Coduri de bare – referat

Codul de bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor numerice şi

alfanumerice, prin alternarea unor bare şi spaţii de dimensiuni bine determinate
utilizate pentru marcarea etichetelor sau produselor industriale în vederea citirii
automate. Tehnologia codului de bare se bazează pe recunoaşterea acestor
combinaţii de bare şi spaţii cu ajutorul unor echipamente speciale denumite uzual
cititoare de coduri de bare.
Codul de bare a fost inventat de către Norman Joseph Woodland în anul 1952,
invenţie care a fost brevetată în acelaşi an. Ulterior, interesul pentru utilizarea
codurilor de bare a crescut semnificativ, dezvoltarea acestei tehnologii fiind
deosebit de spectaculoasă în anii ’90. Acest proces a fost facilitat de modernizarea
rapidă a echipamentelor hardware şi mai ales de progresele realizate în domeniul
software-ului. Astfel, de la procedeul electrostatic de citire a codurilor, simbolizate
prin purtători de date cu cartele sau taloane perforate, s-a ajuns la lectura
magnetică şi, în final, la metoda citirii optice, care stă la baza sistemelor
perfecţionate de astăzi de culegere a informaţiilor cuprinse în coduri.
Există diferite tipuri de standarde de coduri de bare denumite generic - simbologii.
Fiecare tip de simbologie (cod de bare) este un standard ce defineşte logic "barele"
din cod, precum şi cum să fie citite şi decodate de către echipamentele informatice
specializate. Chiar dacă în practică se folosesc relativ puţine simbolizări, în
prezent, numărul lor a ajuns la circa 225.
În funcţie de sistemul de codificare a informaţiilor, există două categorii de coduri
de bare:
 coduri de bare liniare (1-D), în care informaţia este codificată pe o singură
direcţie, de regulă pe orizontală;
 coduri de bare bidimensionale (2-D), în care informaţia este codificată atât
pe orizontală, cât şi pe verticală;

1
 Coduri de bare liniare

Structura generală a unui cod de bare liniar este caracterizată prin următoarele
elemente:
 modulul (dimensiunea) = lăţimea barei sau a spaţiului cel mai îngust (cel
mai mic increment);
 elementul = un spaţiu sau o bară măsurată în număr de module;
 caracterul (simbolul) = o combinaţie oarecare de elemente;
caracterele de start şi de stop = combinaţii specifice de bare şi de spaţii, cu care
începe, respectiv se termină codul de bare. Acestea permit echipamentului de citire
să identifice începutul şi sfârşitul codului, precum şi sensul de citire;
caracterul semnificativ = reprezintă purtătorul de informaţie şi este alcătuit dintr-un
număr constant de elemente;
caracterul de control (cifra de control) = serveşte pentru depistarea eventualelor
erori şi se bazează pe un algoritm specific fiecărui tip de cod. În anumite cazuri,
cunoscând această cifră se poate reconstitui codul deteriorat;
raţia = raportul dintre elementele late şi cele înguste;
densitatea = numărul de caractere înscrise pe o lungime liniară dată. Densitatea
este dependentă de modulul codului de bare. Astfel, ele se împart în:
coduri ultra-dense (modulul mai mic decât 0,19 mm);
coduri de înaltă densitate (modulul între 0,19 şi 0,24 mm);
coduri de densitate medie (modulul între 0,24 şi 0,3 mm);

2
coduri de densitate scăzută (modulul între 0,3 şi 0,53 mm);
coduri de densitate foarte scăzută (modulul mai mare decât 0,53 mm);
continuitatea/discontinuitatea standardului. Un standard se numeşte continuu dacă
codul începe cu o bară şi se termină cu un spaţiu, iar în cazul în care începe şi se
sfârşeşte cu o bară se numeşte discontinuu;
zona liberă = o zonă de margine neimprimată, la majoritatea tipurilor de coduri
având o lăţime de minimum 10 x dimensiunea codului, dispusă la începutul şi la
sfârşitul codului de bare. Asigură o citire corectă, prin evitarea erorilor datorate
unor semne grafice aflate în vecinătatea codului;
codul în clar (linia de interpretare) = reprezintă corespondentul codului de bare,
format din caractere lizibile de către om. Astfel, în cazul în care, din diferite
motive, nu este posibilă citirea automată, se poate introduce codul manual;
jocul de caractere = lista completă a caracterelor de cod dintr-un anumit standard
cu valorile binare asociate.

Coduri de bare bidimensionale

Codurile bidimensionale au o capacitate mai mare de cuprindere, comparativ cu
cele liniare. În practică, deocamdată, ele sunt mai puţin răspândite, dar se apreciază
că va creşte interesul pentru codurile 2D.
Primul cod bidimensional a fost VeriCode, simbologie introdusă încă din anii ’80
de firma Veritec. Ulterior, din multitudinea de coduri apărute s-au evidenţiat
codurile: Codul 49, Codul 16K, Codul Aztec, Data Matrix, MaxiCode, PDF 417 în
SUA, Codablock în Germania, şi Codul QR (Quick Response) în Japonia –
conceput anume pentru a reduce timpul de citire.
Dintre toate acestea, în prezent, codul PDF 417, datorită faptului că poate stoca o
mare cantitate de informaţie (1108 octeţi), este cel mai utilizat cod bidimensional.
De asemenea, se remarcă atât codul MaxiCode, care are posibilitatea de corecţie a
erorilor, astfel încât se poate citi bine codul chiar dacă 25% din el este distrus sau
lipseşte, cât şi codul Data Matrix care poate stoca 50 de caractere într-un spaţiu de
dimensiune 2 mm x 3 mm.

3
Bibliografie:
http://easylearning.neuro.pub.ro:8888/Laboratoare/_Ep/L4_Coduri_de_b
are/Barcodes.htm