OCTAVIAN MOGA

*
MONOGRAFIA
BENIC

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României
Moga, Octavian
MONOGRAFIA SATULUI BENIC
JUDEȚUL ALBA / Octavian Moga

Editura eVertical - Alba Iulia 2017

ISBN: 978-606-93028-0-4

Tipărit la S.C. Vertical Graphic

Str. Brădișor, Nr. 5, Alba Iulia
Contact: 0740.159.999
contact@edituravertical.ro

Toate drepturile sunt rezervate autorului © 2017

Lucrare apărută cu sprijinul Primăriei Comunei Galda de Jos,

primar Romulus Raica și Consiliului Local
 Octavian Moga

MONOGRAFIA
SATULUI BENIC
JUDEȚUL ALBA

Ediție îngrijită de TRAIAN CADAN

Editura Chaklya
2017

3
4
 PREFAŢĂ
De mult aşteptată, Monografia satului Benic este astăzi scrisă. Necesitatea
elaborării unei astfel de lucrări a fost scoasă în evidenţă în secolul trecut de unul
din fiii satului TEOFIL FRÂNCU, mare scriitor şi înflăcărat patriot al acelor
timpuri.
Această importantă şi mult aşteptată lucrare a fost elaborată de ilustrul profesor
de geografie, Moga Octavian, personalitate legată de satul Benic prin relaţii de
rudenie cu unii din fiii satului, devenit astăzi şi locuitor al acestei localităţi.
Dotat cu evidente calităţi ale artei scrisului şi a studierii cu discernământ a
evenimentelor istorice, autorul lucrării a reuşit să prezinte Monografia satului
Benic la un înalt nivel ştiinţific, constituind un model de abordare a problemelor
legate de prezentarea unei localităţi sub toate aspectele specifice acesteia.Este de
scos în evidenţă dibăcia de care a dat dovadă la culegerea datelor, a informaţiilor,
folosindu-se de sursele cele mai sigure, de „înţelepţii satului”, şi de documentele
scrise în vechile lucrări în care era menţionat şi satul Benic.
După cum se poate presupune, strângerea datelor necesare elaborării unei astfel
de lucrări reprezintă o muncă titanică, ce cere multă răbdare şi dăruire. Prelucrarea
acestor date şi prezentarea lor într-o formă accesibilă şi plăcută pentru cititor, cere
de asemenea calităţi deosebite scriitorului. Autorul acestei monografii a dat dovadă
că este dotat din plin cu toate aceste calităţi, spre satisfacţia tuturor fiilor satului
Benic.
Conţinutul complex al monografiei, legat de încadrarea geografică a localităţii
în ansamblul Văii Gălzii, prezentarea preocupărilor specifice ale cetăţenilor, al
obiceiurilor ocazionate de diferite evenimente, etc., îl face pe cititor mai mândru de
sine, cunoscând mai bine frumuseţea satului său, al împrejurimilor sale,
capacităţile creatoare ale consătenilor săi, care trăiesc sau care au trăit cândva în
satul Benic.
Până la obţinerea altor satisfacţii, fiii satului îi adresează autorului Monografiei
Benicului sincere mulţumiri.

Benic, la 20 octombrie 2000

Prof. univ. dr. ing. Ioan Drăgan
Membru al Academiei de Ştiinţe tehnice din
România

5
 CUVÂNT ÎNAINTE
Prezenta lucrare elaborată pe parcursul anilor 1999-2000 a fost întocmită din
dorinţa autorului de a aduce o modestă contribuţie la cunoaşterea acestui pitoresc
sat românesc, situat la poalele Trascăului, vatră străbună ale cărei începuturi se
pierd în negura timpurilor.
De un real folos în elaborarea lucrării de faţă a fost întocmirea pe parcursul
anului trecut al Dicţionarului toponimic al localităţii Benic, lucrare dedicată
amintirii marelui patriot Teofil Frâncu – fiu al satului, care dorea încă de la
sfârşitul veacului trecut ca toate localităţile cu populaţie românească din
Transilvania să-şi elaboreze astfel de lucrări. Întocmirea „Dicţionarului” a
constituit un prilej de cunoaştere amănunţită a aspectelor legate de vatra milenară a
satului şi a hotarului său amplasat între zona montană şi zona depresionară a
Podişului Transilvaniei.
Lucrarea cuprinde două părţi distincte: prima tratează aspecte privind condiţiile
fizico-geografice şi economice ale localităţii în cadrul căreia am încercat să
evidenţiem rolul factorilor fizico-geografici în dezvoltarea economică.
Capitolul care tratează evoluţia spaţială şi funcţională a localităţii a fost întocmit
în baza materialului bibliografic cuprins în diferite lucrări de specialitate, scoţând în
evidenţă multimilenara continuitate pe aceste meleaguri a elementului autohton
românesc, de la modestele aşezări descoperite în hotarul satului „Glimeea
Benicului”, la „vila rustica” descoperită la „Fântâna satului”, contemporană cu
perioada ocupaţiei romane, de la începutul mileniului I şi până în zilele noastre. Un
real sprijin în elaborarea lui l-am primit din partea d-lui Fleşeru Gheorghe–
muzeograf principal la Muzeul “Unirii” din Alba Iulia – fiu al satului care cu
amabilitate ne-a pus la dispoziţie un bogat material documentar şi informaţii
personale de specialitate.
În elaborarea capitolului „Potenţialul uman” am fost sprijiniţi de Direcţia Judeţeană de
statistică – Alba, de primarul şi vice-primarul comunei Galda de Jos, care cu multă
amabilitate ne-au pus la dispoziţie datele necesare. Modestul studiu privind longevitatea
locuitorilor satului a fost întocmit cu concursul profesorului Cristea Voicu, al preotului
Chitulea Nicolae, al „decanilor de vârstă” în viaţă–Bulbucan Simion–95 ani, Drăgan
Aurel–85 ani, Chiorean Salvina–80 ani şi Negrea Simion–82 ani, în cadrul căruia am
încercat să scoatem în evidenţă pe baza unor date statistice precise „zestrea” de
longevitate a locuitorilor.
Am analizat de asemenea evoluţia funcţiilor economice ale satului scoţând în
evidenţă faptul că pe lângă ocupaţia de bază ca agricultori, harnicii beniceni au fost
şi sunt pricepuţi cultivatori ai viţei de vie şi a pomilor fructiferi care le aduc
venituri suplimentare importante.

6
 Partea a doua a lucrării analizează aspecte ale culturii materiale: arhitectura
tradiţională, portul popular românesc şi maghiar, arta ţesăturilor, ceramica şi
frumuseţea dansului popular, scoţând în evidenţă specificul local.
În cadrul capitolului „Obiceiuri ale vieţii de familie” sunt redate aspecte legate de
principalele evenimente ale vieţii: naşterea, nunta şi înmormântarea, încercând să redăm
cât mai veridic modul în care au fost păstrate tradiţiile strămoşeşti legate de ele, un loc
aparte este rezervat literaturii populare legate de nuntă şi înmormântare.
Frumuseţea sărbătorilor de peste an începând cu cea a Crăciunului, sunt redate
cu numeroase comentarii şi colinde originale culese de la diverşi colaboratori
menţionaţi în cadrul lucrării.
Am rezervat de asemenea un loc aparte obiceiurilor străvechi ale clăcii şi
şezătorilor dispărute astăzi din viaţa de zi cu zi a satului.
Literaturii populare i-au fost consacrate câteva pagini care ilustrează
frumuseţea şi originalitatea cântecelor de dragoste, de dojană, de cătănie. Ieşite
parţial din uz–descântece de deochi, de urcior de ochi, „de spurc”, ca şi majoritatea
superstiţiilor au fost „colecţionate” şi menţionate în lucrare pentru a nu fi acoperite
definitiv de valul uitării.
Culegerea de texte cuprinde cântece originale le leagăn, cântecul miresei, strigături de
nuntă, la horă, versuri de înmormântare (bocete). Am redat în original frumoasele colinde
de Crăciun, cântecele de dragoste, de cătănie, balada „Vară, vară, primăvară ”, precum şi
câteva poezii populare originale, pline de semnificaţii.
Activitatea şcolii din sat, a bisericilor a fost analizată în baza documentelor care
ne-au stat la dispoziţie, încercând să scoatem în evidenţă rolul deosebit pe care l-au
avut dascălii şcolii din sat şi preoţii comunităţii în educarea multor generaţii de
oameni dintre care mulţi fac cinste satului prin performanţele realizate în varii
domenii de activitate.
Am rezervat un capitol aparte fiilor satului care au făcut şi fac cinste satului:
eroilor din cele două războaie mondiale, veteranilor celui de al doilea război,
deţinuţilor politici care au avut curajul şi demnitatea să se opună instaurării noii
orânduiri aduse de la răsărit de tancurile sovietice.
Personalităţilor locale le-am rezervat un spaţiu aparte, marelui patriot Teofil
Frâncu, profesorilor universitari Lascu Nicolae, Drăgan Ioan, învăţătorilor,
medicilor, avocaţilor, preoţilor, artiştilor proveniţi din sat şi care peste tot în ţară au
fost exemple de profesionalism şi demnitate.
În elaborarea lucrării am primit de asemenea un real sprijin din partea familiilor
de învăţători pensionari Barna Petru şi Elena, şi Fuga Dumitru şi Carolina, care ne-
au furnizat date importante privind diferite aspecte ale vieţii satului şi al d-nei
profesoare Moga Maria, care a avut o preţioasă contribuţie la stabilirea
principalilor factori biogeografici specifici localităţii.
În cadrul lucrării, o serie de grafice ilustrează capitolul privind potenţialul uman, ele
pun în evidenţă evoluţia populaţiei în timp, principalii indicatori demografici.

7
 O schiţă a vetrei satului şi o hartă a hotarului vin să completeze datele ilustrate
în lucrare, o serie de fotografii pun în evidenţă frumuseţea cadrului natural şi al
principalelor obiective arhitectonice ale satului, care pot trezi amintiri plăcute celor
care nu au uitat farmecul satului copilăriei.
Responsabilitatea întocmirii unei monografii locale cât mai cuprinzătoare şi
veridice a stat permanent în atenţia autorului, eventualele omisiuni nu au fost
intenţionate.
Întocmită la graniţa între milenii, lucrarea se vrea un mesaj pentru generaţiile
viitoare ce vor locui aceste frumoase meleaguri – de a le face mai frumoase şi mai
prospere prin inteligenţa şi munca plină de dăruire.
Intenţia autorului a fost de a oferi celor interesaţi o amplă lucrare privind satul
Benic, departe de noi gândul de a pretinde că am reuşit să prindem toate aspesctele
vieţii satului, invităm pe cei dornici să o completeze să-şi asume plăcerea unui
studiu mai profund şi mai tenace.
Poate, în viitor un fiu al satului mai generos, dornic să facă o investiţie în
domeniul culturii, va sponsoriza tipărirea prezentei lucrări spre bucuria celor
interesaţi să-şi cunoască mai amănunţit satul natal.

Benic, la 27 august 2000 Autorul

8
 CAPITOLUL I
POZIŢIA GEOGRAFICǍ ŞI LOCALIZAREA ÎN RAPORT
CU MARILE UNITǍŢI DE RELIEF ALE ŢǍRII

Localitatea Benic, sat component al comunei Galda de Jos, judeţul Alba, este
situată în partea de nord şi centralǎ a acestuia, în zona piemontanǎ situatǎ la sud-est
de Munţii Trascǎului, zonǎ care face trecerea de la zona montanǎ la zona mai joasǎ
a Culoarului Mureşului – Alba – Iulia – Turda.
Din punct de vedere geografic localitatea este situatǎ pe urmǎtoarele
coordonate geografice: 46o 01\ 19” latitudine nordicǎ şi 23o 22\ 32” longitudine
esticǎ şi are ca vecini urmǎtoarele localitǎţi:
- la est satul Mesentea component al comunei Galda
- la nord comuna Stremţ şi satul Cetea component al comunei Galda
- la nord-vest satul Galda de sus şi el component al comunei Galda
- la sud-vest satul Tibru component al comunei Cricǎu
Suprafaţa totalǎ pe care o deţine localitatea este de 727,92 ha. din care în
intravilan 74 ha., 638 ha. teren agricol şi 15 ha. terenuri cu alte utilizǎri.
Limitele naturale ale hotarului satului sunt marcate spre sud-vest de cumpǎna
de ape formatǎ din Dealul Mǎgura şi Dealul Doabra care separă bazinul hidrografic
al vǎii Gălzii de cel al vǎii Tibrului, spre nord-est de dealul Dǎneaţa ce constituie
cumpǎna de ape între valea Gălzii şi valea Râmeţului /Stremţului şi Dealul Bodor cu
Coasta Furcilor ce separă bazinul hidrografic al vǎii Gălzii de cel al afluentului sǎu
pe stânga – valea Cetii.
Graniţa de est cu satul Mesentea este constituitǎ din linia de hotar ce coborǎ din
Dealul Dăneţei prin Viile de jos, intersecteazǎ Calea Viilor /Paroştea/ trece prin
apropierea Fântânii Satului din Viglab traverseazǎ şoseaua, urcǎ prin Podul Mesentei
pânǎ prin sus în pǎşunatul din Mǎgura.
Graniţa cu satul Tibru se aflǎ pe culmea dealului Mǎgura şi Doabrei, ea urcǎ
pânǎ la locul de întâlnire al hotarelor Benicului, Gălzii de sus şi Tibrului aflatǎ sub
Piatra Muncelului.
Graniţa cu Galda de sus porneşte de la punctul de întâlnire a graniţelor
/”metelor”/ de sub Piatra Muncelului coboarǎ prin Pǎdurea Şarei, traverseazǎ
şoseaua trece prin apropierea Casei de la “Curtea” fostei Episcopii Romano-catolice
prin grǎdina acesteia şi urcǎ panta abruptǎ a Dealului Furcilor în apropierea “Casei”
/troiţei/ Sfântului Antonie pânǎ sus în culmea dealului întâlneşte Calea Mocanilor
denumitǎ şi Calea Hoţilor unde se aflǎ punctul de întâlnire a hotarelor Benicului ,
Gălzii de sus şi Cetei.

9
 Graniţa cu satul Cetea, de la Calea Mocanilor pe la Crucea din Grǎdina lui Puia
/Morar Emil/ trece dincolo de valea Cetii urcǎ pe Glimeea Benicului la “observator”
de unde coboarǎ pe dunga dealului în jos pânǎ întâlneşte graniţa /”meta”/ cu
Stremţul.
Graniţa cu satul Stremţ – de la Glimeea Benicului prin pârâul Dăneţei pânǎ la
grǎdina Udroaiei pǎnǎ în calea de hotar ce duce la Mesentea.
În latitudine hotarul satului se extinde pe cca 3,5 km. şi cca. 3 km. în
longitudine, vatra satului se aflǎ situatǎ în partea centralǎ a hotarului aşezatǎ de-o
parte şi alta a vǎii Gălzii şi ale Drumului judeţean nr. 107 K, care o traverseazǎ pe
direcţia nord-vest-sud-est.
Faţǎ de reşedinţa judeţului satul se aflǎ la o distanţǎ de 23 km.dintre care 16
km. pe Drumul Naţional nr. 1 – Europa 81, până la Fǎgǎdǎile Gălzii, iar de aici pe
Drumul judeţean 107 K ce urcǎ pe vale pânǎ în comuna Intregalde, încǎ 7 km.
Faţǎ de centrul de comunǎ satul Benic se aflǎ la o distanţǎ de 3 km., faţǎ de
satul Mesentea situat la est şi faţǎ de satul Galda de sus situat la vest distanţa este de
2 km., faţǎ de satul Cetea situat la nord se aflǎ la o distanţǎ de 4 km., iar faţǎ de
centrul comunei Intregalde se aflǎ la 18 km.
Faţǎ de oraşul Teiuş situat la est pe Drumul Naţional nr. 1 satul Benic se aflǎ la
o distanţǎ de 10 km.
Teritoriul aparţinǎtor satului se încadreazǎ din punct de vedere turistic în partea
de sud-est a munţilor Trascǎului renumiţi prin frumuseţea cheilor, peşterilor şi al
altor fenomene carstice dezvoltate în calcarele jurasice care dau spectaculozitate
deosebitǎ reliefului.
De pe culmea dealului Mǎgura care strǎjuieşte la sud vatra satului poate fi
admiratǎ priveliştea grandioasǎ a Pietrei Cetei care-şi ridicǎ semeaţǎ spre cer creasta
sa zimţatǎ de 1223 m, iar spre est zona deluroasă a Podişului Transilvaniei de care
este despǎrţitǎ prin culoarul depresionar al Mureşului. Tot de aici poate fi admiratǎ şi
priveliştea satului cuibǎrit în vale “înecat” în verdeaţa grǎdinilor şi viilor care i-au
dus faima încǎ din cele mai vechi timpuri.
Poziţia aproape centralǎ în cadrul judeţului, apropierea faţǎ de municipiul Alba
Iulia, oraş cu o milenarǎ istorie şi cu tradiţii glorioase în istoria neamului românesc,
ponderea economicǎ importantǎ deţinutǎ prin pomiculturǎ şi viticulturǎ, obiectivele
social, culturale, frumuseţea peisajului şi vestigiile istorice care atestǎ locuirea
acestor meleaguri încǎ din antichitate, zona turisticǎ deosebit de pitoreascǎ situatǎ în
amonte atrag un mare numǎr de turişti dornici sǎ cunoascǎ acest minunat colţ de ţarǎ.
Situat în zona piemontanǎ, la contactul cu rama de sud-est a Munţilor
Trascǎului, prin relieful sǎu variat, frumuseţea peisajului, şi mai ales a climatului
deosebit de plǎcut favorizat de efectul de foen satul a oferit şi oferǎ condiţii naturale
deosebit de favorabile dezvoltǎrii activitǎţilor economice.

10
 CAPITOLUL II
PREMIZE NATURALE ALE DEZVOLTǍRII
ECONOMICE. IMPORTANŢA FACTORILOR DE MEDIU.

1. ALCĂTUIREA GEOLOGICĂ ŞI RESURSELE SUBSOLULUI

Din punct de vedere geografic comuna Galda se jos cǎreia îi aprţine şi satul
Benic este situatǎ în estul munţilor Trascǎului, pe teritoriul sǎu avem o etajare în
trepte a reliefului de la vest spre est.
Partea de vest a comunei situată în zona montanǎ cuprinde satele Poiana Gălzii,
Mǎgura, Lupşeni, Galda de sus şi Cetea, în centru se aflǎ satele ce aparţin zonei
piemontane Benic şi Mesentea, iar centrul de comună Galda de jos de aflǎ în partea
de est a teritoriului în zona joasǎ a Culoarului Alba Iulia – Turda.
Munţii Trascǎului care dominǎ la vest valea Mureşului se desfǎşoarǎ
aproximativ paralel cu aceasta pe direcţia NNE – SSV, vǎile râurilor care îi stǎbat
în drumul lor spre Mureş sunt despǎrţite de culmi montane aproape paralele
constituite în cumpene de ape ale reţelei hidrografice, aceşti munţi reprezintǎ o
subunitate geomorfologicǎ bine individualizatǎ având un peisaj variat, pitoresc şi
complex.
Dupǎ opinia geologilor care au studiat acest masiv montan formarea sa a început
în perioada prepaleogenǎ pe un fundament de sisturi cristaline şi gresii cuartifere a
continuat prin acţiuni de eroziune, depuneri de sedimente şi importante mişcǎri ale
scoarţei tereste.
Priviţi de pe şoseaua Alba Iulia – Aiud, munţii Trascǎului lasǎ impresia unor
munţi înalţi, calcarele din care sunt constituiţi au generat cu trecerea timpului forme
impresionante care încântǎ privirile.
Rocile predominante din care sunt alcǎtuiţi sunt: ofiolitele, conglomeratele,
gresiile, argilele, marnele, dar calcarele sunt rocile care sub acţiunea factorilor
externi au dat naştere unor forme de relief deosebit de spectaculoase. Aceste
calcare care sunt în cea mai mare parte de vârsta jurasicǎ sunt repartizate în cadrul
masivului în trei fâşii paralele care sunt secţionate transversal în zonă de valea
Gălzii şi afluenţii sǎi dând spectaculoasele chei în olistolite: ale Găldiţei,
Intregălzii, Tecşeştilor, Cetei, Gălzii.
Aceste calcare corespund în ordine celor 3 forme de carst prezente în munţii
Trascǎului: carstul de platou, de creastǎ şi de masive izolate.
Carstul de platou prezent în partea de vest a munţilor face parte din suprafaţa de
netezire Ciumarna – Bedeleu situatǎ la înǎlţimi cuprinse între 1100-1200 m

11
deasupra cǎreia se ridicǎ semeţe vârful Sfredelaşul şi Dealul Caprei de 1132 şi
1211 metri la sud şi Piatra din Chei de 1189 m la nord de valea Gălzii. O notǎ
aparte o dǎ în aceastǎ zonǎ platoul carstic de la Ciumarna.
Carstul de creastǎ – prezent în fâşia medianǎ, apare ca un zid muntos ce se
desfǎşoarǎ între Piatra Cetii la 1231 m., Prisaca Râmeţilor 1150 m pânǎ la Pleaşa
Râmeţilor la 1250 m altitudine.
Carstul de masive izolate semnalat în partea de est a masivului sub formǎ de
petice se caracterizeazǎ prin prezenta olistolitelor care sunt bine reprezentate pe
raza comunei Galda în zona Cetea, Galda de sus, în Cheile Cetii, ale Gălzii, Piatra
Mǎgurii, Bulzul Gălzii şi în Piatra Verde. Dezvoltarea carstului în aceastǎ zonǎ este
strâns legatǎ de întinderea suprafeţei, dar şi de grosimea straturilor de calcar care
ating grosimi de 6-700 m dezvoltând un relief tipic. Formele exocarstice ca:
lapiezuri, doline, dar şi cheile spectaculoase tǎiate în aceste calcare sunt
complectate de formele endocarstice între care avenul din Piatra Cetii denumit de
localnici “Sunǎtoarea” este cel mai cunoscut, deschiderea sa de aproximativ 10 m.
în diametru îi dǎ o notǎ de spectaculozitate aparte.
Peşterile prezente în zonǎ deşi nu sunt remarcate prin dimensiunile lor dau o
notǎ aparte peisajului, mai cunoscute sunt: peştera Bisericuţa, cele trei peşteri din
Poiana Ascunsǎ, cele trei peşteri din Cheile Intregălzii.
În munţii Trascǎului, în afara calcarelor semnalate mai întâlnim şi alte roci
sedimentare: roci ale flişului cretacic strǎpunse de ofiolite dispuse în benzi înguste
sub formǎ de petice izolate, conglomerate, gresii, argile şi marne. În cadrul
acestora ofiolitele dezvoltǎ un microrelief pitoresc şi variat cu aspect piramidal sub
formǎ de stâlpi, turnuri şi acumulǎri de grohotişuri.
Procesele de versant sunt întâlnite mai ales în zonele despǎdurite, acolo unde
formaţiile argiloase apar la suprafaţǎ şi sunt reprezentate prin acumulǎri eluviale,
deluvio-coluviale şi aluviale foarte active în hotarul satului Cetea situat la nord de
Benic.
În hotarul satului calcarele carstului de masive izolate îşi au ultimele
avantposturi în Piatra Gălzii ce se ridicǎ semeaţǎ la 743 m. în stânga vǎii şi ale
Dealului Doabra care cu cei 507 m dominǎ partea dreaptǎ, calcarele apar aici sub
formǎ de stânci izolate care se ridicǎ deasupra zonei de pǎşunat sau a terenului
agricol situat în “Piatra Cristoeştilor” .
Limita între calcarele zonei montane şi formaţiile sedimentare ale piemontului
este constituitǎ de linia ce uneşte şeaua Mǎgurii – pârâul Pomilor traverseazǎ
cursul vǎii pe versatul stâng între Dealul Coasta Furcilor şi Dealul sau Piatra Gălzii
de unde coboarǎ spre valea Cetii pe pârâul lui Man, limita este bine marcatǎ în
teren prin diferenţa de altitudine.
Formaţiunile piemontane sunt reprezentate prin Dealul Mǎgura în partea
dreaptǎ a vǎii care coboarǎ lent spre est în Dealul Gruişorul din hotarul satului
Mesentea. Piemontul Mǎgurii este constituit din roci sedimentare: argile, marne
conglemerate dar mai ales gresii dure situate în partea superioarǎ a versantului,

12
datoritǎ lor înǎlţimea cumpenei de ape dintre valea Gălzii şi a Tibrului este cu mult
mai mare decât a cumpenei de ape dintre vale Gălzii şi a Cetei constituitǎ din
dealurile Coasta Furcilor şi Bodor şi Dăneaţa care au în partea superioarǎ a
versanţilor roci mai puţin dure: argile, marne.
Formaţiunile piemontane amintite sunt adevǎrate contraforturi care sprijinǎ rama
de est a munţilor, deşi mai mici ca înǎlţime constituie o continuare a cumpenelor de
ape între vǎile Gălzii şi Tibrului în dreapta vǎii şi ale Gălzii cu valea Cetei pe stânga
vǎii Gălzii.
Resursele subsolului satului sunt reprezentate prin bolovǎnişurile, pietrişul şi
nisipul adus de valea Gălzii mai ales în perioadele de precipitaţii abundente din
amonte şi depus în lunca acesteia – materiale utilizate încǎ din vechime în
construcţia locuinţelor şi a anexelor gospodǎreşti. Bolovǎnişul în special este
utilizat şi astǎzi ca piatrǎ de construcţie a fundaţiilor folosind ca liant betonul. Deşi
nu existǎ în cantitǎţi care sǎ justifice deschiderea unor balastiere pe plan local,
pietrişul şi nisipul pot fi utilizate cu bune rezultate în prepararea betonului sau
mortarului necesar construcţiilor mai puţin pretenţioase.
Una din cele mai utilizate roci de construcţie a fost în vechime “piatra de
Mǎgura” – gresie durǎ care se extrǎgea din “bǎile de piatrǎ” din culmea dealului
Mǎgura, majoritatea caselor şi anexelor gospodǎreşti din sat au în fundaţie acest
material. Datoritǎ calitǎţilor sale, la începutul secolului nostru o societate italianǎ a
exploatat masiv acest material dur pentru construirea podului pentru calea feratǎ de
la Mihalţ peste Mureş.
Argila prezentǎ şi ea în subsolul hotarului a fost utilizatǎ încǎ din vechime la
construirea caselor şi a altor anexe gospodǎreşti: grajduri, garduri, etc. Era folositǎ
în amestec cu apǎ ca mortar pentru fundaţii, sub formâ de cǎrǎmizi nearse /uscate
la soare/ din lipsa materialului lemnos care trebuia transportat de la mari distanţe şi
costa mult. Mai târziu când starea materialǎ a locuitorilor a devenit mai bunǎ s-a
trecut la arderea în cuptoare a cǎrǎmizilor care aducea un plus de rezistenţǎ
materialului. Cu argila mestecatǎ cu apǎ, pleavǎ şi bǎlegar se “bruşeau” /zideau/
pereţii caselor vechi, se “lipeau” podurile caselor pentru a se asigura izolaţia
termicǎ.
Argila roşcatǎ şi nisipul fin de râu au fost multǎ vreme utilizate pentru
“podirea” camerelor – în special a tindelor caselor oamenilor mai sǎraci din sat.
Cu toate cǎ în hotarul satului este prezent calcarul în cantitǎţi însemnate,
materie primă necesarǎ pentru obţinerea varului pe raza satului nu au existat
“cuptoare pentru ars” piatra de var /calcarul/.
Singurul intreprinzǎtor care şi-a construit “ cuptor de ars” a fost cetǎţeanul
Dǎrǎmuş Nicolae care şi-a construit instalaţia “din sus de Biserica ungurescǎ pe
aşezǎtură – şi–a ars atâta var cât io trǎbuit pentru cǎşile lui, piatra o adus-o de la
cariera din cheile Gălzii sau Pietrele Varului din hotarul cu Galda de sus” /B.S.200/

13
 2. RELIEFUL ŞI POTENŢIALUL DE HABITAT

Linia directoare principalǎ a ansamblului reliefului satului este reprezentatǎ de

valea şi lunca vǎii Gălzii ce traverseazǎ teritoriul pe direcţia nord–vest spre sud-est
încadrate de culmile înalte ale interfluviilor Galda-Tibru în dreapta vǎii şi Galda-
Râmeţ /Stremţ/ în partea stângă a vǎii spre nord-est.
Relieful major este reprezentat de dealurile ce aparţin acestor interfluvii, dealuri
piemontane care depǎşesc 500 m pe versantul drept în Mǎgura şi 379 m în Coasta
Furcilor pe versantul stâng, altitudini care descresc treptat spre est cǎtre culoarul
Mureşului Alba Iulia – Turda unde altitudinea reliefului ajunge la 240 m.
Interfluviul Galda – Tibru situat în dreapta vǎii este format din Dealul Doabra
ce atinge 463 m coboarǎ la Şaua Mǎgurii la altitudinea de 440 m datoritǎ rocilor
mai puţin dure decât calcarele situate în vest. Aceastǎ Şea marcheazǎ de fapt limita
între zona calcarelor montane şi depozitele sedimentare ale piemontului care
coboarǎ treptat ca altitudine spre Dealul Gruişorul din hotarul satului Mesentea. Pe
versantul de nord al Dl. Mǎgurii panta descreşte treptat spre albia râului în partea
de vest a teritoriului, este afectatǎ de cursurile celor trei organisme torenţiale vechi
peste care s-au suprapus cursurile pâraielor ce coboară din livadǎ spre zona de
luncǎ: Pârâul Pomilor, al Băbuţiului şi al Horǎţiei /Unguroaicelor/. În partea de est
a hotarului trecerea de la zona mai înaltǎ a interfluviului la zona de luncǎ se face
printr-o platformǎ stucturalǎ ce apare în relief ca o treaptǎ distinctǎ între lunca
râului şi culmea Mǎgurii. Aceastǎ platformǎ ce poartǎ denumirea în toponimia
localǎ de Podul Mesentei, are o înǎlţime de cca 25 m faţǎ de lunca râului. Racordul
ei cu interfluviul se face lin.
Interfluviul Galda-Cetea este marcat în hotarul satului de Dealul Coasta
Furcilor situat în vestul teritoriului, înǎlţimea sa de 370 m cu mult mai mică decât a
Dealului Gălzii /Piatra Gălzii/ se justificǎ prin faptul cǎ acest deal este de origine
piemontanǎ faţǎ de vecinul sǎu de la vest care reprezintǎ ultimul avanpost al
calcarelor montane. Versantul de sud al Dealului Coasta Furcilor este abrupt cu
aspect de cuestǎ de unde şi toponimul care îl desemneazǎ, a fost terasat în vederea
cultivǎrii viţei de vie. În continuarea Dealului Coastei Furcilor interfluviul Galda -
Cetea se continuǎ pe culmea dealului Bodor care urmǎreşte în paralel cursul vǎii
pânǎ la nord de vatra satului unde a fost strǎpuns de cursul inferior al vǎii Cetii în
drumul ei spre vǎrsare.
Spre est dincolo de valea Cetii se profileazǎ interfluviul Galda-Stremţ
/Râmeţ/constituit din culmea Dealului Dăneţii a cǎrui altitudine atinge 347 m în
hotarul satului Mesentea şi coboarǎ lin spre culoarul Mureşului. Versantul de sud
al Dealului Dăneţii coboarǎ în pantă linǎ spre valea Gălzii, a fost utilizat încǎ din
vechime ca teren arabil, iar partea inferioarǎ a versantului a fost terasatǎ în vederea
plantǎrii viţei de vie. Cunoscutǎ încǎ din vechime ca Viile din Jos – acestea erau
renumuite pentru calitatea vinurilor care se obţineau aici favorizate din plin de

14
calitatea solului, de expoziţia însoritǎ a versantului şi nu în ultimul rând de climatul
blând care caracterizeazǎ zona.
Zona cea mai joasǎ a reliefului este constituitǎ din lunca râului Galda mai largǎ
în dreapta vǎii şi care a constituit încǎ din cele mai vechi timpuri principala
suprafaţǎ utilizatǎ ca teren agricol, pe ea este amplasatǎ şi şoseaua – Drumul
Judeţean nr. 107 K, o parte a vetrei satului, fostul sediu de producţie al CAP/pe
terenul denumit Mogoşmart – toponim de origione maghiarǎ/ şi Şesul Benedicului
teren arabil de cea mai bunǎ calitate pe care fostul CAP apoi Asociaţia
Intercooperatistǎ Benic a amplasat o livadǎ intensivǎ care a dat bune rezultate pânǎ
în 1989.
În stânga vǎii în luncǎ este amplasatǎ cea mai mare parte a vetrei satului, doar
în partea de est a vetrei lunca se lǎrgeşte terenul fiind utilizat pentru cultura
cerealelor în cele douǎ trupuri mari de la Viglab şi Delniţe. În apropierea hotarului
cu Mesentea – la Fântâna satului au fost descoperite resturile unei asezǎri strǎvechi
dacice şi daco-romane – continuate cu vestigii din perioada prefeudalǎ şi feudalǎ –
fapt care atestǎ cǎ vechea vatrǎ a satului a fost în acest loc.
Actuala vatrǎ a satului în suprafaţǎ în intravilan de peste 82 ha este asezatǎ în
proporţie de peste 85% în lunca vǎii Gălzii la o altitudine de 318 m în partea de
vest şi de 304 m în est, doar partea de nord a vetrei este situatǎ la o altitudine mai
mare culminând cu 336 m la ieşirea din sat spre Cetea.
Prezenţa în subsol a materialelor sedimentare: bolovănişuri, pietrişuri, nisipuri
favorizeazǎ infiltrarea cu uşurinţǎ a apelor provenite din precipitaţii, existenţa în
adâncimi mai mari a stratelor de marne şi argile a favorizat dezvoltarea unor pânze
de apǎ freatice care alimenteazǎ fântânile din sat.
Amplasarea vetrei în lunca rǎului Galda, faptul că uliţele satului care sunt în
imediata apropiere a cursului vǎii sunt largi şi au un spaţiu “de protecţie” de pânǎ
la 15-30 m faţǎ de cursul vǎii denumit de localnici “prund” a fǎcut ca satul sǎ nu
sufere de pe urma inundaţiilor nici mǎcar în perioada foarte bogatǎ în precipitaţii a
anilor 1970-1975.
Meritǎ menţionat cǎ până la 1959 în hotarul satului în partea sa de vest pe
terenul denumit “În Cristoeşti” a existat un grup de case şi anexe gospodǎreşti ale
locuitorilor din sat care aveau aici terenuri agricole, livezi şi chiar vii.
Cooperativizarea şi “sistematizarea” au fǎcut ca acest pitoresc “mini-Benic” sǎ
disparǎ definitiv de pe hartǎ.
Aşa cum se vede de pe culmea Mǎgurii vatra satului apare ca o uriaşǎ grǎdinǎ
„pistruiatǎ” din loc în loc de acoperişurile caselor – roşii între care se ridicǎ
semeaţǎ turla bisericii ortodoxe, iar pe culmea dealului Bodor ruinele fostei biserici
romano-catolice înfruntǎ cu resemnare vitregia capriciilor vremii. /Sic transit gloria
mundi !

15
 3. CLIMA

Având ca bazǎ de raportare raionarea climaticǎ a ţǎrii efectuatǎ de prof. Nicolae

Cernescu, teritoriul satului se încadreazǎ în tipul zonei de climǎ temperat
continentale de dealuri cu înǎlţimi cuprinse între 200-800 m la contactul cu tipul de
climǎ moderatǎ a zonei de munte cuprinsǎ între altitudinile de 600-1600 m.
Aceastǎ particularitate este determinatǎ pe de o parte de circulaţia generalǎ a
atmosferei, iar pe de altǎ parte de structura suprafeţei active.
O particularitate a climei zonei este prezenţa proceselor de foenizare a aerului
la periferia de est a munţilor Trascǎului spre culoarul depresionar al Mureşului.
Aceastǎ particularitate se datoreşte în primul rând circulaţiei maselor de aer vestice
– oceanice care în timpul travesǎrii munţilor Apuseni la înǎlţimi ce depǎşesc 1800
m pierd o bunǎ parte din umiditatea cu care sunt încǎrcate şi în descendenţa lor pe
versanţii estici se încǎlzesc şi se usucǎ determinând la poalele munţilor un timp
senin, o absenţǎ a precipitaţiilor, uşoare fenomene de încǎlzire şi mai ales o duratǎ
prelungitǎ de strǎlucire a soarelui de la 2000-2100 ore însorite/an fapt care
determinǎ valoarea medie a radiaţiei solare de peste 120 k.cal/cm2 .
De remarcat este faptul cǎ odatǎ cu creşterea altitudinii gradul de nebulozitate
creşte în vreme ce valorile radiaţiei solare scad.
Temperatura aerului este diferenţiatǎ teritorial în raport cu unitǎţile de relief
cunoscând o zonalitate pe verticalǎ, pe raza comunei Galda cele mai ridicate
temperaturi medii anuale au fost înregistrate în zona culoarului Mureşului şi pe
cursul inferior al vǎilor afluente între care şi valea Gălzii.
Pentru zona piemontanǎ în care se aflǎ hotarul satului Benic,temperaturile
medii anuale sunt cuprinse între 8-90 C.
Temperaturile medii lunare multianuale sunt redate mai jos:

Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Temp. -30 -10 40 100 150 180 210 180 140 100 40 -10 C

Din graficul temperaturilor se poate observa cǎ cele mai coborâte temperaturi în

cursul anilor se produc în luna ianuarie, începând din luna februarie a cǎrei
temperaturi înregistrate sunt încǎ negative, temperatura creşte treptat atingând
maxima în luna iulie de 210 C. Sub influenţa maselor de aer tropical şi a
fenomenelor de foenizare locale vara se înregistrazǎ temperaturi mari cu toate cǎ
ne aflǎm în imediata apropiere a masivului montan a Trascǎului.
Temperaturile maxime absolute se produc deci în lunile iulie atât în zona
culoarului depresionar al Mureşului cât şi în zona piemontanǎ de care aparţine satul
Benic.
Primele zile cu temperaturi peste 00 C se înregistreazǎ astfel:
< 00 C < 50 C < 100 C < 150 C
21 II 21 III 21 IV 21 V
16
 Ultimele zile cu temperaturi pozitive se înregistreazǎ în:
< 150 C < 100 C < 50 C < 00 C
21 IX 11 X 11 XI 11 XII
Temperaturi maxime absolute înregistrate pe o perioadǎ mare de timp în
hotarul satului sunt urmǎtoarele:

Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Tem 15,4 18,2 29,5 32,8 35,6 37,2 40,6 42,5 39,5 33,8 22,1 17,5
0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0
p
Anul 1948 1951 1952 1949 1951 1950 1950 1952 1946 1952 1947 1947

Temperaturi minime absolute înregistrate de-asemenea pe o perioadǎ mare de

timp au fost urmǎtoarele:

Luna I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Temp -310 - -210 -8,70 +1,60 +3,60 6,20 +1,00 -1,10 - -25 0
0 -8,70 0
30,1 23,1
Anul 1947 1928 1932 1954 1952 1934 1951 1951 1948 1946 1944 1902

Temperatura minimǎ absolutǎ înregistratǎ a fost de – 310 C la data de 3

ianuarie 1947.
Temperatura maximǎ absolutǎ înregistratǎ a fost de + 42,5 0 C la data de 16
august 1952.
Primul îngheţ de toamnǎ - data medie 17 octombrie
- cel mai timpuriu 24 septembrie
- cel mai târziu 17 noiembrie
Ultimul îngheţ de primǎvarǎ – data medie 12 aprilie
- cel mai timpuriu 14 martie
- cel mai târziu 22 mai
Îngheţurile timpurii de toamnǎ şi cele târzii de primǎvarǎ prin datele medii care
le caracterizeazǎ nu prezintǎ pericol deosebit pentru culturile agricole, pentru viile
şi livezile satului, sunt periculoase îngheţurile târzii de primǎvarǎ care pot
compromite total sau parţial recolta de fructe şi stuguri şi afecteazǎ culturile
agricole, iar cele timpurii de toamnǎ din 24 septembrie pot afecta calitatea
stugurilor şi fructelor şi opresc procesul de maturizare al porumbului.
Durata medie a intervalului fǎrǎ îngheţ pe parcursul unui an este de 188 zile,
perioadǎ suficientǎ pentru dezvoltarea şi maturizarea în bune condiţii a cerealelor,
legumelor şi fructelor şi foarte importantǎ pentru pomiculturǎ şi viticulturǎ care a
constituit încǎ din vechime o importantǎ sursǎ de venit a locuitorilor satului.
Amplitudinea anuală a temperaturilor înregistrate este de 23,80 C.

17
 Valorile termice înregistrate în hotarul satului pot cunoaşte unele diferenţieri în
funcţie de expoziţia veranţilor, în funcţie de altitudinea reliefului dând naştere la 4
tipuri de topoclimat sau microclimat.
1. Topoclimatul de culme este caracterizat prin temperaturi medii anuale mai
scǎzute, precipitaţii şi umiditate moderat mai mici, stratul de zǎpadǎ persistentǎ
mai mult la sol. Acest topoclimat îl întâlnim pe interfluviul Dobra Mǎgura în
partea de sud-est a hotarului şi pe interfluviul Galda – Cetea şi respectiv Galda
– Stremţ /Remeţi/.
2. Topoclimatul de versanţi însoriţi şi semi-însoriţi se caracterizeazǎ printr-
un plus de luminǎ şi cǎldurǎ şi un deficit de umiditate şi precipitaţii. Solurile
formate pe aceşti versanţi cu expoziţie esticǎ, sud-esticǎ şi sud-vesticǎ
beneficiazǎ de temperaturi ridicate în timpul anotimpului cald, umiditate cu
valori scǎzute şi o evapotranspiraţie puternicǎ. Prezenţa unei vegetaţii naturale
puternic stepizate face ca solul acestor versanţi sǎ fie expus frecvent proceselor
de eroziune. Acest topoclimat este prezent pe versanţii însoriţi ai Dealului
Bodorului şi Dealului Dăneţei care prin terasare au devenit terenuri excelente
pentru cultura viţei de vie sau a pomilor fructiferi, dar şi pentru cultura
cerealelor.
3. Topoclimatul de versanţi umbriţi şi semi-umbriţi se caracterizeazǎ printr-
un deficit de cǎldurǎ în comparaţie cu topoclimatele mai sus amintite, dar
precipitaţiile şi umiditatea sunt mai bogate, stratul de zǎpadǎ persistǎ mai mult
la sol datoritǎ expoziţiei nordice sau nord-vestice a versanţilor, solurile acestui
tip sunt mai “reci” rezistând mai bine în perioadele secetoase. Acest tip de
topoclimat îl întâlnim pe versanţii expuşi spre nord şi nord vestici ai dealurilor
Mǎgura şi Dobra, partea superioarǎ a versanţilor era utilizatǎ ca pǎşune, panta
medie a fost plantatǎ cu livezi şi chiar vii, iar în partea inferioarǎ a pantei
terenul era folosit pentru culturi agricole. Plantarea acestor versanţi cu pomi
fructiferi de cǎtre CAP şi apoi de cǎtre Asociaţia Intercooperatistǎ a dat
rezultate.
4. Topoclimatul de vale – se caracterizeazǎ printr-un aport de cǎldurǎ mai
mare vara în comparaţie cu culmile dealurilor ce le mǎrginesc în schimb vara
este expus frecvent temperaturilor scǎzute inversiunilor de temperaturǎ. Fiind
“adǎpostitǎ” şi protejatǎ de culmile înalte ale dealurilor ce formeazǎ cumpene
de ape – zona de vale nu este aşa afectatǎ de vânturile ce bat în zonǎ se fac
simţite brizele de munte şi efectul benefic al foenului ce cobora pe pantele de
est al munţilor Trascǎului.
Numǎrul de zile senine înregistrate anual în teritoriu însumeazǎ între 55-60,
nebulozitatea element meteorologic deosebit de important are valori medii
anuale cuprinse între 5-5,5 zecimi în hotarul satului.
Umiditetea relativǎ a aerului se cifreazǎ la 70% în medie,variind în funcţie de
expoziţia versanţilor.

