Profesor: Student:

Gradinaru Razvan Constantin Handaric Andreea Lavinia

REFERAT

Dezvoltarea sistemului osos

FEG Education
Piatra Neamt

AMG anul I
 Dezvoltarea Sistemului Osos

Dezvoltarea oaselor
Deși pare surprinzător, un nou născut are mai multe oase în corpul
lui decât un adult. La naștere, scheletul nou-născutului este alcătuit din
aproximativ 350 de oase; de-a lungul anilor, unele din acestea
fuzionează pentru a forma segmente mai mari. Craniul unui nou născut
este un bun exemplu în acest sens; în cursul nașterii acesta este supus
unei presiuni într-un canal îngust. Dacă craniul acestuia ar fi la fel de
inflexibil ca al unui adult, pur și simplu ar fi imposibil pentru copil să
treacă prin canalul pelvian.
În perioada embrionară și fetală scheletul este format din
membrane conjunctive (scheletul craniului) și din cartilaj hialin
(membrele, coastele, scheletul axial). În a treia sau a patra săptămână de
dezvoltare a embrionului apar primele procese de osificare la nivelul
claviculei. Începând de la naștere și până în jurul vârstei de 25 de ani,
scheletul continuă să se dezvolte prin creșterea oaselor în lățime și în
lungime. Procesul de transformare a membranelor conjunctive în os și
înlocuirea cartilajului hialin prin os alcătuiesc osificarea sau
osteogeneza. Acest proces asigură totodată creșterea în grosime și în
lungime a osului în viata intra- și extrauterina. Punctele în care începe și
se extinde osteogeneza poarta numele de puncte de osificare.
Osteogeneza este un proces atât de distrugere cât și de construcție.
Faza în care predomina fenomenele de construcție, de transformare a
membranelor conjunctive și a cartilajului hialin în țesut osos se numește
osificare primara, în urma căreia ia naștere osul brut, incomplet
diferențiat, numit os primar.
          Faza în care sunt prezente fenomenele de distrugere și de
remaniere se numește osificare secundara. Aceasta dă naștere chiar din
primii ani ai vieții unui os modelat cu structurile definitive caracteristice
osului adult numit os secundar.
          În procesul de osteogeneza, osteoblastele și osteoclastele care se
diferențiază din celulele mezenchimale sau din fibroblaste au un rol
determinant, ele sintetizând componentele de baza ale substanței
fundamentale a țesutului osos, precum și fibrele colagene. În matricea
elaborată de aceste celule se depun săruri de calciu, în special sub formă
de cristale de fosfat tricalcic. Pe măsură ce osul se formează,
osteoclastele intervin prin procese de distrucție și rezorbție locală în
determinarea structurii definitive a osului nou format. Osteogeneza care
se petrece în membranele conjunctive poartă numele de osificare de
membrană intramembranoasă sau desmală, iar cea care are loc în
cartilajul hialin se numește osificare de cartilaj, intracartilaginoasă sau
encondrală.

Creșterea Oaselor
Oasele sunt organe care cresc atât în lungime, cât şi în grosime.
Creşterea în grosime şi în lungime a osului are la bază aceste procese ca
şi osificarea primară şi secundară, adică activitatea osteogenică a
periostului şi a cartilajului de conjugare.

1. Creșterea oaselor in lungime

          
Creşterea în lungime se face numai la oasele lungi. Ea se
realizează prin activitatea cartilajelor de creştere, care se găsesc la limita
dintre diafiză şi epifize. Aceste cartilaje formează în partea dinspre
diafiză ţesut osos nou, care se alătură ţesutului osos al acesteia şi
lungeşte astfel diafiza. Creşterea diafizei în lungime este un proces de
osificare endocondrală.

Cartilajul de creştere are o structură caracteristică. În el se pot

distinge mai multe zone, dispuse perpendicular pe axul diafizei. În
partea dinspre epifiză prezintă o zonă de cartilaj hialin (sau zona de
rezervă), caracterizată prin aceea că condroblastele sunt lipsite de
capsulă cartilaginoasă, iar în substanţa fundamentală sunt numeroase
fibre conjunctive dispuse transversal. După această zonă, urmează, spre
diafiză, o zonă formată din cartilaj, în care condroblastele sunt dispuse în
şiruri paralele cu axul longiudinal al osului; această zonă se numeşte
zona cartilajului seriat şi este caracterizată prin aceea că aici se produce
o multiplicare a condroblastelor şi o creştere a cantităţii de substanţă
fundamentală; datorită acestor caractere, zona cartilajului seriat se mai
numeşte zonă de creştere.

