu susţinere dentară directă, nu este prezentă
nici o bază de extensie care să necesite ridicare de pe suportul tisular din cauza acţiunii
alimentelor lipicioase şi mişcărilor ţesuturilor bucale in legătură cu marginile protezei. Acest fapt
se întâmplă deoarece fiecare capăt al protezei este securizat direct pe câte un dinte de sprijin.
Prin urmare, proteza parţială susţinută de către dinţi nu se roteşte în jurul unui punct de sprijin,
aşa cum fac protezele parţiale cu extensie distală.
În al patrulea rând, maniera în care tipul protezelor parţiale cu extensie distală este
susţinut necesită adesea folosirea unui material de bază care poate fi căptuşit pentru a compensa
schimbările tisulare. Răşina acrilică este folosită în general în acest caz. Pe de altă parte,
protezele parţiale de clasa III, care sunt susţinute în întregime de către dinţi, nu necesită
căptuşire, în afara cazului în care este recomandabilă pentru a elimina o situaţie neigienică,
inestetică sau incomfortabilă rezultată din pierderea zonei tisulare de contact. Prin urmare, baze
metalice sunt mai des folosite în restaurări cu susţinere dentară, deoarece necesitatea căptuşirii
lor este mai redusă.

Diferenţe în susţinere

Proteza parţială cu extensie distală îşi mare parte din susţinere din creasta reziduală cu
acoperământul său de ţesut conector fibros. Lungimea şi conturul crestei reziduale influenţează
în mare parte gradul de susţinere şi stabilitate disponibil . Unele zone ale acestei creste sunt
ferme, cu deplasare limitată, în timp ce alte porţiuni sunt mai uşor de mişcat, depinzând de
grosimea şi caracterul structural al ţesutului care acoperă restul alveolar osos. Mişcarea bazei în
condiţii de utilizare determină eficienţa protezei parţiale precum şi gradul în care dinţii de sprijin
sunt supuşi forţelor de torsiune şi răsturnare.

Înregistrarea amprentelor
 O înregistrare a unei amprente pentru realizarea unei proteze parţiale trebuie să
îndeplinească următoarele două condiţii:

1. Trebuie înregistrate precis forma anatomică şi relaţia cu dinţii care au mai rămas în arcul
dentar, precum şi ţesutul moale înconjurător, astfel încât proteza să nu exercite presiuni asupra
acelor elemente dincolo de limitele lor fiziologice. Trebuie folosit un tip de material de amprentă
care poate fi înlăturat din zona de subtăiere fără să existe modificări majore ale amprentei. Prin
urmare, sunt recomandate materiale elastice de amprentare precum hidrocoloid ireversibil
(alginat), bază de cauciuc de mercaptan , materiale siliconice (pe bază de reacţie de condensare
şi/sau adiţie), precum şi polieteri.
2. Ar trebui înregistrată forma de susţinere a ţesuturilor moi care căptuşesc baza de extensie
distală a protezei parţiale astfel încât zonele ferme sunt folosite ca zone principale de susţinere a
presiunii, iar zonele mai uşor de deplasat să nu fie prea încărcate. Doar în acest fel poate fi
asigurat suportul maxim pentru proteza parţială. Un material de amprentare capabil să mişte
ţesuturile suficient cât să înregistreze forma de susţinere a crestei va îndeplini această cerinţă.
Pentru aceasta se pot folosi materiale ca şi ceara fluidă la temperatura gurii sau oricare dintre
materialele fluide de amprentare (bază de cauciuc, siliconi sau polieteri în recipiente individuale
adecvate). Poate fi folosită şi pasta de amprentare pe bază de zinc-eugenol, când este vizată doar
zona de extensie .

Nu există nici un material de amprentare care să îndeplinească simultan cele două cerinţe mai
sus enunţate. Înregistrarea concomitentă a formei anatomice a dinţilor şi cea a ţesuturilor de
susţinere va duce la o înregistrare fals-pozitivă şi deci la crearea unui suport inadecvat pentru
baza de extensie distală. Acest fapt are loc deoarece mulajul nu va reprezenta în mod optim
formele de coordonare, care necesită ca creasta să fie în relaţie cu dantură într-o formă de
susţinere. Această coordonare maximizează capacitatea de susţinere pentru arcul dentar şi
minimizează mişcarea protezei parţiale sub funcţiune.