18
 Precipitaţiile medii anuale înregistrate pe raza teritorialǎ a satului însumeazǎ
anual cca 630 mm şi sunt repartizate astfel pe luni:

I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII anual

30 20 30 50 80 100 80 70 40 30 30 30 630

Aşa cum reiese din graficul de sus maxima pluviometricǎ se înregistreazǎ în

lunile mai, iunie, iulie şi august, perioada cu precipitaţii mai reduse se înregistreazǎ
între lunile septembrie şi aprilie – luna cea mai “sacǎ” fiind luna februarie. Aceastǎ
repartiţie a precipitaţiilor contribuie în mod fericit la dezvoltarea în bune comdiţii a
culturilor agricole.
Anual se înregistreazǎ un numǎr de aproximativ 130 zile cu precipitaţii ce
depǎşesc 0,1 mm în partea de est a comunei şi de peste 160 zile în zona înaltǎ,
montanǎ a acesteia.
Precipitaţiile solide cad în majoritatea lor sub formǎ de zăpadǎ, pe teritoriul
satului ele cad în medie de 40 zile pe an, prezenţa stratului de zǎpadǎ favorizând
protejarea culturilor de toamnǎ. Grosimea stratului de zǎpadǎ are valori maxime în
decada a II-III a lunii ianuarie şi în prima şi a doua decadǎ a lunii februarie ea are
valori de 3-7 cm în zona joasǎ a comunei şi pe culoarul Mureşului, atinge valori de
15-25 cm în zona piemontanǎ şi până la peste 35-40 cm. în zona montană la
înălţimi de peste 1000 m.
Vânturile dominante ce se fac simţite în teritoriu sunt: vântul de sud-vest cu o
frecvenţǎ între 16-18%, vântul de nord-est /crivǎţul/ cu o frecvenţǎ între 5-6%,
vântul de vest a cǎrui frecvenţǎ este de 4-5%.
Vântul de vest are influenţa beneficǎ asupra dezvoltǎrii vegetaţiei el aducând
tot timpul anului mase de aer umede de naturǎ oceanicǎ care constituie în cea mai
mare parte la formarea precipitaţiilor.
Vântul de sud-vest care aduce în teritoriu mase de aer cald şi uscat contribuie la
ridicarea temperaturii aerului şi la instalarea unui timp senin.
Cel care influenţeazǎ negativ desfǎşurarea în bune condiţii a activitǎţilor în
agriculturǎ este vântul de nord şi nord-est - Crivǎţul care vara aduce seceta, iar
iarna aduce temperaturi scǎzute şi viscoleşte zǎpada.
Teritoriul satului beneficiazǎ de efectele favorabile ale foenului ce bate în
partea de est a munţilor Trascǎului – care face ca primǎverile sǎ fie mai timpurii,
verile sǎ fie calde şi senine cu precipitaţii suficiente, toamne lungi şi însorite
favorizând şi menţinerea unui calm atmosferic de pǎnǎ la 50-60 de zile pe an, toate
contribuind la crearea unui micro-climat foarte plǎcut.
Brizele de munte au efecte plǎcute asupra micro-climatului în special în zilele
cu temparaturi mai ridicate vara.
Brumele sunt fenomene meteorologice cu implicaţii negative în agricultura satului,
efectul lor se resimte atât primǎvara cât şi toamna şi pot duce uneori la serioase pierderi

19
materiale, fenomenul este legat direct de ultimul îngheţ de primăvarǎ şi respectiv de
primul îngheţ de toamnǎ.
Teritoriul satului este afectat în mai micǎ mǎsurǎ de efectele negative ale ceţii
care se instaleazǎ în zonele mai joase ale comunei în special pe culoarul Mureşului.
În ultimii ani tot mai frecvent asupra teritoriului satului cad ploi acide
favorizate de poluarea puternicǎ pe care combinatul chimic de la Zlatna o face în
zonǎ, aceste ploi afecteazǎ puternic atât culturile de cereale, legumele, dar şi pomii
fructiferi şi viile. S-a obsevat cǎ dupǎ fiecare ploaie care cade fenomenul de
mǎnare apare invariabil – fǎrǎ tratamente imediate şi puternica poluare a aerului s-a
accentuat în ultimii ani în mod îngrijorator, pomii fructiferi din livezi mai sensibili
au început sǎ-şi piardǎ frunzele începând din luna iulie, din pǎcate acest flagel
modern care este poluarea a atins un nivel îngrijorǎtor care afecteazǎ nu numai zonele
urbane. Dacǎ ecologiştii, guvernul actual şi cele din viitor nu vor lua mǎsuri urgente de
instalarea efectelor negative ale acestuia în milenul III – copilaşii nu vor mai avea “bujori”
în obraji, iar sǎnǎtatea tuturor va avea mult de suferit.

4. REŢEAUA HIDROGRAFICǍ.
CARACTERISTICELE REŢELEI PERMANENTE ŞI TEMPORARE.
RESURSELE DE APROVIZIONARE CU APǍ POTABILǍ A
LOCALITǍŢII

Reţeaua hidrograficǎ cuprinsǎ în hotarul satului Benic, respectiv al comunei

Galda de jos şi bordurii de est a munţilor Trascǎului aparţine întregime bazinului
Mureşului.
Valea Gălzii care traverseazǎ teritoriul satului pe direcţia vest-est pe o lungime
de 2,5 km îşi are izvoarele la altitudinea de 1200 m sub vf. Negrileasa situat la
1364 m din munţii Trascǎului, lungimea sa de la izvoare pânǎ la vǎrsarea sa în
Mureş la Sântimbru mǎsoarǎ 43 km, iar suprafaţa bazinului hidrografic mǎsoarǎ
250 km2 .
Valea Gălzii reprezintǎ în acelaşi timp şi axa geograficǎ a comunei pe ea fiind
situatǎ 7 din cele 11 sate componente, de-alungul ei urcǎ şi drumul judeţean 107 K
ce leagǎ Drumul Naţional nr.1 de comuna Intregalde unica cale de acces spre zona
montană din amonte.
Pe teritoriul satului cursul vǎii pǎtrunde din partea de vest dupǎ ce în amonte a
strǎbǎtut zona montanǎ unde şi-a sǎpat în calcar frumoasele chei ale Intregaldelor
strǎbate defileul din amonte de Poiana Gălzii, îşi lǎrgeşte valea în mica depresiune
a Poienii Gălzii apoi valea se îngusteazǎ din nou croindu-şi drum prin pitoreştile
chei ale Gălzii – trece prin zona piemontanǎ de care aparţine şi satul Benic şi
Mesentea dupǎ care lunca se lǎrgeşte brusc în cursul inferior de la Galda de jos şi
pânǎ la vǎrsare în Mureş la Sântimbru în culoarul depresionar al Mureşului.
Pe întreg parcursul sǎu valea Gălzii are o pantǎ medie de 21%, un coeficient de
sinuozitate de 1,28 şi o altitudine medie de 681 m.
20
 La postul hidrometric Benic valea Gălzii însumeazǎ o suprafaţǎ a bazinului de
170 km2 , debitul mediu multianual este de 1,3 m.c./sec, scurgerea medie de 7,5 l
/sec/ km2 .
Debitul maxim înregistrat la acest punct hidrologic a fost de 77 m.c./sec în luna
iulie 1975, debite mari s-au înregistrat şi în cursul anului 1998 când apele
nǎvalnice ale râului au distrus în parte grǎdinile locuitorilor de pe uliţa principală
afectând şi distrugând unele din podeţele/punţile/ din sat.
Scurgerea sezonierǎ întegistreazǎ urmǎtoarele date:
- 17,8% în antimpul rece de iarnǎ
- 54,9% primǎvara
- 18,7% vara şi
- 8,6% toamna
Analizând datele de mai sus reiese clar cǎ în perioada de iarnǎ alimentarea
bazinului hidrografic se face doar din aportul apelor subterane, primǎvara când de
înregistrazǎ mai mult din jumǎtate din scurgerea anualǎ aportul de apǎ provine din
topirea zǎpezilor, din precipitaţiile lichide ce cad în bazinul hidrografic şi din apele
subterane, vara alimentarea se face din apele provenite din precipitaţii şi din apele
subterane, iar toamna, cel mai scǎzut procentaj al scurgerii se datoreşte scǎderii
cantitǎţilor de precipitaţii alimentarea din ape subterane fiind majoritarǎ.
Principalul afluent al vǎii în hotarul satului este pârâul Cetea, aici el curge
în cursul sǎu inferior, se varsǎ în vale în vatra satului lângǎ puntea şi podul de pe
uliţa Meteşeascǎ.
Pârâul Cetea îşi are izvoarele în masivul calcaros al muntelui Cetea la o altitudine
de 960 m, are o vale transversalǎ orientatǎ pe direcţia est în cursul sǎu strǎbate una din
cele trei fâşii de calcar creiind spectaculoasele chei ale Tecşeştilor şi cele ale Cetii.
Cheia Cetii extrem de îngustǎ şi sǎlbatică sǎpatǎ într-o klipa calcaroasǎ prezintǎ o mare
cǎdere de pantǎ care a dat naştere unei succesiuni de cascade la baza cǎrora s-au format
cele mai frumoase şi spectaculoase marmite din munţii Trascǎului denumite de
localnici “Bǎile Romane” şi care constituie un punct de atracţie turisticǎ deosebit.
Lungimea totalǎ a cursului Cetei de la izvoare şi pânǎ la vǎrsare este de 15 km din
care în hotarul satului Benic doar 1,5 km, suprafaţa bazinului sau hidrografic
însumeazǎ 27 km2 .şi o pantǎ medie de 44%.
Aportul de apǎ a pârâului Cetea este mic, de multe ori în verile secetoase
debitul sǎu scade foarte mult – cantitǎţi mai mari de apǎ aduse colectorului doar
atunci când asupra hotatului satului Cetea se abat ploi bogate sub forme averse.
Un alt afluent al vǎii Gălzii este pârâul Dăneţii – mult mai mic ca lungime şi cu
un aport de apǎ nesemnificativ. Pârâul Dăneţii izvorǎşte din partea de nord a
hotarului din Grǎdina Bandoliei /Udroaiei/ trece prin terenul arabil din Dăneaţa,
prin Viile de jos prin capul Delniţelor şi se varsǎ în Galda în hotarul satului
reşedinţǎ de comunǎ. De la izvoare la vǎrsare acest emisar mǎsoarǎ aproximativ 3
km.

21
 Afluenţii pe dreapta ai vǎii în hotarul satului sunt cele trei pârâuri ce adunǎ
apele de pe versantul de nord al Dealului Mǎgura, curg paralel pânǎ la poalele
versantului unde se întâlnesc înainte de a se vǎrsa în colector.
Pârâul Pomilor – izvorǎşte de sub şeaua Mǎgurii şi din partea de nod a dealului
Dobra – adevǎrate “castele de apǎ” naturale – curge prin livada de pomi a fostei
AEI Benic primind pe dreapta pârâiaşul ce vine din Fântâniţa Moaşei şi de la fostul
bazin de colectare de la Piatra Sechii. Pe dreapta pârâul Pomilor primeşte de sub
Chiatra Cristoeştilor pârâiaşul ce vine de la Fântâna lui Dorel apoi la baza
versantului micuţul pârâu ce vine de la Fântâniţa lui Becheru.
Acest pârâu situat în partea de vest al hotarului constituie limita între calcarele
zonei montane şi rocile sedimentare ale piemontului Mǎgurii.
Pârâul Băbuţiului – îşi are izvoarele tot pe versantul de nord al Mǎgurii, are un
debit de apǎ variabil, scade foarte mult în verile secetoase, dar devine periculos în
timpul ploilor sub forme averse când este capabil sǎ facǎ stricǎciuni. Este situat în
zona medianǎ a versantului cu pârâul Pomilor la baza versantului în Livadă.
Ultimul dintre cele trei pârâie ce colecteazǎ apele de pe versantul de nord al
Mǎgurii este pârâul Horaiţei /al Unguroaicelor/ - îşi are izvoarele “Sub Bidişcuţa”
alimenteazǎ “valaiele” /trocile/ din care se adapă vitele în pǎşunat, la poalele
versantului se întâlneşte cu apele unite ale celorlalte douǎ pârâie se varsǎ în capul
satului, la Maglon în valea Gălzii.
Apele rǎului Galda au fost folosite încǎ din vechime pentru a pune în mişcare cele trei
mori de apǎ ce au funcţionat pânǎ la mijlocul sec. XX.
În partea de vest a hotarului în capul terenului care a aparţinut Episcopiei
Romano-Catolice de Alba a existat pânǎ în 1989-1990 un baraj construit din
bolovani şi buşteni şi pǎmânt care aduna în spatele sǎu apele râului formând un mic
lac – “la Iezătură”. De aici printr-un sanţ sǎpat anume “Iazul” apa din baraj ajungea
la moara veche din capul satului care a aparţinut Episcopiei Romano-Catolice, era
situatǎ în capul satului pe locul unde astǎzi au “reşedinţa” meşterii ţigani care
executǎ lucrǎri de tinichigerie pe valea Gălzii. Moara a funcţionat pânǎ dupǎ 1958
– ultimul morar baciul Repede era vestit pentru priceperea sa.
Tot prin “Iaz” apa ajungea la cea de a doua moarǎ a satului – denumitǎ şi
“moara oraşului”- cumpǎratǎ mai târziu de cetǎţeanul Dancea Nicolae care a
prosperat din foloasele ce i le aducea moara, dupǎ 1958 a transformat-o în moarǎ
pe motor de benzinǎ apoi pe curent electric, şi-a construit un darac de lânǎ ce
presta servicii pentru locuitorii din amonte /mocani/ şi pentru satele vecine.
Tot din “Iaz” era alimentatǎ cu apǎ limpede-curatǎ şi nepoluatǎ pe vremea aceea –
“piscina” – din grǎdina foştilor proprietari Horvath /fosta grǎdinǎ ce apaţinea de sediul
CAP Benic/, bazinul avea un diametru de cca 10 m şi adâncimea de 2 m, era construitǎ
din piatrǎ de Mǎgura şi avea un sistem ingenios de evacuare a apei spre cursul vǎii.
Pe parcursul sǎu apa “Iazului” servea şi ca sursǎ de irigaţie pentru grǎdinile din
această parte a vetrei satului.

22
 A doua “Iezeturǎ” pe cursul vǎii era la confluenţa vǎii Cetea cu valea Gălzii –
de aici tot printr-un iaz apa era condusǎ spre cea de a treia moarǎ a satului – moara
care a fost iniţial tot în proprietatea Episcopiei Catolice de Alba şi care era arendatǎ
morarilor din sat. Moara a funcţionat pǎnǎ dupǎ al doilea rǎzboi mondial când a
fost dezafectatǎ.
În prezent apa din vale este folositǎ pentru “irigarea” grǎdinilor de zarzavat ale
locuitorilor, mulţi şi-au instalat pompe electronice şi bazine suspendate de unde
prin cǎdere naturalǎ îşi irigǎ zarzavaturile.
Apa vǎii este mult folositǎ de gospodinele satului care în zilele cǎlduroase de varǎ
îşi instaleazǎ “spǎlǎtoriile” artizanale aici, se spalǎ lengerie, covoare, lânǎ şi altele,
nefiind aşa durǎ /calcaroasǎ/ ca apa fântânilor este preferatǎ. Din pǎcate în ultima
vreme s-a încetǎţenit “moda” spǎrii autoturismelor, camioanelor, tractoarelor şi chiar
a autobuzelor în vale contribuind astfel din plin la poluarea apei. Dacǎ vorbim despre
poluarea apei vǎii trebuie sǎ amintim că mulţi gospodari aruncă aici toate gunoaiele
şi resturile care provin din gospodǎrie, animale moarte şi chiar conţinutul closetelor –
pe cursul apei plutesc în voie tot felul de obiecte de plastic de la recipientele de
“Pepsi-Cola” la pungi, cǎldǎri din plastic şi alte obiecte de uz casnic nefolositoare.
Considerǎm cǎ organle locale ar trebui sǎ ia urgente mǎsuri pentru stoparea
acestor practici, pentru sancţionarea celor vinovaţi dacǎ nu se vrea ca în scurt timp
frumoasa vale a Gălzii renumită cândva pentru apa sa limpede şi bunǎ sǎ nu devinǎ
un “canal de deşeuri” periculos pentru sǎnǎtatea tuturor.
Apele subterane prezente se gǎsesc la diferite adâncimi în subsol: cele de
suprafaţǎ alimenteazǎ fântânile din sat – se gǎsesc la adâncimi cuprinse între 3 şi 6
m, cele mai profunde se gǎsesc la adâncimi de peste 10 m se gǎsesc în subsolul
pǎrţii din vatra satului aflatǎ spre nord – aici cei care şi-au construit fântâni au
trebuit sǎ foreze terenul la adâncimi de peste 10 m.
Majoritatea gospodǎriilor din sat au fântâni proprii – mulţi gospodari şi-au
costruit şi amenajat în locuinţǎ bǎi personale – lucru demn de laudǎ, un pas serios
pentru o viaţǎ mai civilizatǎ, mai aproape de condiţii urbane, dar satul nu dispune
de o reţea de canalizare şi apele reziduale sunt deversate tot în vale pline de
detergenţi şi de murdǎrie contribuind şi ele la poluarea râului şi aşa saturat de
murdǎrii de tot felul.
Satul dipune de trei fântâni “publice”- cu roată şi lanţ de la care se alimenteazǎ
cetǎţenii care nu au fântâni proprii, una se aflǎ pe uliţa principalǎ la Kentzi Ioan
/fosta proprietate a lui Cristea Petru/ vis-à-vis de şcoalǎ, alta se aflǎ pe uliţa Morii –
în apropierea racordǎrii ei cu uliţa Bisericii cunoscutǎ sub denumirea de fântâna de
la Frâncu Nicolae /Talpoş/, cea de a treia se aflǎ în uliţa Bodorului – în partea mai
înaltǎ a vetrei satului este cunoscutǎ de localnici sub toponimul “la Distrăţoaia”.
Izvoare cu apǎ potabilǎ în vatra satului au fost douǎ: unul la Daisa Ştefan /la
Pianu. Pe uliţa pe vale în sus în dreptul locuinţei, în prund situat sub nivelul uliţei
la cca 1 m, este un izvor semi-amenajat de unde se aprovizioneazǎ cu apǎ locuitorii
uliţei în special în zilele cǎlduroase ale verii, celǎlalt izvor aflat în dreptul casei în

23
care a locuit învǎţǎtorul Crişan Vasile- era cunoscut sub toponimul “la Vasi” –
fiind alimentat din apa “iazului” odatǎ cu dispariţia acestuia a secat.
Izvoarele din hotarul satului – multe din ele amenajate pentru a servi ca sursǎ
de alimentare cu apǎ a celor aflaţi la munca în hotar le putem împǎrţi în douǎ
categorii: ivoare în zonele mai înalte ale hotarului şi cele din zona de luncǎ a
râului.
Din prima categorie amintim izvoarele de pe versantul de nord a Dealului
Mǎgura: La Bidişcuţa, Fântâniţa Moaşei, din Horaiţa lui Reimbold, de la Piatra
Sechii, din Cristoieşti amintim fântâniţa lui Dorel situat în partea de sus a
versantului de nord al dealului Doabra şi fântâniţa /izvorul/ lui Becheru /Crişan
Ioan/ Situat la baza versantului în Dâmba Benicului.
Izvorul de la “podul Mesentei” este un izvor pe terasa structuralǎ cu apǎ
potabilǎ mult folosit de Beniceni, dar şi de cei din Mesentea.
Tot din categoria izvoarelor situate în zone mai înalte ale hotarului trebuie
amintit şi izvorul din Groapa Dăneţei din Grǎdina Udroaiei sau Bandoliei.
Din categoria izvoarelor din lunca râului trebuie amintit izvorul de “La Fântâna
satului” – situat în capul delniţelor în apropierea graniţei cu hotarul satului
Mesentea – acesta alimenta pe vremuri un mic tău /lac/ situat în apropierea cursului
vǎii. Acesta a fost desecat după colectivizare.
Pentru sǎnǎtatea locuitorilor satului ar fi necesar ca organele locale cu
concursul consilierilor din sat sǎ ia urgente mǎsuri pentru interzicerea folosirea
apei râului pentru a “spǎla” diferite vehicole, pentru aruncarea resturilor menajere,
al apelor reziduale provenite din gospodǎrii, aruncarea deşeurilor de mase plastice,
spǎlarea instalaţiilor folosite la stropirea viilor în râu.
Se impune de-asemenea curǎţirea periodicǎ a fântânilor publice, analiza calitǎţii
apei acestora, reamenajarea izvoarelor din hotar şi igienizarea lor periodicǎ având în
vedere gravele epidemii care au apǎrut în acest an în diferite zone ale ţǎrii ca urmare a
infectǎrii apei potabile.
Sǎ nu uitǎm cǎ este foarte uşor să distrugi “viaţa” unui râu şi că pentru
reabilitarea sa sunt necesare sume enorme – sǎ încercǎm cât încǎ nu este prea târziu
sǎ lăsǎm generaţiilor ce vor veni în mileniul III un râu curat, frumos în care peştii
sǎ zburde şi copiii sǎ poatǎ face baie fǎrǎ a fi expuşi la grave îmbolnǎviri.

5. VEGETAŢIA, FAUNA ŞI SOLURILE

a. VEGETAŢIA

Vegetaţia este unul din elementele naturale ale peisajului care reflectǎ fidel
varietatea reliefului – în funcţie de acesta se poate afirma cǎ varietatea învelişuluii
vegetal al teritoriului este determinatǎ de: altitudine, expoziţia versanţilor şi nu în
ultimul rând de natura rocilor care constituie substratul solului.

24
 Pe versanţii înalţi ai dealurilor Mǎgura şi Doabra au existat în vechime
“pǎdurile domneşti” aparţinând Episcopiei Catolice din Alba şi ale familiei
baronului Kemeny – unul din cele mai bogate familii din Ardeal care aveau
reşedinţa în impozantul castel de la Galda de jos.
Cele douǎ pǎduri menţionate şi în documentele istorice erau formate din stejar
/Querqus robur/, gorun /Querqus petrea/, cer / Querqus cerris/, stejar pufos /
Querqus pubescena/, în combinaţie cu carpenul /Carpinul betulus/, arţar /Acer
platanoides/ şi tei /Telia cordata/. Menţinute în bunǎ stare biologicǎ şi pǎzite cu
straşnicie de oamenii stăpânirii aceste pǎduri erau interzise pentru locuitorii satului
care trebuiau sǎ-şi procure lemnele necesare pentru foc sau pentru construcţii din
satele situate în amonte. Dupǎ 1918, pǎdurile trecute în propietatea statului au fost
exploatate iraţional, s-au fǎcut tǎieri clandestine fapt care a dus treptat la dipariţia
lor. În locul frumoaselor pǎduri de odinioarǎ astǎzi versantul de nord al celor douǎ
dealuri este ocupat de arborete tinere care de-abia dacǎ mai amintesc prin esenţele
care le conţin de falnicele pǎduri dispǎrute.
În poieniţele celor douǎ “pǎdurici” întâlnim o vegetaţie ierboasǎ reprezentatǎ
prin: vineriţa/ Asperula odorata/, trepǎdǎtoare /Mercurialis pernis/, colţişori
/Dentaria bulbifera/ alǎturi de gingaşii “vestitori ai primǎverii” ghiocelul /Glanthus
nivalis/, vioreaua /Sccilla bifolia/, lǎcrǎmioara /Convalaria majalia/, floarea
paştelui /Anemone nemorosa/, delicatele brânduşe de primǎvarǎ /Crocus
heufelianus/ şi toporaşii /Vicia odorata/.
Bine reprezentate sunt şi ciupercile comestibile ce se pot culege de primăvara
pânǎ toamna târziu, mult apreciate pentru calitǎţile lor sunt: buretele galben,
urechiuşele /Cantharellus ciubarius/ ghebele /Armilaria mellea/ şi mânătărcile
/Boletus edulis/.
De multe ori în imediata lor apropire şi imitându-le aspectul exterior se gǎsesc
şi reprezentantele “ucigaşelor” vegetale; care fac de multe ori victime în rândul
celor care nu le cunosc: buretele flocos /Amanita Panherina/, pǎlǎria şarpelui /
Amanita muscaria/, buretele viperei / Amanita phaloides/, hribul ţigǎnesc / Boletus
natans/ şi scuipatul dracului cunoscutǎ şi sub denumirea de pâinişoara piperatǎ
/Russula emetica/.
Pe tulpinile şi în coroanele unora din copaci pot fi vǎzute şi reprezentantele
plantelor parazite; iasca /Poplyporus famentori/ şi vâscul /Viscum album/ cules mai
ales pentru calitǎţile terapeutice.
Vegetaţia ierboasǎ ocupǎ suprafeţe destul de importante atât în pǎşunile
naturale cât şi în fâneţele /râturile/ rǎspândite peste tot, ea este diferenţiatǎ în
funcţie de: expoziţia versanţilor, regimul hidric al solurilor şi mai ales în funcţie de
tipul de sol pe care se dezvoltǎ aceste asociaţii.
Pe versanţii însoriţi şi semi-însoriţi din Coasta Furcilor, Dealul Bodor şi în
pǎşunatul din Gaori, în Groapa Dăneţei /Groapa Pǎdurii/ mulţi din ei afectaţi de
eroziunea de suprafaţa şi de mici alunecǎri de teren întâlnim asociaţii de graminee
xerofide cu: barboasa /Andrpogon ichemum/,pieptǎnariţa /Cynosurus cristatus/,

25
pirul gros /Cinodon/ a cǎrui rǎspândire datoritǎ lucrǎrilor agricole fǎcute superficial
a luat proporţii îngrijorǎtoare. Dintre mezoxerofite amintim: sparceta / Onobrichis
vicifolia/, trifoiul mǎrunt /Medicagi luculina/, sulfina /Melibtus offcinalis/ mult
rǎspândită în ultima vreme spre bucuria apicultorilor care ani la rândul lor au
obţinut recolte bogate de miere adunate de harnicele albine de pe aceste suprafeţe,
cimbrişorul / Thimus colius/ mult apreciat pentru calitǎţile ale terapeutice,
măzărichea /Vicia sepium/ şi altele care influenţeazǎ producţia de masǎ verde la
hectar a pǎşunilor în care sunt prezente.
Pe versanţii nordici şi nord-estici mai umbriţi şi mai umezi asociaţiile vegetale
sunt constituite din cu totul alte specii, le întâlnim pe versanţii Dealurilor Mǎgura
şi Doabra în pǎşunile existente aici şi în fâneţe /râturi/: coada vulpii /Alopecurus
pratensis/, iarba câmpului /Agrostis tenuis/, pǎiuşul /Festuca pratensis/, pieptănariţa
/Cynosurus aristatus/, viţelarul /Anthoxanthus odoratum/,zazania /Lollium perene/,
trifoiul alb /Trifolium repens/, ţepoşica /Nrdus stricta/ şi pǎiuşul roşu / Festuca
rubens/ formând asociaţii bine reprezentate.
Covorul vegetal al puţinelor fâneţe naturale existente în lunca râului Galda
abundǎ în specii a cǎror compoziţie floristicǎ asigurǎ furaje de bunǎ calitate pentru
hrana anmlelor reprezentate prin speciile urmǎtoare: iarba câmpului /Agrostis
tenuis/, pirul /Agropyrom repens, viţelarul /Anthoxantum odoratum/,firuţa /poa
pratensis/, iar dintre leguminoase amintim urmǎtoarele specii: trifoiul alb
/Trifolium repens/, lintea / Lathyrus pratensis/ precum şi alte specii cu proprietǎţi
terapeutice – limba oii sau a mielului /Boroga oficcinalis/ şi pătlagina /Plantago
lanceolata/ şi binefǎcoarea sunǎtoare /Hippericum perforatum/.
În zonele joase ale luncii râului cu exces de umiditate se dezvoltă o vegetaţie
hidrofilǎ reprezentată prin speciile: rugina /Juncus articulatus/, floarea broştească
/Ranunculus acer/, coada calului /Equisetum arvense/, rogozul /Carex avenaria/, păiuşul
/Deshampsia caepitosa/, flocoşica /Holcus lanautus/, iar în imediata apropiere a albiei
întâlnim: stuful sau trestia /Phragmites comunis/, papura /Thipha latifolia/ pipirigul
/Holochoemus vulgaria/ toate acestea fiind rar recoltate ca furaje având în vedere
calitatea nutritivǎ inferioarǎ a lor.
Se cuvine sǎ amintim aici şi varietatea speciilor de plante medicinale care se
bucurǎ din cele mai vechi timpuri de atenţia cunoscǎtoarelor şi care stau la baza
multor preparate, considerate multă vreme “leacuri bǎbeşti” astǎzi repuse pe baze
ştiinţifice în drepturile lor. Din abundenţa de specii ce pot fi recoltate şi utilizate cu
avizul medicului amintim: potbalul /Tusilago farfaria, limba oii /Borogo oficinalis/,
pǎpǎdia /Taraxacum oficinalis/, pătlagina /Plantago lanceolata/, coada şoricelului
/Achilea millefolium/, coada calului / Equisetum palustre/, cimbrişorul de câmp
/Thymus austriacus/, chimenul /Carum corvi/, cicoarea /Cichiorium intybus/,
sunătoarea /Hippericum perforatus/, sau pojarniţa, rostopasca /Chelidonium majus/,
florile de porumbar /Prunus spinosa/, florile şi fructele de măcieş /Rosa canina/,
florile de tei /Tillia cordata/, inflorescenţele socului /Sambucus racemona/.

26
 Ca o curiozitate trebuie să amintim prezenţa în hotarul satului – într-un areal
neobişnuit pentru această plantă medicinală a ţintaurei /Centaurrium umbellatum/ -
al cărei zone preferate sunt fâneţele umede din regiunea montană situată în jurul
localităţii Mogoş.
Dacă plantele medicinale sunt o adevărată “binefacere a naturii”, o veritabilă
“farmacie verde” la îndemâna cunoscătorilor – buruienile au reprezentat şi reprezintă şi
azi cei mai temuţi “inamici” ai lucrărtorilor ogoarelor cu care aceştia duc un permanent
“război”, între cele mai păgubitoare trebuie amintite: pălămida/Cirsium vulgare/,
mohorul /Sectaria viridis/, pirul /Agropirus repens/ şi scaieţii / Cardus Untans/. În
ultimii ani preţul ierbicidelor a crescut foarte mult şi puţini mai sunt gospodarii care pot
să-şi permită să combată aceşti “inamici verzi” ai ogoarelor, cei mai mulţi trebuind să
apeleze la serviciile tradiţionale ale bătrânei sape cu preţul unor eforturi de loc de
neglijat.
Malurile râului sunt străjuite de arbori de esenţă moale care formează adevărate
culoare verzi de-alungul acestuia: salcia comună /Salix alba/ , salcia căprească
/Salix caprea/, răchita /Salix fragilis/, plopul /Populus/ şi arinul/ Alnus/ chiar şi
frasinul /Fraxinus excelsior/.
Vegetaţia cultivată pe terenurile arabile este reprezentată în ordinea ponderei
prin următoarele culturi: grâul de toamnă şi primăvară, porumbul , orzul, orzoaica,
cartofii, sfecla de zahăr, ovăzul şi o mare varitate de legume: ceapa, usturoiul,
spanacul, morcovi, pătrunjelul, fasole/ denumită de localnici mazăre/, roşii
/părădăi/, varza /curechi/, în ultima vreme se cultivă chiar şi vinetele.
Având în vedere importanţa pe care conducerea ţării o acordă gestionării
ştiinţifice a pământului se impune ca organele locale împreună cu specialiştii care
mai lucrează în agricultură să vegheze la respectarea legilor în vigoare pentru buna
gospodărire a lui, pentru înlăturarea tuturor factorilor care duc la degradarea sa. Se
impune ca pe păşunile naturale să fie executate lucrări de reînsămânţări cu specii
valoroase din punct de vedere nutritiv, de administrare de îngrăşăminte naturale
anual, de acţiuni sistematice de curăţire a pânăşunilor de tufişurile sau vegetaţia
lemnoasă care o invadează.
În viitor lucrările ce se vor executa trebuie să contribuie la îmbunătăţirea
regimului circulaţiei apei în sol, al schimbării compoziţiei floristice a fâneţelor şi
păşunilor naturale asigurând astfel economiei satului fondul de furaje calitativ
necesar dezvoltării actuale şi de perspectivă a zootehniei.
Pe teritoriul satului Benic, Ocolul silvic Teiuş deţine o pepinieră proprie în
suprafaţă de 0,30 ha şi produce puieţi de molid şi dud necesari acţiunilor de
împădurire.

b. FAUNA

Alături de celelalte elemente fizico-geografice, fauna din teritoriul în studiu poartă

amprenta caracterului de tranziţie între zona montană aflată în imediata apropiere în
27
amonte şi cea de podiş şi cea de stepă şi silvo-stepa instalată în culoarul Mureşului
precum şi pe versanţii însoriţi cu expoziţie estică şi sudică a unor micro-climate tipice.
Fauna instalată în zonă este în strânsă legătură şi interdependenţă cu zonele de
vegetaţie şi de climă, ea aparţine atât zonei montane cât şi zonei de dealuri
piemontane.
Abundenţa de specii şi indivizi ce populau cele două zone împădurite până la
începutul secolului nostru a fost aspru decimată printr-o vânătoare neraţională şi
mai ales prin braconajul intens practicat.
După 1947 prin aplicarea cu severitate a legilor privind protecţia vânatului,
printr-o activitate susţinută a Ocolului silvic Teiuş şi al paznicilor de vânătoare
angajaţi ai Asociaţiei Judeţene de vânătoare şi pescuit sportiv, astăzi putem
semnala o revigorare a efectivelor de animale de interes cinegetic precum şi
creşterea calităţii trofeelor obţinute prin vânătoare.
Teritoriul satului face parte din Fondul de vânătoare şi pescuit al A.G.V.P.S.
Alba împreună cu satele Galda de sus, Cetea, Poiana Gălzii şi deţine 7650 ha din
care 3000 ha pădure, 3200 teren agricol, 800 ha păşune şi 650 ha teren
neproductiv.
Dintre mamiferele de interes cinegetic existente în teritoriul Fondului de
vânătoare amintim cerbul carpatin /Cervus elaphus/ 50 exemplare, căpriorul de
pădure /Carpreolus capreolus/ 62 exemplare, prezent în pădurile fondului şi
arboretele tinere cu un bogat sub-arboret în alternanţă cu zonele mai joase ocupate
de terenurile agricole şi fâneţele naturale şi căror efectiv sunt în creştere. În zona
înaltă a Fondului se întâlneşte şi ursul carpatin /Ursus arctos/ animal protejat a
cărui vânătoare se poate face doar cu autorizaţie specială.
Pădurile de gorun şi de fag aparţinând Fondului de vânătoare sunt populate de
mistreţi /Sus scrofa/ care au aici hrana asigurată din belşug, aceste animale
puternice şi îndrăzneţe nu se sfiesc să-şi “completeze meniul” prin devastarea
culturilor de porumb, cartofi şi chiar de cereale. În pădurile Fondului există în
prezent un număr de peste 30 exemplare de mistreţi, proporţia între exemplarele
mature şi tineret este corespunzătoare, ei constituie obiectul vânătorii de bază a
grupei de vânători sportivi ai Fondului, ce numără în prezent peste 36 membri
autorizaţi.
Existenţa trupurilor de pădure şi a terenurilor agricole situate în apropierea lor
asigură condiţii favorabile de viaţă pentru iepuri /Lepus europaeus/. În ultimele
decenii numărul efectivelor a scăzut îngrijorător datorită utilizării masive a
ierbicidelor, după 1989 când din varii motive utilizarea lor s-a făcut mult mai puţin
efectivele au cunoscut o redresare simţitoare.
Bieţii urechiaţi constituie un vânat mult apreciat de cunoscători, grupa de
vânătoare are un plan anual de “recoltare” de cca. 40 exemplare.
Pentru menţinerea efectivelor optime mai ales în iernile grele, cu zăpadă
abundentă şi perioade lungi cu timp geros se organizează hrănirea lor suplimentară
cu fâneţe şi cereale la fel ca şi la cervide.