Mai spre diafiză se găseşte zona cartilajului degenerat sau zona

cartilajului hipertrofiat, unde condroblastele sunt hipertrofiate şi
degenerate, conţinând incluziuni de glicogen sau grăsimi, precum şi
numeroase vacuole, iar substanţa fundamentală este impregnată cu săruri
de calciu; de aceea se mai numeşte zona cartilajului calcifiat.
După aceasta urmează zona hemoragică, caracterizată prin faptul că în
ea pătrund capilare sanguine şi ţesut conjunctiv mezenchimal care
provin din ţesutul osos diafizar. În această zonă celulele cartilaginoase se
distrug, iar unele celule mezenchimale se transformă în osteoblaste;
această zonă se mai numeşte zonă de eroziune.
Ultima este zona osteoidă, denumită astfel pentru că în ea se formează şi
se remaniază ţesutul osos nou care se adaugă diafizei şi astfel aceasta se
lungeşte, lungind întreg osul.
În timp ce în zona osteoidă a cartilajului de creştere se diferenţiază ţesut
osos, în zona cartilajului seriat se formează ţesut cartilaginos. Datorită
acestui fapt, cartilajul de creştere îşi păstrează grosimea în tot timpul
funcţionării.

Funcţionarea cartilajelor de creştere şi deci creşterea oaselor în

lungime este limitată. Ea se face până la vârsta de 22 – 25 de ani. La
această vârstă zona cartilajului seriat încetează să mai formeze ţesut
cartilaginos, cartilajele de creştere se osifică complet şi formarea de ţesut
osos nou se termină. O dată cu încetarea creşterii oaselor în lungime, se
opreşte şi creşterea corpului în lungime.

2. Creșterea oaselor in grosime

          Creşterea
în grosime se face la toate formele de oase şi este
asigurată prin funcţionarea periostului.
Creşterea osului în grosime se face prin activitatea zonei osteogene a
periostului care produce neîncetat osteoblaste, ce se adaugă ţesutului
osos mai vechi, osul îngroşându-se astfel. Printr-o experienţă destul de
simplă ne putem convinge că periostul are acest rol. Dacă introducem
sub periostul unui os tânăr un fir de argint, după un timp oarecare,
sacrificând animalul, constatăm că firul de argint se găseşte departe de
periost, fiind împins spre interior de ţesutul osos format de acesta.
Funcţionarea periostul se face normal în perioada de creştere a
organismului. În această perioadă este periost osteogen activ. După
atingerea maturităţii, periostul încetează funcţia sa osteogenă, dar nu şi-o
pierde, putând s-o recapete în condiţii speciale, cum ar fi producerea
unei fracturi; în acest caz, periostul îşi reia funcţia osteogenă şi formează
calusul, care sudează fragmentele osului fracturat.
Prin creşterea în grosime, oasele capătă o oarecare rezistenţă, care le
permite să suporte greutatea ce se exercită asupra lor sau tracţiunea la
care sunt supuse.
Acest fel de creştere, prin activitatea periostului, îl găsim la toate
categoriile de oase.
În general, putem afirma că prin osteogeneza endoconjunctivă, se
dezvoltă şi cresc oasele late, iar la oasele lungi şi scurte, constatăm,
deopotrivă, osteogeneza endocondrală şi osteogeneză endoconjunctivă.
Creşterea şi dezvoltarea oaselor se află sub dependenţa hormonilor şi a
vitaminelor. Astfel, hormonul somatotrop influenţează creşterea oaselor
în lungime, iar hormonul paratiroidian reglează circulaţia calciului în
ţesutul osos. Hormonii gonadotropi feminini şi masculini influenţează
gradul de maturare a osului. Vitaminele din grupa D, vitamina A şi
vitamina C intervin direct în procesele de osteogeneză, lipsa lor
producând tulburări în creşterea şi dezvoltarea oaselor.

Factorii ce influenteaza osteogeneza si cresterea.

Atât în creşterea lor normală, cât şi în diferitele stări patologice,

oasele stau sub influenţa a numeroşi factori (vitaminele, hormonii
etc). Cel mai de seamă este rolul trofic general exercitat fie în mod direct
de sistemul nervos, fie pe cale umorală.

Vitaminele - Vitamina A limitează activitatea osteoblastelor şi a

osteoclaştilor. Vitamina C favorizează edificarea osului. Vitamina D
favorizează calcificarea.
Hormonii - Au rol foarte important. Hormonul somatotrop hipofizar
determină proliferarea cartilajului de conjugare (produs în exces dă
gigantismul, produs deficitar dă nanismul). Hormonii tiroidieni
triiodtironina şi tetraiodtironina stimulează creşterea; hipotiroidia
determină nanismul; calcitonina tiroidiană favorizează depunerea
sărurilor de calciu la nivelul oaselor. Hormonul paratiroidian
(parathormonul) influenţează resorbţia osoasă. Hormonul testicular:
castrarea prelungeşte timpul de funcţionare a cartilajului de conjugare
(eunucii), iar estrogenii (experimental la animale) duc la calcificarea
prematură a oaselor lungi.

Enzimele - Fosfatazele intervin, de asemenea, în procesul de creştere.

Bibliografie:
 https://sistemul-osos.weebly.com/dezvoltarea-537i-
cre537terea.html#
 https://www.farmacialapretmic.ro/blog/220_Oase-sanatoase-si-
tari-pentru-micul-tau-explorator.html
 https://ro.wikipedia.org/wiki/Osificare
 https://anatomiaomului.usmf.md/wp-
content/blogs.dir/68/files/sites/68/2014/09/Osteologie-
generala.pdf