Diferenţe în designul clemelor

O a cincea diferenţiere între cele două mari tipuri de proteze parţiale amovibile constă în
necesităţile lor pentru retenţie directă.
Proteza parţială susţinută de către dinţi, care este susţinută în întregime de dinţi de sprijin, este
reţinută şi stabilizată de către o clemă la fiecare capăt a zonei edentate. Deoarece acest gen de
proteză nu se mişcă în utilizare (nu în afara limitelor fiziologice a dinţilor de suport), singura
cerinţă a acestui gen de cleme este ca ele să flexeze suficient încât să poată fi plasate şi
înlăturate, trecând peste înălţimea conturului dinţilor în apropierea sau ieşirea zonei subtăiate. În
timp ce se află în poziţie terminală pe dinte, o clemă de retenţie ar trebui să fie pasivă şi să nu
flexeze cu excepţia momentului în care trebuie să combată o forţă de dislocare aplicată dintelui
de susţinere.
Braţe turnate de retenţie sunt în general folosite în acest scop. Acestea por fi de tip înconjurător,
ridicându-se din corpul clemei şi apropiindu-se de subtăietură din direcţia ocluziei, sau de tip
bară, ridicându-se de la baza protezei şi apropiindu-se de zona subtăiată din direcţie gingivală.
Fiecare dintre aceste două tipuri de cleme turnate are avantajele şi dezavantajele sale. În sistemul
RPD, cu susţinere combinată dentară şi tisulară, din cauza anticipării mişcării funcţionale a bazei
de extensie distală, elementul de retenţie adiacent acesteia trebuie să îndeplinească încă o funcţie,
pe lângă cea de rezistenţă faţă de forţa de deplasare verticală. Din cauza lipsei de suport distal a
dintelui, proteza se va mişca în timpul utilizării în direcţia ţesuturilor în proporţie cu calitatea
(gradul de deplasare) a ţesuturilor moi cu rol de susţinere, acurateţea bazei protezei şi mărimii
forţei de închidere aplicate. Din cauza acestei mişcări către ţesuturi, acele elemente ale unei
cleme care se află în zona subtăiată, medial către punctul de rotaţir pentru o extensie distală (aşa
cum este de regulă cazul unui punct de sprijin distal) trebuie să fie capabile să flexeze în mod
eficient pentru a disipa forţele care altfel ar fi transmise ân mod direct către dintele de sprijin,
acţionând ca şi o pârghie. Pe de altă parte, o clemă folosită în legătură cu un punct de sprijin
medial nu va transmite atâta presiune asupra dintelui de sprijin, din cauza reducerii forţelor cu
efect de pârghie care rezultă din schimbarea poziţiei punctului de sprijin. Aceasta are drept scop
reducerea presiunii exercitate, şi este o strategie care este adesea încorporată în crearea
protezelor parţiale prin diverse metode. Unii dentişti consideră că existenţa aşa-numitelor
„spărgătoare de presiune” reprezintă cea mai bună metodă de a preveni ca efectul de pârghie să
fie transmis dinţilor de sprijin. Alţii consideră că o clemă din sârmă fasonată sau o clemă de tip
bară produce acelaşi efect cu o mai mare simplitate şi uşurinţă în aplicare. Un braţ de retenţie
realizat din sârmă fasonată se poate flexa mai uşor decât un braţ turnat al clemei semicirculare.
Prin urmare, e mai eficient în disiparea presiunii care altfel ar fi transmise către dintele de sprijin.
Totuşi, doar braţul de retenţie al clemei care înconjoară circumferinţa dintelui ar trebui realizată
din metal fasonat. Stabilizarea împotriva mişcărilor laterale şi de torsiune trebuie realizată prin
folosirea elementelor rigide turnate care alcătuiesc restul corpului clemei. Aceasta se numeşte
clemă combinată deoarece combină materialele turnate şi fasonate într-o singură clemă de
retenţie. Este folosită în mod frecvent pe punctele de sprijin terminale pentru protezele parţiale
cu extensie distală, fiind totodată indicată în situaţiile în care există o subtăiere mezobucală dar
nu şi una distobucală, sau unde găsim o subtăiere brută tisulară, localizată cervical şi bucal pe
dintele de sprijin. Trebuie întotdeauna ţinut minte că factori, precum lungimea şi materialul
folosit, contribuie la flexibilitatea braţelor clemei. Din punctul de vedere a proprietăţilor fizice
ale materialelor, un braţ scurt de sârmă fasonată poate fi un element distructiv din cauza abilităţii
sale mai reduse de a flexa în comparaţie cu un braţ mai lung. Totuşi, pe lângă flexibilitatea sa
mai mare în comparaţie cu clema turnată pe circumferinţă, clema combinată oferă avantajele
ajustabilităţii, contactului minim cu dintele şi o mai bună estetică, acestea justificând folosirea sa
ocazională în proiecte care implică sprijinirea directă pe dinte.
Nivelul de presiune transferată către marginea(ile) edentate de susţinere şi dinţii de sprijin
depind de: (1) direcţie şi magnitudinea forţei; (2) lungimea braţului de bază a protezei; (3)
calitatea rezistenţei (susţinerea din partea crestelor edentate şi a dinţilor naturali rămaşi); şi (4)
caracteristicile de design al protezei parţiale. Asadar, localizarea restului dentar, designul
conectorului mic aşa cum relaţionează cu planul de ghidaj corespunzător, precum şi localizarea
braţului de retenţie sunt toţi factori care influenţeazăfuncţionarea unui sistem de cleme. Cu cât e
mai mare suprafaţa de contact a fiecărui conector mic în raport cu planul de ghidaj
corespunzător, cu atât distribuirea de forţe e mai orizontală.
PUNCTE ESENŢIALE ÎN DESIGNUL PROTEZELOR PARŢIALE