28
 Dihorul /Putorius putorius/ specie carnivoră nocturnă al cărui miros specific
poate concura cu cel al sconsului american, provoacă multe pagube în efectivele de
păsări domestice ale gospodarilor din sat, ei îşi fac adăpostul în locuri ascunse în
vatra satului sau în imediata apropiere a acesteia, la puşcă cad foarte rar fiind
nocturne, se prind cu capcane mai ales.
Nevăstuicile /Mustela nivalis/ aceste frumoase carnivore renumite pentru
ferocitatea lor se hrănesc de regulă cu rozătoare mici dar nu se dau în lături să
prade cuiburile de păsări ce cuibăresc la sol, dijmuiesc efectivele de fazani şi iepuri
pe care îi ucid frecvent.
Bizamul /Ondatra ondatra/ element faunistic nou apărut în hotarul satului duce
o viaţă acvatică, îl întâlnim mai ales pe malurile râului principal, activitatea sa mai
mult nocturnă îl face greu de apropiat în bătaia puştii se poate prinde mai ales cu
capcane. Valoarea blănii sale deşi nu ajunge să concureze calitativ cu cea a
bizamilor canadieni este apreciată de blănari.
Se hrăneşte cu plante şi animale acvatice, produce mari pagube în efectivele de
puiet de peşte în primul an de viaţă dar cele mai mari pagube le produce prin
săparea galeriilor în malurile râului scăzându-le rezistenţa în timpul viiturilor.
Vidrele/Lutria lutria/ carnivor adaptat perfect la viaţa acvatică sunt prezente şi
ele în fauna teritoriului, fiind mari consumatoare de peşte şi alte vietăţi de apă îşi
construiesc vizuinile în malurile râului. Animale inteligente şi prevăzătoare cu o
blană mult apreciată sunt şi ele în atenţia vânătorilor.
Bursucii sau viezurii /Meles meles/ sunt animale de multe ori luate ca model de
hărnicie şi de buni arhitecţi în construirea vizuinelor. Animale nocturne îşi sapă
vizuinele pe versanţii însoriţi, la adăpostul arboretelor în Pădurile mai puţin
umblate. Fiind omnivori dijmuiesc culturile de porumb şi viile mai ales toamna
când îşi fac provizii pentru iarnă, sunt vânaţi pentru blăniţele şi grăsimea sa care în
farmacopea populară are mare valoare.
Pisicile sălbatice /Felix silvestis/ -animale carnivore din familia felidelor sunt
prezente şi ele în fauna pădurilor fondului de vânătoare, vânarea lor este dificilă
deoarece sunt animale nocturne şi foarte precaute. Vânătorii le urmăesc atât pentru
blăniţele lor călduroase dar mai ales pentru faptul că provoacă mari pagube în
efectivele de iepuri, fazani atacând uneori chiar şi iezi de căprior.
Dintre răpitoarele mari cu păr – lupii /Lupus canis/ constituie o specie de mare
plasticitate ecologică, în trecut constituiau o veritabilă calamitate pentru
crescătorii de animale, astăzi prin măsurile luate numărul lor s-a redus simţitor, dar
marea lor mobilitate în teritoriu obligă la o permanentă supraveghere a efectivelor.
Animale inteligente şi îndrăzneţe, vânarea lor necesită multă răbdare, iscusinţă şi
experienţă – exemplare vânate pe raza fondului au fost apreciate cu un punctaj bun
ca trofee de vânătoare.
Duşmane ale rozătoarelor mici din jurul culturilor agricole dar şi al “hoarelor”
/păsărilor/ din gospodăriile satului, vulpile /Vulpes vulpes/ sunt frecvent întâlnite
în hotarul satului, îşi fac vizuinile săpându-le în versanţii însoriţi acoperiţi cu

29
arboret din apropierea vetrei satului, efectivele lor se menţin la cote bune cu toate
că în fiecare iarnă multe dintre “cumetrele roşcate” îşi pierd frumoasele blăniţe în
confruntarea cu vânătorii.
Cu toată reputaţia lor de animale “dăunătoare” vânarea lupilor şi vulpilor se
face cu discernământ având în vedere rolul lor de “sanitari” ai fondului de
vânătoare.
Pentru protejarea vânatului ierbivor şi asigurarea hranei suplimentare în iernile
foarte grele paznicul de vânătoare are ca sarcină de serviciu să cultive o suprafaţă
de teren de 2 ha din fondul silvic cu plante furajere: porumb şi sfeclă care sunt
distribuite animalelor iarna din hrănitorile special amenajate în acest scop.
Păsările, bine reprezentate în fauna satului atât ca specii cât şi ca efective
constituie o adevărată podoabă naturală, multe din ele constituie şi obiectul păşunii
cinegetice al membrilor grupei de vânătoare.
Fazanii /Phasianus colchius/ -sunt bine reprezentaţi în teren, masculii mult mai
împodobiţi denumiţi şi cocoşi de fazan şi femelele denumite făzăniţe, mult mai
modeste în penaj constituie şi ei obiectul vânătorii. Au găsit pe teritoriul satului
condiţii foarte bune de trai şi efectivele lor sunt în creştere.
Porumbeii sălbatici /Columna palembus/ destul de numeroşi în teritoriu îşi
procură hrana de pe câmp – seminţele diferitelor plante şi viermişori şi cuibăresc în
turnul bisericii, al podurilor caselor şi anexelor gospodăreşti.
Constituie de asemenea obiect al vânătorii şi delicatele prepeliţe /Coturnis
coturnis / şi potârnichile /Perdix perdix/ căutate mai ales de vânătorii străini care
fac partide de vânat în teritoriul Fondului, pentru cărniţa lor mult apreciată de
aceştia.
Protejate sub “aripa grijulie” a legii sunt răpitoarele de zi: uliul porumbar
/Accipiter gentilis/, uliul şorecar /Buteo buteo/ şi vânturelul roşu /Flaco zinunculus/
a căror vânare execesivă în trecut la “indicaţiile ştiinţifice” au dus aceste specii
aproape la dispariţie creând un grav dezechilibru ecologic de care au profitat
stăncuţele, ciorile grive şi coţofanele care s-au înmulţit peste măsură devenind o
adevărată calamitate pentru culturile din câmp şi pentru puii “hoarelor” pe care-i
răpesc din ogrăzi sub privirile indignate ale gospodinelor,
Răpitoarele de noapte sunt şi ele protejate de Lege, vânarea lor este interzisă,
vânarea bufniţei /Bubo bubo/, a huhurezului /Stirix aluto/ a cucuvelei /Claucidium
paserinum/ care au avut mult de suferit în trecut fiind trecute în categoria păsărilor
dăunătoare de către forurile “ştiinţifice” al căror conducători studiaseră biologia în
universităţi răsăritene unde “teoria revoluţionară a lui Miciurin şi Lasenco punea în
umbră epocalele descoperiri ale lui Darvin şi a altor oameni de ştiinţă “burghezi”.
În zăvoaiele ce străjuiesc malurile văii, în cele două “pădurici” ale satului din
Măgura şi Doabra şi în arboretul şi tufărişul din păşunatul din Găori cuibăresc
numeroase specii de înaripate dintre care unele vestite cântăreţe:
privighetorile/ciocârliile, mierle negre şi galbene, graurii gureţi, prigoriile frumos
colorate, cucul una din păsările cele mai îndrăgite de localnici, ciocănitorile verzi,

30
negre şi cu cap ce duc deosebite foloase livezilor satului, dar şi gureşele vrăbii
“îmbrăcate” în modestul lor veştmânt de pene, pescăruşii pitici ai căror siluetă
cochetă frumos colorată săgetează oglinda apelor râului în căutarea hranei
preferate-micuţii peştişori.
Fauna acvatică a teritoriului este reprezentată printr-o mare varietate de specii:
peşti, amfibieni, reptile, lamelibranhiate, crustacee şi insecte.
Dintre peşti amintim păstrăvul indigen aflat la limita sa inferioră, cleanul
/Leuciscus cephalus/, mreana /Barbus barbus/, mreana vânătă, porcuşorul de vad şi
de nisip /Gobio uranoscopus/ şi /Gobio Kesleri/, ţiparul /Misgurnus fossilis/,
scobarul /Condstroma nasus/, şi alte specii mai puţin valoroase.
Până la construirea celor 2 baraje pe cursul râului în apropierea podului ce
tranversează valea Gălzii în centru de comună, în perioada de “boişte” pătrundeau
pe cursul văii în sus şi alte specii. Nu rareori în sectorul de vale al satului s-au prins
exemplare de somn şi chiar crap, astăzi viiturile mari duc în avale cantităţi
însemnate de peşte care nu mai au posibilitatea să se întoarcă în zonă sărăcind
treptat fondul de peşte.
Amfibienii care pot fi întâlniţi în apele râului sau în imediata sa apropiere sunt:
broasca de baltă /Rana ridibunda/, broasca verde /Rana esculenta/ şi broasca
râioasă /Bufo bufo bufo/.
Dintre reptile pot fi întâlnite: şarpele de casă /Natrix natrix/, şarpele de apă
/Natrix tesselata/, şopârla comună /Lacerta praticola/.
Prezent în apele râului până în urmă cu câţiva ani racul /Astacus astacus/
numărul lor a scăzut îngrijorător din cauza poluării tot mai puternice a apelor
râului, locul lor în lanţul trofic al râului nu poate fi suplinit de alte vietăţi sau pe
cale artificială şi se poate să asistăm în viitor la dereglarea iremediabilă a acestuia.
Lumea insectelor este bine reprezentată prin numeroase specii caracteristice
zonei piemontane, în lupta acerbă care s-a dus în perioada “de aur” a agriculturii
noastre împotriva dăunătorilor agriculturii administrarea insecticidelor în cantităţi
prea mari a provocat şi distrugerea multor insecte folositoare omului în primul rând
al albinelor.
Protecţia mediului ambiant, conservarea nealterată a frumuseţilor şi bogǎţiilor
naturii sunt probleme majore care stau în faţa întregii naţiuni, a noastrǎ a tuturor
indiferent de mediul în care locuim.
Cadrelor didactice în primul rând le revine nobila sarcinǎ de a educa tinerele
generaţii – viitorul ţǎrii în spiritul dragostei faţǎ de naturǎ, de a le forma deprinderi
de ocrotire a plantelor şi animalelor utile omului arǎtându-le cǎ fiecare specie îşi
are locul şi rolul sǎu bine stabilit în mecanismul atât de delicat şi complex al
naturii.
Consider cǎ un rol foarte important în aceastǎ acţiune de formare a tinerilor
prieteni ai naturii alǎturi de profesorii de biologie şi geografice trebuie sǎ îl aibă şi
învǎţǎtorii şcolilor din localitǎţile rurale, din satul nostru.

31
 Trebuie sǎ învǎţǎm copii sǎ construiascǎ adǎposturi şi hrǎnitori pentru pǎsǎrele,
a-i antrena în hrǎnirea acestora pe perioada de iarnǎ când resursele lor de hranǎ se
împuţineazǎ drastic, sǎ-i învǎţǎm sǎ protejeze cuiburile pǎsǎrilor şi puii animalelor
sǎlbatice şi toate vietǎţile mediului înconjurǎtor pe care le întâlnesc în drumeţiile
pe care le fac cu şcoala în mijlocul naturii şi în orice împrejurare.

c. SOLURILE

Zona de contact piemontanǎ situatǎ în extremitatea de sud-est a munţilor

Trascǎului - ca zonǎ de trecere spre culoarul depresionar al Mureşului între Alba
Iulia şi Turda, în ansamblul sǎu are o fizionomie edaficǎ mozaicatǎ ca rezultat al
alternanţei tipurilor de soluri zonale cu cele azonale.
Solurile zonale bine reprezentate în teritoriu prin solurile brune podzolice şi
brune acide şi litosoluri formate în condiţii de pedogenezǎ tipice cǎrora li se
adaugǎ pe arii mai restrânse tipuri de soluri intra-zonale reprezentate prin soluri
aluviale şi aluvio-coluviale.
Solurile brune – luvice asociate cu solurile brune cubazice mezobazice, brune
acide au o structurǎ scheleticǎ, sunt sǎrace în substanţe humifere – sunt prezente în
zonele mai înalte ale teritoriului în partea sa de vest – se preteazǎ mai bine
dezvoltării pǎşunilor şi fâneţelor naturale.
Solurile litomorfe sunt caracterizate printr-un conţinut mare de schelet, volum
edafic mic, profunzime redusǎ, eroziune puternicǎ şi în special deficit de umiditate.
Aceste soluri prezente în zonele mai joase ale dealurilor Dăneaţa, Bodorului,
Mǎgura şi pe versanţii lor necesitǎ administrare masivǎ de îngrǎşǎminte naturale
pentru a le mǎri fertilitatea.
Suprafeţe mici ocupǎ solurile aluviale de luncǎ, sunt profunde, bogate în
humus, uneori scheletice oferǎ condiţii bune pentru practicarea culturilor agricole.
Neajunsul lor constǎ în faptul cǎ sunt frecvent supuse inundaţiilor şi depunerilor de
aluviuni care pot compromite parţial sau total recoltele.
Referitor la calitǎţile solurilor satului se face o interesantǎ referire în lucrarea
“Viaţa agrarǎ, economicǎ a Românilor din Ardeal şi Ungaria”. Documente
contemporane – pentru perioada 1508-1820 de Ştefan Meteş – membru
corespondent al Academiei Române - “ Dobǎnda locului îi asta: 1/ facem 3
fordulaşuri, se face în hotarul nostru grâul cel curat şi cel sǎcǎros, darǎ sǎcara nu se
prea face, primǎverile se fa de tot feliu, hotaru ni o parte de frunte, o parte de
mijloc şi al 3-lea de partea de care /de-a treia clasǎ/.
Rǎutǎţile locului sunt acestea: 1/ Bunǎtata pământurilor celor arǎtoase, ni le
stica mai bine puvoaiele care vin adesea ori de pe dealurile Tibrului, acelea ce
noroiesc şi ne spǎlǎtǎcesc locurile şi le încarcǎ cu pietrişuri mari. O parte de hotar
aşa îi de sus de cu 2 vite gunoi nici de cum nu putem cǎra, s-a cam şi surpat: fǎrǎ 4
boi nicǎieri nu se poate ara în hotar “Benic la 12 iulie 1820”.

32
 Analizând efectele activităţii economice a omului în teritoriu se costatǎ cǎ
acestea au produs asupra solurilor atât efecte pozitive cât şi negative. Starea de
pǎstrare a solurilor în teritoriul în studiu este legatǎ direct de urmǎtorii factori:
eroziunea solului, modul de folosire al terenului şi de agrotehnica aplicatǎ.
Intensitatea eroziunii solului este direct legatǎ de panta versanţilor şi de modul
de utilizare al terenului: pe pantele cu înclinǎri mai mari unde nu s-a aplicat o
agrotehnicǎ antierozionalǎ corespunzǎtoare, procesele de eroziune s-au intensificat
în timp ducând la dislocarea unor însemnate cantitǎţi de sol şi antrenarea lor spre
baza versanţilor aşa cum s-a întâmplat adesea pe terenurile arabile situate pe
versantul Dealul Mǎgura şi în Dăneaţa, unde se impune construirea de baraje din
piatrǎ pe cursul celor trei pâraie ce coboarǎ pantele de nord ale Dealul Mǎgura:
pârâul Pomilor, al Băbuţiului şi cel al Horaiţei /Unguroaicelor/.
Pe terenurile în pantǎ, cultivate, pentru prevenirea eroziunilor se impune
aplicarea agrotehnici corespunzǎtoare constând în efectuarea tuturor lucrǎrilor doar
pe curbele de nivel şi stabilirea celor mai propice culturi care sǎ contribuie la
instalarea efectelor negative. Pe aceste terenuri afectate de eroziunea de adâncime,
cu ravene, ogaşe se impune aplicarea unor mǎsuri complexe de combatere a
eroziunii solului şi a efectelor sale negative.
Pe terenurile în pantǎ al dealurilor Mǎgura, Doabra şi Dăneaţa utilizate ca
pǎşuni naturale, printr-un pǎşunat iraţional, inceperea pǎşunatului înaintea datei de
1 mai când terenul prezintǎ excese de umiditate fiind foarte moale, neutilizarea
parcelelor pentru pǎşunat se poate ajunge declanşarea şi accelerarea eroziunii de
suprafaţǎ şi de adâncime.
Dacǎ activitatea omului a avut în multe cazuri efecte negative asupra acestui
minunat dar al naturii care este solul, s-au înregistrat şi efecte pozitive în evoluţia
solurilor şi protejǎrii lor contra efectelor eroziunii: prin arǎturi pe curbele de nivel,
versanţii au fost modelaţi în agro-terasare cum avem în cazul dealurilor Bodor,
Dăneaţa în vederea plantǎrii viţei de vie fapt care a contribuit la înlǎturarea
efectelor negative ale eroziunii şi au permis efectuarea cu mai multǎ uşurinţǎ a
lucrǎrilor agrotehnice necesare.

33
 CAPITOLUL III
EVOLUŢA SPAŢIALǍ ŞI FUNCŢIONALǍ A
LOCALITǍŢII

1. SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU AL

LOCALITĂŢII

Ţinutul Albei este considerat de majoritatea istoricilor români una dintre cele
mai vechi vetre etnice ale poporului român, cu patru milenii înainte de era noastrǎ
zona a fost legatǎ de o serie de aşezǎri puternice ale triburilor de agricultori şi
pǎstori ai culturilor de tip Turdaş, Petreşti şi Coţofeni aparţinând epocii neolitice.
Descoperirile arheologice fǎcute la Cetea, Stremţ şi Galda de jos atestǎ faptul
cǎ aceste aşezǎri au cunoscut de-alungul timpului în neolitic o dezvoltare
economicǎ prosperǎ, se impunea unirea lor din punct de vedere militar pentru a-şi
pǎstra integritatea teritorialǎ.
Puternicul trib al Apulilor – trib dacic de oameni viteji şi puternici reuşesc sǎ-şi
asigure dominaţia în teritoriu, sub conducerea înţeleaptǎ a regelui Rubobostes în
partea a doua a mileniului întâi înaintea erei noastre Apulii îşi construiesc puternica
cetate de la Apoulon / Piatra Craivii/ - în jurul carei vor gravita toate aşezǎrile din
zonǎ. Puternica aşezare fortificatǎ la Piatra Craivii va fi peste secole centrul
administrativ şi militar al zonei simbol al dârzeniei şi curajului cu care mândrii
Apuli şi-au marcat trecerea prin istorie.
În Glimeia Benicului – în culmea dealului dominant aflat la graniţa de hotar
între Benic şi Cetea – în stânga vǎii Cetei au fost descoperite resturile unei aşezǎri
apeţinând culturii Coţofeni - de tranziţie de la epoca neoliticǎ la epoca bronzului
/1/ aflatǎ deasupra terenului unde se rǎsfǎţau la soare pânǎ la 1950 – vestitele “Vii
ale Oraşului” /1/.
În hotarul satului a fost descoperit un topor de bronz cu disc ce dateazǎ din
epoca bronzului şi aparţine probabil culturii Witemberg, el se aflǎ la Muzeul din
Alba Iulia /2/
La Muzeul din Budapesta – se aflǎ expus un pumnal scitic din fier cu gardǎ în
formǎ de inimǎ turnatǎ în bronz şi ornamentatǎ datând din sec.VI. î.e.n. – a fost
descoperit pe Dealul cu vii./3/, o brǎţarǎ de bronz platǎ terminatǎ la capete de
animale şi 12 inele de par /5 pǎstrate la Muzeul din Aiud/ sub nr. de inventar 4945-
46 dateazǎ din sec. XI – î.e.n. /4b/.

34
 Tot la Muzeul din Aiud se pǎstreazǎ un vârf de lance din a doua epocǎ a
fierului – Latene menţionat de carte M. Roska ca descoperit la Benic /4a/.
Apriga confruntare militarǎ între Imperiul Roman si Regatul Dacic condus de
Decebal – terminatǎ în favoarea uriaşei forţe de rǎzboi romane a adus pe
meleagurile acestea o serie de transformǎri de naturǎ economicǎ, administrativǎ
care au marcat treptat procesul de formare al poporului român. Puternica cetate de
la Piatra Craivii – vestitul Apoulon – este cuceritǎ şi distrusǎ de cuceritori, multe
din asezǎrile dacice din zonǎ împǎrtǎşesc aceeaşi soartǎ. Viaţa îşi reia cursul cu o
serie de transformǎri în viaţa locuitorilor, noile aşezări întemeiate de romani se vor
muta în zonele mai joase în apropierea cursului vǎii.
Aşezarea romanǎ întemeiatǎ o villa rustica tipicǎ se aflǎ în apropierea vǎii şi a
graniţei actuale cu Mesentea în terenul denumit „Fântâna Satului” – de aici provin
cele mai multe vestigii aparţinând acestei perioade.
Pe malul drept al vǎii Gălzii în partea de sud-est a actualei vetre a satului a fost
descoperit un altar votiv din piatrǎ închinat lui Jupiter, descoperirea dateazǎ din
1935, piesa este expusǎ la Muzeul din Alba Iulia /5/.
Pe malul stâng al văii la -“Fântâna Satului”- unde dupǎ cum ne-a relatat
veteranul Bulbucan Simion se aflau “cazǎrmile romane” au fost descoperite
numeroase materiale de construcţie de provenienţǎ romanǎ: ţigle şi cǎrǎmizi cu
ştampila “Legiunii a XIII – Gemina”, sculptura reprezentând un leu din piatrǎ
executatǎ din gresie de Mǎgura – şi având o înǎlţime de cca 1,5 m, baza a unui
teasc de stors struguri tot din piatrǎ toate aflate în pǎstrare la Muzeul din Sebeş /6/.
Numeroase vestigii ale acestei perioade au fost descoperite întâmplǎtor şi în
actuala vatrǎ a satului. În curtea casei cu nr. 170 a fost descoperit un monument
funerar provenind de la 1 stela sau medalion - /7/.
În anul 1962 în grădina cetǎţeanulul Avram Simion s-au descoperit alǎturi de
alte obiecte de facturǎ romanǎ şi o inscripţie votivǎ închinatǎ lui Liber Pater, piesa
se aflǎ în Muzeul din Sebeş şi poartǎ numǎrul de inventar 4667 /8/. În 1978 – în
urma arǎturilor efectuate în terenul denumit “Dupǎ Garduri” în stânga şoselei
Benic-Intregalde – muzeograful Gheorghe Fleşer descoperea o serie de materiale
de facturǎ dacicǎ şi romanǎ precum şi din perioada feudalismului timpuriu toate în
pǎstrare la Muzeul din Alba Iulia /9/.
Tot pe terenul actualei vetre a fost descoperit “un miliar” roman – piatrǎ de
marcare a drumului construit de soldaţii Romei pentru accesul în amonte pe valea
Gălzii – pentru legǎtura cu aşezǎrile de aici. Piesa se aflǎ la Muzeul din Cluj /10/.
În curtea cetǎţeanului Frâncu a fost descoperitǎ un fragment al unei coloane de
naturǎ romanǎ /11/, numeroase “pişcoturi” din ceramica de facturǎ romanǎ au fost
descoperite în diverse locuri ale actualei vetre a satului /12/.
Dupǎ cucerirea Daciei de cǎtre armatele romane conduse de Traian victorioşii
cuceritori pun bazele unui nou centru administrativ, economic şi militar care sǎ
conducǎ întreaga activitate a Daciei Apulensis, oraş înfloritor care va cunoaşte o
ascensiune continuǎ pânǎ în 271, când sub presiunea goţilor şi a dacilor liberi

35
împǎratul Aurelian retrage la sud de Dunǎre armata şi administraţia romanǎ
pǎrǎsind provincia. Mândrul Apulum îşi pierde treptat forţa şi prestigiul sub
nemiloasele lovituri primite din partea “barbarilor” migratori porniţi din
îndepǎrtata Asie sǎ cucereascǎ noi teritorii.
Pǎtrunderea triburilor slave pe teritoriul Transivaniei a avut loc începând cu
secolul al VII –lea e.n., populaţia autohtonǎ se afla în ultima fazǎ a procesului de
formare al limbii şi poporului român, al apariţiei formaţiunilor politice – cnezatele
şi voivodatele. În teritoriul actual al judeţului Alba se constituie puternicul
voivodat al Bălgradului care avea sǎ joace un rol important în viaţa economicǎ,
politicǎ şi militarǎ în secolele urmǎtoare.
Atraşi de frumuseţea şi bogǎţia deosebitǎ a plaiurilor Transilvaniei începând cu
secolul al X-lea triburile maghiare încep pǎtrunderea în forţǎ în acest teritoriu, dar
sunt întâmpinaţi cu braţul înarmat de populaţia bǎştinaşǎ bine organizatǎ în jurul
cnejilor şi voievozilor ce domneau pe aceste pǎmânturi.
Cucerirea Transilvaniei de cǎtre triburile maghiare se face treptat în urma unor
lupte deosebit de grele cu populaţia bǎştinaşǎ- la sfârşitul secolului al XIII-lea
procesul de cucerire ia sfârşit. Noile teritorii cucerite sunt organizate în şapte
comitate între care şi cel Albensis.
Populaţia bǎştinaşǎ este supusǎ la o dublǎ exploatare socialǎ şi naţionalǎ, treptat
o bunǎ parte îşi pierd proprietǎţile devenind iobagi pe moşiile marilor magnaţi
maghiari aşa cum a fost cazul şi în Benic.
Descoperirile arheologice dovedesc o rǎspândire relativ mare a populaţiei
româneşti în zona centralǎ a Transilvaniei – în apropierea Bălgradului – centrul
voievodatului românesc. Benicul aparţine în sec XVI de domeniul fiscal al
voievodului Transilvaniei- fomat din sute de sate cu ţǎrani iobǎgiţi, cu terenuri
arabile, vii, fâneţe, pǎduri, ape şi turme de animale. Ţǎranii iobagi de pe domeniu
erau obligaţi la 4-5 zile de “robotǎ” sǎptǎmânal.
Dupǎ 1565 domeniul princiar se mǎreşte prin includerea posesiunilor
Episcopiei romano-catolice din Alba Iulia care a fost desfiinţatǎ. Alǎturi de alte 45
de state Benicul se înscrie în noul domeniu princiar din care mai fǎceu parte
Remeţul, Totoiul, Galda de sus, Ighiul, Teiuşul, Cricăul şi Tibrul /13/.
O razǎ de speranţǎ încǎlzeşte inimile ţǎranilor iobagi ai satului, la 1600 marele
voievod a Ţǎrii Româneşti – Mihai Viteazu pǎtrunde în Alba Iulia în calitate de Domn
al celor trei ţǎri surori. Bucuria însǎ a fost de scurtǎ duratǎ, dupǎ asasinarea
Domnitorului, exploatarea şi prigoana “stǎpânilor” devin tot mai crunte, procesul de
desnaţionalizare al românilor îmbracǎ noi forme.
Procesul “Unirii” unei pǎrţi a românilor din Transilvania cu Biserica de la
Roma început la 1697 prinde şi o parte din locuitorii Benicului – din statistice
cercetate acesta s-a fǎcut treptat, pânǎ la 1831 când întreaga populaţie româneascǎ
a satului este greco-catolicǎ.
Reînfiinţarea Episcopiei romano-catolice din Alba Iulia dupǎ un secol şi
jumǎtate de la desfiinţare de face cu “danii” serioase din partea Casei de Habsburg

36
– o serie de moşii care aparţinuserǎ propietǎţii fiscale a Principatului trec în posesia
lor. Mari suprafeţe de terenuri de grǎdinǎrit, pǎmânturi arabile, vii, pǎduri şi alte
categorii de terenuri în hotarele satelor Şard, Benic, Hăpria – reprezentau totuşi o
micǎ parte din moşiile pe care le deţineau în sec. al XVI-lea.
Ţǎranii iobagi ai satului sunt obligaţi sǎ participe alǎturi de cei din alte sate din
apropierea Albei Iulia la ridicarea cetǎţii – simbol al puterii imperiale – Robota
prestatǎ de peste 20000 de ţǎrani iobagi între 1715-1735 a fost o povarǎ în plus
pentru ţǎranii iobagi din zonǎ.
Odatǎ cu înfiinţarea regimentelor grǎnicereşti – în care se puteau încadra şi
ţǎrani români, o razǎ de speranţǎ se trezeşte în sufletele românilor iobagi, mulţi
pleacǎ la Alba Iulia sǎ se înscrie în acestea. Locuitorii satelor Cetea, Cricau, Ighiu
refuzǎ sǎ mai presteze robotele domneşti asigurându-i pe stǎpâni cǎ “dupǎ sudoarea
muncii lor nu vor mai mânca pâine albǎ” /13/.
Nemulţumirile adunate atâtea veacuri aveau sǎ rǎbufnescǎ violent odatǎ cu
marea rǎscoalǎ a iobagilor condusǎ de Horia, Cloşca şi Crişan.
Între rǎsculaţii care la 11 noiembrie 1784 aşteptau la Cricău semnalul pentru a
ataca Castelul de la Galda de Jos al Comitelui Kemeny unde se aflau întemniţaţi
mulţi rǎzvrǎtiţi se aflau desigur şi reprezentanţi ai satului.
Cele trei armistiţii încheiate între rǎzvrǎtiţi şi stǎpâni au fost de fapt abile
maşinaţii pentru a da posibilitate nobilimii de a se pregǎti în vederea represiunii
rǎscoalei, primul dintre ele cel de la Tribru din 12 noiembrie a adus vâlvǎtaia
rǎscoalei în graniţa satului.
Dupǎ înfrângerea rǎscoalei mulţi iobagi din sat au fost obligaţi sǎ participe la
sângeroasa represiune a celor care au condus rǎscoala – la 25 februarie 1785 Horia
şi Cloşca erau executaţi prin tragere pe roatǎ, prin curajul lor şi demnitatea cu care
au înfruntat moartea ei au dovedit celor prezenţi cǎ nici un sacrificiu nu este prea
mare pentru cauza dreaptǎ a naţiunii române.
Jertfa celor cǎzuţi în rǎscoalǎ nu a fost zadarnicǎ, prin Edictul de toleranţǎ de la
1781 şi apoi prin Decretul din 1785 clasele stǎpânitoare dǎdeau dreptul
comunitǎţilor naţionale cu peste 100 familii din Transilvania sǎ-şi ridice şcoli şi
biserici – de acestea beneficiazǎ şi Bendicul care la începutul secolului al XIX-lea
ridica biserica şi şcoala /veche/. Cu eforturi şi sacrificii mari sǎtenii reuşesc sǎ-şi
ridice cele 2 construcţii care se vor dovedi adevǎrate focare de luminǎ şi culturǎ şi
credinţǎ – instrumente de luptǎ pentru formarea conştiinţei naţinale – idealul politic
al românilor din Transilvania.
La începutul secolului al XIX-lea în Transilvania marea majoritatea a
populaţiei o constituiau românii – peste 1.000.000 de locuitori urmaţi de maghiari
cu 213.000 suflete – ţǎranii români iobagi formau clasa cea mai oropsitǎ şi asupritǎ
atât social cât şi naţional, ei nu se bucurau de nici un fel de drepturi şi libertǎţi. În
1819 – Benicul fǎcea parte din domeniul Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia
– ţǎranii iobagi români ce formau majoritatea populaţiei erau obligaţi la numeroase
prestaţii în muncǎ şi naturǎ faţǎ de aceasta.

37
 Din documentele vremii aflǎm cǎ la 1820 Benicul este avansat la rangul de
“oraş” – pe care îl va deţine pânǎ la începutul secolului al XX-lea – în schimb
obligaţiile fatǎ de stǎpânire rǎmân aceleaşi.
În 1820 moşia satului era în stǎpânirea Episcopiei romano-catolice de Alba
Iulia, a contelui Adam Rhidei, a baronului Gyorfi Iozi, a lui Ioan Somlyai, Gall
Antal şi a domnului Castelano – proprietǎţile fiecǎruia dintre ei fiind înrobitoare au
contribiut la creşterea nemulţumirii celor asupriţi /14/.
Ţǎranii iobagi ai satului au luat parte la luptele crâncene care s-au dat în timpul
revoluţiei din 1848-1849 înrolaţi în legiunile române conduse de Avram Iancu şi
tribunii sǎi, mulţi sǎteni şi-au pierdut viaţa pentru idealul de libertate naţionalǎ şi
socialǎ lansat de Craiul Munţilor. O figurǎ aparte între eroii care s-au jertfit atunci
este cea a preotului Ioan Frâncu –fiu al satului. Fiul sǎu Teofil şi fratele Laurean
vor continua însǎ lupta pentru drepturile românilor.
La mişcarea memorandistǎ participă o serie de intelectuali ai satului: Preotul
Vasile Suciu – primul semnatar al Adeziunii locale, soţia sa Maria Suciu, preotul
Achim Pop, Laurean Frâncu.
Fii satului participǎ la primul rǎzboi mondial, înrolaţi în armata Austro-Ungarǎ
ei participǎ la marile lupte pe diferite fronturi în Europa, mulţi dintre ei rǎmân pe
veci în pǎmânt strǎin, numele lor este la loc de cinste în inima sǎtenilor. Dupǎ
terminarea rǎzboiului satul trǎieşte marea bucurie a Unirii cu Tara Mamǎ de la 1
Decembrie 1918, visul de veacuri al românilor din Ardeal – peste 100 de ţǎrani
români participǎ la festivitǎţile de la Alba Iulia – în fruntea lor se aflau cei mai
buni fii ai satului. Din Consiliul Naţional Român local au fǎcut parte: Laurean
Frâncu – preşedintele Consiliului, fratele preotului erou Ioan Frâncu, dr. Ioan
Herlea din Galda de jos, locotenent Virgil I. Crişan – comandant al Consiliului
trimis de C.N.R. Alba Iulia şi plutonierul Preja Nicolae.
Tǎvǎlugul de foc şi sânge al celui de al doilea rǎzboi mondial aduce locuitorii
satului multe lacrimi şi jale, mulţi dintre cei plecaţi ne se vor întoarce acasǎ, cǎzuţi
pe frontul de rǎsǎrit sau pe cel de apus ei sunt cinstiţi ca eroi ai satului. Între cei
întorşi de pe front 3 au primit pentru curajul de care au dat dovadǎ înalte medalii:
Bulbucan Simion, Fleşer Florian, Gughi Florian – primul a fost decorat cu
“Bǎrbǎţie şi Credinţǎ” ceilalţi cu “Virtutea Militarǎ”. Eroul comandor de aviaţie
Bătăcui Cornel – cǎzut în 23 iunie 1941 într-o misiune de luptǎ i s-a decernat post-
mortem “Crucea de Aur”.
Primii ani post-belici au fost ani grei pentru locuitorii satului, sǎracia cauzatǎ de
seceta prelungitǎ, presiunea “cotelor” cǎtre stat, metodele brutale de “convingere”
pentru înscrierea în “colectivǎ” au rǎmas în amintirea celor care le-au trǎit. Aşa
cum au fǎcut-o de atâtea ori de-alungul istoriei fiii satului care aveau în caracterul
lor ceva din tǎria şi rezistenţa Pietrii Cetei au hotǎrât sǎ lupte cu arma în mânǎ
împotriva noii ordini introduse cu forţa tancurilor în ţarǎ. Mulţi dintre cei care au
aderat la Mişcarea armatǎ de rezistenţǎ din Munţii Aspuseni condusǎ de maiorul

38
Dabija Nicolae – au plǎtit cu viaţa cutezanţa lor, alţii au executat ani grei de
temniţǎ în închisorile comuniste sau al Canalului Morţii: Dunǎre Marea Neagrǎ.
Înfǎptuitǎ în douǎ etape cooperativizarea satului a adus şi pe aceste meleaguri o
serie de transformǎri care au marcat viaţa locuitorilor. Confrutaţi cu noile realitǎţi
aceşti oameni harnici au dat odatǎ în plus dovada curajului moştenit de la înaintaşii
lor, mulţi dintre cei în putere au plecat sǎ munceascǎ în uzinele si şantierele ţǎrii –
învǎţând “din mers” diferite meserii au intrat în uriaşa coloanǎ a navetiştilor ţǎrii,
dar nu şi-au pǎrǎsit satul de baştinǎ, au muncit şi în uzinǎ, iar dupǎ mesele au ajutat
familia la munca în CAP.
Mulţumitǎ dǎruirii şi harului cu care au fost dotaţi învǎţǎtorii şi profesorii care
au slujit şcoala, tineretul satului a pǎtruns cu uşurinţǎ în şcoli profesionale, licee,
şcoli de maiştri şi universitǎţi – diplomele cu care şi-au încheiat studiile constând o
veritabilǎ “bogǎţie” a satului au devenit oameni de nǎdejde ai ţǎrii.
Trecerea în secolul XXI va aduce satului bucuria unei deosebite aniversǎri, în
2009 se împlinesc 800 de ani de la prima atestare documentarǎ pe care suntem
convinşi cǎ o vor sǎrbǎtori cu noi realizǎri închinate luptei neobosite a înaintaşilor
pentru o viaţǎ demnǎ.

Bibliografie:

I. Repertoriul Arheologic al Judeţului Alba. Muzeul Naţional al Unirii Alba

Iulia. Biblioteca Muzei Appulensis
II. Autorii Al. Aldea, Gh. Anghel, M. Bǎrbulescu, M. Blajan, D. Bodor, N.
Ciugudeanu, E. Chirilǎ, E. Cordos, I.V. Crişan, I. Hica, K. Hored, Gh.
Lazarovici, Şt. Matei, V. Moga, I. Piso, Al. Popa, Z. Szokely, M. Tocacs, V.
Verbiev, N. Vlaşca, I. Winkler.
1.Dei I. Berciu: Apulum. 1943-45, 22, 23. id RT 10 1944, 133 Revue de
Transilvanie Cluj Napoca 1943 - 94
2. Informaţii: N. Ciugudean
3. J. Hampel: AE 17 1897-449, V.Pârvan: Getica, D. Popescu Transilvania
74,1943 211.Id.SC IV 9.1.1958-26-I.H.Crişan: Mem, CD 107 nr.7
4. V. Vasilev: Sciţii 79,132,143,186
a. M Roska: Kozl. 4-1944-63-69, id. Rep.149 nr.19 inf. M. Tocacs
b. G. Nagy: Ae 33-1937,40,316
5. V. Moga: Acta MN 14, 1977 147-149
6. Informaţie : N. Lascu, D. Tudor,: Oraşe 179 TIR 1 34-35
7. Informaţie : V. Moga
8. Al. Popa, Al Aldea: Şt. Com 18 1974 110-114
9. Informaţie : M. Blajan,
10, 11, 12: Informaţie : Gh. Fleser
13. ALBA IULIA 2000

39
 14. Ştefan Metes – Viaţa economicǎ şi agrarǎ a Românilor din Ardeal şi
Ungaria vol. I-1508-1820. Bucureşti 1921 pag. 6-11.

2. EVOLUŢIA SPAŢIALǍ ŞI FUNCŢIONALǍ A LOCALITǍŢII

ÎN PREZENT

Din punct de vedere administrativ satul Benic, aparţine în prezent comunei

Galda de jos, actuala structurǎ dateazǎ din 1968 când a avut loc noua împǎrţire
administrativ teritorialǎ dictatǎ de considerente de ordin demografic şi economic.
În ceea ce priveşte densitatea în teritoriu aceasta se situeazǎ sub media judeţului
de 10,5 locuitori la 100 km.p., cu media de 9,2 locuitori la 100 km.p.
Situatǎ în partea de sud-est a teritoriului comunei de centru în lunca vǎii Gălzii
care o desparte în douǎ trupuri distincte, vatra satului este aşezatǎ favorabil pe
Drumul Judeţean 107 K care o strǎbate şi înlesneşte legǎturile cu centrul de
comunǎ şi celelalte sate componente ale acesteia sau cu reşedinţa de judeţ aflatǎ la
23 km.In cadrul hotarulul sǎu, vatra satului ocupǎ o poziţie centralǎ aflându-se la o
distanţǎ de doar 2 km atât faţǎ de satul Mesentea situat în est cât şi faţǎ de satul
vecin Galda de sus situat în vest.
Perimetrul vetrei satului are o formǎ tentacularǎ, axa mare cu direcţia nord-vest
spre sud-est mǎsoarǎ 1,4 km în vreme ce axa secundarǎ cu direcţia nord-est spre
sud-vest mǎsoarǎ doar 700 metri.
Vatra satului este strǎbǎtutǎ pe direcţia axei mari atât de cursul vǎii Gălzii cât şi
de Drumul Judeţean nr. 107 ce face legǎtura cu Drumul Naţional Nr. 1 – Europa
81 Sibiu-Cluj, care se aflǎ la cca. 7 km. faţǎ de est.
Aproape paralel cu axa mare a vetrei satul are în partea sa de vest douǎ uliţe
importante: uliţa de din sus pe ambele maluri ale râului care începe de la podul din
mijlocul satului, urmeazǎ cursul râului spre vest şi se racordeazǎ la drumul
judeţean 107 la cca. 250 m de limita de vest – ea mǎsoarǎ 1,4 km din care 725 m în
stânga râului şi 525 m în dreapta acestuia, uliţa Bodorului ce se racordeazǎ la
drumul Benic-Cetea merge paralel cu limita de nord a vetrei cc. 950 m dupǎ care
pǎrǎseşte vatra continuând ca drum de hotar spre Galda de sus.
În partea de est a vetrei avem de-asemenea douǎ uliţe importante: uliţa
Meteşeascǎ sau a Meteşeştilor ce urmeazǎ cursul râului, ea începe de la podul din
centru satului şi pǎnǎ la ieşirea din partea de est a vetrei “În Delniţe” pe o lungime
de 850 m, la ea sunt racordate douǎ uliţe mai mici: uliţa Tiuşului sau din Maglon
care face legǎtura cu Drumul judeţean, ea are doar 225 m şi “Calea Viilor ce iese
din hotar spre nord-est, cealaltǎ uliţǎ mare din aceastǎ parte a vetrei satului este
uliţa Bisericii ce se începe de la Drumul comunal Benic-Cetea stǎbate vatra pe o
distanţǎ de 600 m şi iese din vatrǎ spre est continuând în hotar cu Calea Paroştei.
Tot în partea de est a vetrei mai avea trei uliţe mai mici: uliţa Bobohalmei ce se
racordeazǎ la uliţa Bisericii urmând spre nord pe pantele Dealului Dǎneaţa – ea are
40
o lungime de cca. 200 m., uliţa Morii ce se formeazǎ în imediata apropiere a
podului din centrul satului spre est, are o lungime de 200 m şi se racordeazǎ la uliţa
Bisericii în apropierea podului peste Valea Cetii. Cea de a treia uliţǎ este Hudiţa lui
Tibu şi a lui Rabu – ea se racordeazǎ în partea de nord a vetrei la drumul comunal
Benic-Cetea – este este utilizatǎ mai mult pentru circulaţia vitelor satului spre
pǎşunatul din “Găuri” dincolo de valea Cetii.
Tot în partea de nord a vetrei satului la drumul comunal Benic-Cetea se
racordeazǎ spre vest “Calea Mocanilor” sau drumul Hoţilor care începe în imediata
apropiere a Crucii Mocanului – punct de repere în acestǎ parte a vetrei.
Drumul comunal Benic-Cetea asfaltat se racordeazǎ la Drumul judeţean nr. 107
în vecinǎtatea Magazinului Universal – traverseazǎ podul de peste valea Gălzii
urcând în panta uşoarǎ spre partea de nord a vetrei – în sat are o lungime de 725 de
metri, la el se racordeazǎ cele patru uliţe mari ale satului: de din sus, Meteşeasca,
Bisericii, Bodorului şi celelalte trei mai mici: Calea Mocanului, Hudiţa lui Timu,
uliţa morii.
Suprafaţa vetrei satului este de 89 ha repartizate astfel:

A. Zona de locuit 73,40 ha 82,50%

din suprafaţǎ
Dotǎri 5,50 ha 6,20 %
B. Spaţii verzi, ape 2,80 ha 3,10 %
C. Cǎi de comunicaţie 3,50 ha 3,90 %
D. Zonǎ industrial-agrarǎ 2,60 ha 2,90 %
E. Gospodǎrie comunalǎ 1,20 ha 1,40 %
TOTAL 89 ha 100 %

Densitatea medie a populaţiei în teritoriu este de 70 loc/km2 faţǎ de 53 loc./km2

cât este densitatea medie pe comunǎ.
Densitatea în intravilan este de 57 loc/km2.
Din punct de vedere al structurii vetrei, al gradului de densitate al clǎdirilor,
satul se încadreazǎ în tipul adunat, dar nu aglomerat ca în cazul satelor tipice ale
podişului, spaţiile între clǎdiri este mult mai mare fiind ocupat de grǎdini - livezi.
Nucleul vetrei satului - de fapt zona cu cea mai mare vechime este constituit
din uliţele Meteşesca şi din sus pe vale ambele aşezate de-alungul vǎii Gǎlzii, cu
trecerea anilor vatra satului s-a extins apǎrând uliţele Bisericii, drumul Cetii, uliţa
Morii, uliţa Bobohalmei. Cele mai “tinere” pǎrţi ale vetrei sunt partea cuprinsǎ
între Bisericǎ şi “Delniţe”, uliţa Tiuşului din capul Maglonului şi chiar uliţa situatǎ
în partea de sud a vetrei pe care s-a construit drumul judeţean nr. 107 – în vechime
acesteia i s-a acordat chiar toponimul de “uliţa vântului” pentru porţiunea cuprinsǎ
între actualul Magazin sǎtesc şi partea de sud-est spre Maglon. Înainte de 1914 pe
aceastǎ uliţǎ erau doar trei – patru case, restul erau grǎdini pe care cu vremea