Designul ansamblului protezei parţiale ar trebui dezvoltat sistematic şi subliniat pe un mulaj

precis de diagnostic bazat pe următoarele concepte protetice: unde este susţinută proteza, cum
este conectat suportul, cum este reţinută proteza, cum sunt conectate retenţia şi susţinerea, şi cum
este conectat suportul edentat de bază. În dezvoltarea designului, este necesară ca primă etapă
stabilirea felului în care va fi susţinută proteza parţială. Într-o proteză parţială susţinută în
întregime de dinţi, cea mai bună locaţie pentru punctele de sprijin este pe spaţii pregătite pe
suprafeţele ocluzale, cingulum sau incizale ale punctelor de sprijin adiacente fiecărui spaţiu
edentat. Tipul de rest şi gradul de suport necesare trebuie bazate pe interpretarea datelor de
diagnostic colectate de la pacient. În evaluarea potenţialului suport pe care un dinte de sprijin îl
poate oferi, trebuie luate în considerare (1) sănătatea parodontală, (2) morfologia coroanei şi
rădăcinei, (3) proporţiile dintre coroană şi rădăcinăzona de index osos (cum a răspuns dantura la
presiuni anterioare); (5) localizarea dintelui în arcadă; (6) relaţia dintre dinte şi alte unităţi de
suport (lungimea deschiderii edentate); şi (7) dentiţia opusă. Într-o proteză parţială susţinută de
dinţi şi ţesut, trebuie acordată atenţie aceloraşi criterii în ceea ce priveşte dinţii de sprijin. Totuşi,
sprijinul trebuie să vină în mod egal şi de la crestele edentate. În evaluarea potenţialului suport
care ar fi disponibil din partea crestelor edentate, trebuie luate în considerare: (1) calitatea crestei
reziduale, care include conturul şi calitatea osului (cum a răspuns osul la presiuni anterioare) şi
calitatea mucoasei de suport; (2) gradul în care creasta reziduală va fi acoperită de baza protezei;
(3) tipul şi acurateţea înregistrării amprentei; (4) acurateţea bazei protezei; (5) caracteristicile de
design ale elementelor care compun ansamblul protezei parţiale; şi (6) încărcătura ocluzală
aşteptată. Protezele cu baze în apropierea dinţilor de sprijin sunt de regulă susţinute de către
dinţi. Cu cât ne îndepărtăm de dinţii de sprijin, cu atât mai mult devin susţinute de ţesut. Prin
urmare este necesară încorporarea unor caracteristici în crearea protezei parţiale care vor
distribui sarcina funcţională în mod echitabil între dinţii de sprijin şi ţesutul de suport a crestei
edentate. Localizând unităţi de susţinere pentru dinţi pe principalii dinţi de sprijin şi creând
conectori minori, adiacenţi zonelor edentate, astfel încât să intre în contact cu planurile de ghidaj
în aşa fel încât încărcătura funcţională să fie dispersată echitabil între unităţile de susţinere
dentare şi tisulare se vor crea designuri care vor avea o distribuire controlată a susţinerii.
Al doilea pas în dezvoltarea sistematică a designului oricărei proteze parţiale amovibile este de
a conecta unităţile de susţinere dentare şi tisulare. Această conexiune este facilitată de crearea şi
localizarea marilor şi micilor conector în conformitate cu principiile de bază. Conectorii majori