41
locuitorii şi-au construit case pentru a avea avantajul circulaţiei mai uşoare spre
Alba Iulia, Teiuş sau în amonte spre Galda de sus şi Întregalde.
În aceaşi situaţie a fost şi porţiunea din uliţa principalǎ cuprinsǎ între
Magazinul sǎtesc şi extrmitatea de vest a vetrei din vechime şi pânǎ în primele
decenii ale secolului nu a fost locuitǎ, era desemnatǎ cu toponimul “ dupǎ garduri”
– de fapt fundul grădinilor celor care locuiau pe partea dreaptǎ a uliţei de din sus pe
vale.
Vechea vatrǎ a satului era ocupatǎ de clǎdiri construită în stil tradiţional al
caselor de sub munte: fundaţie din piatrǎ de Mǎgura, “ziduri” din lemn “bruşite”
/lipite/ cu pǎmânt, acoperişul din lemn acoperit cu paie, şindrilǎ. Treptat pe mǎsurǎ
ce situaţia economicǎ a locuitorilor români s-a îmbunǎtǎţit casele se construiau din
ziduri de cǎrǎmidǎ nearse la început, apoi arse în cuptoarele meşterilor “ţigani”
care se instalau pe perioada caldǎ a anului “în Magon” unde calitatea pǎmântului
fǎcea posibilǎ aceastǎ lucrare. Şi acoperişurile au suferit modificǎri: în locul paielor
şi al şindrilei a apǎrut ţigla arsǎ şi mult mai târziu alte materiale.
Între casele locuitorilor români şi cele ale maghiarilor existau deosebiri
importante: cele ale românilor mai “modeşti” din punct de vedere financiar erau
mai mici, construite cu materiale mai modeste, erau formate dintr-un “târnaţ”
/coridor/ deschis spre curte susţinut de 3-5 stâlpi de lemn situat sub acoperişul
casei, o “tindǎ”- o micǎ încǎpere în care se intra din târnaţ care servea de bucǎrie în
acelaşi timp şi în care familia îşi petrecea cea mai mare parte a timpului şi camera
din faţǎ, de la stradǎ care era ţinutǎ mai mult ca şi camera pentru ocazii deosebite
aici erau pǎstrate cele mai bune piese de mobilier, hainele de sǎrbǎtoare, obiectele
de valoare. Atât tinda cât şi camera din faţǎ şi târnaţul aveau ca tavan – grinzi de
brad pe care erau bǎtute scânduri. Pentru pǎstrarea cǎldurii în interiorul locuinţei
tavanul era “lipit” cu pǎmânt galben amestecat cu pleavǎ, paie şi bǎlegar de vitǎ.
Din “târnaţ” cu ajutorul unei scǎri de lemn se putea intra în podul casei, la unele
case intrarea se fǎcea din curte direct în pod, sau din tindǎ. Având în vedere
specificul zonei majoritatea caselor aveau pivniţe sǎpate sub tindǎ sau sub ambele
camere. Tavanul lor era susţinut pe câteva grinzi masive de stejar peste care se
bǎteau scândurile ce constituiau podeaua locuinţei. Cei mai sǎraci care nu-şi puteau
permite sǎ podeascǎ casa cu scânduri foloseau acelaşi material cu care podeau
tavanele peste care aşterneau nisip curat de râu. Intrarea în pivniţǎ se fǎcea din
curte, sub “târnaţ” existând câteva scǎri de lemn sau piatrǎ pe care coborau în
“gârliciul” pivniţei. Din gârlici se intra în pivnitǎ printr-o uşǎ masivǎ.
Anexele gospodǎreşti erau formate dintr-o şurǎ pentru furaje care putea avea
sub acelaşi acoperiş şi “poiatǎ” / grajdul/. Tot în curte se aflau coteţele pentru
“hoare” /pǎsǎri/, cele pentru porci şi un “şaitău‟ /şopron/ pentru lemne şi unelte
agricole.
Spre stradă /uliţǎ/ gospodǎria avea un gard de lemn, o poartǎ mare pentru vite şi
atelaje şi o “portiţǎ” pentru oameni. Atât poarta cât şi portiţa era susţinutǎ de stâlpi
masivi de stejar, cei de la portiţă aveau de cele mai multe ori sculptate un soare

42
stilizat sau o cruce. Grinda transvesalǎ ce susţinea portiţa avea sculptat numele şi
prenumele proprietarului casei, numǎrul casei /apǎrut mult mai târziu/, era
acoperitǎ cu o structurǎ de lemn de formǎ prismaticǎ care o proteja de intemperii.
Casele vechi “bǎtrâneşti” – din lemn sau din bârne “ bruşite” au dispǎrut din
peisajul actual au fost modernizate sau demolate şi înlocuite în cea mai mare parte
cu case noi spaţioase.
Singurele case din sat care mai amintesc trecutul satului sunt cele de la nr. 103
– fost proprietar Frâncu Vasile, casa Frâncu Vasile II – din hudiţa de la Moara
veche – case mici vopsite la exterior în tradiţionalul albastru /vânǎt/ cu ferestre
mici zǎbrelite, cu târnaţ, cu tavane din grinzi înegrite de vreme. Porţile vechi
tradiţionale mai pot fi admirate la intrarea în gospodǎriile de la nr. 54, 57, 73, 70,
76, 78, 103, 113, 114, 132 şi 189.
Spre deosebire de casele modeste ale românilor, descrise mai sus, casele locuitorilor
unguri /maghiari/ se impuneau în peisajul satului prin masivitate şi calitatea
materialelor din care erau construite.
Acestea aveu fundaţie din piatrǎ de Mǎgura, la subsol pivniţele spaţioase
adǎposteau “dolofanele butoaie” pentru vestitele vinuri ale Benicului, pivniţele
aveau tavane susţinute de grinzi masive de stejar. La parter clǎdirile cuprindeau 3-4
camere spaţioase, un târnat închis parţial cu lemn, camerele aveau ca tavan grinzi
de brad acoperite cu scânduri şi tradiţionala “izolare termicǎ‟, podelele erau din
scânduri masive de brad. Acoperişul caselor avea structura din lemn peste care era
aşternutǎ şindrila /şiţa/ mai târziu înlocuitǎ cu ţiglǎ.
Anexele gospodǎreşti respectau şi ele dimensiunile la care erau construite casele,
şurile, poiatele, şaităurile, coşarele pentru cucuruz /porumb/ toate arǎtau bunǎstarea
proprietarilor. Deţinând suprafeţe mari în intravilan aceste gospodǎrii erau înconjurate
cu ziduri de piatrǎ şi mai târziu de cǎrǎmidǎ, la stradǎ aveau porţi masive din lemn.
În prezent aceste case au suferit diferite modificǎri dar mai pot fi vǎzute la nr.
170 – fost proprietar Silagy Gh., actualul proprietar Lal Aurel – pe drumul Cetii, pe
uliţa Bisericii la nr.149 actuali proprietari familia Fleşeru, /fosta proprietate a
familiei Selesy Mikloş/, la nr.185 – proprietari urmaşii d-nei Moga Lucreţia /fosta
proprietate a familiei Selesy Atila/, la nr.213 – casa care a aparţinut familiei
Ghentzy şi care are ca proprietar azi familia Laszlo Aron, /pe uliţa din sus pe vale
unde au funcţionat cazanul de ţuicǎ/.
Cea mai impunǎtoare casǎ şi gospodǎrie ungureascǎ /maghiarǎ/ din sat a
deţinut-o familia Reimbold Olivier – domnişoara Klothy şi în ultima vreme de
familia Horvath cǎreia i-a fost “naţionalizatǎ” şi transformatǎ în sediu al CAP
Benic. Clǎdirea construitǎ la “scarǎ mare” avea la parter patru camere spaţioase şi
un hol, la sobsol avea 2 pivniţe mari unde se pǎstrau în butoaie foarte mari vinuri
de cea mai bunǎ calitate din viile din Bodor. Fundaţia construcţiei este din piatra
masivǎ de Mǎgura, zidurile din cǎrǎmidǎ arsǎ, acoperişul în şarpantă din lemn
acoperit iniţial cu şindilă apoi cu ţiglǎ. Prevǎzutǎ cu ferestre mari ce ofereau din

43
belşug lumina camerelor spaţioase, întreaga costrucţie poate fi consideratǎ bun
veritabil “conac”, o expresie a bunǎstǎrii.
În curte ce aflau bucǎtǎriile şi locuinţele pentru servitori, magaziile pentru
cereale, “gheţăria” care asigura necesarul pentru tot sezonul cald, grajdurile pentru
cai.
Grǎdina casei în suprafaţǎ de 2 ha era o veritabilǎ grǎdinǎ botanicǎ cu specii de
plante şi flori rare aduse din întreaga lume, alei frumos trasate încadrate de flori
conduceau la “pavilionul pentru distracţii” – construcţie din lemn situatǎ în grǎdinǎ
unde proprietarii dǎdeau fastuoase mese musafirilor. Tot în grǎdinǎ se aflǎ şi
“piscina” un bazin circular cu diametrul de aproximativ 10 m, construit din piatrǎ
de Mǎgura, alimentat cu apa din “Iazul Morii” şi prevǎzutǎ cu un ingenios sistem
de evacuare a apei spre cursul vǎii. Amǎnunte despre “casa Reimbold” – cea mai
bogatǎ şi mai aspectoasǎ construcţie a satului le puteţi gǎsi în “Ghidul toponimic”
al satului Benic la paginile 42, 43, 44.
Puţine clǎdiri ale satului mai pǎstreazǎ aspectul tradiţional cele mai multe au
suferit transformǎri importante ce le oferǎ un aer de urbanism, au dispǎrut
ferestrele mici, culoarea albastrǎ a exterioarelor, porţile de lemn, 90% din
gospodǎriile afişeazǎ spre stradǎ porţile “standard” din beton şi fier în numeroase
variante. Foarte mulţi locuitori şi-au amenajat în incinta locuiţelor bǎi cu tot
confortul – dar nu existǎ canalizare şi toate apele reziduale sunt deversate în vale
poluând-o. În foarte multe gospodǎrii au apǎrut garaje pentru automobilele
proprietete personalǎ, pe foarte multe acoperişuri ale caselor se pot vedea antene
parabolice sau alte tipuri sofisticate pentru a recepţiona posturi TV “mai atractive”.
“Vârsta” clǎdirilor celor 248 de gospodǎrii existente azi în sat este reflectatǎ de
urmǎtoarele date:

ANUL CALENDARISTIC
Loca-
înainte de între între TOTAL
litatea Dupǎ 1981
1900 1900-1940 1941-1980 %
BENIC 7 2,8% 20 20,2% 168 64,70% 53 9,3% 248 100%

Din datele de mai sus reiese clar cǎ în perioada 1941-1999 s-au construit
majoritatea covârşitoare a clǎdirilor satului – fapt care conferǎ un anumit grad de
“prospeţime” acestora. Cu toate acestea, datoritǎ faptului cǎ multe familii au
pǎrǎsit definitiv satul fiind absorbiţi de puternicul curent al industralizǎrii, casele şi
gospodǎriile rǎmase neocupate s-au deteriorat au un aspect nu tocmai plǎcut. Starea
clǎdirilor satului reiese clar din urmǎtoarea situaţie:

Loca- Stare foarte Stare

Stare bunǎ Stare rea TOTAL / %
litatea bunǎ medi-ocrǎ
BENIC 14 5,6% 180 72% 25 10% 16 6,5% 248 100 %

44
 Analizând cifrele prezentate mai sus se poate spune cǎ peste 190 clǎdiri din sat
sunt într-o stare bunǎ şi foarte bunǎ ele reprezentând 5/6 din total, celelalte clǎdiri
aflate într-o stare mediocrǎ sau rea – 41 la numǎr- reprezintǎ doar 1/6 din numǎrul
total.
Un aspect nu tocmai plǎcut privirilor îl oferǎ cele douǎ clǎdiri situate în partea
de vest a vetrei satului – în zona în care a funcţionat moara veche – acestea sunt
ocupate cu ţigani, starea generalǎ a clǎdirilor şi igiena în special lasǎ mult de dorit.
Dacǎ am menţionat acest aspect negativ care pune o patǎ discordantǎ în
ansamblul plǎcut al satului trebuie sǎ arǎt cǎ satul, comunitatea are posibilitatea sǎ
determine aceşti locuitori ai sǎi sǎ se încadreze în normele de conveţuire civilizatǎ.
Acest sat mic şi cochet se mândreşte cu faptul cǎ vatra sa a “legǎnat” copilǎria
multor oameni de semǎ care prin realizǎrile lor profesionale fac cinste judeţului şi
ţǎrii.
Pe uliţa Bisericii se afla casa în care au copilǎrit marele patriot Teofil Frâncu –
jurist şi publicist, prieten al marelui nostru poet Mihail Eminescu, şi în care la 1903
s-a stins din viaţǎ acest mare patriot înflǎcărat admirator al “Craiului munţilor”
Avram Iancu. Casa se afla vis-à-vis de Biserica ortodoxǎ.
Pe aceaşi stradǎ în dreapta terenului unde este amplasatǎ Biserica a locuit
învǎţǎtorul Spǎtǎceanu Gheorghe – primul dascǎl român al şcolii din sat dupǎ
Unirea de la 1 Decembrie 1918, fiul sǎu Valer tot învǎţǎtor, preotul Spǎtǎceanu
Achim, Spǎtǎceanu Gheorghe – junior, învǎţǎtor şi el ca şi tatǎl sǎu.
Tot pe strada Bisericii la nr. 151 se aflǎ “casa Bătăcui” – seniorul Bătăcui
Nicolae a funcţionat ca dascǎl în sat înainte de 1900, fiind delegat al satului la
Marea Unire din 1918, fiul sǎu Eugen a fost notar la Ocna Mureş, celǎlalt fiu
Cornel – comandor de aviaţie a murit în a doua zi de rǎzboi într-o misiune
deasupra Basarabiei, pentru fapta sa de eroism a fost decorat post -mortem cu
medalia “Crucea de Aur”.
Pe uliţa Cetii se aflǎ “casa Lascu” – unde pe vremuri a existat o covacie
/ferǎrie/ a meşterului Lascu Amos, fiul lui Lascu Nicolae – dupǎ terminarea cu
succes a studiilor universitate, printr-o muncǎ exemplarǎ şi dǎruire urcǎ treptele
carierei ştiinţifice – ajunge profesor universitar la Facultatea de istorie din Cluj,
deţine titlul de decan al acestei facultǎţi apoi cel de prorector al Universitǎţii
Clujene.
Pe uliţa vântului /pe şosea/ se aflǎ “casa Drǎgan” aici în familia meşterului
fierar Drǎgan Traian s-a nǎscut profesorul universitar doctor, Drǎgan Ioan –
inginer, decan al Facultǎţii de Mecanicǎ din Cluj – om de mare nobleţe
sufleteascǎ care a îndrumat şi sprijinit mulţi tineri dotaţi pentru a -şi desǎvârşi
studiile universitare.
Pe uliţa din sus pe vale la nr. 217 a locuit Laszlo /Lascu/ Iosif primar al
comunei Benic peste 20 de ani în perioada interbelicǎ, a construit din plin la
ridicarea nivelului de bunǎstare al satului.

45
 Aplicatǎ pe parcursul mai multor ani, controversata Lege a sistematizǎrii a avut
efecte pozitive asupra aspectului general al satului, clǎdirile noi cu etaj ridicate în
special pe şosea dau o notǎ modernǎ.
În ceea ce priveşte textura – dispoziţia arterelor de circulaţie în interiorul vetrei
satului, trebuie arǎtat cǎ acestea s-au adaptat perfect la condiţiile de relief în care
este amplasatǎ vatra propriu-zisǎ generând un aspect nu tocmai organizat din punct
de vedere geometric aşa cum reiese din schiţa vetrei anexatǎ acestui capitol. Uliţa
principalǎ a satului situatǎ în dreapta vǎii Gălzii, uliţele Meteşeasca, din sus de
vale, Bisericii, Morii, Tiuşului sunt toate uliţe situate în plan aproape orizontal cu
foarte mici denivelǎri.
O situaţie deosebitǎ o au: uliţa Bodorului, Hudiţa lui Timu, drumul Cetii care
sunt situate în pantǎ în partea de nord a vetrei satului.
Cǎile de comunicaţie cele mai importante sunt: Drumul judeţean nr. 107 K –
care face legǎtura între centru comunei şi municipiul Alba Iulia – la 23 km
asigurând acelaşi timp şi legǎtura cu celelalte componente ale comunei: spre est 2
km pânǎ la Mesentea şi 4 pânǎ la Galda de jos, spre vest 2 km spre Galda de sus, 6
km la Poiana Gălzii, iar pânǎ la Întregalde 18 km.
Drumul comunal nr. 77 Benic – Cetea modernizat pe o lungime de 4 km
asigurǎ legătura cu acest sat component al comunei, din Cetea drumul comunal
trece prin interfluviul Galda Geoagiu /Rǎmeţ/ fǎcând legǎtura cu comuna
învecinatǎ Stremţ situatǎ la nord.
Trebuie amintitǎ aici “Calea Bălgradului”vechea legǎturǎ a satului cu reşedinţa
judeţului – legǎturǎ care se face prin satele Tibru, Cricǎu, Craiva, Bucerdea
Vinoasa, Ighiu, Şard şi Miceşti drum care era utilizat frecvent înainte de
construcţia Drumului Naţional nr. 1.
Un alt drum foarte circulat era Calea Tiuşului /Teiuşului/ - drum de hotar ce
urca din uliţa Bisericii pe Dǎneaţa, la Crucea Dǎneţei se bifurca: la stânga spre
Stremţ spre dreapta spre Teiuş, drum frecventat de sǎtenii ce mergeau la târg cu
vitele sau de angajaţii CFR-işti din sat.
Un drum vechi mult frecventat de mocanii ce veneau la târgul sǎptǎmânal de la
Benic era Calea Mocanilor/Hoţilor ce se racordeazǎ la drumul comunal nr. 77 în
partea de nord a vetrei, este un drum de pǎmânt care nu atinge satul Cetea.
Satul Benic beneficiazǎ zilnic de mai multe autobuze care transportǎ cǎlǎtori
spre rereşedinţa de judeţ, atât autobuzele de Cetea cât şi cele care vin de la
Intregalde au staţie în sat, la fel dupǎ masǎ din reşedinţa judeţului pleacǎ mai multe
autobuze spre Intregalde sau spre Cetea de care locuitorii satului beneficiazǎ.
Alimentarea cu energie electricǎ a satului se face de la linia de 15 kw. care
transportǎ energia electricǎ în amonte pe valea Gălzii pânǎ la comuna Intregalde,
printr-un trasformator de joasǎ frecvenţǎ.
Introducerea curentului electric în sat s-a fǎcut în anul 1965, în prezent peste
96% din cele 284 gospodǎrii /1992/ sunt racordate la reţeaua electricǎ, satul are
abonaţi TV şi abonaţi ai Radio Difuziunii Române, mulţi locuitori au în casele lor

46
aparaturǎ electro-casnicǎ modernǎ: frigidere şi congelatoare frigotehnice, maşini de
spǎlat, aspiratoare, maşini de cusut electrice, fapt ce denotǎ nivelul ridicat de viaţǎ
al acestora.
Un numǎr de 110 familii au posturi telefonice personale racordate la centrala
comunalǎ de la Galda de jos.
La recensǎmântul populaţiei din 1992 satul avea un numǎr de 223 clǎdiri ce
constituiau 224 locuinţe, un numǎr de 509 camere de locuit în suprafaţǎ de 7902
m.p.
Densitatea populaţiei în vatra satului este de 5,70 locuitori pe hectar, populaţia
de 508 locuitori era repartizatǎ pe 248 gospodǎri cu o medie de 2,05
loc./gospodǎrie – mai micǎ decât media celorlalte sate mai mari ale comunei şi
apropiatǎ de cea a satelor mici /cǎtunelor/ datoritǎ fenomenului de îmbǎtrânire a
populaţiei care se manifestǎ în ultimii ani.
Atestat documentar încǎ din 1209 satul Benic a avut de-alungul vremurilor
ca funcţie de bazǎ cultura cerealelor, viticultura, pomicultura şi zootehnia. Cele
mai mari venituri le obţineau în vechime locuitorii satului din valorificarea
vinurilor de foarte bunǎ calitate – Benicul aparţinând “Ţǎrii Vinului” – alǎturi
de Alba Iulia, Sard, Cricǎu, Ighiu, Bucerdea vinoasă. Bune venituri se obţineau
şi din valorificarea fructelor obţinute din livezile întinse ale satului,într-un
document publicat în lucrarea “Viaţa agrarǎ, economicǎ a Românilor din
Ardeal şi Ungaria” de cǎtre Ştefan Meteş membru corespondent al Academiei
Române - se arǎtǎ “Viile – macar cǎ sunt vestite aici la noi, dar a cui sunt le
rǎzbesc cu lucru, noi pe bani nu lucrăm…… pomet avem şi mai totdeauna
rodesc şi mai cu samǎ din astea ne facea câte o ţârǎ de tyelsug /casting, bani/.
Câştigarea banilor în oraşul nostru asta-i: vin se face bun şi destul şi poame
destule şi dintr-acestea ne facem” – documentul era datat 12 iulie 1820.
Între 1820-1918 localitatea a fost ridicatǎ la rangul de oraş – avea primǎrie proprie,
birou notarial – post de jandarmi, 2 şcoli, 2 biserici si era deservit de 2 mori ale
Episcopiei româno-catolice de Alba Iulia.
Pânǎ la 1959 localitatea a avut şi funcţie comercialǎ: în fiecare zi de luni din
sǎptǎmânǎ în “piaţa oraşului” în stânga şi dreapta podului mare din mijlocul satului
se ţinea târgul local la care veneau locuitorii din amonte de pe valea Gălzii
“mocanii” care îşi valorificau vitele şi lemnul şi negustorii din oraşele învecinate
cu mǎrfurile lor. În aceaşi lucrare mai sus menţionatǎ se arǎta “ Loc de târg avem şi
aici pe loc, încǎ darǎ şi jur împrejur atâtea târguri avem de toate zilele putem merge
la târg şi mǎcar cu caru; mǎcar cu talpa tot pe cale bunǎ” /la 11 iulie 1820 oraşul
Benic din cercul Ighiu – comitatul Albei de jos/
Între 1918-1968 localitatea a fost centru de comunǎ, dupǎ 1968 odatǎ cu noua
împǎrţire administrativ teritorialǎ satul a devenit localitate componentǎ a comunei
Galda de jos situaţie în care se aflǎ şi în prezent.
Dupǎ anul 1950, odatǎ cu dezvoltarea puternicǎ a industriei judeţului Alba, o
mare parte a populaţiei satului în special tineretul a pǎrǎsit satul pentru a munci în

47
marele întreprinderi – satul a câştigat astfel şi funcţia de centru de cazare a
navetiştilor devenind localitate rezidenţialǎ sau “dormitor”.
Ca urmare a procesului de dezvotare şi modernizare a agriculturii, prin
înfiinţarea Asociaţiei Economice Intercooperatiste Pomicole Benic – una din cele
mai mari din judeţ satul devine unul dintre principalele centre de producţie a
fructelor, calitate pierdutǎ dupǎ 1989, când asociaţia se destramǎ treptat.
Animaţi de cele mai bune intenţii, în dorinţa repunerii localitǎţii satului de
centru de comunǎ avut pe parcursul istoriei sale, un grup de vazǎ din sat au înaintat
Prefecturii Alba un memoriu bine documentat solicitând reînfiinţarea comunei
Benic cu satele aparţinǎtoare: Cetea, Galda de sus şi Poiana Gălzii.
Motivele invocate în petiţia adresatǎ Prefecturii Alba în 1991 erau: distanţa
mare faţǎ de actualul centru de comunǎ, vechimea statutului de centru de comunǎ
al Benicului, existenţa târgului sǎptǎmânal atestat documentar încǎ de la 1820
starea degradatǎ a drumurilor de acces, distanţele mici care ar exista între cele 3
sate care ar compune noua comunǎ, existenţa unul local corespunzǎtor în localul
vechi primirii şi nu în ultimul rând dorinţa locuitorilor de a-şi alege în fruntea
obştei pe cei mai buni fii ai satului.
Solicitarea nu a primit rǎspun pozitiv din partea forului judeţean invocându-se
ca motiv principal faptul cǎ în prezent localitǎţile menţionate sunt în declin
demografic prezentând şi un pronunţat fenomen de îmbǎtrânire a populaţiei.
Problmele cele mai importante cu care se confruntǎ în prezent actuala comunǎ
Galda de jos sunt: lipsa echipamentelor edilitare, apa curentǎ, canalizare,
terminarea lucrǎrii de introducere a gazelor naturale care s-a “împotmolit” din varii
motive în capǎtul de vest al vetrei satului Mesentea precum şi refacerea fondului
locuibil care în prezent se aflǎ într-o stare rea mai mult de 20%

48
 CAPITOLUL IV
POTENŢIALUL UMAN

1. EVOLUŢIA NUMERICǍ A POPULAŢIEI

În redactarea acestui capitol un real sprijin am primit din partea Direcţiei

Judeţene de Statisticǎ a judeţului Alba, din partea Consiliului popular comunal
Galda de Jos care cu amabilitate mi-au pus la dispoziţie situaţiile statistice
solicitate: recensǎminte ale populaţiei, precum şi prin consultarea unor lucrǎri de
specialitate de la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia.
Evoluţia populaţiei localitǎţii pe perioada 1750-1999 reiese din situaţia
urmǎtoare:

Loca- ANII
litatea 1750 1766 1831 1854 1857 1900 1930 1956 1977 1992 1999
BENIC 250 200 919 733 859 889 878 689 601 508 518

Analizând datele prezentate mai sus se poate concluziona cǎ între anii 1750-
1831 populaţia satului cunoaşte o creştere rapidǎ dupǎ care urmeazǎ o perioadǎ de
descreştere treptatǎ care se menţine în jurul cifrei de 800 persoane pânǎ în anul
1930, anul 1956 prezintǎ o descreştere demograficǎ de aproape 200 persoane
datoritǎ pierderilor pe frontul celui de al doilea rǎzboi mondial, al perioadei grele
de dupǎ rǎzboi /seceta din 1946-1948/, plecǎrile spre industrie.
Dupǎ 1956 procesul de depopulare al satului continuǎ prin plecarea majoritǎţii
tineretului din sat fie la şcoli superioare fie la şcoli profesionale şi care prin
cǎsǎtorie şi-au schimbat definitiv domiciliul în alte localitǎţi.
Fluxul populaţiei de la rural, la urban a cunoscut cea mai mare intensitate pe
toatǎ perioada 1956-1999, ca de altfel în întreaga ţarǎ – populaţia tânǎrǎ fiind
absorbitǎ de marile centre indrustriale din judeţ.
Fluxul populaţiei de la urban, spre rural în aceaşi perioadǎ cunoşte valori mult
mai modeste – puţine familii în special pensionari venind sǎ se stabileascǎ definitiv
în localitate. Apreciem cǎ acest flux ar fi avut valori mult mai ridicate dacǎ
localitatea ar fi beneficiat de facilitǎţile de care dispune alte localitǎţi din mediu
rural: apǎ curentǎ, canalizare, încǎlzire cu gaze.
Densitatea medie a populaţiei în teritoriul de-a lungul timpului a fost
urmǎtoarea:

49
 Densitatea medie:
Populaţie în: Suprafaţa
Localitatea loc./1 km
în km.p.
1750 1992 1999 1750 1992 1999
BENIC 250 508 518 7,27 34,38 69,87 71,25

Se constatǎ o creştere a densitǎţii medii a populaţiei satului în aceastǎ perioadǎ

datoritǎ creşterii numǎrului de locuitori, comparativ cu densitatea medie la nivel de
comunǎ ea este mai mare /44,55/ şi chiar a judeţului.
Densitatea medie a populaţiei raportate la suprafaţa intravilanului se prezintǎ
astfel:

Populaţia în anii: Supra-faţa Densitatea medie: loc./1 km

Locali- în intra-
tatea 1900 1956 1992 1999 vilan 1900 1956 1992 1999
/ha
BENIC 889 689 508 518 89 99,88 77,41 57,07 58,20

Din 1900 pǎnǎ în 1999 densitatea medie a populaţiei în intravilan cunoaşte o

scǎdere treptatǎ - constantǎ pǎnǎ în 1992, anul cu cea mai scǎzutǎ populaţie pentru
acest secol, creşterea de 1,13 loc/ha pentru 1999 poate fi o speranţǎ pentru viitor.
Mişcarea naturalǎ a populaţiei în teritoriu între 1992–1999:

ANII
Nǎscuţi
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 Total
vii
7 7 8 5 3 5 3 4 42
Nǎscuţi
la 1000 13,77 13,80 15,84 9,90 6,01 10,33 6,21 8,42
loc.

Pentru perioada raportatǎ se poate observa o creştere a natalitǎţii între anii

1992-1994 urmatǎ de o scǎdere treptatǎ ajungând la valori minime de 3 nǎscuţi vii
/1000 loc. în anii 1996 şi 1998.
Din statistica întocmitǎ pe baza înregistrǎrilor fǎcute de Oficiul parohial Benic
pentru perioada 1963 –1999 am stabilit cǎ în aceastǎ perioadǎ au fost înregistraţi
/ca botezaţi/ un numǎr de 237 copii din care: 128 bǎieţi şi 109 fete cu o medie de
6,6 copii/an, lucru explicabil prin ponderea micǎ pe care o deţine populaţia tânǎrǎ
comparativ cu cea adultǎ şi cu cei de vârsta a III-a.
Cele mai ridicate valori le înregistreazǎ natalitatea imediat dupǎ aplicarea
“faimosului Decret din 1966” care dorea o creştere ştiinţificǎ a populaţiei României –
în 1967, 14 nǎscuţi, în 1969 – 13 dupǎ care numǎrul de naşteri oscileazǎ între 9/1971,
1978, 1975 şi 3/1980, 1985, 1996, 1998.
50
 Mortalitatea pentru aceeaşi perioadǎ 1992-1999 este urmǎtoarea:
ANII
Decedaţi 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 Total
8 9 8 11 18 6 9 8 77
Decedaţi 15,7 15,8
17,75 21,78 36,07 12,39 18,63 15,85
la 1000 loc. 3 5

Din datele prezentate mai sus reiese cǎ între 1992 –1999 mortalitatea s-a
menţinut între 8 – 9 persoane/an, înregistreazǎ o creştere la 11 persoane în 1995 şi
atinge maxima în 1996 – 18 persoane, apoi scade sub 10 persoane/an.
Menţionǎm cǎ pentru aceastǎ perioadǎ din numǎrul de 77 decedaţi o singurǎ
persoanǎ a decedat la vârsta de 2 ani, 12 persoane au decedat în vârstǎ de la 40 –
60 de ani, 64 persoane au decedat în vârstǎ de peste 60 de ani dintre care 42 au
depǎşit 70 de ani lucru care ilustreazǎ longevitatea ridicatǎ a locuitorilor satului, ce
va constitui obiectul unui studiu aparte în cadrul acestui capitol.
Sporul natural al populaţiei satului între 1992 – 1999 este:

ANII
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 Total
Nǎscuţi
7 7 8 5 3 5 3 4 42
vii
Decedaţi 8 9 8 11 18 6 9 8 77
Spor
-1 -2 0 -6 -15 -1 -6 -4 -35
natural

Din cifrele prezentate mai sus reiese cǎ în aceastǎ perioadǎ sporul natural a
fost în totalitate negativ cu o singurǎ excepţie în anul 1994 când a fost egal cu
zero. Maxima a fost înregistratǎ în 1996 când la 3 nǎscuţi vii s-au înregistrat 18
decese, pentru întrega perioadǎ sporul natural este negativ – 35 fapt care
contribuie la diminuarea populaţiei şi la îmbǎtrânirea ei în ansamblu.
Sporul migratoriu este dat de cǎsǎtoriile încheiate în aceastǎ perioadǎ în numǎr
de 23 din care 12 persoane au venit sǎ locuiascǎ în sat, de venirile definitive în sat
prin cumpǎrare de imobile al unor familii din amonte însumând 35 persoane şi prin
plecarea definitivǎ a douǎ persoane vârstnice în alte localitǎţi aşa cum reiese din
tabelul urmǎtor:

ANII
Specificaţie
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 Total
Prin cǎsǎtorie 2 - 1 2 1 - 2 4 +12

51
 Prin venire în
4 3 4 6 6 4 5 3 +35
sat/cumpǎrǎri
Prin plecǎri - - - - - 2 - - -2
Spor migratoriu +6 +3 +5 +8 +7 2 +7 +7 +45

Sporul total al populaţiei satului ca rezultat al raportului dintre sporul natural şi

cel migratoriu reflectǎ faptul cǎ la finele lunii septembrie 1999 cu 92 de zile înainte
de trecerea în mileniul III – satul profita de acest spor migratoriu care îi aduce “o
infuzie de tinereţe” la zestrea demograficǎ îmbǎtrânitǎ pe care o posedǎ:

ANII
Specificaţie
1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 Total
Spor
-1 -2 0 -6 -15 -1 -6 -4 -35
natural
Spor
+6 +3 +5 +8 +7 2 +7 +7 +45
migratoriu
Spor total +5 +1 +5 +2 -8 +1 +1 +3 +10

Din datele statistice prezentate mai sus reiese cǎ pentru perioada în studiu
sporul total a fost pozitiv cu excepţia anului 1996 când datoritǎ deceselor
numeroase se înregistrazǎ un minus de 8 persoane, dupǎ acest an total; se
menţine pozitiv pânǎ în 1999 când se înregistreazǎ pentru întrega perioadǎ un
spor total pozitiv de 10 persoane care se adaugǎ la “zestrea demograficǎ”
moştenitǎ din 1992, astfel satul ajunge la o populaţie de 518 persoane şi reuşeşte
sǎ-şi pǎstreze locul IV în ierarhia demograficǎ la nivelul comunei.
Din noianul de date şi tabele prezentate în acest capitol reiese clar cǎ
Benicul se încadreazǎ în tabloul demografic general al satului românesc pǎrǎsit
de generaţiile tinere care s-au transferat în mediul urban profitând de
capacitǎţile intelectuale sau fizice şi care în prezent are o populatie
preponderentǎ în vârstǎ.
Generaţiei cu „plete albe” cǎrora trebuie sǎ îi mulţumim din inimǎ pentru
efortul de a ne crea nouǎ celor mai tineri condiţii de viaţǎ mult mai bune şi
posibilitǎţi de afirmare în varii domenii de activitate, ea care constituie
“matca” satului şi care s-a remarcat prin longevitatea mare a sa îi vom închina
un studiu aparte dorind sǎ demonstrǎm cǎ satul este o veritabilǎ “vatrǎ a
centenarilor”.

2. STRUCTURA POPULAŢIEI

Structura populaţiei pe grupe de vârstǎ se prezintǎ astfel:

52
 Populaţie Populaţie în Populaţie în
Specificaţie % % %
în 1977 1992 1999
Copii şi tineri
157 26 106 21 108 20
0-19 ani
Adulţi:
20 – 55 ani 127 22 109
22 111 22
femei
20 – 65 ani
151 25 148 29 150 29
bǎrbaţi
Bǎtrâni
peste 55 ani
112 18 93 18 95 18
femei
peste 65 ani
54 9 52 10 54 10
bǎrbaţi
TOTAL 601 100 508 100 518 100
Faţǎ de anul 1977 se observǎ o descreştere a populaţiei tinere a satului datoritǎ
faptului cǎ cei din categoria adulţi sunt trecuţi “bine” de vârsta când ar putea sǎ
contribuie la natalitatea satului la care se adaugǎ şi cei aproape 150 bunici şi
strǎbunici al satului. În 1999 populaţia tânǎrǎ reprezenta 21% din totalul populaţiei,
populaţia adultǎ reprezenta 50%, iar vârsta “pletelor albe contribuie cu 29% la
populaţia satului. Faptul cǎ aproape 4/5 din populaţia satului face parte din
categoria adulţi şi vârstnici aratǎ clar tendinţa de îmbǎtrânire a populaţiei satului.
Structura pe sexe a populaţiei satului este urmǎtoarea:

ANII
SEXUL
1766 1930 1956 1977 1992 1993 1994 1995 1996 1997 199811999
Masculin 92 416 320 294 243 242 244 245 240 240 241 248
Feminin 108 462 369 307 265 272 275 276 273 272 272 270
TOTAL 200 878 689 601 508 514 519 S521 513 512 513 518

Analizând cifrele prezentate în tabelul de mai sus se poate trage concluzia cǎ

proporţia între sexul masculin /aparent mai puternic/ şi sexul feminin /mai delicat şi
uneori mai frumos/ se pǎstreazǎ pe parcursul celor 233 de ani luaţi în studiu: în 1766
diferenţa era de 16 persoane, în 1999 diferenţa este de 38, cel mai mare decalaj se
înregistreazǎ în 1930 când femeile “dominǎ” sexul puternic cu 46 persoane.
Satul nu poate face excepţie de la regula generalǎ de “dominare” calculatǎ la nivelul
ţǎrii şi chiar al planetei a sexului fromos în detrimentul sexului în aparenţǎ mai
puternic. Societatea umanǎ în “copilǎria ei” a fost dominatǎ de matriarhat, dupǎ milenii
de existenţǎ în pragul milenului III situaţia se pare cǎ nu a suferit modificǎri
semnificative.
Structura populaţiei pe ramuri de activitate:

53
 Grupa “A” activi Grupa “B” activi
Grupa “C”
de bazǎ de deservire
Localitatea % % inactivi: copii %
agriculturǎ, învǎţǎmânt,
bǎtrâni
industrie culturǎ, sǎnǎtate
1992 1999 1992 1999 1992 1999
BENIC
190 226 39 35 279 257

În cadrul grupei “A” /activi de bazǎ/ se observǎ o creştere a numǎrului de

persoane ocupate prin trecerea în şomaj a numeroaselor persoane care au lucrat
pânǎ în 1992 în diferite întreprinderi ale judeţului şi care acum practicǎ agricultura,
la grupa “B” se observǎ o scǎdere numericǎ datoritǎ faptului cǎ în 1999 satul nu
mai are medic uman, veterinar şi tehnicienii respectivi, la grupa “C” inactivi
scǎderea înregistratǎ se datoreazǎ faptului cǎ în prezent un numǎr persoane foste
angajate sunt în cǎutare de lucru.
Structura populaţiei pe naţionalitǎţi:

Loca- A N I I
litatea 1992 1999
Români Maghiari Ţigani Români Maghiari Ţigani
BENIC Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. % Nr. %
496 98 4 0,8 8 1,2 508 98 2 0,39 8 1,61

Datele mai sus prezentate evidenţiazǎ preponderenţa elementului autohton –

românesc ce reprezintǎ 98% în ambele cazuri, scǎderea numǎrului de persoane de
naţionalitate maghiarǎ şi menţinerea numǎrului de ţigani–meşteşugari izolaţi în partea
de vest a vetrei satului.
Structura populaţiei în funcţie de religie este urmǎtoarea:

Localitatea Religia 1857 1900 1948 1949 1992 1999

Ortodoxǎ - - - 708 429 467
Romano-catolicǎ 20 62 40 40 - -
Greco-orient. 761 827 708 - 74 46
BENIC Evanghelici 43 - - - - -
Iudalvǎ 35 - - - - -
Penticostali - - - - 3 3
Alte religii - - - - 2 2
TOTAL 859 889 748 748 508 518

Se cuvine sǎ menţionǎm cǎ populaţia majoritatǎ a satului a fost cea românǎ de

religie greco-catolicǎ pânǎ la 31 decembrie 1948, dupǎ aceastǎ datǎ prin Legea
54
cultelor aceasta a trecut “de bunǎ voie” la ortodoxism, în prezent în sat mai existǎ
46 persoane în vârstǎ care declarǎ cǎ sunt greco-catolici, cei trei penticostali şi cei
2 care aparţin altor religii reprezintǎ doar 0,96 din totalul populaţiei satului. Se
observǎ deasemenea dispariţia credincioşilor romano-catolici din sat, dacǎ la
începutul secolului erau 62 persoane în 1999 nu mai existǎ nici un reprezentant în
sat.

3. MOBILITATEA POPULAŢIEI ÎN TERITORIU

Pe raza satului fenomenul deplasǎrii sezoniere pentru muncǎ cunoaşte o micǎ

amploare în prezent şi dupǎ informaţiile pe care le deţinem şi în trecut nu a
cunoscut valori semnificative.
În ceea ce priveşte deplasǎrile pendulatorii pentru muncă /navetismul/ se poate
afirma cǎ pânǎ la 1989 acesta a cunoscut o semnificativǎ dezvoltare – un numǎr de
peste 84 locuitori ai satului se deplasau zilnic spre diferite întreprinderi din
municipiul Alba sau alte localitǎţi din judeţ, dupǎ 1989 numǎrul lor a scǎzut treptat
prin reducerile de activitate, prin şomaj etc. astfel ca la ora actualǎ mai naveteazǎ
doar 40 persoane.
Persoanele care mai naveteazǎ în prezent sunt în mare parte tineri sau adulte
pânǎ la 50 de ani şi sunt angajate ca muncitori în diferite întreprinderi de stat sau
firme particulare din municipiul Alba sau alte localitǎţi din judeţ.
În afara celor 40 persoane care naveteazǎ cu autobuse un numǎr de 8 persoane din sat
fac navetǎ la serviciu cu automobile proprietate personalǎ.
Se cuvine sǎ amintim cǎ pânǎ la 1989 un mare numǎr de locuitori ai satului în
special bǎrbaţi fǎceau naveta zilnicǎ la Cugir ca angajaţi ai întrepriderii Mecanice,
era o navetǎ dublǎ de la Benic la Alba cu autobusul, iar de la Alba la Cugir cu
trenul /cursǎ muncitoreascǎ/. Un numǎr mare de locuitori ai satului au lucrat ca
angajaţi ai CFR în cele 2 centre feroviare importante din judeţ; Alba Iulia şi Teiuş.
Naveta persoanelor care îşi desfǎşoarǎ activitatea în agriculturǎ şi şcoala din localitate
a cunoscut şi ea o scǎdere semnificativǎ: în 1989 fǎceau naveta zilnic din Alba Iulia şi alte
localitǎţi spre sat un numǎr de 15 persoane /cadre didactice, ingineri agronomi, medici
veterinari şi umani/ în 1999 numǎrul lor s-a redus la 8 cadre didactice:

Medici
Cadre Ingineri în
Locali- Tehnicieni umani şi Total
didactice agriculturǎ
tatea veterinari
1989 1999 1989 1999 1989 1999 1989 1999 1989 1999
BENIC 8 8 4 - 1 - 2 - 15 8

Rezultǎ cǎ cea mai drasticǎ reducere s-a fǎcut în agriculturǎ şi sǎnǎtate prin
desfiinţarea Asociaţiei Economice Intercooperatiste Pomicole cei doi ingineri nu

55
mai au loc de muncǎ în localitate fiind puşi la dispoziţia Direcţiei Agricole
Judeţene Alba, nu mai lucreazǎ în sat inginerul mecanic de la secţia SMA Benic şi
nici inginerul zootehnist care deservea CAP Benic, de asemenea cei 2 medici unul
uman şi unul veterinar care deserveau satul sǎptǎmânal.
Naveta cadrelor didactice este asiguratǎ de cǎtre autobuse aparţinând
Întreprinderii judeţene de transport cǎlǎtori permiţând beneficiarilor sǎ-şi
desfǎşoare în cele mai bune condiţii programul de învǎţǎmânt.
Datele prezentate în acest capitol au încercat sǎ facǎ o trecere în revistǎ a
evoluţiei demografice a satului ale cǎrui “rǎdǎcini” sunt puternic ancorate în cei
mai bine de 2000 de ani de istorie – am menţionat date privind populaţia gǎsite în
lucrǎri de specialitate de la Muzeul Unirii din Alba Iulia puse cu multǎ amabilitate
la dispoziţie de muzeograful Fleşer Gheorghe un merituos fiu al satului.
Sat înfloritor cu o viaţǎ economicǎ prosperǎ, devenit “oraş” în 1820 şi
menţinându-şi acest statut pânǎ la începutul secolului XX – Benicul avea la finele
secolului trecut aproape 900 de locuitori dupǎ care începe declinul demografic
treptat, dar sigur accentuat dupǎ 1950 de absorbirea forţei de muncǎ tinere spre
industria judeţului şi de plecarea unui veritabil “val de intelectuali” spre şcolile
superioare ale ţǎrii. Cei peste 150 de intelectuali cu care satul se mândreşte pe bunǎ
dreptate au urmat cursurile şcolii generale din sat sub atenta îndrumare a unor
“dascǎli” inimoşi şi exigenţi care meritǎ din plin recunoştinţa celor pe care i-au
format şi a locuitorilor satului.
Dacǎ acest sat mic şi pitoresc se mândreşte cǎ de pe meleagurile sale au pornit
în viaţǎ atâţea oameni valoroşi se cuvine sǎ afirmǎm şi sǎ dovedim cu cifre cǎ satul
este o veritabilǎ “vatrǎ a centenarilor” sau dacǎ doriţi a longevivilor.

4. SATUL – VATRĂ A LONGEVITĂŢII

Analizând datele statistice oferite de Consiliul comunal Galda de jos precum şi

registrele de decese ale parohiei ortodoxe din Benic, am constatat cǎ majoritatea
deceselor înregistrate în perioada 1925-1999 se refereau la persoane trecute de 70
de ani, multe dintre ele ajungând la vârste de 90 de ani sau chiar treceau de acest
“prag miraculos” al longevitǎţii. Ne-am propus deci sǎ facem un studiu mai
aprofundat al fenomenului pe o perioada de 74 de ani între 1925-1999 pentru a
demonstra că localitatea a oferit şi oferǎ în continuare condiţii “miraculoase”
pentru cǎ o mare parte din locuitorii sǎi sǎ atingǎ vârste mai mult decât
respectabile, pe care le vom expune ca ipoteze la finalul studiului.
Vă prezentăm în cele ce urmează o situație statistică documentată care vine să
susțină cele prezentate mai sus.

56
Anul Decedați în vârstă de Total Numele și Vârsta
dece- dece- prenumele
sului 0-69 70-79 80-89 90-100 dați longevivului
M F M F M F M F
1925 10 8 2 20
1926 9 4 2 15 Frăncu Aftenie 80
Cristea Savu 84
1927 7 4 - 1 12 Ordean Maria 83
1928 10 6 2 2 20
1929 9 4 1 14
1930 6 1 7
1931 7 8 - 2 1 18 Cristea Dionisie 81
1932 -6 4 3 3 1 17 Tescaru C-tin 80
1933 6 8 2 16
1934 5 8 1 - 1 15 Micu Ana 80
1935 7 6 2 3 2 1 21 Hațegan Carolina 83
Frâncu Laurean 81
Toma Vasile 81
1936 4 3 1 4 2 14 Lupșan Ioan 82
Crișan Vasile 80
1937 4 9 2 2 1 18 Popa Trifon 83
Bolha Vasile 80
Balas Maria 81
1938 6 4 1 1 - 1 13 Suciu Floarea 86
1939 4 7 1 1 1 2 1 17 Bela Valeria 84
MeteșParaschie 85
Găldean Teodor 80
Domșa Simion 91
1940 7 9 2 3 1 22 Pavel Nicolae 85
1941 4 6 3 13
1942 5 7 5 1 18 Rîios Ioan 86
1943 6 4 2 12
1944 5 3 1 1 1 11 Popa Ana 90
1945 4 3 2 1 1 1 12 Dărămuș Ioan 82
Suciu Raveca 90
1946 3 3 3 1 1 11 Drăgan Ioan 80
Repede Maria 92
1947 5 4 1 1 11 Rusu Ludovica 83
1948 1 4 2 7

57
1949 4 2 2 1 1 1 11 Rîios Teodora 81
Daisa Ivan 86
Suciu Sofis 91
1950 3 3 2 1 1 10 Niculaș Aron 85
1951 1 1 3 Trif Raveca 81
Preja Maria 86
1952 2 2 1 3 1 9 Crișan Ileana 84
1953 4 3 1 1 1 1 11 Frâncu Ioan 84
Roșca Raveca 81
1954 1 2 4 2 2 1 12 Miclea Ana 85
Bulbucan Samoilă 80
Nistor Dumitru 84
1955 2 2 1 1 2 8 Preja Maria 82
Suciu Ana 81
Preja Ștefan 81
1956 4 2 1 7
1957 4 1 1 1 1 8 Man Augustin 82
1958 2 1 2 2 1 8 Frâncu Amos - 87
preot
1959 5 1 3 2 1 12 Frâncu Florica 80
Preja Maria 80
Ionaș Maria 93
1960 1 2 1 5 9 Popovici Rozalia 80
Drăgan Sofia 81
Frâncu Iustina 84
Dărămuș Maria 87
Cristea Paraschie 83
1961 4 4 1 1 1 11 Crișan Ioan 80
Roșu Ludovica 82
1962 2 4 1 1 8 Pascu Chiprian 84
1963 2 4 2 2 1 11 Daisa Varvara 80
1964 6 1 1 2 2 2 1 15 Șteau Anica 85
Cioara Ana 96
Preja Ludobica 81
Laslo Ioan 85
Chiorean Ioan 81
1965 3 4 5 3 1 16 Pascu Maria 80
1966 6 3 1 1 1 12 Petraș Nicolae 93
Niculaș Saveta 81
1967 0 1 2 3 1 7 Rus Susana 86
58
1968 4 3 3 10
1969 0 1 1 1 1 1 5 Nicoară Vuța 85
Mărculeț
Alexandru 83
1970 2 2 1 1 1 7 Hegheș Petru 86
Cristea Mariți 82
1971 1 1 4 6
1972 0 3 2 1 6 Balas Maria 87
1973 2 1 4 1 8 Cristea Finica 81
1974 4 1 4 5 1 2 17 Chiorean Ana 83
Preja Raveca 81
Crețu Iacob 85
1975 1 1 1 3
1976 3 1 4 3 1 1 13 Drăgan
Paraschiva 83
Chiorean Dumitru 83
1977 2 4 1 7
1978 3 3 1 7
1979 2 1 2 5 2 3 15 Niculaș Anica 85
Beldean Maria 87
Duca Anghel 84
Frâncu Vasile 84
Crețu Elisabeta 83
1980 3 1 2 2 2 10 Bordeu Anica 87
Hegheș Elisabeta 81
Șuibea Maftei 83
Niculaș Samson 86
1981 1 2 2 5 1 1 12 Repede Ioan
Holgoș Maria
1982 2 4 3 9
1983 3 2 2 1 2 Repede Maria 80
Man Ioan 83
Niculaș Raveca 82
1984 5 1 2 1 3 4 1 17 Petraș Romuluț 87
Udrea Teodor 84
Frâncu Saveta 80
Filimon Ticuța 88
Frâncu Vasile 88
Miclea Maria 92
1985 2 3 1 6 Voștinaru Ovidiu 80

59
1986 3 1 1 1 2 1 1 10 Chiorean Sofica 96
Beldean Anica 89
Frâncu Iustina 86
Dărămuș Vasile 81
Pascu Candin 91
1987 4 3 2 4 2 4 1 20 Crișan Victoria 83
Balas Veronica 84
Roșu Sofia 86
Nistor Mihail 83
Frâncu Teodor 81
Ionaș Ana 90
Suciu Aurora 87
1988 1 1 4 1 1 1 9 Sabău Silvia 83
Meteș Nicolae 86
1989 2 1 3 5 1 12 Frâncu Simion 81
Beldean Iustin 85
Crișan Vasile-înv. 83
Frâncu Ioachim 86
Nistor Ioan 88
Micu Ana 90
1990 5 3 2 1 2 1 14 Frâncu Nicolae 83
Balas Sofia 80
Bulbucan C-tin 82
1991 1 2 1 3 7 Popa Sofia 80
Crișan Virginia 84
Cosma Veturia 80
1992 0 2 4 1 1 1 9 Fuga Mariți 98
Trif Ioana 80
1993 2 1 3 1 1 1 9 Bucur Victoria 86
Niculaș Amos 88
Ignea Ludovica 92
1994 1 1 1 2 2 1 8 Morar Emil /Puia/ 83
Dărămuș Nicolae 91
Pălăcean Ioan 84
1995 2 3 1 2 1 1 1 11 Balaș Ana 80
Chiorean Ioan 83
Cristea Cornelia 98
1996 0 2 4 6 1 4 1 18 Morar Ștefan 90
Lal Ileana 85
Iacșa Sofia 86
Cristea Maria 82
Frâncu Sava 86
60
 Frâncu Susana 86
1997 1 3 1 1 6 Anca Ioan 87
Bulbucan Ana 86
1998 0 2 2 2 3 9 Drăgan Saveta 84
Morar Veturia 85
Preja Carolina 86
1999 2 1 2 1 6 Pălăcean Aurelia 82
Total 858 Longevivi 148

Pentru cei 74 de ani de studiu situaţia centralizatǎ a deceselor şi longevivilor se

prezintǎ astfel:

Decedaţi în vârstǎ de: Numǎr

longevivi
Pag. Anii deces 0-69 70-79 80-89 90-100 Total /70-98/
M F M F M F M F M F
1925- 1938 96 77 15 17 10 5 - - 220 25 22
1939 - 1963 85 81 25 40 15 20 1 5 272 41 63
1964 - 1984 53 32 37 48 15 24 1 2 212 53 74
1985 -1999 26 21 23 34 18 23 3 6 154 44 63
260 211 100 139 58 72 5 13 163 224
TOTAL 858
471 239 130 18 387

Cifrele prezentate mai sus ne aratǎ cǎ între 1925 –1999 din totalul de 858
decese înregistrate:
471 au fost persoane cu vârste cuprinse între 0 – 69 ani
239 au fost persoane cu vârste cuprinse între 70- 79 ani
130 au fost persoane cu vârste cuprinse între 80 – 89 ani
18 au fost persoane cu vârste cuprinse între 90 – 100 ani
Am considerat persoane longevive cele care au decedat la vârste de peste 70 de
ani, persoanele decedate peste 80 de ani au fost nominalizate pentru fiecare an în
parte:
Persoanele decedate în aceastǎ perioadǎ în vârste de peste 90 de ani, adevǎraţi
campioni ai longevităţii în sat sunt urmǎtorii:

Anul decesului Numele şi prenumele Vârsta la care a decedat

1939 Domşa Simion 91 ani
1944 Popa Ana 90 ani
1945 Suciu Raveca 90 ani
61
 1946 Repede Maria 92 ani
1949 Suciu Sofia 91 ani
1959 Ionaş Maria 93 ani
1964 Cioarǎ Ana 96 ani
1966 Petraş Nicolae 93 ani
1884 Miclea Maria 92 ani
1986 Chiorean Sofica 96 ani
1986 Pascu Candin 91 ani
1987 Ionas Ana 90 ani
1989 Micu Ana 90 ani
1992 Fuga Mariti 98 ani
1993 Ignea Ludovica 92 ani
1994 Daramas Nicolae 91 ani
1995 Cristea Cornelia 98 ani
1996 Morar Ştefan 90 ani
TOTAL 18 persoane în vârstǎ de peste 90 de ani

Pe lângǎ cei 387 longevivi pe care satul i-a avut pânǎ la 98 ani în perioada
1925 –1999 şi pe care din pǎcate i-a pierdut, în sat mai trǎiesc la ora actuală11 cu
96 ani un numǎr de 65 de persoane cu vârste care depǎşesc 70 de ani, dintre aceştia
53 au vârste cuprinse între 70-80 de ani /23 bǎrbaţi şi 30 femei/, 10 persoane au
vârsta cuprinsǎ între 80-90 de ani /8 bǎrbaţi şi 2 femei/, iar un numǎr de 3 persoane
au trecut de vârsta de peste 90 de ani:
1. Preja Aurelia -90 de ani
2. Laszlo Aron -94 de ani
3. Bulbucan Simion -94 de ani / veteran de război/
Dacă la cei 65 longevivi în viaţă care trăiesc în sat adăugăm şi cele 100 de
persoane născute în sat care datorită calificării obţinute prin studii superioare şi
profesionale şi-au schimbat domiciliul dar au atins vârste onorabile care au depăşit
sau depăşesc 75 de ani “tabloul” longevivilor satului între 1925-1999 însumează
peste 500 persoane, cifre mai mult decât edificatoare.
Analizând mai atent numele persoanelor care au depăşit de-a lungul timpului
vârsta de 70 de ani, se poate trage concluzia că aceştia aparţin familiilor
„generatoare de longevivi”, cum sunt:

Familia Frâncu - 45 persoane

Familia Preja - 25 persoane
Familia Cristea - 20 persoane, Cristea Cornelia loc. I cu 98 ani /F/
Familia Chiorean - 20 persoane, Chiorean Sofia loc. II cu 96 ani /F/
Familia Nistor - 15 persoane
Familia Crişan - 15 persoane

62
 Familia Drǎgan - 15 persoane
Familia Pascu - 12 persoane, Pascu Candid loc.II cu 91 ani /M
Familia Daramuş - 11 persoane, Daramuş Nicolae loc. II cu 91 ani /M/
Familia Repede - 12 persoane, Repede Maria decedatǎ la 92 ani
Familia Balas şi Suciu cu câte 10 persoane,
Suciu Reveca decedatǎ la 90 de ani
Suciu Sofia decedatǎ la 91 de ani
Familia Man - 11 persoane
Familia Cioarǎ - 12 persoane, Cioarǎ Ana loc. II cu 96 ani /F/
Familia Miclea - 10 persoane, Miclea Maria loc. IV cu 92 ani /F/
Familia Niculae - 10 persoane
Familia Petras - 8 persoane, Petras Nicolae decedat la 93 ani loc.I /M/

Alte familii care au contribuit substanţial la „zestrea” miraculoasǎ de

longevitate sunt: Beldean, Hegheş, Laslo, Popa, Meteș, Bordeu, Bulbucan, Creţu,
Goia, Ionaş, Lupşan, Trif, Pavel, Cosma, Daisa, Florea, Morar, Șteau, Stanciu,
Șendrea, Voștinar, Avram, Anghel, Duca, Bătăcui, Bulgaria, Bunea, Coarcaș,
Fleșer, Fuga, Găldean, Holhoș, Ignea, Micu, Moldovan, Nicoarǎ, Oţoi, Şuibea,
Toma.
Factorii care au contribuit la durata miraculoasǎ a vieţii unora din locuitorii
satului sunt dupǎ opinia noastrǎ urmǎtorii:
a. Climatul – cu primǎveri şi toamne blânde, veri nu foarte toride, ierni
potrivite, vânturi care deranjeazǎ puţin activitatea umanǎ, existenţa brizelor
şi fenomenului foen – puritatea aerului – afectat în ultimii 10 ani de Zlatna.
b. Apa freaticǎ - deşi durǎ cu un conţinut ridicat de calcar nu apare în nici un
caz de deces ca şi cauzǎ – dischinezia biliarǎ sau renală.
c. Hrana - de bazǎ a locuitorilor o constituie legumele şi fructele, se
consumǎ multe produse lactate, vinurile pe care sǎtenii le consumǎ cu multǎ
plǎcere / fǎrǎ excese/ sunt naturale şi nu se utilizeazǎ zahǎrul pentru
ridicarea gradului de alcool. Se bea cu plǎcere “vinarsul” /ţuicǎ naturalǎ/ de
prune – fǎrǎ excese. Persoanele vetrei consumǎ puţinǎ carne.
d. Zestrea geneticǎ - este unul din factorii determinanţi – aşa cum am
menţionat “logevivii” provin din câteva familii cu tradiţie în acest sens, prin
cǎsǎtoriile efectuate de-alungul timpului între membrii ai acestor familii aceastǎ
miraculoasǎ calitate se transmite cumulatǎ urmaşilor.
e. Lipsa stresului - care în ultima jumǎtate de secol decimeazǎ sistematic
populaţia marilor aglomerǎri urbane ale planetei, ocroteşte viaţa locuitorilor
satului.
Pentru a pǎstra şi transmite generaţiilor viitoare aceşti factori miraculoşi
generatori ai longevitǎţii factorilor responsabili de la nivelul comunei le revine
sarcina de a lua mǎsurile cuvenite pentru a proteja mediul natural de influenţǎ
nefastǎ a poluǎrii aerului, apei freaticǎ şi de suprafaţǎ, şi solului.

63
 Nu putem încheia acest studiu fǎrǎ a menţiona câteva cifre privind mortalitatea
infantilǎ înregistratǎ pe perioada 1925 1999, distingem clar 2 prioade diferite.
Prima între 1925-1950 – când se înregistreazǎ un numǎr de 109 cazuri de
mortalitate la copii între 0 – 16 ani, cauzate de debilitate înǎscutǎ, aprindere de
plǎmâni, dezinterie – stabilite de preotul care efectua înmormântarea.
Numǎrul deceselor la aceaşi categorie de vârstǎ între anii 1925 – 1950 – atinge cifra
maximǎ în 1940 – un numǎr de 11 cazuri, în 1934 cu 8 cazuri şi în 1928 cu 7 cazuri. Doar
în 1948 s-a înregistrat un singur deces în restul anilor am întâlnit frecvent 4, 5, 3 sau 2
cazuri pe an.
Între 1951-1999 situaţia mortalitǎţii infantile scade brusc, în toatǎ perioada se
înregistreazǎ doar 12 cazuri, cifra maximǎ înregistratǎ este de un caz pe an / 1954,
1955, 1960, 1961, 1966, 1970, 1979, 1980, 990, 1991/. În restul de 29 de ani nu s-a
consemnat nici un deces la aceastǎ categorie de vârstǎ.
Cauza numeroaselor decese înregistrate în prima perioadǎ /109cazuri/ se datora
în primul rând lipsei asistenţei medicale calificate şi poate condiţiilor mai aspre de
viaţǎ în care selecţia naturalǎ a operat din plin.
Pentru a doua perioadǎ scǎderea simţitoare a numǎrului de decese este datoratǎ în
primul rând asistenţei medicale acordate mamei şi copilului, asigurarea în majoritatea
cazurilor a internǎrilor gravidelor în maternitatea municipiului Alba Iulia pentru a naşte,
apariţiei şi la noi în ţarǎ a antibioticelor care aplicate la timp de cǎtre personalul calificat
medical a dus la reducerea cazurilor de mortalitate.
Nu putem încheia acest capitol important arǎtând cǎ satul Benic a cunoscut de-
alungul istoriei sale perioade de înflorire când populaţa sa numǎra aproape 1000 de
locuitori, dupǎ 1950 depopularea satului s-a fǎcut sistematic „ştiinţific” pentru că
statul socialist prins în goana industrializǎrii a absorbit aproape în întregime
tineretul satului – în sat rǎmânând doar o parte a adulţilor /femeile/ şi bǎtrânii care
au constituit forţa de muncǎ de bazǎ în CAP pe parcursul celor peste 45 de ani de
agriculturǎ a epocii de aur.

64
 CAPITOLUL V
FUNCŢIILE ECONOMICE ALE AŞEZĂRII UMANE

1. FUNCŢIA AGRICOLĂ

Dovedită prin descoperirile arheologice efectuate pe raza satului locuirea

acestor meleaguri se pierde în negura vremurilor – aşezarea descoperită în Glimeea
Benicului datată la începutul mileniului II î.e.n.- respectiv în cultura Coţofeni
aparţinând tranziţiei la epoca bronzului–demonstrează odată în plus existenţa pe
aceste meleaguri a uneia dintre cele mai vechi vetre etnice a poporului român.
Aşezarea de la Glimeea locuită de unul din numeroasele triburi de Apuli-daci
viteji şi puternici, agricultori şi păstori sedentari făcea parte din numeroasele
aşezări care gravitau în jurul cetăţii Apoulon – de la Piatra Craivii, pe care în caz
de nevoie o apărau cu braţul înarmat.
O altă aşezare dacică a existat în hotarul satului în locul numit la „Fântâna
satului” de unde au fost descoperite o serie de mărturii ale locuirii înainte de
cucerirea romană.
După cucerirea Daciei de către romani şi instalarea la Apulum a centrului
administrativ, economic şi militar al Daciei Romane – aşezările menţionate îşi
continuă existenţa – lucru dovedit de descoperirile arheologice .
În ruinele aşezării de la „Fântâna satului” pe lângă numeroasele obiecte:
cărămizi şi ţigle purtând ştampila „Legiunii a XIII Gemina” s-a descoperit şi baza
unui teasc de piatră care vine să confirme vechimea practicării viticulturii pe aceste
meleaguri şi faptul că marele Burebista nu a reuşit să stăvileacă slăbiciunea
supuşilor săi pentru delicosul „sirop” din struguri-fermentat.
Vatra vechei „villa rustică” a devenit treptat vatră a formării poporului român la
fel ca în cazul tuturor localităţilor transilvane. Peste sat, după retragerea militară şi
a administraţiei romane din anul 271 au trecut norii negrii ai invaziilor popoarelor
migratoare care au venit, au lăsat câteva urme /arheologice/ şi au plecat.
Începând cu secolul X triburile maghiare pătrund în Transilvania atrase de
bogăţiile naturale ale acesteia – cucerirea teritoriului durează până în secolul al
XIII-lea ea s-a făcut treptat după lupte grele duse cu populaţia locală organizată în
jurul voievodatului românesc de la Bălgrad. Hrăpăreţii cuceritori pun stăpânire pe
minele de aur şi argint, de sare, pe uriaşele păduri de gorun ce domneau de secole
pe colinele transilvane – treptat prin forţă sau viclenie fac tot posibilul pentru a
pune mâna pe pământurile obştilor săteşti şi a transforma populaţia română în
iobagi. La 1565 satul Benic făcea parte din domeniul princiar al voievodului
Transilvaniei – mărit prin includerea a 45 de sate care aparţinuseră până atunci
65
Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia. După reînfiinţarea Episcopiei romano-
catolice după un secol şi jumătate satul trece din nou în stăpânirea acesteia –
majoritatea ţăranilor erau iobagi pe pământurile Episcopiei faţă de care aveau o
serie de obligaţii înrobitoare. Alături de Episcopia romano-catolică de Alba Iulia
mai deţineau terenuri în hotarul satului la 1820 şi următorii proprietari: Fiscul
regesc,contele Adam Rhedei, Ioan Somlyai, Gall Antal, Domnul Castelani şi
Baronul Gyorfi Ioszi.
Din lucrarea lui Ştefan Metes – membru corespondent al Academiei Române
apărută la 1921 intitulată „Viaţa agrară şi economică a Românilor din Ardeal şi
Ungaria” vol.I 1505-1820 aflăm că la 1819 ţăranii din Benic erau gazde-iobagi
episcopeşti, aveau contracte anuale cu Episcopia în care erau menţioante obligaţii:
să achite restanţele din anul trecut.
- când Excelenţa sa se află la Galda de Jos /unul din sediile sale/ trebuiau să
aducă lemne de culnie/bucătărie/
- să aducă lemne pentru clădiri şi pentru garduri la vii
- să aducă lemnele necesare pentru repararea celor 2 mori domneşti /moara
veche din capul satului spre Galda de sus şi moara Episcopiei din capul satului spre
Mesentea/
- să aducă de la Curtea de la Galda – la magazinul din Alba Iulia 25 stângeni de
lemne.
Fiecare gazdă era datoare să dea 3 găini sau 12 ouă în locul unei găini, să care
10 care de gunoi la viile aloidale, să ducă pari de vie pentru aceleaşi vii aloidale, să
deie ajutor pentru aducerea mustului la culesul viilor, să secere 10 claie de grâu.
Gazdele cu patru vite de jug erau obligate să presteze următoarele obligaţii
munci pentru Episcopie:
- să facă două zile la aratul de primăvară
- să facă două zile la “ogorat”
- să facă două zile la semănat, la căratul fânului şi la cel al grâului
- să cosească iarba în hotarul Gălzii aparţinând Domeniului şi să o aducă la
“Curte”
- să dea două care pentru cărăuşie la Cluj
- dacă se fierbe rachiu la Galda de sus să ducă lemnele necesare pentru foc.
Din această lucrare aflăm că la 1820 “oraşul Benic” dădea dijma urbariască “la
Domnii noştrii”:
Din vegetale: din grâu, din cucuruz, secară, din tot felul de bucate cu paie, din
vin, din cânepă şi din mazăre /fasole/
Din produsele animale: miei, stupi, porci-care n-au 10 miei sau porci vor plăti
echivalentul unui miel sau porc cu un “creiţar”. Cei care ţin de partea “Fiscusului
Crăiesc” trebuie să plătească pentru un miel sau porc trei creiţari iar pentru un stup
patru creiţari.
Se menţionează ca “adaos” – că oraşul trebuie să slujească pe an 832 zile cu 4
boi, 780 zile cu 2 boi, 3767 zile cu palma, să dea 128 găini şi 250 de ouă, cei care

66
nu au găini să dea pentru o găină 12 ouă. Pentru cei mai săraci care nu aveau
gospodărie se preciza: “doi oameni cu taxă plătesc împreună 11 florini”.
Ca proprietate a Episcopiei Ardelene de Alba Iulia în hotarul satului sunt
menţionate cele “două mori domneşti, viile aloidale.”
Claca, dijma şi măcelăria sunt ale Curţii Domneşti,lucru consemnat cu ocazia
semnării contractului din 16 ianuarie 1819 şi al urbariului din 16 iulie 1820.
Pământul arabil din hotarul satului era împărţit în “trei fordelaşuri” /categorii/:
o parte de frunte, o parte de mijloc şi o parte de cară/categoria III/, în completare se
arată şi dezavantajele terenului: “bunătatea pământurilor arătoare ni le strica
puvoaiele ce vin adesea de pe Dealul Tibrului - / pâraiele Pomilor, Băbuţiului şi
Horatiţei în timpul ploilor abundente/acelea ne noroiesc şi ne spălătăcesc locurile şi
le încarcă cu pietri mari”. O parte din hotar aşa îi de sus de cu două vite gunoi nu
putem căra, s-a cam şi surpat, fără patru boi în cari nu se poate ara în hotar”.
Fâneţele /râturile/-avem puţine şi acelea din pământul cel de grâu îi lăsat, avem
şi o părticică ce se poate cosi de două ori. Se face fân bun pentru îngrăşat marhă
/vite/.
Păşuni: “numai acea scădere o avem, cum că sânt foarte puţine, adică mai nu
sânt, ciurda în sat nu putem ţâne, numai cu “sama /grije-teama/ în hotarul vecinilor
ne haranim: nu-i de poveste – păşune cine n-are putere să-şi cumpere îşi pasc
mărhuţele /vitele/ cum pot pe furiş”.
Viile-măcar că sânt vestite aici la noi, dar a cui sânt le răzbesc cu lucru, noi pe
bani nu lucram la alţii”.
Livezile: “pomet avem şi mai totdeauna rodesc şi mai cu samă din acestea
facem o ţâră de “tyelsug /câştig/
Pădurea – Avem păduri mari de fag şi sânt roditoare, lemnul ar putea fi folosit
la arderea varului sau pentru cărbuni de covacie dar nu avem meşteşug. Lemne de
olate şi de foc avem destule, cele de olate/construcţie/ sunt mai departe, cele de foc
sunt mai apropare, dar calea pădurilor nu-i prea bună. Jir când se face aveam
destul.
Se menţionează apoi: “se face în hotarul nostru grâu curat şi săcăros, cucuruz,
cânepă. Secara nu se prea face. Locuri de legume avem pe lângă casele noastre şi
să face leguma pe sama noastră destulă, mazărea /fasolea/ este de-asemenea
amintită.
Din lucrare aflăm că locuitorii satului erau şi pricepuţi crescători de animale:
boi, vaci, cai, oi, porci, păsări ouătoare, albine, care le aduceau pe lângă cele
necesare hranei şi câştiguri suplimentare prin vânzare, la târguri.
Aflat pe drumul principal ce leagă Galda de jos de Intregalde – Benicul avea şi
avantajul de a ţine târg săptămânal: “loc de târg avem şi aici pe loc încă dară şi jur
împrejur atâtea târguri avem de în toate zilele putem merge la târg şi măcar cu
caru, măcar cu talpa /pe jos/ tot pe cale bună”. Locul de târg – “piaţa oraşului” se
află în imediata apropiere a podului peste valea Gălzii – de o parte şi de alta a văii
– aici se vindeau produse agricole şi animale mici. Târgul de vite mai era în capul

67
satului “În Maglon” – o vreme pe locul unde se afla astăzi terenul şcolii generale a
fost târgul de porci al satului.
Din informaţiile primite din partea unor cetăţeni mai vârstnici târgul – din
“piaţa oraşului” a funcţionat până după 1954.
Referitor la dreptul de proprietate asupra pământului aşa cum am menţionat
anterior acesta revenea celor şapte mari proprietari maghiari şi Episcopiei Romano-
catolice de Alba Iulia care au exploatat secole de-a rândul munca ţăranilor iobagi
români sau maghiari fără deosebire.
Câştigat cu trudă şi mari sacrificii, dreptul de proprietate asupra pământului a
revenit românilor doar pentru mici suprafeţe de teren acordate în urma Reformei
Agrare din 1922, în special pentru cei care luptaseră pe front în primul război
mondial. Cu ocazia Reformei ţăranii români au primit pământ din terenul
Episcopiei Romano-catolice – numai teren arabil, viile rămânând în proprietatea
acesteia până la 1948. O parte a sătenilor au cumpărat imediat după război pământ
arabil de la familia Preja Ştefan /Bistica/ care au pus în vânzare peste 50 jugăre
teren, pentru a-şi achita datoriile o bună parte din cumpărători au luat drumul
Americii: Bordeu Petru, Goia Aron, Drăgan Aron, Chiorean Vasile, Cristea Petru,
Pascu Gheorghe care iniţial a plecat singur spre „pământul făgăduinţei” după un
timp şi-a dus şi femeia acolo pentru a agonisi mai repede bani. Întors în ţara şi-a
cumpărat pământ mult, a prosperat până în 1949.
Un caz aparte în modul în care s-a lucrat pământul satului în prima jumătate de secol
îl constituie familia Reimbold Olivier şi urmaşii, aceştia deţinând importante suprafeţe de
teren în special pentru cultura viţei de vie. Din informaţiile primite de la cei mai vârstnici
cetăţeni ai satului familia Reimbold deţinea mari suprafeţe de teren cultivate cu viţa de vie
de cea mai bună calitate – în anii cu recolte bune proprietarul plătea numai paznicilor
peste 120 ferii de vin.
Domnişoara Kloty fiica acestuia – dotată de natură cu o inteligenţă deosebită şi
mai puţin cu frumuseţea necesară sexului a fost atrasă de munca în agricultură.
după absolvirea facultăţii de horticultură din Budapesta cu rezultate foarte bune îşi
dă doctoratul în specialitate la Viena, apoi trece la organizarea proprietăţii
moştenite pe baze “ştiinţifice”, rămasă domnişoară la bătrâneţe îşi consacră toată
energia şi cunoştinţele dobândite pentru a demonstra avantajele cultivării şi lucrării
pământului după metode moderne pentru acea vreme. Aduce din ţară şi din
străinătate cele mai bune soiuri de viţă de vie, se preocupa de lucrările ce se
executau în vie să fie cât mai bine făcute – foloseşte pe scara largă combaterea
dăunătorilor cu ajutorul produselor chimice pe care şi le procura din Ungaria sau
direct de la Viena. Rezultatele nu s-au lăsat mult aşteptate - după câţiva ani vinurile
produse în podgoria ei erau renumite atât pe piaţa internă cât şi pe pieţele
Europene.
Un alt domeniu în care s-a remarcat a fost horticultura – pe terenul pe care îl
deţinea în “Şesul Benicului” a plantat cca. 2 ha cu caise, materialul de cea mai
bună calitate a fost cumpărat de la vestita pepinieră Fleischer din Aiud , după

68
câţiva ani “magdalanele/ caisele/ din livada ei erau renumite în toată zona, o bună
parte luând calea exportului. Foarte bune rezultate a obţinut şi cu merele plantate în
livadă. Bătrânii îşi amintesc că în fiecare an “domnişoara” investea sume mari de
bani pentru întreţinerea livezii: se făceau tăierile cerute, în fiecare primăvară
copacii erau curăţaţi, prin frecare cu perii speciale tulpinele pomilor erau curăţate
de dăunători, erau vopsiţi cu var apoi urmau stropirile cu substanţe împotriva
dăunătorilor. Pentru stropiri cumpără substanţe de la Viena şi Budapesta, de la
Timişoara cumpără trestie de bambus din care erau confecţionate ţevile necesare
pentru stropirea coroanelor copacilor. Ca şi în cazul caiselor merele erau renumite
pe piaţa Ardealului - mari cantităţi erau exportate în diferite ţări europene şi chiar
în Egipt.
Specialistă de clasă în hoticultură, iubitoare a naturii şi a frumuseţii pe care
plantele o dau vieţii, domnişoara Kloty a transformat grădina conacului din Benic
într-un veritabil parc dendrologic în miniatură. Din toate colţurile Europei şi ale
lumii au fost plantaţi aici pomi fructiferi şi copaci, din zona mediteraniană şi până
în Japonia şi Canada au poposit aici minunate exemplare care cu vremea au alcătuit
un adevărat ”colţ de rai”. Grădina îngrijită, străbătută de alei pe marginea cărora se
răsfăţau cele mai rare exemplare de flori între care trandafirii erau la mare cinste ,
era o adevărată încântare pentru proprietară şi pentru musafirii ei, în mijlocul
grădinii se înălţa clădirea cochetă a pavilionului unde se organizau frecvente
petreceri – în anotimpul cald invitaţii se puteau răcori în apa curată a piscinei-
construită din piatră de Măgura şi prevăzută cu un original sistem de alimentare din
apa Iazului Morii şi de evacuare spre vale.
Din păcate această “grădină botanică” în miniatură care ar fi atraş sute de
turişti, amenajările conacului au fost distruse sistematic în timp, copacii maiestuoşi
au căzut sub securea lacomă a unora care le-a fost mai comod să-şi procure lemne
de foc în intravilan, aleile şi florile au dispărut – astăzi grădina este transformată
într-o “păşune de ocazie” a satului, în ceea ce a rămas din piscină sunt aruncate tot
felul de gunoaie.
Nu a fost în intenţia autorului să facă o pledoarie pentru vremurile “trecute” aşa
cum au fost mai bune sau mari rele, am dorit numai să aducă o mică dovadă că
bătrânul proverb românesc” omul sfinţeşte locul” este valabil şi în cazul acesta în
care cea care l-a confirmat era de origine germană şi care în relaţiile cu locuitorii
satului a dat dovadă de multă corectitudine şi omenie.
Nu putem încheia fără să amintim chiar şi în treacăt despre “domnişorul”
Doboy – administratorul averii domnişoarei Kloty- fiu al unui grof maghiar scăpat
din Daia Romană, burlac convins era mare admirator al sexului frumos în
tinereţe/spre bătrâneţe se pare că şi-a schimbat preferinţele/, mare iubitor de cărţi/
dar nu din bogata bibliotecă a “domnişoarei”/ şi de vinuri alese a rămas în
amintirea locuitorilor Benicului ca ultimul maghiar îngropat lângă Biserica din
Bodor – locul său de veci este străjuit aprig de numeroase tufe de spini şi măceşi.

69
 După terminarea primului război mondial, după Unirea cu Ţara a Transilvaniei
la 1918 viaţa sătenilor a cunoscut o perioadă de înflorire, s-a muncit din greu
pentru a agonisi cele necesare traiului, pentru ridicarea satului.
Oameni harnici şi pricepuţi Benicenii au ştiut să valorifice din plin avantajele
climei şi terenurilor pe care le deţineau au cultivat cereale, au mărit suprafeţele
cultivate cu viţă de vie şi pomi fructiferi, au crescut animale în gospodăriile lor –
surplusul era valorificat pe piaţa locală sau în zonă.
Peste sat a trecut apoi tăvălugul de jale şi sânge al celui de al doilea război
mondial, mulţi din tinerii şi bărbaţii satului şi-au pierdut viaţa în uriaşa încleştare
de forţe.
Perioada grea care a urmat după terminarea războiului a mobilizat toate
energiile satului în lupta cu seceta cumplită din anii 1946-1948 şi cu sistemul
inuman al “cotelor” introdus de regimul democrat ajuns în fruntea ţării cu sprijinul
tovărăşesc al marii noastre prietene de la răsărit. Pământul arabil nu crescuse în
suprafaţă, fertilitatea naturală nu putea fi forţată decât în oarecare măsură cu
ajutorul îngrăşămintelor naturale, mijloacele arhaice cu care se lucra pământul şi
împuţinarea braţelor de muncă tinere “secerate” pe cele două fronturi ale războiului
în schimb obligaţiile faţă de stat creşteau de la an la an pentru a se acoperi datoriile
pe care ţara le avea faţă de ţara eliberatoare.
Din “binefacerile colectivizării” au gustat în 1949 doar o parte din locuitorii
satului cu o situaţie materială mai modestă – de bună voie şi nesiliţi ei au ales calea
plină de belşug a muncii în colectiv.Pentru aceasta au renunţat la pământul moştenit de
la părinţi, la uneletele agricole şi la animalele ce le deţineau în gospodăria personală.
Tânăra Gospodărie Agricolă Cooperatistă a primit ca zestre din partea statului cel mai
bun teren agricol situat în Şesul Benicului – prin înlăturarea foştilor proprietari care au
primit în schimb terenuri în Dăneaţa – în hotar cu satul vecin Stremţ sau în hotarul
Gălzii de jos – terenuri puţin productive situate la mare distanţă de sat. Tânărul şi
prosperul GAC Benic a funcţionat independent până în 1955, după acest an s-a unit cu
GAC Cetea rezultând o unitate mai puternică şi mai prosperă, un exemplu de bună
gospodărie a pământului sub îndrumarea permanentă şi mai ales competentă a
tovarăşilor cu funcţii în aparatul de partid al fostului raion Alba. Cei mai pricepuţi
gospodari ai satului au fost aleşi să conducă destinele GAC în calitate de preşedinţi:
primul preşedinte a fost Frâncu Ioan tatăl fostului preot al satului, apoi Cristea Nicolae
şi după 1955 Sava Ioan.
Au existat în sat şi locuitori îndărătnici care nu au vrut să profite de binefacerile
colectivizării, mai mult de 20 de bărbaţi au fost hărţuiţi de Securitate timp de mai
mulţi ani pentru a se “încadra” în GAC, mulţi au petrecut câteva zile bune la sediul
Securităţii din Alba pentru a fi convinşi dar nu s-a reuşit nimic. Au plătit cu cotele
draconice pe care le dădeau în fiecare an statului încăpăţânarea de a fi
independenţi: Bulbucan Simion, Morar Emil /Puia/, Pascu Ioan, Pascu Partenie,
Cristea Ovid şi alţii.

70
 În 1962 când conducerea de partid şi de stat a declarat că agricultura Republicii
este în majoritate cooperativizată “răuvoitorii”au intrat şi ei în CAP, între timp o
bună parte din ei s-au angajat ca muncitori în diferite întreprinderi din raionul
Alba- marile uzine construite erau dispuse să absoarbă toată forţa de muncă
masculină a satelor – la bunăstarea CAP contribuind în proporţie de peste 80%
femeile şi oamenii în vârstă.
Cei 50 de ani de agricultură socialistă pentru primul val de înscrişi şi peste 27
de ani ceielalţi au însemnat pentru locuitorii Benicului în primul rând o “revoluţie”
în mentalitatea lor,au învăţat să facă agricultură după indicaţiile preţioase ale
tovarăşilor de la raion şi mai târziu ale celor de la judeţ, au început să-şi însuşească
treptat normele de supravieţuire impuse de situaţia creată – acela de a munci mai
puţin şi de a-şi însuşi cu prudenţă cât mai mult.
Au văzut cu timpul că în agricultură se pricepeau foarte bine elevii şcolii
generale din localitate care sub îndrumarea cadrelor didactice făceau în fiecare
toamnă până târziu “practica agricolă”.
Mulţi dintre ei ajunşi la vârsta pensionării au simţit din plin grija pe care satul
socialist o acorda truditoriilor pământului oferindu-le substanţiale pensii – tradiţie
moştenită şi după 1989 în “veşnica tranziţie”.
Treptat dar sigur la început tineretul satului a renunţat la tradiţionala meserie de
plugar moştenită de la înaintaşi din generaţie în generaţie au urmat şcoli
profesionale în diferite meserii apoi s-au angajat în marile întreprinderi industriale
ale judeţului – care duceau o permanentă lipsă de forţă de muncă, cei mai dotaţi s-
au străduit ca după terminarea studiilor medii să urmeze şcoli postliceale, şcoli de
maiştri sau cursuri universitare după absolvirea cărora prin căsătorie şi-au
schimbat definitiv domiciliul în alte localităţi.
Avantajele pe care agricultura socialistă le-a adus în viaţa satului au fost legate
de introducerea mecanizării majorităţii lucrărilor agricole, aplicarea tehnologiilor
moderne/atunci când inginerii agronomi reuşeau să o facă în mod
corespunzător/aplicare pe scara largă a îngrăşămintelor chimice, a
amendamentelor, combaterea cu mijloace moderne a dăunătorilor vegetali şi
animali.
Agricultura socialistă a satului a fost sprijinită susţinut de parcul de maşini
agricole al secţiei SMA Benic – mecanizatorii ei în majoritate localinici dovedind
pe parcursul anilor că sunt buni cunoscători ai meseriei, sub conducerea
competentă a şefului de secţie Nemeş Traian şi a inginerilor agronomi care s-au
perindat prin CAP Benic.
Satul a avut avantajul de a se crea pe teritoriul sau Asociaţia Economică
Intercooperatistă Pomicolă – ocupând o suprafaţă de peste 100 ha: în Şesul
Benicului cca. 30 ha iar restul pe pantele cu expoziţie sudică şi nord-estică ale
Dealului Măgura şi pe pantele cu expoziţie sudică ale Doabrei. Plantată pe 75 ha cu
meri din soiuri valoroase, 15 ha de prune, 8 ha de peri, 4 ha de vişine şi 3 ha de caişi –
plantaţia a dat rezultate deosebite până în 1996 sub conducerea inginerului Rusan –

71
după această dată plantaţia ne mai fiind îngrijită şi lucrată corespunzător a produs tot
mai puţin în prezent fiind total compromisă-terenul a fost restituit foştilor proprietari
care au probleme cu eliberarea terenului de pomi fructiferi care cândva erau mândria
Asociaţiei, pentru a-l transforma în arabil sau fâneţe naturale.
Decembrie 1989 nu a adus locuitorilor satului decât distrugerea structurilor
vechiului CAP- bunurile mobile şi imobile au fost însuşite mai mult sau mai puţin
“tovărăşeşte” de către unii foşti ceapişti în detrimentul celor mulţi.
Reintraţi după mai bine de 49 de ani în posesia pământurilor câştigate cu atâta
trudă de către înaintaşi, locuitorii satului au fost puşi în faţa unei realităţi dure: le
lipseau cu desăvârşire utilajele agricole, predate la înscrierea în CAP le lipseau
animalele de muncă necesare şi poate cel mai important lucru a fost faptul că
majoritatea dintre cei care au rămas în sat erau trecuţi bine de vârsta la care munca
pământului să fie făcută cu plăcere.
Dacă pentru majoritatea locuitorilor primirea titlurilor de proprietate era o adevărată
problemă, pentru câţiva “întreprinzători” situaţia a fost mult mai bună, au reuşit să
achiziţioneze pe preţuri derizorii maşinile şi utilajele agricole ale fostului CAP sau ale
SMA-ului şi prin serviciile pe care le prestează au reuşit să prospere simţitor.
După 9 ani de agricultură post-revoluţionară, oamenii satului fac eforturi mari
pentru a-şi menţine statutul de ţărani prosperi, unii au reuşit aşa cu am arătat mai sus,
alţii încearcă făcând eforturi mari să facă faţă situaţiei,dar avalanşa inflaţiei şi politica
ciudată pe care guvernele care s-au perindat la putere în aceşti ani au dus-o în domeniul
agriculturii fac ca tranziţia să fie tot atât de dură la ţară ca şi la oraş.
Suntem convinşi totuşi că harnicii locuitori ai satului pe care nu i-a putut
înfrânge nici cerbicia atâtor secole de greutăţi vor găsi resursele necesare pentru a
devedi odată în plus dragostea pe care o au pentru pământul lor.
Structura fondului funciar
În ansamblul economiei satului, producţia agricolă ocupă locul principal fiind
reprezentată prin cultura plantelor, pomicultura, viticultura şi creşterea animalelor.
Fiind favorizată de factorii fizico-geografici şi demografici menţionaţi în
capitolele anterioare, de tradiţia milenară moştenită din generaţie în generaţie,
agricultura în localitate este practicată cu precădere în zonele mai joase ale
reliefului şi pe versanţii cu pante mici şi medii cu expoziţie favorabile dezvoltării
plantelor. Pe versanţii cu înclinări mai mari încă din vechime s-a trecut la terasarea
acestora pentru a-i face apţi culturilor agricole sau cultivării viţei de vie, lucrări de
terasare de mare amploare au fost executate între 1960-1970 pentru modernizarea
culturii viţei de vie pe versanţii cu expoziţie sudică a Dealului Dăneaţa.
Solurile existente în perimetrul hotarului, prin calităţile lor naturale asigură o
fertilitate medie, pentru obţinerea unor producţii mai mare la hectar fiind necesară
administrarea de îngrăşăminte naturale sau chimice. Administrarea în ultimii 50 de
ani de îngrăşăminte chimice în cantităţi mari, renunţarea la administrarea gunoiului
de grajd a făcut ca pe multe din terenurile agricole să apară tendinţa de
mineralizare a solurilor de scădere alarmantă a fertilităţii naturale a acestora.