trebuie să fie rigizi astfel încât forțele aplicate pe orice parte a protezei să fie distribuite către
structurile de susținere. Conectorii minori care iasă din cei majori fac posibilă transmiterea
presiunii funcționale către fiecare dinte de sprijin prin conexiunea lor cu restul corespunzător,
totodată făcând posibilă transferarea efectelor fixatoarelor, resturilor și componentelor
stabilizatoare către restul protezei și prin arcada dentară.
Al treilea pas constă în stabilirea modalității de fixare a protezei parțiale amovibile. Retenția
trebuie să fie suficient de bună încât să facă față oricăror forțe care ar putea disloca proteza.
Retenția este realizată prin plasarea de elemente mecanice de reținere (cleme) pe dinții de sprijin
și prin relația dintre bazele protezelor și conectorii majori (maxilari) cu țesuturile de la bază.
Cheia alegerii unui design potrivit de clemă pentru orice situație dată este de a respecta unele
caracteristici: (1) trebuie să evite transmiterea directă a forțelor de răsturnare sau torsiune către
punctul de sprijin; (2) trebuie să adapteze principiile de bază ale designului clemelor prin
localizarea definitivă a componentelor poziționate corect pe suprafețele dintelui de sprijin; (3) să
asigure retenție împotriva unor forțe medii de dislocare (luând în calcul retenția indirectă); și (4)
să fie compatibile cu locația subtăieturii, conturul tisular și dorințele estetice ale pacientului.
Locația subtăieturii e cel mai important factor în alegerea unei cleme adecvate. Totuși, locația
subtăieturii poate fi modificată prin reconturare sau restaurare a dintelui de sprijin pentru a
acomoda o clemă care este mai potrivită situației date. Importanța retenției este subliniată de
rezultatele unui studiu clinic care investiga designurile protezelor. O testare clinică aleatorie pe o
perioadă de 5 ani a două modele de bază a protezelor parțiale amovibile – unul cu rest, disc
proximal și bară I (RPI) și unul cu clemă înconjurătoare – a demonstrat că nu există schimbări
perceptibile pe o perioadă de 60 de luni la nivelul a nouă componente a sănătății parodontale a
dinților de sprijin, indiferent de sistemul de retenție folosit. Rezultatele generale indică că cele
două modele nu au avut diferențe notabile în ceea ce privește rata de succes, mentenanță sau
efecte asupra dinților de sprijin. Prin urmare, o proteză parțială amovibilă bine construită care
este susținută de puncte de sprijin bune și creste reziduale solide care sunt pregătite și îngrijite la
un pacient care are o igienă orală bună oferă cea mai bună oportunitate pentru un tratament
satisfăcător.
Al patrulea pas este conectarea unităților de retenție la unitățile de suport. Pentru ca retențiile
directe și indirecte să funcționeze bine, ele trebuie atașate rigid de conectorul major. Criteriile
pentru selecție, localizare și design sunt aceleași ca și cele indicate pentru conectarea dintelui cu
unitățile de suport tisulare.
Al cincilea și ultimul pas în această abordare sistematică este de a sublinia și de a uni zona
edentată cu componentele deja stabilite ale designului.

COMPONENTELE MODELELOR PROTEZELOR PARȚIALE

Toate protezele parțiale au două lucruri în comun: (1) ele trebuie susținute de structuri orale, și
(2) trebuie să fie asigurate contra forțelor de dislocare moderate.
În proteza parțială de tip Kennedy clasa III, sunt necesare trei componente: susținerea asigurată
de resturi, conectorii (care stabilizează componentele) și elementele de retenție.
Proteza parțială care nu are avantajul susținerii dentare la fiecare capăt al fiecărui spațiu edentat
necesită totuși încă susținere, dar în acest caz, suportul vine atât din partea dinților cât și din
partea țesuturilor crestei. Acesta este un suport compozit și proteza trebuie astfel realizată încât
suportul elastic asigurat de creasta edentată este coordonată cu suportul mai stabil asigurat de
dinții de sprijin. Elementele esențiale – suporturi, conectori și retenții – trebuie planificate și
executate cu mai mare grijă din cauza mișcării bazelor protezelor susținute de țesuturi. În plus,
trebuie prevăzuți și alți trei factori, după cum urmează:
1. Cel mai bun suport trebuie obținut din partea țesuturilor elastice care acoperă creasta edentată.
Acesta este obținut mai mult printr-o tehnică de amprentare decât prin modelarea protezei
parțiale, deși zona acoperită de baza unei proteze parțiale este un factor contribuitor pentru un
asemenea suport.
2. Metoda retenției directe trebuie să ia în considerare inevitabila mișcare către țesuturi a bazei
extensiei distale sub presiunea masticării și ocluziei. Retenții directe trebuie modelate astfel încât
încărcătura ocluzală va fi trimisă direct pe axa lungă a dinților de sprijin în loc să fie
transformată în forțe de pârghie.
3. Proteza parțială, cu una sau mai multe baze de extensie distală, trebuie astfel modelată încât
mișcările bazei de extensie către țesuturi să fie minimizate. Vom avea astfel o retenție indirectă și
este cel mai bine descrisă în relație cu o axă de rotație prin zonele de suport ale punctelor de
sprijin principale .Totuși, retenția de la baza protezei parțiale poate fi realizată pentru a preveni
această mișcare, vorbind în acest caz de o retenție directă-indirectă.
Susținerea dentară
Susținerea protezei parțiale amovibile de către dinții de sprijin depinde de suportul alveolar al
acelor dinți, de morfologia coroanei și rădăcinii, rigiditatea ansamblului protezei parțiale și de
designul punctelor de sprijin ocluzal. Prin interpretări clinice și radiologice, dentistul poate
evalua dinții de sprijin și decide dacă ei pot oferi un suport adecvat. În unele cazuri, este
recomandabilă atelarea unuia sau mai multor dinți fie prin folosirea unei proteze parțiale fixe sau
prin lipirea a două sau mai multe restaurări împreună. În alte cazuri, un dinte poate fi considerat
prea slăbit pentru a putea fi folosit ca și punct de sprijin și este indicată extracția, pentru a putea
obține un suport mai bun din partea unui dinte adiacent.
O dată luată o decizie în ceea ce privește punctele de sprijin, dentistul este responsabil pentru
pregătirea și restaurarea dinților de suport pentru a acomoda cel mai bun model de proteză
parțială pentru fiecare caz. Pregătirile includ și forma punctelor de sprijin ocluzal. Aceste
modificări pot fi realizate în smalț sănătos sau în materiale de restaurare care pot rezista în fața
presiunii funcționale și uzurii componentelor protezei parțiale amovibile. Tehnicianul nu poate fi
învinovățit pentru pregătirea inadecvată a dintelui de sprijin, cum ar fi punctele de sprijin
ocluzal. Pe de altă parte, el este de vină dacă extinde mulajul dincolo, sau nu include, toate
zonele pregătite. Dacă dentistul a redus suficient zona crestei marginale a punctului de sprijin
pentru a evita amestecul celorlalți dinți și dacă un punct de sprijin ocluzal bine definit este
înregistrat în mulajul master și delimitat în creion, atunci nu există nici o scuză pentru greșeli în
realizarea punctelor de sprijin pentru proteza pațială.