72
 Potenţialul productiv al terenurilor agricole din hotarul satului se află în strânsă
corelaţie cu caracteristicile morfo-pedocilimatice ale zonei de relief în care se
încadrează, acestea având o directă influenţă asupra lor.
Elementele principale ale relifului localităţii sunt valorificate diferenţiat în
cadul economiei agrare, în baza experienţei acumulate în decursul anilor.
a.Interfluviul major – Valea Gălzii – valea Tibrului situat în partea dreaptă a
văii Gălzii cu altitudini maxime ce depăşesc 590 m, are un relief înalt care domină
această parte a hotarului şi care scade treptat în înălţime spre graniţa cu satul vecin
Mesentea. Această zonă ce ocupă cca ¼ din suprafaţa teritoriului a fost în vechime
ocupată de o întinsă pădure şi o zonă utilizată ca păşunat natural pentru vitele
satului.
b. Interfluviul - Valea Gălzii – valea Stemţului/Râmeţului/ situat în partea de
nord-est a hotarului este o prelungire a intrefluviului major între cele două bazine
hidrografice ce vine din vest din Munţii Trascăului. În hotarul satului el este marcat
în vest prin Glimeea Benicului care atinge înălţimea maximă de 461m, scăzând
treptat spre est până la cota de 347 în graniţa cu Mesentea, pe culmea dealului
Dăneaţa. Este ocupat pe o mică suprafaţă imediat sub Glimeea Benicului de o zonă
de tufărişuri, restul fiind utilizat ca teren arabil şi fâneţe naturale şi chiar pentru
pomicultură.
c. Interfluviul minor/secundar/ între Valea Gălzii şi Valea Cetii este situat în
partea de nord a hotarului, este constituit din prelungirea spre est a Dealului Gălzii
657m care scade în înălţime treptat până la 350 m în partea de est a Dealului Bodor
care se ridică deasupra văii Cetii înainte de intrarea în vatra satului Benic. Este
ocupat cu fâneţe naturale şi terenuri arabile.
d. Platforma structurală a Podului Mesentei situată în partea de nord a
Dealului Măgura se află la o înălţime de cca 350m, coboară lin spre est în hotarul
satului şi spre nord către lunca văii Gălzii. Este în întregime utilizată ca teren
agricol.
e.Versanţii.
Terenurile aflate pe versanţii celor două intrefluvii majore şi în partea de sud a
interfluviului minor sunt utilizate în mod diferit în funcţie de pantă, gradul de
stabilitate, substratul geologic şi de intensitate proceselor de versant. Pentru
versanţii cu pante mai mari cuprinse între 10-150 în afară de platforma structurală
mai sus amintită întâlnim şi glacisurile aflate la baza versanţilor care sunt de regulă
cultivate cu cereale sau viţa de vie, lucrările efectuate pe curbele de nivel oferind
cea mai sigură modaliate de utilizare a lor.
În hotarul satului, fenomenul de cuestă apare pe versantul de sud al Dealului
Furcilor şi al Bodorului de sus, pentru utilizarea terenurilor încă din vechime s-au
făcut lucrări de terasare în vederea valorificării lor pentru cultura vieţei de vie.
Pe versantul de sud al Dăneţei în apropierea graniţei cu Mesentea în perioada
1965-1975 s-au executat lucrări de terasare de mare amploare în vederea
modernizării culturii viţei de vie lcurări care au contribuit în mod esenţial

73
înlăturarea fenomenelor negative care degradau solul şi prin aplicarea lucrărilor
mecanizate au contribuit la sporirea productivităţii la hectar.
Versantul de nord al Dl.Măgura şi în parte al Dl.Doabra împărţit în mod natural
în trei trupuri mari de către cele trei pâraie afluente ale văii Gălzii/Pârâul Pomilor,
al Băbuţiului şi Horaiţei/Unguroaicei/ a fost utilizat în vechime astfel: partea
superioară ca fâneţe/ râturi/naturale, partea medie şi inferioară ca terenuri arabile şi
pentru viticultură-pomicultură. În perioada cooperatistă prin înfiinţarea Asociaţiei
Pomicole Intercooperatiste acestui versant i s-a dat ca utilizare în proporţie de peste
90% pomicultură. În terenurile situate la baza versanţilor din Şesul Benicului/ de
sus şi de jos/ şi după Şcoală au fost amplasate culturile cerealiere.
Versanţii cu expoziţie sudică al Glimeii Benicului a fost ocupat de vestitele
“Vii ale oraşului” aflate în producţie până după 1945, la fel versantul de sud al
dealului Dăneaţa a fost ocupat de cultura de viţă de vie – amplasată pe terase cu
spalieri a supravieţuit ca şi teren productiv până în 1989 –După care întreaga
suprafaţă în care se investiseră sume mari de bani a fost lăsată în paragină iar
amenajările/spalierii de beton/ au fost însuşiţi de diverşi “întreprinzători”.
f. Lunca văii Gălzii – datorită particularităţilor morfo-hidrografice şi a
frecvenţei destul de mari a inundaţiilor este utilizată în majoritate ca suprafaţă de
cultură a plantelor/ cerealelor/şi în mică măsură ca fâneaţă naturală. În luncă sunt
situate terenurile agricole din Maglon, Viaglab, Delniţele şi Fântâna Satului, vatra
satului este amplasată şi ea în proporţie de peste 80% aici în luncă, pe ambele
maluri ale râului.
Cunoaşterea condiţiilor pedo-climatice ale terenurilor agricole ce aparţin
localităţii poate asigura amplasarea optimă a culturilor pentru plantele mai
pretenţioase la regimul termic pe versanţii însoriţi, pentru restul suprafeţelor situate
pe versanţii cu expoziţii mai puţin favorabile revenind acelor culturi care se
mulţumesc cu temperaturi mai mici şi cu un spor mai mare de umiditate.
Din suprafaţa totală pe care o deţine localitatea de 727,92 ha suprafaţa agricolă:
- fondul funciar ocupă 638,92 ha ceea ce reprezintă 87%
- spaţii verzi, ape 2,80 ha
- căi de circulaţie 3,50 ha
- zona industrial-agricolă 2,60 ha care reprezintă 2%
- zona de locuit, dotări 78,90 ha
- gospodărie comunală 1,20 ha care reprezintă 11%
Aşa cum reiese din datele prezentate mai sus fondul funciar al localităţii deţine
87% din totalul suprafeţei deţinute, urmează terenul deţinut în intravilan ce deţine
11% din suprafaţa şi cele deţinute de ape, spaţii verzi, căi de comunicaţie şi zona
industrial agricolă care însumează doar 2% din total suprafaţă-ponderea mare a
fondului funciar explică caracterul predominant agricol al economiei satului.
La rândul său fondul funciar repartizat pe categorii de folosinţă aşa cum reiese
din evidenţele Consiliului popular comunal Galda de jos se prezintă aşa:
- teren arabil 383,98 ha reprezentând 60%

74
 - păşuni naturale 81,63 ha 13%
- fâneţe naturale 5,69 ha 0,92%
- vii şi pepinieră 26,70 ha 4,02%
- livezi 140,92 ha 22,06%
Total 638,92 100%

Imediat după Revoluţie a luat fiinţă în sat o asociaţie familială cu statut juridic
care a însumat câteva zeci de hectare de teren arabil, din motive obiective în
toamna anului 1999 acesta s-a auto-dizolvat.
Din situaţia de mai sus reiese clar că ponderea cea mai mare din totalul
suprafeţei funciare o deţine terenul arabil ce reprezintă 60%, urmată de livezi cu
140,92 ha reprezentând peste 20% în vara anului 1999 prin desfiinţarea fostei
Asociaţii Pomicole pământurile au revenit foştilor proprietari care intenţionează să
le redea vechile utilizări avute înainte de 1949, viile care deţin peste 4% sunt slab
productive necesitând multe investiţii pentru a le aduce la randamentul avut odată,
fâneţele naturale/râturile/ ce ocupă o suprafaţă de abia 5,69 ha reprezintă doar 0,92
din suprafaţă- în viitor suprafaţa lor se va mări prin desfiinţarea parcelelor de
livadă care revin foştilor proprietari, dând posibilitatea gospodarilor satului să-şi
asigure în mai bună măsură furajele necesare pentru animale.
Cultura plantelor
a. Cultura cerealelor reprezintă ponderea cea mai mare în cadrul plantelor de
cultură, să asigure nevoile alimentare ale locuitorilor şi importante cantităţi de
produse necesare creşterii animalelor şi disponibilităţilor pentru valorificarea pe
piaţa liberă.
Grâul şi porumbul sunt cereale cu cea mai mare pondere în producţia de
cereale, suprafeţele cultivate însumând peste 240 ha ceea ce reprezintă 62% din
totalul suprafeţei arabile, mai sunt cultivate pe suprafeţe mici: secara, orzul, ovăzul
care sunt folosite mai mult pentru furajarea animalelor.
b. Cultura plantelor industriale deţine un loc secundar în agricultura satului,
în ultimii ani suprafeţele cultivate au crescut datorită avantajelor pe care statul le-a
oferit producătorilor.
Sfecla de zahăr este o plantă tehnică deosebit de valoroasă prin conţinutul bogat
în zahăr al rădăcinii sale, după recoltare coletele de frunze constituie un valoros
furaj pentru animale pentru perioada de iarnă dacă sunt însilozate. Producţiile la
hectar la sfecla de zahăr au depăşit în anii buni peste 20.000 kg/ha.
Modul de folosinţă al terenurilor arabile, pe culturi în anul 1999 precum şi
producţiile obţinute la hectar aşa cum reiese din informaţiile primite de la Consiliul
popular Galda de jos sunt următoarele:

Producţia Producţie
Suprafaţa Ponderea din
Grupa de cultură obţinută totală
ha arabil %
kg/ha Tone
75
Grâu-secară 140 26%
Orz, orzoaică
Ovăz
Porumb boabe 100 27,5%
Sfecla de zahăr
Cartofi de toamnă
Legume
Sfecla furajeră
Plante de nutreţ
Lucernă
Trifoi
Total 384 100

O deosebită importanţă în agricultura satului până în 1990 l-a jucat Asociaţia

Pomicolă Intercooperatistă care pe cei 141 ha au avut pe rod următoarele specii de
pomi fructiferi:
- pruni 33.140 buc. Cu o producţie de 55 to.
- meri 80.240 buc. Cu o producţie de 27 to.
- peri 2.510 buc. Cu o producţie de 4 to.
- alţi pomi 2.800 buc._____________________
Total 118.690 buc. Cu o producţie de 86 to.
Producţiile menţionate mai sus sunt medii, în anii buni ele au depăşit aceste
cifre aducând Asociaţie beneficii importante.
Din păcate după 1990 încercarea de a privatiza fostul AEI a dat faliment,
Benga-fruct fiind un epigon care n-a trăit decât 3 ani după care a decedat definitiv,
în 1999 producţia de fructe în fosta livadă a fost nesemnificativă, chiar şi fructele
care au rodit au fost “recoltate” mai mult de “binefăcători”.
Tot în hotarul satului a existat în perioada colectivizării o importantă livadă de
pomi fructiferi aparţinând IAS CRICAU-cca 40 ha amplasate pe versanţii
Dl.Bodor/de sus şi de jos/ şi în terenul situat în jurul “Casei de la Curte” aparţinând
până la 1949 fostei Episcopii Romano-catolice de Alba Iulia. Livada IAS a luat
fiinţă prin desfiinţarea viilor Episcopiei sau ale cetăţenilor din sat care deţineau
teren în această parte a hotarului precum şi a viilor aparţinând familiei Reimbold.
Terenul în suprafaţă de peste 11 ha. a fost plantat cu pruni şi caişi din cele mai
valoroase soiuri obţinându-se rezultate foarte bune. Pentru evitarea degradării
terenului aflat pe pantele Dealului Bodor şi Dealului Furcilor s-au efectuat lucrări
de terasare şi consolidare a versanţilor fapt ce a permis efectuarea în bune condiţii
a lucrărilor de specialitate mecanizat. Livada a avut rezultate bune până la 1989
după care treptat producţiile au scăzut simţitor din cauza încetării lucrărilor
specifice, în anul 1989 terenul a fost retrocedat foştilor proprietari.
Preocupaţi de obţinerea unor venituri suplimentare şi pentru asigurarea
necesarului pentru gospodăriile proprii , sătenii din Benic au fost din vechime şi
76
preicepuţi pomicultori. Până la 1949 au deţinut importante suprafeţe de livezi în
hotarul satului: familia Reimbold, Drăgan Aurel, Lupşan Cătălina, Cristea Ovid,
Cristea Mariţi, Chioreanu Ioan, Creţu Ioan, Niculaş Amos, Frâncu Vasile, Bătăcui
Emil, Chiorean Petru şi Chiorean Salvina. Cele mai multe livezi au fost amplasate
pe versantul de nord al Dealului Măgura şi Dealului Doabra- ele au fost desfiinţate
odată cu constituirea CAP-ului. Cele mai mari suprafeţe de livadă au fost deţinute
de cetăţenii: Udrea în DL.Dăneţii/ în groapa din fundul Dăneţii – cunoscută şi sub
toponimul de Grădina Bandoliei/şi Dl.Bulbucan Simion care deţinea în “Cristoeşti”
peste 2,5 ha de livadă plantată cu meri, cireşi şi pruni – şi o suprafaţă de vie
plantată cu soiuri nobile. după înfiinţarea CAP toate aceste suprafeţe plantate cu
pomi fructiferi au primit altă destinaţie – unele au fost incluse în perimetrul AEI
Pomicolă după ce în prealabil toţi pomii au fost scoşi şi înlocuiţi cu soiuri mai
valoroase. Au rămas ca amintire a vechilor livezi doar terenurile aflate pe Pârâul
Pomilor – aparţinând lui Cristea Ovid şi ale cetăţenei Cristea Maritii – sora
comandorului Bătăcui Cornel cunoscută în sat ca “a lui Pilotu”.
În vara anului 1999 terenurile aparţinând fostului AEI Pomicola Benic au fost
retrocedate foştilor proprietari sau urmaşilor lor care pentru a-şi putea valorifica
fostele proprietăţi sunt nevoiţi să cheltuiască sume mari pentru a degaja terenul de
pomii fructiferi care sunt compromişi, singura lor utilizare fiind ca lemne de foc.
Până în 1949 Benicul a fost recunoscut ca făcând parte dintre localităţile
judeţului Alba vestite pentru calitatea vinurilor sale, de altfel la 1910 satul apărea
pe harta judeţului sub toponimul de Boros Benedek /Benicul Vinos/ alături de
Bucerdea Vinoasă recunoscută şi ea ca producătoare de elită a vinurilor.
Cele mai mari suprafeţe cultivate cu viţă de vie le-au deţinut înainte de 1949,
familia Reimbold, Episcopia Romano-catolică de Alba Iulia /Viile Aloidale/ şi de
mai mulţi locuitori ai satului ce deţineau suprafeţe mai modeste.
Viile vechi au fost amplasate sub Glimeea Benicului unde erau cunoscute ca
“Viile oraşului”, pe pantele cu expoziţie sudică şi sud-estică ale Dealului Bodor de
sus şi de jos. Viile de jos aflate pe versantul de est al Dăneţei avea o suprafaţă de
peste 70 jugare de vie de cea mai bună calitate.
După cooperativizare o parte din vii au contiuat să producă după ce aici s-au
efectuat lucrări de modernizare /terasare/ altele au fost desfiinţate-primind alte
culturi /cereale sau pomicultură/ aşa cum a fost cazul viilor oraşului de sub
Glimeea Benicului, sau celor din Bodor sau din Şes.
Viile de Jos în suprafaţă de peste 17 ha – terasate în parte de către CAP,
modernizare şi puse pe spalieri au produs până în 1989.
După Revoluţie terenul a fost retrocedat în parte foştilor proprietari: Igna
Ciprian, Frâncu Iosif, Preja Dominic, Nistor Livia, Bulbucan Simion, Duca
Victoria, Preja Octavian /Vuvu/, Niculas Ioan /Hanzi/ Niculas Liviu, Chiorean
Salvina, Cristea Ionel, Barna Petru, Ciotea Ioan. Terenul aparţinând fostei familii
Reimbold /domnişoarei Kloty/ în suprafaţă de peste 3 ha. nu a fost revendicat.

77
 Terenul din Bodorul de sus ocupat până în 1949 cu viţă de vie – în majoritate a
aparţinut familiei Reimold şi era cultivat cu soiuri nobile, au mai deţinut vii aici:
Man Valentin, Morar Emil Puia/ Drăgan Gravrilă, Spătăcean Ioan, Roşu Ştefan,
Hegheş Petru, Rusan Nicolae, Pavel Gheroghe, Galdean Cornel, Frâncu Nichita,
Cristea Ioan, Niculas Amos, Francu Iosif /a lui Besel/. În 1999 o comisie din partea
Direcţiei Agricole a retrocedat terenurile din Bodor foştilor proprietari. Menţionăm
că fostele vii din Bodor au aparţinut până în 1999 IAS Cricău, care a avut aici
plantaţia de pomi fructiferi.
Terenul din Coasta Furcilor care a fost de-asemenea ocupat cu viţă de vie în
vechime, lucrările de terasare efectuate încă din vechime au permis plantarea aici a
soiurilor nobile în special a “Busuioacei” renumită pentru aroma şi gustul sau
deosebit, favorizate de expoziţia versanţilor spre sud, de calitatea solului şi de
migala cu care proprietarii îşi lucrau viile.
Preluat de IAS Cricău terenul a fost plantat cu pomi fructiferi – după 1989
plantaţia lăsată în părăsire a devenit teren neproductiv – fiind utilizată doar ca o
păşune de slabă calitate.
În prezent satul mai deţine doar 26 ha de vie – foarte puţin în comparaţie cu
suprafeţele deţinute în trecut, ce treceau de 50 ha, producţiile actuale fiind mult
mai mici din cauza neglijării acestei culturi în perioada de după 1989 până la
preluarea terenurilor de către foştii proprietari şi din cauza posibilităţilor mai
modeste ale acestora de a aplica tehnologii avansate.
Din datele obţinute de la Consiliul popular Galda de jos în anul 1989 producţia
medie de struguri la hectar nu a depăşit 5000 kg.
Cu vechi tradiţii în preocupările locuitorilor satului este şi creşterea animalelor
cu toate că suprafeţele de fâneţe naturale şi păşuni din hotarul satului nu sunt foarte
mari. Din lucrarea “Viaţa agrară şi economia a Românilor din Ardeal şi Ungaria
vol.I/1508-1820/-apărută în 1921, Ştefan Meteş-membru al Academiei Române
menţiona: fâneţe/râturi/sunt puţine dar bune şi acelea din pământul cel de grâu şi
lăsate … este o părticică ce se poate cosi şi de două ori,se face fân bun pentru
îngrăşat marha /vite/, numai acea scădere avem cum că sunt foarte puţine. Păşune
nu prea avem, cum că ciurda nu putem ţine, mai cu samă în hotarul vecinilor ne
hrănim mărhuţele /vitele/, nu-i de poveste ca păşune care nu are putere să-şi
cumpere îşi pasc mărhuţele cum pot…. pe furiş”.
Cu toate aceste greutăţi locuitorii ţineau vite ca să-şi poată lucra pământul şi să-
şi satisfacă nevoile din gospodărie, în lucrarea mai sus menţionată se arată ca satul
era obligat să dea Episcopiei dijma urbariască ce constă pe lângă produsele
vegetale şi miei, stupi cu albine, porci, cei care nu aveau plăteau echivalentul unui
miel sau porc cu un creiţar. Cei care ţin de partea Fiscului crăiesc trebuiau să dea
pentru 1 miel sau un porc 3 creiţari iar pentru un stup 4 creiţari. Aflăm de-
asemenea ca la 1820 “oraşul Benic” era obligat să slujească Episcopiei de Alba
după cum urmează:

78
 - “să achite restanţele de anul trecut, când Excelenţa Sa se află la Galda /de jos/
să aducă lemne de cuhnie /bucătărie/, să aducă lemne pentru clădiri şi pentru
garduri la vii, să aducă lemnele trebuincioase pentru repararea celor mori
“domneşti”, să aducă de la Curtea din Galda la Magazinul de la Alba Iulia 25 de
stânjeni de lemne.
“Fiecare gazdă este datoare să dea 3 găini sau 12 ouă pentru fiecare găină
datorată, să care 10 care de gunoi în viile aloidale, să ducă parii necesari pentru
viile Episcopiei, să dea ajutor pentru aducerea mustului când se culeg viile, să
secere 10 clăi de grâu.
Gazdele cu 4 vite de jug sunt obligate: să facă 2 zile la aratul de primăvară, 2
zile la ogorat, 2 zile la semănat, 2 zile la cărat fânul, 2 zile la căratul grâului, să
cosească iarba în hotarul Gălzii aparţinând Domeniului s-o adune şi s-o aducă la
“Curte” , să dea 2 care pentru cărăuşie la Cluj, dacă se fierbe rachiu la Galda de sus
să aducă lemnele necesare pentru fiert.
Acestor obligaţii prevăzute pentru ţăranii iobagi de pe Domeniul Episcopiei li
se adăugau la 1820 obligaţiile stabilite pentru “oraşul Benic”:
“Oraşul slujeşte pe an: 832 zile cu 4 boi, 780 zile cu 2 boi, 3776 zile cu palma,
să dea 128 găini/cei care nu au găini să dea în schimbul unei găini 12 ouă/ şi 250
de ouă. Doi oameni cu taxa plătesc împreună 11 florini.
În contractul semnat de reprezentanţii ţăranilor iobagi se arată ca în Dijma
urbanistică erau incluse şi produsele vegetale: “din grâu, din cucuruz, din secară,
din tot felul de bucate cu paie, din vin, din cânepă din mazăre/fasole.
Contractul cu Episcopia de la Alba Iulia era “semnat” la 16 iulie 1819 din
partea ţăranilor iobagi de pe Domeniu de către: Vasile Cristea, Nicolae Franc şi
judele satului.
Contractul din 1820- devenit “urbariu” era semnat la 11 iulie de un grup mai
numeros de ţărani iobagi: Balas Iuon, Metes Maftei, Dregan Niculai, Bucu Vasile,
Bokos Iosef, Păcurar Filip, Franc Toader, Franc Iuon, Bandolea Iuon, Banyai
Ferentz, Orgyan Iuon – români şi maghiari, în fruntea listei aflându-se Hunyadi
Iosef – falusi biro /perceptorul/ -toţi “semnând” în dreptul numelui cu o cruce peste
care se aplica amprenta degetului mare.
Condiţiile împovărătoare la care erau supuşi atât ţăranii iobagi români cât şi cei
maghiari au făcut ca locuitorii satului să fie alături de marile mişcări sociale din
trecut. Pentru cutezanţa lor de a se ridica împotriva stăpânirii mulţi dintre ei au
plătit cu viaţa sfârşind în “Coasta Furcilor”.
În perioada 1949-1989 – creşterea animalelor în CAP Benic a fost una din
sursele de beneficii importante: s-au construit grajduri, magazii, fânare, instalaţie
modernă de alimentare cu apă a animalelor în grajduri, lăptărie.
Sectorul zootehnic al CAP cuprindea în 1989 un număr de vaci cu lapte,
tineret bovin, porcine, din care scroafe de prăsilă, oi.

79
 Din sectorul zootehnic se livra la fondul de stat în 1989 următoarele
produse din zootehnie: hl lapte vacă, hl. lapte oaie, to.carne de vită, to.carne de
porcine, to.carne de oaie, kg.lână.
În 1989 în gospodăriile locuitorilor din Benic existau următoarele efective
de animale comparativ cu cele existente la nivelul comunei:

Efective
Nr.crt. Specificare Cantitate pe comună în sat
Bovine
1. Din care:vaci Cap. 1.509 247
juninci
Porcine total Cap. 19.784 3.030
2. Din care scroafe Cap. 2.032 311
Ovine total: Cap. 3.611 500
3. Oi şi mioare Cap. 3.050 422
4. Caprine Cap. 320 49
5. Cabaline Cap. 181 12
6. Albine familii 100 80
7. Iepuri de casă Cap. 200 35
Păsări Cap. 31.000 4.800
8. Din care ouătoare Cap. 17.000 2.370

Locuitorii – crescători de animale livrau la fondul de stat în 1991 următoarele

produse animaliere:

Specificare
Producţia animală Cantitate La nivelul comunei Satul Benic
Carne total/viu/ To. 1.236 189
Lapte vacă Hl. 25.430 3.875
Lapte oaie, capre Hl. 20.430 2.827
Lână Kg. 9.860 1.364
Miere extrasă Kg. 3.000 2.400
Ouă păsări Mii buc. 2.210 308

Din statisticile prezentate mai sus reiese ca cetăţenii satului s-au orientat spre
creşterea unei game largi de specii animale: bovine,ovine, caprine, cabaline, iepuri
de casă şi albine.
Produsele obţinute din creşterea animalelor: laptele, carnea, lânA, ouăle, mierea
sunt valorificare în bună parte în gospodăriile proprii, surplusul fiind valorificat pe
piaţa municipiului Alba aducând gospodarilor importante beneficii.

80
 În perioada caldă a anului vitele satului sunt scoase zilnic la păşune de către un
angajat - păstor care are încheiat cu obştea satului un contract în care sunt
menţionate drepturile şi obligaţiile sale pentru perioada mai - noiembrie.
Oile gospodarilor din sat sunt împărţite în două asociaţii de crescători pe
“Stâni” şi ele sunt păzite de ciobanii care încheie anual un contract pentru o
perioadă bine determinată, ciobanii primesc ca simbrie bani, mâncare, ţigări şi
îmbrăcăminte.
Păşunile cele mai valoroase ale satului sunt împărţite în funcţie de speciile de
animale preponderente: păşunatul de sub Dealul Măgura este rezervat oilor cel din
Dealul Dăneaţa /Gaori/ este destinat vitelor mari-bovinelor. Suprafaţa cea mai
mare de păşune se află pe versantul de nord al Dealul Măgura şi Doabra ea
acoperind cca 50 ha restul de peste 30 ha sunt situate în Dealul Dăneaţa /Gaori/.
Pentru asigurarea furajelor necesare iernarii animalelor, crescătorii de
animale îşi gospodăresc fiecare suprafeţele proprii de fâneţe pe care le deţin, o
mare parte din furaje se obţin şi din grădinile gospodăriilor sau din livezile pe
care unii le au în intravilan. În anii obişnuiţi se obţin două recolte de furaje,
prima de fân în luna iunie, a doua de otavă la sfârşitul verii. În anii foarte buni,
cu toamne lungi şi umiditate suficientă se poate obţine şi cea de a doua otavă.
Aşa cum am arătat mai sus suprafaţa de fâneţe naturale pe care o deţine satul
este destul de mică, doar 5,69 ha, fiecare gospodar crescător de animale
valorificând la maximum posibilităţile pe care le are, în ultima vreme multe
terenuri arabile în special din Dealul Dăneţii afectate de umiditate excesivă au
fost utilizate pentru obţinerea de furaje, se cultivă de-asemenea mari suprafeţe
cu trifoi, sfecla furajeră, orz, orzoaică care asigură animalelor o hrană mai
consistentă pentru perioada de iarnă.
Pentru crescătorii de animale din localitate în ultima perioadă au apărut o
serie de greutăţi în valorificare producţiilor animaliere: societatea comercială
care achiziţionează laptele de vacă şi oaie achita cu mare întârziere
contravaloarea laptelui achiziţionat fapt care determina pe mulţi producători
să-şi valorifice fie pe piaţa liberă fie să-l transforme în telemea sau brânză, lâna
obţinută prin tunderea oilor nu mai are căutare pe piaţa internă datorită
impasului în care se află cele mai multe din intreprinderile textile din ţară.
O situaţie asemănătoare se întâlneşte şi în cazul valorificării pielor de animale
la care preţul de achiziţionare este destul de mic în comparaţie cu valoarea
produsului.
Pentru buna desfăşurare a activităţii de creştere a animalelor se impune de-
asemenea de urgenţă ca Consiliul popular comunal să ia măsurile cuvenite pentru
amenajarea corespunzătoare a unui puţ sec – în care să fie incinerate animalele
moarte din cauza unor boli infecţioase pentru a se evita declanşarea unor epizotii
care ar duce pagube foarte mari economiei comunei. Satul a deţinut până în urma
cu câteva decenii acel “cimitir al animalelor” situat în apropierea “Fântânii
satului”care şi-a meritat investiţia. Cunoscut fiind faptul că la ora actuală situaţia

81
specialiştilor care lucrează în zootehnia judeţului este departe de a fi bună, în
perspectiva ivirii unei epizotii pierderile ar fi ireparabile.
Utilizarea terenurilor
Terenurile agricole deţinute de satul Benic în comparaţie cu al altor sate din
judeţul Alba situate în zona de podiş sau al Culoarului depresionar al
Mureşului/Alba Iulia-Turda/sunt mai reduse, ele se situează şi sub media pe ţară.
Cea mai mare parte a acestor terenuri sunt amplasate pe versanţii celor două
cumpene de ape ce străjuiesc hotarul satului – doar o mică parte din ele fiind
situate în zona de luncă a văii Gălzii – în total suprafaţa arabilă a satului este de
383,94 ha care reprezintă (60% din totatul suprafeţei).
În cea mai mare parte terenurile arabile sunt cultivate cu cereale în cadrul
cărora grâul şi porumbul deţin ponderea cea mai mare, urmate de alte păioase,
plante industriale, plante furajere etc.
Păşunile şi fâneţele naturale a căror suprafaţă însumată depăşeşte 87 ha şi
reprezintă cca 12% din totalul suprafeţei hotarului şi 14% din arabil, ele deţin locul
al treilea ca suprafaţă ocupată după terenul arabil şi livezi, importanţa lor
deosebită decurgând din faptul că asigură hrana şi furajele necesare creşterii
animalelor.
Suprafaţa ocupată cu livezi – însumând peste 140,92 ha între care Asociaţia
Economică Intercooperatistă Pomicolă a deţinut supremaţia – este într-o rapidă
stare de desfiinţare prin retrocedarea terenurilor foştilor proprietari, care
intenţionează să dea altă destinaţie terenului.
Viile care în trecut au făcut satul vestit între podgoriile judeţului, cu cele 26,70
ha deţinute în prezent nu sunt decât un modest epigon al trecutului - cei care din
dragoste pentru tradiţia strămoşilor se străduiesc să-şi întreţină viile o fac cu preţul
unor mari eforturi.
CONCLUZII:
Analizând modul de utilizare al terenurilor aparţinând satului, în funcţie de
relieful pe care sunt amplasate se pot trage unele concluzii privind utilizarea şi
gospodărirea în viitor a pământului – veritabil tezaur natural.
Studiile de viitor care vor viza utilizarea superioară a terenurilor trebuie să ţină
cont de faptul că relieful şi stratul de sol care asigură într-un mod fericit baza
dezvoltării covorului vegetal constituie o bogăţie naturală de mare preţ care trebuie
protejată, de modul în care solul va fi exploatat la parametrii superiori depinde
gradul de prosperitate al generaţiilor viitoare.
Utilizarea în totalitate a terenurilor, valorificarea lor superioară, creşterea
capacităţii de producţie a solului trebuiesc abordate printr-o cunoaştere ştiinţifică a
condiţiilor de relief, climă şi ale substratului geologic.
Pentru activitatea de viitor se impune: folosirea cât mai eficientă a întregii
suprafeţe a hotarului, amenajării complexe a versanţilor şi luncilor reţelei
hidrografice, efectuarea tuturor lucrărilor agricole în conformitate cu tehnologiile
avansate agrotehnice, păstrării întregii suprafeţe arabile în cele mai bune condiţii.

82
 2. FUNCŢIA COMERCIALĂ

Încǎ din vechime locuitorii satului şi-au valorificat produsele vegetale şi

animale obţinute în gospodǎriile personale prin vânzare pe pieţele oraşului Alba
Iulia sau cu ocazia târgurilor tradiţionale ce aveau loc în diferite localitǎţi ale
judeţului la date bine stabilite.
În 1820 când satul era avansat la rangul de “oraş” în cadrul cercului Ighiu din
Comitatul Albei de Jos – avea privilegiul de a ţine târg sǎptǎmânal în ziua de luni
– târg la care participau sǎteni din satele învecinate şi comercianţi din Alba, Teiuş
sau Aiud. Târgul de lunea s-a ţinut o bunǎ perioadǎ de timp diferenţiat: în Maglon
se videau vite mari, pe locul unde se aflǎ în prezent şcoala generalǎ era târgul de
porci şi oi, în apropierea podului mare de peste valea Gălzii pe ambele pǎrţi se
ţinea târgul de cereale şi alte produse agro-alimentare şi îşi vindeau marfa
comercianţii veniţi din alte pǎrţi ale judeţului – la tarabe.
Cu trecerea timpului cele trei sectoare s-au unit într-o singurǎ piaţǎ, cea din
vecinǎtatea podului – funcţionând pânǎ în anul 1957, când s-a desfiinţat. În
lucrarea “Viaţa economicǎ şi agrarǎ a Românilor din Ardeal şi Ungaria” vol. 1 –
1508-1820, scrisǎ de Ştefan Meteş la 1921 se menţionau urmǎtoarele pentru anul
1820: “Loc de târg aveam şi aici pe loc, încǎ darǎ şi jur împrejur atâtea târguri
avem de în toate zilele putem merge la târg şi mǎcar cu caru`mǎcar cu talpa tot pe
cale bunǎ”. Sunt menţionate târgurile la care puteau merge luni în Benic, marţi şi
sâmbǎta la Bălgrad /Alba Iulia/, miercuri la Teiuş, joi la Aiud şi vineri la Ighiu.
Pentru vânzarea produselor “industriale” în sat au existat pânǎ la 1951 o serie
de prǎvǎlioare care vindeau o gamǎ foarte variatǎ de produse, astfel de bolde au
avut: Crişan Ioan /Becheru/ şi Selesz Atilla pe uliţa din sus pe vale, Drǎgan Ioan –
pe uliţa vântului, Francu Nicolae /Beşel/ şi Frâncu Simion /Dobaşu/ şi bolda lui
Pascu Petru.
Vânzarea bǎuturilor şi produselor din tutun se fǎcea în fǎgǎdaiele /cârciumile/
satului, care desfǎceau şi alte produse:
- La Crişan Ioan /Becheru/ - una din cele mai frecventate pentru cǎ avea şi
“cuglaraie” /popicǎrie/.
- La Drǎgan Ioan /Cula/ - pe uliţa vântului.
- La Frâncu Simion /Dobaşu/.
De un real folos în viaţa satului au fost numerosele ateliere meşteşugǎreşti care
au funcţionat în prima jumǎtate a secolului XX, rǎspunzând solicitǎrilor prin
prestaţii de bunǎ calitate.
Cismǎria lui Baciu Candil Pascu – tatǎl sculptorului Nicolae Pascu Goia – era
pe vale în jos, pe uliţa Meteşeasca, fǎcea mai mult lucrǎri de reparaţie la
încǎlţǎminte.
Cojocarii care au avut ateliere în sat au fost Seresz Layos – meşter ungur,
strǎbunicul profesoarei Oţoi Veturia – fǎcea cojoace, pieptare, cǎciuli.
83
 - Fuga Silvestru – avea atelierul tot pe uliţa de la pod în sus pe vale, lucra cu
ucenici – avea autorizaţie. Confecţiona: pieptare, cojoace, cǎciuli din piele de oaie
cu materialul clientului, sau cu material propriu. Avea clienţi în sat sau în satele de
la munte, mergea cu marfa şi la târg la Alba, Aiud, Teiuş.
- Popa Gheorghe – cumnatul lui Fuga Silvestru avea atelierul tot pe uliţa din sus pe
vale la nr. 185, lucra cojoace, pieptare şi cǎciuli pentru sǎteni, dar mergea şi la târguri
împreunǎ cu cumnatul sǎu Fuga.
Croitorii pentru bǎrbaţi: la Ferentz Tzely – cosea costume laibere din pănurǎ cu
materialul clientului. Avea atelierul pe uliţa de la pod în sus pe vale în casa unde
locuieşte azi familia Pogoroşteanu, la nr, 181.
- La Popovici Aurel – fost ucenic al baciului Ferencz devenit apoi ginerele sǎu
au lucrat croitorie împreună, haine pentru bǎrbaţi.
- La Igna Ciprian – pe uliţa Meteşeasca – cosea mai mult haine pentru oamenii
din sat, a fost şi el ucenicul baciului Popovici.
- Man Ioan – a avut croitorie pentru bǎrbaţi pe uliţa Bisericii.
Croitorii pentru femei: pe uliţa Bisericii a avut multǎ vreme atelier Niculae
Sofia – care cosea ii, fuste, rochii – meştera bǎtrânǎ mai trǎieşte şi azi.
Atelierul de la Cioara Ana lucra pentru femei haine pentru costume populare,
dar şi de lucru /de toate zilele/, precum şi haine de copii. Avea atelierul la nr. 185
din jos de nana Toriţa lui Duca.
- La Popa Cornelia – fiica nanei Ana Cioara – şi soţia cojocarului Popa
Gheorghe avea atelierul acasǎ la nr. 185. Cosea haine de lucru pentru femei.
- La Fuga Mariţi – pe uliţa din sus pe vale la nr. 186 – croitorie de femei şi
copii, nu cosea piese pentru costume populare. Era fiica nanei Ana Cioara şi soţia
cojocarului Fuga Silvestru.
- La Igna Dorina – atelier de croitorie pe uliţa Meteseasa – lângǎ podul de peste
valea Cetii, lucreazǎ fuste, costume de damǎ, rochii pentru doamnele şi
domnişoarele satului. Are o clientelǎ numeroasǎ şi din alte sate.
Vestit pentru vinurile sale care i-au asigurat un loc fruntaş între podgoriile
judeţului Alba, satul a beneficiat de serviciile a doi meşteri dogari, care au asigurat
producǎtorilor toatǎ gama de produse necesare vinificaţiei: buti, butoaie, cǎzi,
precum şi alte recipiente din lemn necesare în gospodǎrie.
Meşterul Hegheş Ioan – îşi avea atelierul pe uliţa Meteşasca în jos, lucra cu
materialul clientului şi executa şi reparaţii de “specialitate”.
Meşterul Nistor Dumitru – îşi avea atelierul pe şosea, în capul satului cǎtre
Galda de sus, lângǎ casa învǎţǎtorului Spătăceanu Valer. De la baciul Dumitru a
învǎţat meseria de dogar şi fiul sǎu Liviu, fǎcea “buţi pentru curechi /varzǎ/ vojuri
pentru prune sau struguri cu capacitate de pânǎ la 100 de fieri, avea clienţi pe toatǎ
valea Gălzii.
Crescǎtorii de oi din sat au beneficiat de serviciile daracului de lânǎ,
proprietatea morarului Dancea Nicolae pânǎ în 1986, dupǎ moartea sa atelierul a
fost condus pânǎ în 1995 de fiica şi ginerele sǎu. Pentru calitatea serviciilor

84
prestate avea clienţi din Poiana, Intregalde, Cetea, Tecşeşti şi pânǎ la Dealul
Mocanului.
Dupǎ 1918 – odatǎ cu Unirea cu Ţara Româneascǎ, starea materialǎ a sǎtenilor
a devenit mai prosperǎ, foarte mulţi locuitori şi-au construit case noi renunţând la
vechile construcţii din lemn. Pentru ridicarea noilor construcţii se apela la serviciile
zidarilor din sat:
Cioarǎ Victor – meşter zidar priceput, avea clienţi din sat şi din satele
învecinate, a fost de douǎ ori în America, între cele douǎ rǎzboaie.
Preja Stefan, Frâncu Avram şi Bordeu Vasile – toţi meşteri din generaţia veche
au ridicat casele construite în sat în prima jumǎtate a secolului XX.
Satul a avut şi un meşter cioplitor în piatrǎ, baciul Testar Constantin – care îşi
avea atelierul în capul satului, cǎtre Maglon, el a cioplit crucile pentru cei
înmormântaţi în partea de sus a cimitirului – din piatra de Mǎgură.
Dupǎ moartea lui, înainte de 1940 – satul apeleazǎ la serviciile unui meseriaş
din Cetea sau din alte localitǎţi.
Pentru executarea lucrarilor de dulgherie se apela la serviciile meşterilor
Chiorean Ioan şi Popa Florian – ce locuiau pe uliţa Tiuşel sau ale meşterului Toma
Ioan – ce locuia pe uliţa Meteşeascǎ.
Lucrǎri de tâmplǎrie executau meşterii :
- Lal Aurel – avea atelierul pe drumul Cetii, dotat cu maşini specializate,
executa uşi, ferestre, dar şi mobilier mai puţin pretenţios pentru gospodǎrie. Avea
clienţi din Benic şi din satele vecine.
- Toma Ioan – care era şi dulgher, lucra cu maşinile cumpǎrate de la meşterul
Lal Aurel.
- Meteş Zaharia şi Drǎgan Ioan – aveau ateliere de tâmplǎrie.
- Preja Teofil – avea atelierul lângǎ podul mare din sat, lucra cu autorizaţie,
executa la comandǎ uşi, ferestre, scǎri, bǎnci, laviţe, teascuri /partea din lemn/
pentru struguri, a funcţionat pânǎ în 1985.
Ateliere mai noi de tâmplǎrie au în sat: Pavel Nicolae şi Relu a lui Veta de pe
uliţa Bisericii.
Transportul produselor agricole se realiza cu ajutorul cǎruţelor trase de boi sau
cai. Construcţia şi reparaţiile acestora erau fǎcute de meşterii rotari ai satului:
Nicoarǎ Trofin, Drǎgan Amos şi Niculas Amos. Febra transportului pe pneuri de
cauciuc a atins şi tradiţionalele cǎruţe, astǎzi foarte rar mai poate fi vǎzutǎ la lucru
o cǎruţǎ cu roţi de lemn ferecate în fier.
Lucrǎrile de fierǎrie necesare plugarilor satului erau fǎcute în atelierele
“cauacilor” /fierarilor/:
- La Laslo Amos – pe drumul Cetii – meşter priceput, tatǎl profesorului
universitar Lascu Nicolae.
- La Rusu Alexandru – atelier pe uliţa de la pod în sus pe vale ţinut de bunicul
d-nei profesoare Oţoi Veturia, era la stradǎ în faţa casei.

85
 - La Drǎgan Traian – pe uliţa vântului, peste drum de fǎgǎdǎul de la Drǎgan
Ioan, aici se puneau potcoave la cai, se strângeau roţile de car cu rafturi de fier, se
întindeau fiarele de plug. Crescut de mic în spiritul dragostei şi respectului pentru
muncǎ, fiul fierarului, Ioan Drǎgan va ajunge peste ani profesor universitar şi
decan al Facultǎţii de Mecanicǎ din Cluj-Napoca.
- La Oţoi Ioan şi Nichita – fierǎrie în capul uliţei Bodorului vecin cu casa
locuitorului Lal Aurel, meşterul fost CFR-ist în prezent pensionar executa lucrǎri
de fierǎrie.
Între 1952 şi 1989 activitatea de comerţ pe raza de activitate a satului a fost
asiguratǎ de Cooperativa de consum. Prin construirea Magazinului sǎtesc “Universal”
între 1966-1968 se deschide în centrul satului un magazin mixt alimentar şi produse
industriale, un bufet, un atelier de croitorie şi spaţii pentru Birourile Cooperaţiei de
consum.
Magazinul mixt deserveşte şi în prezent populaţia satului, croitoria şi Bufetul s-au
închis dupǎ 1989. Bufetul transformat în mini-bar dotat cu jocuri mecanice şi biliard –
punct de atracţie pentru tineretul din sat.
Dupǎ 1989, în sat au reapǎrut o serie de prǎvǎlioare particulare care concureazǎ
activitatea Magazinului “Universal”, unele desfac mǎrfuri alimentare şi produse
industriale, altele s-au profilat pe desfacerea produselor alcoolice, din tutun şi
jocuri mecanice.
“Barul” de la nr.110 în imediata apropiere a locuinţei d-nei profesoare Oţoi
Veturia, pe uliţa din sus a funcţionat doar câţiva ani, dupǎ care şi-a încetat
“activitatea”, spre satisfacţia vecinilor.
“Magazinul – bar” de la nr. 86 vis-à-vis de fostul sediu al CAP Benic a
funcţionat şi el câţiva ani, dupǎ care a fost închis definitiv.
“Barul – la Candale – deschis pe uliţa vǎntului în vecinǎtatea Cǎminului
cultural, a funcţionat pânǎ în 1999 – vindea ţigǎri, bǎuturi alcoolice şi rǎcoritoare,
cafea naturalǎ sau filtru, la cerere. A fost preferat de tineretul satului pentru cǎ avea
mese de biliard şi jocuri mecanice.
“Restaurantul – bar” – amenajat în fosta clǎdire a CAP Benic în construcţia
care a servit ca locuinţǎ muncitorilor din zootehnie, a funcţionat între 1989-1997 –
avea bar, jocuri mecanice şi salǎ de biliard. În faţǎ a fost amenajatǎ o “terasǎ” de
varǎ. Preţurile “amarnice” practicate de cǎtre patroni a fǎcut ca “afacerea” sǎ fie
lichidatǎ în 1997.
Magazinul deschis pe uliţa Bisericii de cǎtre Gughi Maria – desface mǎrfuri
alimentare, bǎuturi alcoolice şi produse din tutun – deserveşte aceastǎ parte a
satului şi în prezent.
Magazinul de pe şoseaua principalǎ – în vecinǎtatea Magazinului Universal din
centrul satului – aparţine patronului Cristea Vasile – desface produse alimentare,
textile, diverse produse electrice, materiale de construcţie are amenajat şi un sector
pentru îmbrăcăminte la “second hand”.

86
 Patronul “Vasile” un tip întreprinzǎtor, cu spirit comercial, prin preţurile pe
care le practicǎ a reuşit sǎ-şi asigure clientela necesarǎ pentru a concura cu succes
celelalte pravǎlioare ale satului. Situat în imediata apropiere a staţiei de autobuz “la
vad bun”, printr-o atentǎ tratare a clienţilor are toate şansele ca într-un viitor
apropiat sǎ monopolizeze majoritatea cumpǎrǎtorilor din sat.
Singurul “bar” care mai funcţioneazǎ în sat aparţine d-lui profesor Cristea
Voicu – situat pe Drumul Cetii, într-un spaţiu adecvat, cu o salǎ de biliard şi terasǎ
de varǎ, care atrage foarte mulţi tineri din sat dornici de distracţie şi de o muzicǎ
bunǎ. Spirit întreprinzǎtor, bun manager a reuşit în mod fericit sǎ gǎseascǎ o
aplicare practicǎ a cunoştinţelor matematice la conjunctura perioadei de tranziţie pe
care o parcurgem. Pentru cei interesaţi, vǎ informǎm cǎ d-l profesor este şi un
pasionat apicultor, care oferǎ miere şi alte produse apicole la preţuri avantajoase şi
de o bunǎ calitate.
În cadrul serviciilor “de prestǎri” pentru populaţia satului un loc important l-au
ţinut morile satului. Aşa cum arǎtam în Ghidul toponimie a satului – la 1820 satul
avea douǎ mori de apǎ, care aparţineau “Episcopiei romano-catolice” de Alba Iulia.
Moara din capul satului spre Galda de sus – a fost o moarǎ de apǎ, care a
funcţionat pânǎ în anul 1960 – era datǎ în arendǎ diferiţilor cetǎţeni din sat.
Moara primea apa necesarǎ punerii în funcţiune prin “Iazul” ce venea de la
“Iezǎtură“ de pe valea situatǎ în amonte, lucra cu douǎ pietre şi fǎcea o fǎinǎ
foarte bunǎ. Multǎ vreme au lucrat aici membrii ai familiei Repede, ultimul morar
Repede Iosif “din neam de morari” pentru priceperea de care dǎdea dovadǎ “în
serviciu avea clienţi nu numai din sat, ci şi din satele vecine Cricǎu, Tibru şi Cetea,
care doreau fǎinǎ de “cucuruz” sau grâu de bunǎ calitate.
Dupǎ 1960 moara lǎsatǎ în pǎrǎsire s-a degradat treptat, pietrele de moarǎ au
fost vândute de cǎtre ţiganii ce deveniserǎ chiriaşi-proprietari ai morarului din
Galda de sus. În locul unde cândva era moara a mai existat o vreme fostul grajd al
morii, în care îşi amenajase o modestǎ locuinţǎ “nana Lina” decedatǎ în urmǎ cu
câţiva ani. Construncţia a fost demolatǎ în 1992, a rǎmas în picioare clǎdirea anexǎ
transformatǎ de ţiganii-tinichigii în locuinţǎ.
“Iezǎtura” /barajul/ construit din bârne şi pǎmânt a fost în repetate rânduri
distrus de viiturile furioase ale vǎii, refǎcut în mai multe etape el alimenta în ultima
vreme grǎdinile din aceastǎ parte de sat cu apa necesarǎ stropirii plantelor. Pânǎ la
1945 tot din Iaz se alimenta cu apǎ şi “piscina” /scǎldǎtoarea/ construitǎ în grǎdina
casei familiei Reimbold – construcţie dotatǎ cu un sistem practic de alimentare şi
evacuare a apei. Apa evacuatǎ din piscinǎ era dirijatǎ printr-un canal spre cursul
vǎii. Tot cu apa “Iazului” a funcţionat o bunǎ perioadǎ de timp şi “Moara
Oraşului”, care a aparţinut morarului Dancea Nicolae.
A doua moarǎ a Episcopiei Romano-catolice de Alba era în capul satului spre
Mesentea, grǎdina morii a cumpǎrat-o morarul Dancea Nicolae, care şi-a construit
aici un joagǎr acţionat de apǎ.

87
 Moara era acţionatǎ cu apǎ adusǎ prin iaz de la “Iezǎturǎ” de la confluenţa vǎii Cetii
cu valea Gălzii – canalul pe care circulǎ apa “Iazul” trecea prin grǎdinile caselor de pe
Meteşasca ce dǎdeau spre vale, traseul lui se poate observa şi azi. Moara a funcţionat
pânǎ în deceniul patru al secolului XX – era datǎ şi ea în arendǎ diferiţilor cetǎţeni.
Cea “mai tânǎrǎ” moarǎ a satului – menţionatǎ în documente la 1820 ca “moara
oraşului” a aparţinut familiei Dancea, ultimul morar al acestei familii, Nicolae
Dancea – un tip întreprinzǎtor şi-a transformat moara, înlocuind forţa apei cu
motoare electrice, pentru calitatea fǎinii pe care o obţinea de la cele douǎ pietrii –
una de cucuruz şi una de grâu – avea o clientelǎ numeroasǎ, atât din sat cât şi din
satele învecinate. Dornic sǎ-şi rotunjeascǎ veniturile, morarul a cumpǎrat utilajele
necesare şi a deschis şi un darac de lânǎ, care a funcţionat pânǎ în deceniul al
nouǎlea al veacului XX. În prezent, atât moara cât şi instalaţia de dǎrǎcit lânǎ nu
mai funcţionezǎ, ele aparţin fiicei morarului şi soţului sǎu, profesorul Mǎdǎraş
Sabin – actualul director al şcolii. Clǎdirea morii şi a daracului pot fi vǎzute şi în
prezent, se aflǎ pe uliţa Morii în imediata vecinǎtate a fântânii lui Frâncu Nicolae,
la convergenţa uliţei Morii cu cea a Bisericii.
Buni gospodari, Benicenii au ştiut sǎ-şi valorifice produsele obţinute din
grǎdinile de pomi pe care le deţineau, prunele, merele, perele zdrobite şi supuse
procesului de fermentaţie, ele erau prelucrate la cazanele de ţuicǎ din sat –
obţinând vestitul “vinars”, care a dus faima satului pe toatǎ valea Gălzii.
Cei care aveau material de fiert apelau la serviciile proprietarilor de cazane din
sat:
Preja Dumitru a avut cel mai vechi cazan, a funcţionat pânǎ în urmǎ cu cca. 70 de
ani, era situat pe Drumul Cetii, lângǎ Iaz, dincolo de pod.
La Cristea /Bonea/ avea cazanul pe uliţa Bisericii, lângǎ podul de peste Valea
Cetii – a funcţionat pânǎ în urmǎ cu 60 de ani.
La Lazlo Aron – de la podul mare pe vale în sus, lângǎ Capudean, cazanul
propriu zis este o marmitǎ nemţeascǎ din primul rǎzboi mondial – transformatǎ de
un meşter priceput. Este în funcţiune şi azi.
La Lupşan Cornel – moştenit de la fosta proprietarǎ Cristea Mariţii se aflǎ în
capul satului spre Mesentea la nr. 2, deserveşte gospodarii din aceastǎ parte de sat.
La Drǎgan Aurel – pe uliţa Vântului /principalǎ/ la nr. 13 vis-à-vis de staţia de
autobuze, funcţioneazǎ autorizat de cca. 25 de ani, pentru facilitǎţile pe care le
pune la dispoziţie producǎtorilor – este foarte solicitat de localnici, dar şi de
producǎtori din Mesentea, Galda de jos, sau chiar din Oiejdea.
În primele douǎ decenii ale secolului XX – în sat a funcţionat şi “o fabricǎ de
spirtoase”, aparţinând dupǎ unii informatori, marelui proprietar Reimbold Oliver,
sau unei “Societǎţi Anonime” dupǎ pǎrerea altora. Cert este cǎ aceasta funcţiona cu
materie primǎ localǎ sau cumpǎratǎ din satele vecine, cazanele de distilare erau
amplasate într-o construncţie veche azi, dispǎrutǎ, pe locul ei a fost ridicatǎ dupǎ
1920 clǎdirea noii şcoli din localitate, pentru fermentarea frunctelor erau utilizate

88
mai multe bazine din ciment, care mai pot fi văzute azi în imediata apropiere a
clǎdirii şcolii.

3. FUNCŢIA DE TRANSPORT

Dezvoltarea reţelei de căi de comunicaţie care deserveşte satul a fost

condiţionată de doi factori importanţi: relieful existent şi apropierea de cele două
centre mai importante: oraşul Alba Iulia şi nodul de cale ferată Teiuş.
Relieful a jucat încă din cele mai vechi timpuri un rol important el favorizând
dezvoltarea încă din vechime a unei reţele de drumuri de legătură cu satele
învecinate, drumuri situate în marea lor majoritate de-alungul văii Gălzii sau al
afluenţilor săi, dar şi al unor drumuri secundare care pe traseul lor tranversau
cursurile de ape ce mărginesc hotarul satului spre Tibru sau Valea Cetii.
Apropierea faţă de municipiul Alba Iulia – reşedinţă de judeţ la doar 23 km. a
dat posibilitatea gospodarilor satului să-şi valorifice pe pieţele acestuia produsele
vegetale şi animale, distanţele relativ mici faţă de celelalte sate învecinate a permis
de-asemenea valorificarea produselor cu ocazia târgurilor tradiţionale din judeţ.
Până la începutul secolului al XX-lea transportul mărfurilor şi al oamenilor din
şi spre sat se făcea pe drumurile de ţară puţin amenajate, principalul mijloc de
transport era căruţa trasă de boi sau de cai mai rar trăsura. Primele decenii ale
secolului trecut a adus serioase modificări prin modernizarea transportului rutier –
odată cu construcţia şoselei internaţionale E 15 şi apoi prin construirea căii ferate
trenul şi mijloacele de transport auto au constituit o adevărată revoluţie în
domeniul acesta.
Din punct de vedere al structurii reţelei de transporturi ce deserveşte satul
distingem 3 categorii principale: rutiere, feroviare /parţial/ şi speciale: transportul
gazului metan /în perspectiva apropiată / şi al energiei electrice.
Transporturile rutiere actuale au fost precedate de vechile drumuri de ţară care
legau satul de localităţile învecinate, erau drumuri de pământ mai mult sau mai
puţin pietruite pe care circulaţia se făcea cu căruţa.
Cel mai important între ele a fost Calea Bălgradului- drum care venea din
Stremţ, trecea prin Cetea, traversa Benicul pe direcţia nord-sud şi din centrul
satului de la Crucea lui Moţiu urca panta de nord a Măgurii spre Tibru, Cricău,
Miceşti – până în Bălgrad drumul era mai scurt cu cca 7 km decât pe varianta
actuală prin Galda de Jos. Drumul mai este folosit şi azi pentru legătura cu satul
Tibru, mai puţin spre Cricău, este un drum de pământ.
Calea Mocanilor – cunoscută şi sub denumirea de “Drumul Hoţilor”, este un
drum de ţară nepreţuit, începe în partea de nord a vetrei în apropierea Bisericii
ungureşti, urmează direcţia nord-vest pe culmea ce constituie cumpăna de ape între
valea Gălzii şi valea Cetii până la Răicani. Drumul evita satele mai importante de
pe traseu din teama de a nu întâlni jandarmii unguri care erau “periculoşi”.

89
 Calea Stremţului – drum de hotar ce pornea de lângă Biserica românească pe
uliţa Bobohalmei delimitând cimitirul, urca panta de sud-vest a Dăneţii până în
culme după care cobora spre Stremţ de la crucea Dăneţei spre stânga.
Calea Teiuşului – urma acelaşi traseu cu calea Stremţului până la Crucea
Dăneţei – de aici drumul spre Teiuş porneşte spre dreapta. Drumul folosit foarte
mult în trecut de cei care plecau sau veneau în sat din Teiuş pe jos, azi utilizat mai
mult de cei care merg la târg la Teiuş cu vite este mai scurt cu cca 3 km decât pe
şosea.
Legătura cu satul Galda de sus se făcea fie pe actualul traseu al Drumului judeţean
nr.107 K fie pe calea Bodorului ce porneşte din sat din apropierea casei cetăţeanului
Lal Aurel – coboară pe lângă cimitirul unguresc prin plantaţia de pomi frunctiferi ce a
aprţinut IAS Cricău, urmează limita de nord a vetrei satului – trece pe lângă “Casa de la
Curtea” după care urmăreşte cursul văii Gălzii până în satul vecin.
Legătura cu satul vecin Cetea se făcea tot pe un drum de ţară dar pietruit –
drumul începea din sat de la Crucea lui Moţiu, trecea peste podul mare din sat,
traversa vatra pe direcţia nord. De la Crucea Mocanilor drumul continua spre nord
până în Cetea cca 3,5 km. În prezent drumul este modernizat /asfaltat/ până în
centrul satului Cetea-asigurând accesul autobuselor care fac legătura satului cu
reşedinţa judeţului.
În hotarul satului exista o serie de drumuri de pământ pentru circulaţia
atelajelor spre ternurile agricole:
- calea Paroştei – începe în capul satului în Maglon, trece între Delniţe şi Vii
până în 2 “meta”/graniţa/ cu Mesentea de la Fântâna Satului
- Calea Delniţelor – în continuarea uliţei Meteşeştilor, trece prin Delniţe până în
graniţa cu Mesentea
- Calea Viilor – începe din uliţa Bisericii, urcă pe panta Dăneţei spre Viile de
jos
- Calea Păşunii din Gaori – situată în partea de nord a vetrei satului este o
continuare a Hudiţei lui Tinu a lui Rabu spre păşunatul din Gaori, folosită pentru
deplasarea cirezii de vite a satului la Păşune şi pentru circulaţia tractoarelor şi
căruţelor în această parte a hotarului
- Calea din Livadă – începe din apropierea fostului sediu al Asociaţiei Pomicole
Intercooperatiste Benic, după ce traversează pârâul Pomilor pe un podeţ urmează
cursul acestuia urcând panta de nord a Dealului Măgura. Drum de pământ utilizat
din vechime pentru circulaţia căruţelor şi oamenilor care aveau “râturi” /fâneţe/,
grădini de pomi sau chiar vii în această parte a hotarului. Mai rar este utilizat azi
pentru legătura cu satul Tibru.
Legătura rutieră între Benic şi reşedinţa judeţului se face pe drumul judeţean
nr.107 K, şoseaua trece prin Mesentea aflată la 2 km, apoi prin Galda de Jos aflată
la 5 km, până la Făgădaiele Gălzii încă 2 km, de aici traseul urmează şoseaua
internaţională – drumul Naţional I, Europa 1,5 până la Alba Iulia încă 16 km spre

90
sud-vest. Circulaţia călătorilor spre Alba Iulia este asigurată zilnic de către
autobuzele Societăţii Boian, după un program respectat riguros.
Legătura rutieră între Benic şi satele din amonte: Galda de sus, Poiana Gălzii,
Intregalde se face tot pe Drumul judeţean nr.107 K-modernizat care urmăreşte
cursul văii Gălzii. Distanţele sunt următoarele: până la Galda de sus 2 km, până la
Poiana Gălzii 4 km, iar până la Intregalde 18 km.
Circulaţia călătorilor între Alba Iulia – Intregalde este asigurată de autobuzele
Societăţii Albatrans.
Pentru muncitorii navetişti care lucrau la Teiuş până în 1999 circulau pe traseu
2 autobuze, unul dimineaţa şi unul seara.
Pentru cei ce doresc să ajungă în sat venind din diferite colţuri ale ţării pe calea
ferată cel mai avantajos este să coboare în gara Alba Iulia de unde au la dispoziţie
mai multe autobuze pentru a ajunge în sat. Din Teiuş legătura spre Benic este mai
greoaie întrucât legătura spre Benic se face doar până la Făgădaiele Gălzii de unde
trebuie să apeleze la auto-stop în cea mai mare parte a zilei. Distanţa înte Benic şi
Teiuş pe şosea este de 10 km, din care 3 km pe DN II/Europa 15/ şi 7 km pe
Drumul Judeţean nr. 107 K.
Până în 1990 la Coşlariu a existat o haltă de cale ferată pentru călători – de aici
singurul mod de a ajunge în satele de pe valea Gălzii era mersul pe jos până la
făgădaie de unde se aştepta autobuzul sau o binevenită ocazie.
Pe teritoriul satului trece linia de joasă tensiune ce alimentează cu energie
electrică satele situate pe valea Gălzii, fiecare sat are transformatoare de reţea de 5
KW .
Într-o fază destul de avansată este şi introducerea gazului metan în sat – la
finele anului 1999 conducta principală ajunsese până în Mesentea – din lipsa de
fonduri nu s-a putut face legătura. În sat locuitorii interesaţi de introducerea
gazului metan aveau la acea dată făcută instalaţiile interioare-conductele de
aducţiune repartizate pe sectoarele satului stau sub cerul liber aşteptând reluarea
lucrărilor.

4. FUNCTIA TURISTICĂ

Pentru turiştii aflaţi în trecere pe meleagurile acestui sat şi pentru cei care vin
să-şi petracă aici câteva săptămâni de vacanţă sau odihnă vom încerca în cadrul
acestui subcapitol să le prezentăm principalele obiective economice, instituţiile
şcolare şi de cultură, monumentele istorice din vatra satului şi din hotarul acestuia
care constituie o veritabilă zestre de frumuseţe lăsată de înaintaşi pe parcursul
istoriei.
Având în vedere milenara istorie a acestei localităţi ne propunem să informăm
pe cei interesaţi asupra posibilităţilor de vizitare a obiectivelor arheologice din sat
sau din hotarul său – locuri unde au fost descoperite importantele vestigii care
atestă continuitatea locuirii încă din antichitate a acesteia. Pentru posesorii de
91
autoturisme ne propunem să le oferim obiectivele ce pot fi vizitate pe raza
comunei sau a comunelor învecinate ştiut fiind faptul că zona este una din cele mai
bogate în vestigii ale trecutului.
Pasionaţilor de vânătoare sau pescuit sportiv le oferim informaţii privind
posibilitatea pe care le au de a-şi petrece clipe de neuitat în mijlocul naturii
pitoreşti în cadrul unor partide de pescuit sau vânătoare.
Pentru început recomdandăm principalele obiective ce pot fi vizitate în vatra
satului:
Biserica românească situată pe uliţa cu acelaşi nume în partea de est a vetrei,
construcţie datând din 1809, ea a fost ridicată în locul unei bisericuţe de lemn care
se află în partea de sus a cimitirului, de la aceasta a “moştenit altarul şi uşa masivă
de lemn de la intrare. Construită în stil tradiţional românesc, biserica are fundaţie
de piatră de Măgura, ziduri masive din cărămidă şi acoperişul din lemn şi ţiglă.
Turnul clopotniţă situat în partea de sud a construcţiei are înălţimea mai mare decât
corpul principal cu cca 8 m el adăposteşte cele trei clopote, toaca de lemn şi cea de
fier. Accesul în turn se face din exterior pe trepte de lemn, acopeprişul turnului este
din tablă şi este prevăzut cu instalaţie de protecţie împotriva trăsnetelor.
Interiorul bisericii construit din pridvor, pronaos, naos şi altar este pardosit cu
scândură de lemn fasonată, pe ambele laturi ale navei centrale se află stranele de
lemn atât în sectorul rezervat femeilor cât şi în faţă în cel al bărbaţilor. Deasupra
naosului suspendat pe grinzi de lemn se află podişorul rezervat tineretului- în
prezent nefolosit. Pereţii laterali, iconostasul de cărămidă, bolţile altarului naosului
şi pronaosului sunt pictate în frescă în două etape: 1967-1969 de către preotul
călugăr Gherman Baciu care păstorea în acea perioadă satul şi de către pictoriţa
Neagu E. care au pictat partea din faţă a bisericii, altarul şi bolta acestuia şi
jumătate din bolta naosului. Iconostasul, pereţii laterali şi restul bolţii a fost pictat
de pictorul Aftenie Enache între 1972-1973. Biserica este iluminată electric, în
partea de jos a iconostasului între uşile împărăteşti sunt aşezate câteva icoane
/reproduceri/.
Podeaua Bisericii este acoperită în întregime cu covoare.
În imediata vecinătate a Bisericii, pe ambele părţi laterale şi în spatele ei se afla
cimitirul satului: în stânga s-a ridicat câteva cripte de beton – în dreapta se află
morminetele familiei Spătăceanu şi Achim Pop.
În partea stângă a cimitirului la cca 10m lângă gardul ce delimitează terenul se
află locul în care a funcţionat până la 1925 prima şcoală de piatră şi cărămidă a
comunităţii – locul este marcat de câteva blocuri masive de gresie ce au făcut parte
din fundaţia clădirii. În partea de sus a cimitirului se mai poate vedea locul unde a
fost amplasată vechea bisericuţă de lemn a satului.
Biserica romano-catolică – mult mai veche, atestată documentar din sec.XVI a
servit ca locaş de cult pentru credincioşii maghiari din sat până în prima jumătate a
secolului trecut. Închisă din lipsa de enoriaşi după 1950 construcţia s-a degradat
treptat – atât biserica cât şi turnul clopotniţă nu mai au acoperiş, zidurile sunt într-o

92
stare avansată de ruină. Clădirea este declarată monument , ruinele sale se ridică pe
culmea dealului Bodor situat în partea de nord a vetrei satului. În apropierea sa se
afla fostul cimitir romano-catolic aflat şi el într-o fază avansată de degradare,
întregul cimitir este invadat de tufişuri şi buruieni care au pus stăpânire pe teren.
Până în 1965 în partea de jos a dealului Bodor a existat clădirea casei parohiale a
romano-catolicilor, aici a funcţionat o perioadă “Internatul şcolii” din Benic
amenajat pentru elevii satelor învecinate care frecventau cursurile gimnaziale. În
1965 clădirea a fost demolată – materialul fiind utilizat pentru ridicarea noului
locaş al căminului cultural.
Şcoala nouă românească a fost ridicată între 1920-1925 pe terenul care a
aparţinut până la începutul secolului trecut “Fabricii de spirtoase” – după 1965 i s-
au adus modificări prin construirea unor noi săli de clasă şi laboratoare.
Şcoala aflată pe uliţa Vântului- /şoseaua Galda-Intregalde/ are la dispoziţie şi
un teren de sport amenajat în partea din spate a clădirii, în partea stângă se pot
observa şi azi bazinele de ciment care serveau la fermentarea fructelor în vederea
prelucrării.
În imediata apropiere a şcolii se află Căminul cultural al satului ridicat în 1965,
construcţia cuprinde pe lângă sala de spectacole, o sală de bibliotecă , şi alte săli
care în prezent sunt utilizate ca săli de clasă pentru şcoală şi grădiniţă. În faţa
Căminului cultural se află cele două statui de bronz/busturi, în stânga cea a marelui
nostru “Luceafăr al poeziei”Mihai Eminescu - ridicată în 1992 de către sculptorul
Tudor Panait iar în dreapta cea a patriotului Teofil Frâncu -–personalitate de
excepţie a satului – bun prieten şi admirator al “Luceafărului” poeziei româneşti,
lucrare executată de alt fiu merituos al satului, sculptorul Nicolae Pascu Goia
născut în sat la 1922. Ambele lucrări sunt executate în bronz, au înălţimea de
1,10m şi sunt amplasate pe socluri de ciment cu înălţimea de 1,50m.
Menţionăm că dezvelirea statuii patriotului Teofil Frâncu s-a făcut cu ocazia
serbării “Fiilor satului” din 1989, iniţiativa ridicării statuii, colectarea de fonduri a
fost meritul – inginerului Ioan Chiorean fiu al satului.
Fosta primărie a satului şi apoi a “oraşului” Benic se găseşte în imediata
apropiere a podului mare din centru satului şi al fostei pieţe, în partea stângă a
drumului când te deplasezi spre Magazinul Universal.
Construcţia clădirii a fost executată la începutul secolului trecut , are fundaţia
de piatră, zidăria este din cărămidă, acoperişul din şarpantă de lemn şi ţiglă.
Clădirea are mai multe camere, într-una din faţă la stradă a funcţionat o perioadă
Dispensarul uman. Clădirea a fost reparată şi zugrăvită după 1989 în speranţa
reînfiinţării în sat a fostei instituţii, demersurile făcute de cetăţenii satului la
Prefectura judeţului nu au primit un răspuns afirmativ.
Trecerea pietonilor dintr-o parte în alta a satului peste cursul văii Gălzii se face
peste 4 podeţe denumire local “punţi”, viiturile din toamna anului 1998 şi
primăvara lui 1999 au scos din “circulaţie” puntea de la moara veche din capul
satului spre Galda de sus şi puntea de la Maglon – care ulterior a fost refăcută. A

93
fost luat de viitura şi podeţul ce servea pentru înregistrarea datelor hidrologice ale
râului.
Podul mare din centrul satului – construcţie modernă din beton armat cu o
deschidere de peste 30m şi o lăţime de peste 12m a fost construit în anul 1970-
1971 de către Intreprinderea judeţeană de Drumuri şi Poduri, a fost construit cu cca
20m mai în aval de fostul pod de lemn. Construit la sfârşitul sec.XIX-din iniţiativa
şi pe cheltuiala bogatului proprietar Reimbold Olivier el s-a numit “Ana Hid” /în
maghiară-podul Anei/ în cinstea soţiei sale.
Cele două poduri de beton de peste valea Cetii, unul pe uliţa Meteşească şi altul
pe cea a Bisericii au fost construite din iniţiativa cetăţeanului Preja Octavian /Vuţu/
cu concursul cetăţenilor. Ambele poduri au lungimea de cca 8 m. lăţimea de peste
5 m şi înălţimea faţă de nivelul apei de peste 3m.
Oficiul poştal al satului este instalat în casa cetăţeanului Preja Dominic pe uliţa
Vântului la nr.4 – deoarece PTTR nu dispune de un local propriu. În prezent este
deservit de d-na Preja Irina – nora proprietarului.
Fostul sediu de producţie al CAP Benic-situat în extremitatea de est a vetrei
satului în Maglon, lângă şosea este constituit din cele 5 adăposturi pentru animale,
4 fânare şi o clădire destinată ca locuinţe muncitorilor din zootehnie. În incintă a
funcţionat o moară de ciocane ce aproviziona sectorul zootehnic cu furaje, bazinul
de distribuţie al apei necesare sectorului zootehnic.
Casa de pompe era instalată în apropierea văii, motoarele erau acţionate
electric. Toate construcţiile fostului CAP au fost abandonate în 1990, animalele au
fost vândute, multe din utilajele existente atunci au fost instrăinate. Două din
grajduri cumpărate de morarul Valea din Mesentea, altul a fost vândut cetăţeanului
Hilda Ioan din Alba Iulia care a înfiinţat o fermă de producţie cu vaci de lapte,
porcine şi păsări.
Fostul sediu administrativ al CAP Benic-era situat în clădirea ce a aparţinut
până în 1950 d-rei Klothy – construcţia impresionează prin dimensiunile şi
materialele din care a fost construită, cuprinde 4 camere şi un hol mare la parter şi
două pivniţe foarte mari la subsol care serveau pentru depozitarea vinului. Alături
de clădire erau construcţiile anexe ale bucătăriei şi locuinţei servitorilor, magazia
pentru cereale, grajdurile pentru cai şi “gheţăria”.
Grădina casei în suprafaţă de peste 2 ha era un veritabil parc dendrologic:
numeroase specii de arbori exotici, plante aduse din diferite părţi ale lumii, alei
frumos aranjate, în grădină se află un frumos pavilion de distracţii – construit din
lemn, dispunea de o cameră şi un “bar” în faţă se răsfaţă la soare o terasă. La
subsol erau păstrate butoaiele cu vin. În apropierea pavilionului se află “piscina”
construită din piatră de Măgură, seră alimentată cu apă din Iazul morii care era
evacuată printr-un sistem special, într-un canal ce traversa grădina şi se vărsa în
vale. Amănunte în legătură cu construcţiile şi amenajările acestei proprietăţi care
au aparţinut uneia din cele mai bogate familii din sat găsiţi în Ghidul toponimic al
satului la pag. 42 - 43.

94
 Casa de la “Curte”- construcţie cu etaj ce a aparţinut Episcopiei romano-
catolice de la Alba Iulia –era situată pe domeniul acesteia şi a servit mulţi ani ca
locuinţă celor care administrau terenurile din zonă. La subsol clădirea are mai
multe pivniţe unde erau păstrate vinurile renumite produse în viile din Bodor. În
apropierea clădirii se aflau grajdurile pentru animale, magaziile de produse, se mai
observă şi azi construcţia fântânii ce deservea gospodăria.
În timpul când terenul a aparţinut CAP Benic şi apoi IAS ferma Cricău aici au
locuit diverşi cetăţeni angajaţi ai CAP sau AIS. Cricău, Construcţia locuită în
prezent de o familie săracă este într-o stare avansată de degradare.
În imediata apropiere a Casei de la Curte – prin escavarea terenului aflat în
vecinătatea “Iezăturii” s-a construit un bazin natural, alimentat cu apa Iazului, a
fost populat cu peşte adus de la crescătoria de la Daia-Română, în sezonul cald
servea ca “ştrand” tineretului din Benic şi Galda de sus.
Troiţa din Dealul Bodor – construcţie din cărămidă, cu acoperiş din tablă-
adăposteşte statuia Sf. Nepomuk – în 1997 statuia a fost luată de aici, se află în
curtea Bisericii romano-catolice din Teiuş.
Troiţa de la Moţiu - se află în imediata apropiere a Magazinului sătesc- în
capătul Căii Bălgradului este construită din ciment şi cărămidă.
Satul mai păstrează azi câteva din casele tradiţionale vechi româneşti formate
dintr-o tindă, o cameră, un târnaţ construit din lemn - era deschis şi se afla sub
acoperişul clădirii. Casele vechi erau construite astfel : aveau fundaţie din piatră,
zidurile erau construite dintr-un schelet de lemn dublu între care se punea pământ
bine bătut. La exterior zidurile erau “bruşite” cu pământ, podeaua locuinţei era din
pământ lipit peste care se aşternea un strat subţire de nisip fin de râu. Acoperişul
avea scheletul din lemn acoperit cu paie la început, mai târziu cu şindrilă sau ţiglă,
clădirea avea la subsol o pivniţă în care se cobora din curte pe câteva trepte ale
“gârliciului”.
Doar câteva case din sat mai fac parte din “vechea generaţie” casa Frâncu
Vasile nr.103, Frâncu Vasile din Hudiţa de la Moara Veche, Casa de la nr. 54 ce a
aparţinut fostului preceptor Truţa Ioan, casa de la nr. 8 pe uliţa vântului, casa de la
nr. 132 în capul uliţei Bisericii pe dreapta, zidită cu cărămidă nearsă, casele de la
nr. 113 şi 134, casa de la nr. 157 aparţinând fostului cântăreţ bisericesc Bordeu
Simion.
Case vechi ungureşti: La Ghentzy - proprietar actual Laszlo Aron nr. 211, Selez
Miklos nr.146 - actual proprietar Florian Fleser, Silaghy Gyuri nr.170 proprietar
actual Lal Aurel, Selesz Attila nr.185 proprietar Moga Lucreţia, casa Reimbold /
fostul sediu al CAP / la nr. 179 şi casa de la nr. 176 proprietatea profesorului
Cristea Voicu au aparţinut în vechime unor familii bogate de evrei stabiliţi în sat.
Spre deosebire de casele aparţinând românilor erau construite din materiale mai
rezistente, fundaţii din piatră, ziduri din cărămidă, spaţiul de locuit era format din
3-4 camere şi dependinţe-grădinile aveau suprafeţe mult mai mari.