Suportul pe creastă
Susținerea pentru protezele parțiale amovibile sprijinite pe dinți sau pentru spațiile de modificare
susținute de către dinți provine în întregime din dinții de sprijin prin intermediul punctelor de
sprijin. Suportul pentru baza protezei cu extensie distală vine în principal din partea țesuturilor
moi de sub proteză și osul alveolar rezidual al bazei de extensie distală. În ultimul caz, susținerea
este efectivă doar la capătul punctului de sprijin a bazei protezei.
Eficacitatea susținerii tisulare depinde de șase aspecte: (1) calitatea crestei reziduale; (2) gradul
în care creasta reziduală va fi acoperită de baza protezei; (3) acuratețea și tipul amprentei
înregistrate; (4) acuratețea bazelor protezei; (5) caracteristicile componentelor ansamblului
protezei dentare; și (6) presiunea ocluzală aplicată.
Calitatea crestei reziduale nu poate fi influențată, poate fi doar îmbunătățită prin condiționare
tisulară, sau poate fi modificată prin intervenție chirurgicală. Asemenea modificări sunt aproape
întotdeauna necesare dar nu sunt întotdeauna realizate.
Acuratețea tehnicii de amprentare este în întregime în mâinile dentistului. Obiectivul primar în
realizarea oricărei amprentări pentru o proteză parțială este acoperirea tisulară maximă a
suportului care înconjoară zonele care vor susține cea mai multă presiune. Metoda în care acesta
este realizat ar trebui bazată pe înțelegerea a ceea ce se întâmpla la nivel biologic sub o proteză
de extensie distală când se aplică o sarcină de închidere sau ocluzală.
Acuratețea bazei protezei este influențată de alegerea materialelor și de tehnicile de procesare.
Baze inexacte și strâmbe de proteze pot influența negativ susținerea protezei parțiale. Ar trebui
alese materiale și tehnici care vor asigura cea mai mare stabilitate dimensională.
Sarcina ocluzală totală aplicabilă pe creasta reziduală poate fi influențată prin reducerea zonei de
contact ocluzal. Aceasta este realizată prin folosirea unor dinți artificiali mai puțin, mai înguști și
mai bine modelați .
Proteza parțială amovibilă cu extensie distală este unică prin faptul că susținerea sa provine din
dinți de sprijin, care sunt fermi, și din țesuturi moi care acoperă os, care sunt mai puțin ferme sub
forțe de închidere. Țesuturi elastice, care sunt distorsionate sau deplasate de către sarcina
ocluzală, sunt incapabile să asigure o susținere pentru baza protezei comparabilă cu cea oferită
de dinții de sprijin. Problematica susținerii este în continuare complicată de faptul că pacientul
poate avea dinți naturali care pot exercita forțe ocluzale mai mari pe țesuturile de susținere decât
dacă pacientul ar fi fost complet edentat. Acest fapt este în mod clar evident prin stricăciunile
provocate unei creste edentate când i se opun câțiva dinți anteriori pe arcul opus, și în special
când ocluzia opozantă a dinților anteriori a fost astfel aranjată încât contactul are loc atât în
poziție centrală cât și excentrică.
Țesuturile de pe creastă înregistrate în poziție de odihnă sau inactivitate sunt incapabile să
asigure susținerea compozită necesară unei proteze care își derivă suportul atât din țesuturi moi
cât și tari. Trei factori trebuie luați în considerație în acceptarea unei tehnici de amprentare
pentru proteze parțiale amovibile cu extensie distală: (1) materialul ar trebui să înregistreze
țesuturile care acoperă zonele principale care vor susține presiunea, în forma lor activă; (2)
țesuturile din interiorul zonei bazale, altele decât cele care vor susține proteza, trebuie
înregistrate în forma lor anatomică; și (3) zona acoperită de amprentă ar trebui să fie suficient de
mare încât să poată distribui sarcina pe o suprafață mare, aflată în spațiul de toleranță a
țesuturilor de graniță. Aceasta este o aplicație a principiului șoșonilor („snowshoe”).
Oricine a avut ocazia să compare două mulaje master pentru aceeași arcadă parțial edentată – un
mulaj prezentând zona de extensie distală înregistrată în forma sa anatomică sau de odihnă, și
celălalt mulaj prezentând zona de extensie distală înregistrată în forma sa activă sau de suport – a
fost cu siguranță impresionat de diferențele topografice existente . O bază de proteză procesată
după forma funcțională este în general mai puțin neregulată și asigură o mai mare acoperire
zonală decât o bază de proteză procesată după forma anatomică sau de odihnă. Mai mult, și de o
semnificație mai mare, o bază de proteză realizată după forma anatomică prezintă o mai mică
stabilitate în prezența forțelor de rotație și/sau de torsiune în comparație cu o bază procesată după
forma funcțională și astfel eșuează în menținerea relației ocluzale cu dinții opuși. Când pacientul
este rugat să muște pe bucăți de ceară moale, este evident că ocluzia este menținută la un punct
de echilibru de-a lungul unei perioade mai lungi de timp când baza protezei a fost realizată după
forma funcțională. În contrast, dovezi arată că „așezarea” rapidă a bazei protezei are loc când a
fost realizată după forma anatomică, cu întoarcerea rapidă a ocluziei la doar contactul natural al
dinților.