95
 Majoritatea clădirilor din sat au fost modificate sau în locul vechilor cosntrucţii
s-au ridicat clădiri noi moderne cu garduri la stradă din beton sau din beton şi
construcţii metalice.
Mai pot fi admirate vechile porţi din lemn tradiţionale, cu stâlpi din stejar
sculptaţi cu diferite motive, cu porţile protejate de un mic acoperiş din lemn şi
tablă – cu poarta mare compusă din 2 părţi sprijinită de stâlpi de stejar. Pe scheletul
porţii mari erau bătute scândurile fasonate.
Astfel de porţi vechi mai pot fi văzute la casa cu nr. 57/1886/ la nr.70, 73. 76.
78. 103 şi la nr. 189 /Rusan Ioan/.
Hotarul satului prezintă câteva obiective de interes turistic care trebuiesc
vizitate pentru a ne întregi cunoştinţele privind istoricul localităţii.
Din partea de nord a vetrei din apropierea Crucii Mocanului se deschide o
perspectivă frumoasă asupra satului vecin Cetea, a Glimeii Benicului care
păstrează în culmea ei urmele unei aşezări neolitice aparţinând culturii Coţofeni-
perioada de tranziţie spre epoca bronzului. La poalele Glimeii erau pe vremuri
vestitele “Vii ale oraşului” care au dus faima satului prin calitatea deosebită a
vinurilor ce proveneau de aici.
În graniţa cu satul Galda de sus, în vecinătatea impunătoarei Pietrii a Gălzii se
află Coasta Furcilor-loc de supliciu pentru ţăranii iobagi care în repetate rânduri s-
au ridicat împotriva exploatării.
Din culmea dealului Măgura care constituie “meta”/graniţa/ cu satul Tibru-
poate fi admirată panorama satului pierdut între grădinile sale ca într-o veritabilă
mare de verdeaţă, pot fi văzute “băile de piatră” de unde multe secole s-a extras
dura gresie de Măgura folosită la construcţiile din sat şi chiar la construirea podului
pentru Calea Ferată de la Mihalţ peste râul Mureş la începutul secolului XX. Din
culmea Măgurii se poate vedea satul vecin Tibru unde la 12 octombrie 1784 s-a
încheiat primul armistiţiu între ţăranii răsculaţi conduşi de Cloşca şi Horea cel
Tânăr cu colonelul austriac Schultz.
Dacă vatra şi hotarul satului oferă turistului suficiente motive de a fi încântat de
frumuseţea peisajului şi de numeroasele obiective istorice social culturale şi
economice pe care am încercat să vi le prezentăm, trebuie remarcat că prin poziţia sa
geografică satul este încadrat într-o zonă turistică de mare interes pe care este bine să
o cunoaştem.
Pentru început vă propunem un itinerar pe valea Gălzii- pe raza comunei Galda
de jos şi a comunei situate în amonte Intregalde pentru a descoperi împreună
bogăţia de vestigii istorice, frumuseţea peisajului şi a localităţilor prin care vom
trece.
Pornind de la Făgădaiele Gălzii trebuie să ştim că aici în prima jumătate a
secolului trecut au existat câteva cârciumi pentru cei care circulau pe “drumul ţării”
spre Alba Iulia sau Teiuş. De la Făgădaie Drumul judeţean nr.107 K ne poartă spre
vest către centru de comună aflat la 2 km distanţă faţă de Drumul Naţional 1
Europa 15. Satul Galda a fost atestat documentar pentru prima dată în 1287, din

96
documentele vremii aflăm că în sec. XIV localitatea era legată de satele Cricău,
Ighiu şi oraşul Alba Iulia printr-un drum de piatră foarte probabil vechiul drum
roman ce lega nordul de sudul provinciei Dacia Superior/Transilvania/.
În hotarul satului au fost descoperite numeroase vestigii care astestă locuirea
acestor meleaguri din neolitic - cultura Criş şi Coţofeni din epoca bronzului –
cultura Witemberg. Bine reprezentată este şi epoca fierului prin materialele
arheologice descoperite cu mult înainte de cucerirea Daciei de către Romani,
urmele unor “villa rustica” atestă locuirea şi în timpul ocupaţiei romane şi după
retragerea romană din anul 271, dar şi faptul că satul a făcut parte dintr-o zonă
considerată a fi una din cele mai mari şi vechi vetre etnice a poporului român.
Pe culmea dealului ce domină satul în partea dreaptă se ridică semeţele ziduri
ale castelului Comiteului Kemeny ridicat la finele secolului al XIX peste structura
unui castel medieval mult mai vechi. În timpul răscoalei lui Horea, Cloşca şi
Crişan de la 1784-1785, Cloşca aflat în fruntea unei puternice grupări de ţărani a
coborât din munţi pe valea Arieşului, prin Mogoş şi Intregalde cu intenţia de a
ataca castelul unde se aflau întemniţaţi ţăranii participanţi la răzmeriţa de la
Câmpeni din 1782 în frunte cu primarul Dumitru Todea din Râu-Mare.Albac.
Atacul castelului nu a mai avut loc pentru că la 12 noiembrie 1784 la Tibru s-a
încheiat primul Armistiţiu între răsculaţi şi colonelul austriac Schlutz. În prezent
castelul nu are o valoare arhitectonică deosebită deoarece din vechiul edificiu, nu
s-a păstrat decât latura din partea de răsărit, restul a suferit serioase stricăciuni în
timpul mişcărilor revoluţionare ce au avut loc în zona înaintea marelui eveniment
de la 1 decembrie 1918 - Unirea cu Ţara Românească. Renovat după 1950 o parte
a vechiului castel a fost transformată în staţie de şampanizare a vinurilor, o altă
parte adăposteşte clinica de boli neuro-psihice de la Galda de jos.
În apropierea castelului pe acelaşi deal poate fi vizitată micuţa bisericuţă de
lemn -–monument de arhitectură ridicată în secolul XVII-lea. Construită în
întregime din lemn bisericuţa are un pronaos cu turn de lemn, naosul are o formă
dreptunghiulară şi altarul semicircular. Prima menţiune documentară a
monumentului apare în 1715, pictura interioară datează din 1752, biserica face
parte din “salba” de bisericuţe de lemn modeste ce se înşirau pe valea Gălzii în
toate satele româneşti în urmă cu câteva secole.
Alte obective ce pot fi vizitate în sat sunt: primăria aflată în centrul localităţii,
şcoala generală, clădirea fostului Magazin sătesc, Agenţia PTTR şi biserica nouă
construită în apropierea bifurcaţiei drumului judeţean ce duce la Cricău - în vara
anului 1999 s-au efectuat o serie de lucrări în exteriorul construcţiei şi s-a construit
un gard din beton. În imediata apropeire se află şi cimitirul românensc.
După ce părăsim Galda de jos şoseaua ne poartă spre vest în parelel cu cursul
văii Gălzii - în zielele senine poate fi admirată silueta albă plină de farmec a Pietrii
Cetii care se profilează la orizont. după 2 km intrăm în satul Mesentea - ce poartă
şi el numeroase vestigii istorice care atestă continuitatea locuirii acestor meleaguri
din cele mai vechi timpuri. În partea stângă a şoselei cocoţată pe culmea dealului

97
se află o mică bisericuţă de lemn-monument de arhitectură medievală construită în
1674. Noua biserică din piatră şi cărămidă a fost construită în secolul al XVIII-lea
– şi pictată la 1783 de Stan Zugravul şi Popovici – în maniera tradiţională
bizantină, valorosul ansamblu pictural a stârnit admiraţia merelui nostru istoric
Nicolae Iorga care a vizitat biserica în primele decenii ale sec.XX-lea.
În sat a funcţionat până în urmă cu câţiva ani o şcoală primară, din cauza
numărului redus de copii de vârstă şcolară, şcoala a fost închisă, cei câţiva copii de
vârstă şcolară fac naveta zilnic în satele învecinate. Clădirea este în prezent sediul
unei mici prăvălioare.
Nu putem părăsi satul fără a vizita moderna moară proprietatea cetăţeanului
Valea - dotată cu utilaje performante moara prestează servicii de cea mai bună
calitate fiind considerată cea mai bună de pe raza comunei.
Ca şi locuitorii celorlalte sate din comună cei din Menestea se mândresc cu
calitatea vinurilor pe care le produc dar şi cu tăria “vinarsului” /ţuicii/ pe care o
pregătesc din fructe.
Din Mesentea şoseaua ne poartă spre vest de-a lungul văii Gălzii după 2 km
intrăm în Benic, în stânga se ridică clădirea care a aservit ca locuinţe pentru
muncitorii din zootehnie şi specialiştii CAP Benic, transformată după 1989 în
restaurant-bar, apoi se pot observa fostele adăposturi pentru animale ale CAP-ului,
fânarele, castelul de apă şi celelalte construcţii aflate acum în părăsire, în dreapta
se poate vedea micuţa construcţie a casei de pompe care alimenta cu apă sectorul
zootehnic. Trecem prin sat admirând câteva clădiri cu etaj frumoase, din mersul
maşinii putem vedea clădirea şcolii generale, a căminului cultural, magazinul
universal, fostul sediu al Asociaţiei Economice Pomicole Intercooperatiste Benic –
şi întinsa livadă care îi aparţinea şi care prin producţiile ridicate şi calitatea
fructelor a făcut parte din elita producătorilor din judeţul Alba.
La doi kilometri distanţă de Benic intrăm în satul Galda de sus, cei doi versanţi ai
văii constituiţi din roci calcaroase se apropie unul de altul lăsând vetrei satului doar
puţin spaţiu şi obligând-o să se alungească de-alungul văii, şoseaua începe să “se
caţăre” în mai multe locuri pe versantul din stânga. În hotarul satului au fost scoase la
iveală în urma cercetărilor o serie de vestigii datând din epoca romană.
Până la 1804 a existat în sat o veche biserică de lemn, prin trecerea unei părţi a
locuitorilor la religia greco-catolică stăpânirea a permis acestora să-şi construiască
o nouă biserică din piatră şi cărămidă mult mai trainică. Renovată între 1987-1992
în exterior biserica a primit un nou acoperiş din tablă zincată la fel ca şi turnul
clopotniţei-Între obiectele de mare valoare pe care biserica le poseda este şi o cruce
de argint donată de Domnul Ţării Româneşti Matei Basarab – la 1648 vechii
biserici - incontestabilă mărturie a strânselor legături spirituale şi culturale
existente între Transilvania şi sora ei situată în sudul Carpaţilor Meridionali.
În sat putem face un mic popas pentru a vizita frumoasa Biserică, şcoala
primară a satului, clădirea modernă a casei parohiale, magazinul sătesc, magazinul

98
deschis în sat de cetăţeanul Goia Traian – bine dotat, peste drum de acesta lângă
vale se află încă în funcţiune o moară foarte veche.
Din Galda de sus şoseaua se strecoară pe lângă cursul văii, versanţii sunt
acoperiţi cu păduri de stejar şi fag, aerul devine tot mai rece şi mai curat purificat
de aceste minunate “uzine naturale” generatoare de oxigen. Spre stânga se desprind
din şosea două drumuri de ţară ce urcă pe versantul destul de abrupt spre cele două
cătune aparţinătoare comunei Lupşeni şi Măgura.
Brusc şoseaua se apropie tot mai mult de cursul văii obligată de versanţii care
parcă vor să se întâlnească, pe o distanţă de cca 300 metri parcurgem “Cheile Gălzii”
– de orgine epigenetică săpate de apele văii într-un olistolit jurasic implantat în rocile
flişului în avale de Poiana Gălzii, cheile prezintă un caracter subsecvent cu versantul
drept mult mai abrupt în formă de cuestă în comparaţie cu cel stâng pe care s-a
dezvoltat un relief rezidual abundent cu forme rotunjite în mare parte dezgolite. În
ansamblu Cheile au un aspect îmbătrânit –existenţa lor a fost în pericol prin lucrările
de escavare a calcarului din carieră aflată la ieşirea din defileu. Din fericire semnalul
de alarmă tras de oamenii de ştiinţă au salvat acest minunat fenomen natural de la
dispariţie. În pereţii abrupţi ai cheilor se pot observa scobiturile dăltuite în piatra dură
– simetrice pe ambii versanţi – ele puteau fi punctele de fixare a unor bârne masive
ce constituiau elementele unui baraj destul de înalt ce puteau zăgăzui la nevoi apele
râului. după opinia localnicilor barajul se ridica în vremuri de restricţie, ele putea
opri înaintarea trupelor duşmane spre partea de sus a văi, în caz de pericol iminent
barajul putea fi ridicat – şi uriaşa masă de apă acumulată în spatele său putea mătura
totul în calea ei. După opinia altora barajul servea pentru acumularea apelor necesare
plutăritului buştenilor rezultaţi din exploatarea pădurilor spre satele situate în cursul
inferior.
Pitoreştile Chei ale Gălzii sunt declarate rezervaţie geologică, prin protejarea
lor prin lege avem garanţia că generaţiile viitoare de turişti vor beneficia de
frumuseţea sălbatică oferită de natură.
După trecerea prin chei şoseaua urcă paralel cu cursul văii, trecem prin Poiana
Gălzii sat compenent al comunei aşezat într-o mică depresiune la poalele culmilor
înalte ce se ridică în ambele părţi ale vetrei. Harnicii locuitori ai aşezării sunt
pricepuţi agricultori şi crescători de animale, până la 1989 majoritarea bărbaţilor
satului făceau naveta zilnic fiind angajaţi în diferite întreprinderi ale reşedinţei de
judeţ.
Traseul din amonte de Poiana Gălzii ne oferă câteva surpinze plăcute, din
frumoasele păduri ce acoperă versantul din stânga şoselei se ridică spre cer câteva
stânci albe de calcar ce domină cu albul lor imaculat împrejurimile: Piatra Măgurii,
Piatra Verde şi Bulzul Gălzii. Aceste formaţiuni calcaroase sunt “klipe” de natură
sedimentară care prin masivitatea lor domină cu câteva zeci de metri cursul văii
contrastând plăcut cu verdele plăcut al pădurii. Singur Bulzul Gălzii este declarat
rezervaţie geologică – celelalte trebuiesc şi ele puse sub regim de ocrotire prin

99
faptul că sunt unicate ale cadrului natural, distrugerea lor ar putea provoca o
pierdere ireparabilă.
După câţiva kilometri şoseaua intersectează traseul turistic marcat cu bandă
roşie ce vine din Piatra Craivii ducând spre Răicani şi Piatra Cetii la mică distanţă
valea Gălzii primeşte un mic afluent, în apropierea zonei de confluenţă se află mica
şi cocheta bisericuţă de la Roica – construită în anul 1994.
Şoseaua se strecoară de-alungul văii, versanţii văii se apropie tot mai mult unul
de altul şi intrăm în frumoasele Chei ale Intregaldelor.
Aceste chei sunt lungi de aproape 3 km, sunt mai puţin înguste decât cele ale
Gălzii în schimb sunt mult mai majestuoase şi oferă vizitatorilor un peisaj deosebit
de frumos. Versantul din dreapta şoselei al cărei înălţimi prăpăstioase sunt erodate
de vreme prezintă numeroase scobituri şi câteva peşteri mici – este mai mic ca
înălţime. Versantul din stânga mai masiv şi mai înalt este acoperit cu pâlcuri de
păduri de fag şi brad. Cheile săpate în calcare tectonice se remarcă prin
spectaculozitatea peisajului; prezenţa florii de colţ /Leontopodium alpium/ care
creşte aici pe stâncile calcaroase la numai 5-800m altitudine /cea mai mică
altitudine semnalată în România /au făcut ca zona să fie declarată Rezervaţie fiind
pusă sub ocrotirea legii.
După un popas de o noapte la cabana Intregalde – a doua zi putem vizita Cheile
Găldiţei, peşterile din Poiana Ascunsă, peştera Bisericuţa şi platoul calcaros al
Ciumernei – care ne oferă toată gama formelor carstice atât de suprafaţă cât şi
subterane.
De la cabana Intregalde care are 13 locuri şi bufet rece avem posibilitatea să
vizităm două obiective turistice deosebite Piatra Cetii şi Cheile Tecşeştilor şi Piatra
Craivii.
Pentru a ajunge la Piatra Cetii urmăm poteca marcată cu triunghiul roşu ce urcă
spre nord în paralel cu valea Modoleştilor până sus pe platoul unde este situat
Dealul Geoagiului. De la Intregalde poteca ce urmăreşte la început valea se
desparte apoi de aceasta urcând pe culmea lată a Muntelui Cetii mărginită de
povârnişuri prăpăstioase şi stânci abrupte. Din satul Dealul Geoagiului poteca
coteşte la dreapta şerpuind prin păduri şi fâneţe pline de farmec, lăsăm în dreapta
izvoarele văii Cetea şi după cca 1 oră ajungem în cătunul Tecşeşti, după un popas bine
meritat putem escalada vârful Piatra Cetii – cetate naturală formată din clacare care îşi
ridică semeţ piscul la 1233 m, renumită prin frumuseţea şi spectaculozitatea reliefului
sculptat în calcare această “perlă” a Munţilor Trascăului domină împrejurimile şi cele
două văi care se află la poalele ei.
Numeroasele fenomene carstice între care amintim vestitul aven denimit de
localnici “Sunătoarea” şi cele câteva peşteri de mici dimensiuni oferă turiştilor
satisfacţii de neuitat. În poienile sale se răsfaţă la soare frumoasele narcise
/Narcissus telaris/ care adaugă un plus de frumuseţe şi gingăşie zonei.
Muntele Piatra Cetii – este ocrotit prin lege ca rezervaţie peisagistică, Poiana
Narciselor ce aparţine de satul Răicani este declarată Rezervaţie botanică.

100
 Dacă ne considerăm adevăraţi turişti singurele amintiri pe care le vom lua din zonă
vor fi imaginile minunate prinse pe pelicula aparatului de fotografiat, imagini care
desigur vor încânta privirile prietenilor noştrii şi îi vor determina să vadă pe viu
frumuseţea Pietrii Cetii.
Plecând de la cabana Intregalde cei interesaţi pot vizita Piatra Craivii – urmând
poteca marcată cu cruce roşie spre sud-est.
Efortul depus de turişti este răsplătit din plin de minunata “lecţie de istorie a
neamului” pe care ne-o oferă Piatra Craivii şi împrejurimile.
Săpăturile arheologice efectuate în culmea stâncii ce se ridică semeaţă spre cer
cu cei 1078m ai ei, au scos la iveală vestigii datând din epoca bronzului păstrate în
Muzeul din Alba Iulia.
Cetatea construită aici de vitejii apuli în sec. I î.e.n. denumită Apoulon era
plasată pe terase săpate în stâncă – a construit centrul politic, militar şi
administrativ al dacilor apuli- pentru importanţa sa acest oraş-cetate este menţionat
de geograful grec Ptolomeu în lucrarea sa “Geographia” şi de autori latini.
Fragmentele de ziduri care s-au păstrat în jurul platoului pe care era amplasată
cetatea atestă apartenenţa la o construcţie executată în tehnica specifică cetăţilor
dacice din Munţii Orăştiei. Terasele pe care erau construite cele trei sanctuare,
locuinţele şi atelierele au fost tăiate direct în stânca Pietrei Craivii în latura sa de
sud-vest.
După cucerirea Daciei de către Romani, cetatea a fost dărâmată, învingătorii au
ridicat un nou oraş simbol al forţei imperiale pe vatra actuală a oraşului Alba Iulia
numit Apulum – nume latinizat al fostei citadele dacice Apoulon de la Piatra
Craivii.
Semeţele ruine de la Piatra Craivii aveau să cunoască o nouă perioadă de glorie
în evul mediu când se va construi aici cu materialele vechii cetăţi dacice o nouă
cetate – un castru regal care cuprindea în domeniul sau satele Craiva, Ighiu, Cricău
şi o parte din Buceredea Vinoasă. Atestată documentar la 1272 cetatea denumită de
la Piatra Caprei va cunoaşte mai târziu în vremea domniei lui Matei Corvinul o
atenţie sporită, din ordinul acestuia sunt efectuate lucrări de consolidare.
Devenită un “cuib al haiducilor” certaţi cu stăpânirea după 1484, nobilimea
maghiară cere în repetate rânduri regelui aprobarea dărâmării ei care se realizează
în 1585. Ruinele adăpostesc vremelnic populaţia locală refugiată aici în vremuri de
restrişte până în secolul al XVII-lea, la 1602 mercenarii generalului Basta asediază
“cetatea” o cuceresc şi trec prin sabie pe cei 45 apărători ai ei. Glorioasele ruine de
la Piatra Craivii domină prin poziţia lor întreaga zonă de la poalele stâncii,
importanţa vestigiilor arheologice descoperite aici precum şi frumuseţea peisajului
fac din acestea unul din cele mai importante centre de atracţie turistică din judeţul
Alba.
Menţionăm că vizitarea complexului de la Piatra Craivii se poate face din
Benic, din drumul judeţean 107 K în apropierea bisericii noi din Galda de jos ne
încadrăm în traseul drumului asfaltat ce duce la Cricău, până în Burcerdea Vinoasă.

101
Dacă suntem cu automobilul găsim fără greutate o familie care să ne permită
parcarea pentru câteva ore. Din Bucerdea pe o potecă marcată cu bandă roşie după
două ore de mers pe jos de-alungul văii ajungem la Piatra Craivii.
Altă variantă de acces este prin satul Cricău pe drumul forestier ce urca pe valea cu
acelaşi nume, prin Poiana Cricăului de unde după 2-3 km se urcă la Cetate, menţionăm
că acest traseu este considerat cel mai uşor.
Se poate atinge acelaşi obiectiv turistic şi din satul Craiva-urmărind cursul văii după
un urcuş greu de cca o oră se ajunge sus la Piatră, acces traseu este considerat ca fiind
cel mai scurt ca lungime.
Un alt traseu turistic deosebit de interesant pentru cei care doresc să cunoască
zona plecând din Benic este următorul: satul Cetea, Cheile Cetii, Răicani, Piatra
Cetii şi Cheile Tecşeştilor.
Din Benic se poate ajunge la Cetea – sat aparţinător comunei Galda situat la 4
km nord cu ajutorul autobusului ce circulă în fiecare zi dimineaţa şi după masă.
Satul Cetea atestat documentar încă din 1337–impresionează prin multitudinea
vestigiilor arheologice descoperite în hotarul său în mai multe locuri.
Cele mai vechi dovezi de locuire a acestui sat datează din neolitic- încă de la
începuturile acestei epoci istorice, în urmă cu 5-7000 de ani înaintea erei noastre.
Tot din neolitic au fost descoperite vestigii ale culturii Coţofeni – epocă de
tranziţie de la cea a pietrei cioplite la epoca bronzului în aşezarea situată în culmea
Glimeii Benicului, deasupra văii Cetii şi a Viilor Oraşului.
Alte vestigii descoperite în hotarul satului aparţin după opinia oamenilor de
ştiinţă perioadei de debut a epocii bronzului, culturii Witemberg cu datare între anii
1700-1300 î.e.n. Din epoca fierului Halstadt precum şi din a doua perioadă a
acestei epoci Latine. Bine reprezentată este şi epoca ocupării de către romani a
teritoriului Transilvaniei – obiectele şi uneltele descoperite în aşezările ce
“gravitau” în jurul actualei vetre confirmă acest lucru.
Descoperirile arheologice din moşia satului confirmă faptul că aşezările umane
au continuat să existe aici din secolul IV-lea până în secolul al XIII-lea în
feudalismul timpuriu.
Aşa cum arătam anterior localitatea este atestată documentar încă din 1337, în
secolul al XVI-lea documentele amintesc de activitatea deosebită a logofătului Ioan
Norocea stabilit aici împreună cu familia după plecarea din Ţara Românească.
Frumoasele sale fete Zamfira şi Velica şi-au etalat graţia şi aleasa educaţie
“valahă” la curtea principelului Sigismund Bathory şi mai ales în anturajul curţii
marelui domnitor Mihai Viteazul cel care reuşeşte datorită genialelor sale calităţi
de comandant militar şi diplomat să reunească după mai bine de 14 secole cele trei
ţări româneşti în graniţele vechii Dacii.
Satul aşezat într-o poziţie deosebit de pitorească, o parte în mica depresiune
săpată de valea Cetii denumită Joseni, altă parte cocoţată pe versanţii dealurilor ce
îl înconjoară denumită Suseni – păstrează şi azi ca “piese de mare valoare” câteva
căsuţe construite din lemn din vremuri de mult apuse.

102
 Impresionează plăcut arhitectura celor două biserici ale satului, clădirea şcolii, a
căminului cultural – numeroasele poduri şi podeţe peste valea Cetii şi ale afluenţilor săi,
morile satului dintre care unele foarte vechi.
Ca o curiozitate a naturii în imediata apropiere a satului pe pantele dealului
poate fi vizitată plantaţia de castani comestibili – unicat în judeţul Alba, prezenţa
acestei specii se datoreşte micro-climatului plăcut care caracterizează satele aflate
la poalele munţilor Trascăului la trecerea de la zona montană la formaţiunile
piemonturilor aşa cum este şi cazul Cetei - plantaţia Castanea sativă/ este declarată
monument al naturii.
Urcând pe cursul văii nu departe de confluenţa cu Cetiţa ajungem la vestitele
“Băi romane” – o succesiune de marmite gigantice săpate de apele învolburate ale
râului la baza cascadelor prin care a fost obligat să treacă, la ieşirea din Cheile
Cetii.
Declarată Rezervaţie naturală complexă – cheile Cetii au luat naştere prin
epigeneza în cursul inferior al văii la traversarea unui bloc de calcare jurasice
izolat. Sectorul inferior al Cheii – în lungime de cca 100 m este constituit dintr-o
succesiune de cascade săpate iniţial în rocile flişului cretacic după care acţiunea
îndelungată a apei a retezat olistolitul jurasic prezent în adâncime generând cheile
actuale adânci şi greu accesibile.
La baza cascadelor înşirate pe cursul apei intensul proces de eroziune regresivă
a generat unele din cele mai frumoase formaţiuni de marmite din Munţii
Trascăului.
Cheile Cetii sunt un veritabil “laborator al naturii” unde procesul de marmitaj
poate fi admirat, observat şi descifrat sub toate aspectele sale, respectând
proporţiile le putem compara pe bună dreptate cu vestitele chei ale Galbenei,
vizitarea lor cu grupuri organizate de elevi sau studenţi este recomandată.
Trebuie menţionat şi faptul că zona imediat învecinată cheilor a constituit de-
alungul istoriei locul de amplasare al comunităţilor umane – numeroasele vestigii
arheologice descoperite aici vin să confirme continuitatea locuirii lor.
Pentru cei pregătiţi pentru o excursie de 1-2 zile recomandăm vizitarea în
amonte a încă două obiective turistice de mare interes: Cheile Tecşeştilor şi Piatra
Cetii.
Pentru a ajunge în Cheile Tecşeştilor – urmăm poteca marcată cu triunghi roşu
până în satul Răicani – situat la limita de nord a teritoriului comunei Galda –
traseul urmăreşte cursul văii Cetii Cetea.
Situate în amonte de vatra satului, Cheile se află la limita teritoriul comunei
Galda cu comuna Intregalde, ele au fost săpate în creasta calcaroasă ce face
legătura între Piatra Cetii şi Vârful Prisaca, în lungime de peste 500 m ele se
remarcă prin verticalitatea pereţilor văii, frumuseţea şi sălbăticia peisajului şi prin
fenomene de dezagragare vin să adauge un plus de frumuseţe la zestrea turistică a
comunei. Prezenta grohotişurilor şi a lapiezurilor verticale pe versanţi adaugă un
plus de frumuseţe peisajului acestor chei.

103
 Pentru protejarea fenomenelor amintite Cheile Tecşeştilor au fost delcarate
Rezervaţie geologică şi puse sub protecţia legii.
Al doilea obiectiv propus a fi vizitat este Piatra Cetii – cu cei 1233 m înălţime
vârful domină zona învecinată el fiind cel mai sudic martor de eroziune al lamei
calcaroase ce coboară din vf. Pleaşa Râmeţului. Piatra Cetii – are un aspect
complet datorită faptului că în vreme ce partea sa de nord are aspectul unui platou
mărginit de abrupturi, spre sud ea se transformă într-o veritabilă creastă ce coboară
spre valea Gălzii -la bază având masive depozite de grohotiş deluvio-coluvial.
Platoul părţii nordice a Pietrei prezintă numeroase fenomene de dezagragare de
suprafaţă: câmpuri de lapiezuri, doline de diferite dimensiuni dar şi unul din cele
mai interesante fenomene de dezagragare endocarstice avenul denumit de localnici
“Sunătoarea” care are o deschidere la exterior de peste 10m, plus cele câteva
peşteri mai mici prezente în zonă.
Frumoasa Piatră a Cetii – care se face remarcată prin spectaculozitatea
reliefului calcaros o avem acum aproape, după ce de nenumărate ori i-am admirat
silueta falnică profilată pe cer din goana maşinii pe drumul Naţional nr. 1. Pe bună
dreptate acest simbol al Munţilor Trascăului a fost declarat Rezervaţie peisagistică
iar Poiana cu narcise de la Răicani a fost pusă sub protecţia legii fiind declarată
Rezervaţie botanică.
Dacă pentru miile de turişti care au escaladat acest minunat munte bucuria
cuceririi vârfului, frumuseţea neegalată a peisajului le-a umplut sufletul de alese
sentimente, pentru poeta canadiană de origine română Pop Vetuţa născută Hălălai
în 20 octombrie 1923 în Cetea – a fost sursa de inspiraţie pentru o poezie deosebită
pe care ne face plăcerea să vă oferim pentru lectură.

PIATRA CETII

Bun găsit surată Piatră Satul întreg privea spre tine,

Cum de tu mi te-ai ascuns,
Şi ai stat o săptămână
Învelită de-a ta ceaţă.
Nu ştiai c-a ta prezenţă,
Pentru mine avea preţ?
Mă lăsaşi ca să te caut,
Zi de zi, cu nerăbdare
Şi cu mare disperare.
O! da ştiu eu ce-ţi fu baiu,
Sfătuiai cu-a Craivii Piatră,
Cum să mi te-arăţi, măi fată
Primenită şi-mbrăcată
Să rămâi în mintea mea,
Mândră, falnică, curată,
Şi-a ta creastă admira,
Veşnic demnă, veşnic dreaptă
A lui viaţa îndruma.
Secole de ani în urmă,
Pe-ai noştri Daci i-ai protejat,
Mai târziu, tu Piatră scumpă
Ai avut grijă de noi
Şi în vremuri de restrişte,
Ne-ai ascuns pe amândoi.
Nu lăsaşi pe nime-n lume
Să găsească a noastre urme.
Mulţumesc, măreaţă Piatră
Pentru găzduirea dată.
Nu ştiu de va fi vreodată

104
Şi ai reuşit, o Piatră!
Să-mi zgudui fiinţa toată,
Ca să nu te pot uita
Niciodată, niciodată.
Ţie-ţi datoresc Crăiasă
Un tribut ce n-are preţ,
Pe ai mei strămoşi în lume,
Părinţii mei, şi apoi eu
La a tale poale Piatră
Au văzut lumina zilei.
Vreme de-a ne întâlni.
Cu durere te las, Piatră
Şi-al tău dor îl duc cu mine.
Rămas bun, a mea surată
Şi continuă cum ştii
Peste scumpul meu sat Cetea
Tot mereu a străjui.
Nu uita în staja ta,
Nici Teiuşul, nici Alba.
Vetuţa Pop - Canada 7 februarie 1982

Cu permisiunea D-voastră încercăm să vă prezentăm o mică biografie a D-nei

Pop Vetuţa care prin activitatea sa îşi merită titlul de “cetăţean de onoare” al
comunei în care s-a născut.
“Pop Vetuţa /născută Hălălai/, economistă, poetă, publicistă s-a născut în satul
Cetea-comuna Benic, judeţul Alba la 20 octombrie 1923.
Părinţii săi: Hălălai Nechifor şi Carolina /născută Cădan/. Copilăria şi-a
petrecut-o în Teiuş jud. Alba, face Gimnaziul în Aiud, termină cursurile Liceului
Comercial din Blaj în 1944 apoi urmează cursurile Academiei Comerciale din
Braşov pe care le absolvă cu promoţia 1948. Împreună cu soţul său Mihai Pop
petrec vara anului 1948 ascunşi după Piatra Cetii, toamna în acelaşi an părăsesc
definitiv ţara şi se stabilesc în Franţa la Vernon, 11, rue de Soupir-oraş foarte
frumos pe malul Senei situat la 60 km de Paris. În 1951 pleacă definitiv în Canada
la Montreal, la Ville de Laval Quebec unde desfăşoară o activitate intensă în cadrul
organizaţiilor româneşti din Montreal, Toronto şi Hamilton. În toamna anului 1981
în luna septembrie a vizitat România împreună cu familia. A fost la Cetea, Teiuş şi
Daia Română /satul lui Mihai/ unde au petrecut două săptămâni împeună cu fraţii,
surorile, verii şi nepoţii.
A decedat în ziua de 19 septembrie 1996 în vârstă de 73 de ani în Canada.
Din publicaţia: “România în Ştiinţa şi Cultura Occidentală” 1996.
Unul din cele mai interesante trasee turistice care oferă vizitatorilor
posibilitatea vizitării unor monumente istorice deosebit de valoroase este
pitoreasca vale a Stremţului /Geoagiului/ care în amonte şi-a săpat sălbaticele Chei
ale Râmeţului considerate ca unele din cele mai originale monumente ale naturii
din judeţul Alba, trebuie neapărat înscris în programul de vacanţă al celor care îşi
petrec vacanţa sau concediul pe plaiurile Benicului.
Cu automoilul accesul se face uşor pe Drumul Judeţean nr.107 K până la
Făgădaiele Gălzii, de aici pe Drumul Naţional nr.1 Europa 15 încă 4 km până la
Teiuş unde putem face un mic popas pentru a vizita vechea biserică reformată din
centrul aşezării construită iniţial ca basilica romanică căreia i-au fost adăugate

105
elemente arhitecturale ale goticului timpuriu. Construcţia datează din sec.XIII-lea
şi a fost întărită cu ziduri de apărare în secolul al XV-lea.
În nordul aşezării poate fi vizitată mânăstirea romano-catolică, biserica şi
construcţiile mânăstireşti considerate ca cele mai frumoase din judeţul Alba au fost
ctitorite de Iancu de Hunedoara la 1449. Planul bisericesc cuprinde o navă
dreptunghiulară, un cor poligonal compus din trei travele şi o sancristie peste care
s-a ridicat turnul clopotniţei. Matei Corvinul în secolul al XV-lea aduce completări
construcţiei prin adăugarea unor bolţi pe ogive.
În luneta portalului apusean se află stema huniazilor şi inscripţia în limba latină
“În anul Domnului 1449, Ioan de Hunedoara guvernatorul regatului Ungariei”.
Biserica orotodoxă aflată în apropierea gării Teiuş a fost ctitorită în secolul al
XVII-lea de către Mihail Raţ - unul din fii frumoasei Zamfira şi nepotul nobilului
Ioan Norocea boier valah stabilit în Cetea, aşa cum reiese din inscripţia de pe
portal în limba slavonă. Edificiul construit din cărămidă şi piatră - la exterior este
flancat de contraforturi simple, în interior susţine o boltă semicilindrică de
cărămidă. Deosebit de interesant este portalul cu o deschidere dreptunghiulară ce
are în partea superioară inscripţia şi stema familiei Raţ. Fresca ctitorilor “obosită”
de trecerea anilor oferă privirii siluetele familiei îmbrăcate în haine boiereşti de
epocă care ţin în mâini macheta bisericii. Frescele pe care le putem admira în
biserică sunt mai “noi” ele datând de la finele secolului al XVIII-lea.
Din centrul localităţii o tăbliţă indicatoare ne indică direcţia pe care trebuie să o
urmăm spre Mânăstirea Râmeţi – Cheile Râmeţului.
După 4 km parcurşi pe şosea spre nord-vest intrăm în comuna Stremţ vestită
pentru podgoriile sale dar şi pentru numeroasele vestigii arheologice descoperite
aici din epoca neolitică, din epoca bronzului, din Hallstadt, Latine din epoca
romană şi prefeudală, feudalismul timpuriu până în secolul al XIII-lea.
Cetatea Diodului sau a Stremţului- situată în apropierea centrului comunei a
fost construită de nobilul Andrei de Geoagiu probabil la finele secolului al XIII-lea
– dar atestarea ei documentară se face doar în secolul al XV-lea. Intrate mai târziu
în posesia viteazului Iancu de Hunedoara, fortificaţia şi domeniul ce cuprindea
peste 24 de sate sunt administrate de acesta până la moartea acestuia în 1456.
Între 1467-1500 cetatea aparţine voievodului Transilvănean Ioan Pogratz după
care trece în posesia familiei nobiliare Balassa până la 1562.
Dărâmată între 1562-1563 de către principele Transilvaniei Sigismund din
puternica fortificaţie au mai rămas doar ruinele zidurilor de 3-4 metri ce
delimitează incinta dreptunghiulară de 50 x 40 m, prevăzută la colţuri cu turnuri
rectangulare susţinute de contraforturi. Turnul donjon de 10 x 7m situat pe latura
sudică este principala construcţie din interiorul fortificaţiei – a fost transformat în
capelă. Întreaga construcţie era protejată la exterior de un şanţ adânc de cca 4m şi
de 14m lăţime care era umplut permanent cu apă, în prezent din şanţul păstrat
parţial porneşte un izvor care alimentează pârâul afluent al văii.

106
 În arhitectura militară a Transilvaniei fortificaţia de la Stremţ constituie un
unicat prin forma sa rectangulară.
Lăsăm în dreapta drumul care duce în satul Geomal – aşezare pitorească unde
au fost descoperite importante vestigii din epoca daco-romană între care tezaurul
de denari imperiali romani ocupă un loc deosebit, frumoasa biserică situată în
centrul aşezării datează din secolul al XIII-lea.
Geomalul se mândreşte cu faptul că marele istoric transilvănean Ştefan Meteş
autor al lucrărilor. “Istoria bisericii şi vieţii religioase a românilor din Ardeal şi
Ungaria”, “Viaţa economică şi agrară a românilor din Ardeal şi Ungaria între
1508-1820”, “Păstori ardeleni în Principatele Române” este născut în sat la 1887.
După 9 km de la plecarea din Teiuş intrăm în satul Geoagiul de sus atestat
documentar încă din 1263, puternica organizare a vieţii culturale şi spirituale a
românilor de aici sunt legat de numele episcopului ortodox Cristofor şi al
Mânăstirii satului atestate la 1557. Clădirea cochetă a mânăstirii se află pe partea
stângă a văii pe un mic paltou – se poate ajunge la ea urmând poteca ce pleacă din
centrul satului. Distrusă la 1762 de către generalul Bucov, construcţia este
restaurată în 1992 – ea cuprinde naosul, pronaosul şi altarul. Pronaosul cu bolta
semicilindrică dispusă transversal suportă la etaj construcţia turnului clopotniţă.
Elementele de arhitectură exterioară: cornişa din cărămidă zimţată şi brâul
median dovedesc influenţa tradiţiei brâncoveneşti de la finele secolului al XVII-lea
şi primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Pictura interioară executată şi ea în
tradiţia românească a fost executată la 1752 de Atanasie zugravul.
Din Geoagiul de sus şoseaua urcă de-alungul văii, încadrată în stânga de
versantul împădurit care se apropie tot mai mult de ea, după cca 8 km intrăm în
pitorescul sat Valea Mânăstirii aparţinând comunei Râmeţ, situat într-un cadru
natural, de o frumuseţe deosebită, străjuit de semeaţa “cetate” naturală a Pleaşei ale
cărei stânci sărută cerul.
Aşezat într-o mică depresiune creată de apele Văii Mânăstirii după trecerea
victoriasă printre stâncăriile Pleaşei, complexul mânăstirii Râmeţ oferă vizitatorilor
posibilitatea de admira două monumente arhitecturale de o valoare inestimabilă –
biserica şi mânăstirea veche locaşuri sfinte ctitorite în secolul al XIV-lea alături de
care au fost ridicate clădirile noi moderne ale complexului între care noua biserică
considerată pe bună dreptate “Mireasa Munţilor Apuseni”.
Prima biserică ridicată de călugării ordinului “Eremiţilor” pe aceste meleaguri
înainte de 1377 a fost o micuţă bisericuţă de lemn înlocuită mai târziu cu una de
piatră, lungimea construcţiei este de 12m, lăţimea de 6 m are ziduri masive de
piatră de râu legate cu mortar ce depăşesc 1m grosime.
În interior construcţia are un altar semicircular deasupra căreia se ridică tavanul
în formă de calotă, naosul de formă pătrată cu bolta semicilindrică şi pronaosul
dreptunghiular cu bolta semicilindrică transversală peste care la exterior se ridică
turla masivă a clopotniţei construită în scop de apărare.

107
 Sub altarul bisericii se află un izvor de apă cu proprietăţi curative deosebite,
captat el se află în prezent în exteriorul clădirii.
Biserica a fost pictată în interior în mai multe rânduri, pe cel de al treilea strat
din naos a fost descoperită o inscripţie datată 1377 menţionând numele meşterului
Mihu din Crişul Alb care a zugrăvit-o în timpul regelui Ludovic, o inscripţie în
piatră pe latura de nord a pronaosului menţionează unele lucrări efectuate între
1486-1487 pe vremea regelui Matei Corvin.
În baza cercetărilor efectuate de către istoricul de artă Vasile Drăguţ şi de către
pictorul Cornel Boambeş între anii 1987-1988 au fost identificate pe pereţii
bisericii 9 straturi de pictură murală- primul de la începutul secolului al XIV-lea, al
şaptelea strat din secolul al XIX-lea şi ultimele două straturi pictate ulterior
caracterizate printr-o slabă valoare artistică.
În anul 1762 mânăstirea Râmeţi ca şi surata ei de la Geoagiu de sus sunt
distruse de tunurile armatei generalului Bucow din porunca stăpânirii habsburgice.
Refăcută prin strădania călugărilor şi a credincioşilor, mânăstirea avea să cunoască
din nou furia stăpânirii străine în 1785 ca măsură de represalii pentru participarea
călugărilor şi a credincioşilor din vecinătatea Râmeţului la răscoala lui Horea,
Cloşca şi Crişan. Pe filele îngălbenite de vreme ale unei cărţi bisericeşti călugărul
Silvestru nota cu amărăciune: “Aceasta aici am însemnat, acest lucru cu jale
adevărat când au stricat mânăstirile cea de la Geoagiu şi de la Râmeţ, la întâia
stricare fost-a numărul anilor 1762, iar la a doua stricare valeat 1785, luna
decembrie în 23 zile, într-o zi de marţi. Scris-am eu Silvestru monachu”.
La stăruinţele localnicilor Curtea de la Viena de la 1792 dă un decret prin care
se aproba repararea bisericii “dar numai ca biserică de mir”, cu toate că mânăstirea
era desfiinţată, în inima cerdincioşilor ea continua să fie biserică mănăstirească,
“maica” a celor şapte bisericuţe situate pe valea Râmeţului.
În 1940 viaţa monahală se reia la mânăstire cu câţiva călugări, din 1955 prin
hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Orotodxe se transforma din mânăstire de
călugări într-una de maici sub conducerea stareţei Palaghia Prica.
Între 1959-1969 maicile de la mânăstirea Râmeţ au fost alungate, obligate să se
îmbrace civil ele au lucrat la început la Teiuş apoi la Aiud într-o secţie de covoare.
Reîntoarse la mânăstire în 1969 îmbrăcate “în civil” ele au continuat să lucreze la
covoare îmrepună cu fetele moţilor din satele din amonte, nu era permis să se facă
slujbe sau să respecte rânduiala călugărească.
Redeschiderea Mânăstirii şi reluarea vieţii monahale s-a făcut începând cu
ianaurie 1972 însufleţite de duhovnicul Manolache Dometrie şi de stareţa
Ierusalima Ghibu. Harnicul colectiv de măicuţe îmbinând în mod fericit munca cu
îndatoririle monahale au reuşit de-alungul anilor să realizeze lucruri deosebite:
paraclisul mânăsătirii a fost refăcut, s-a construit noile clădiri ale arhondariei,
stăreţiei, trapezei, au fost extinse chiliile. O lucrare cu semnificaţii deosebite
spirituale a fost construirea sub îndrumarea duhovnicului Dometie a noului local de
şcoală pentru copii de pe valea Mânăstirii.

108
 În localul şcolii vechi situat lângă Biserica veche a Mânăstirii a fost deschis la
12 iulie 1969 sub îndrumarea monahiei Eudoxia Manolache un muzeu în care
dânsa a funcţionat ca ghid. Între colecţiile muzeului se remarcă documentele vechi
privitoare la istoria mânăstirii, vechi cărţi bisericeşti, valoroase icoane pe lemn şi
sticlă, o interesantă şi valoroasă colecţie numismatică precum şi obiecte cu caracter
etnografic.
An de an noi realizări vin să adauge zestrei de frumuseţe şi valoare
arhitectonică a complexului: construcţia noii clopotniţe, a noului pod de peste râu,
introducerea luminii electrice, apei potabile, realizarea canalizării şi încălzirii
centrale. Încununarea eforturilor harnicului colectiv monahal este considerat pe
bună dreptate construirea noii Biserici a Mânăstirii, începută în 1982 şi sfinţită la
29 iunie 1992 de ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, este denumită şi “Mireasa
Munţilor Apuseni”.
În amonte de complexul mânăstirii la cca 500 de metri se află Cabana Râmeţi
construită sub directa îndrumare a părintelui Dometie - construcţie modernă şi care
dispune de 40 de locuri de cazare, are bufet rece şi bar.
De-alungul existenţei de peste şapte secole a Mânăstirii Râmeţ, două personalităţi
deosebite s-au remarcat prin vieţile lor pline de sfinţenie, cu deosebită strădanie
pentru propovăduirea cuvântului Evangheliei şi mai ales prin dragostea pentru cei
aflaţi în păstorirea lor.
Despre sfântul Ghelasie – arhiepiscop al românilor din Transilvania la
mânăstirea Râmeţ şi în satele din împrejurimi se păstrase tradiţia nescrisă a cinstirii
moaştelor sale – descoperirea picturii maestrului Mihu cu ocazia lucrărilor de
restaurare a vechii Biserici şi a inscripţiei slavone de pe arcada dintre naos şi
pronaos are o însemnătate deosebită prin conţinutul său:
Am scris eu preapăcătosul rob al lui Dumnezeu, Mihul, adică zugravul de la Crişul
Alb, cu încuviinţarea arhiepiscopului Ghelasie în zilele regelui Ludovic în anul 68885
/1377/ luna iulie 2” – confirmând faptul că mânăstirea era mai veche cu un secol decât se
credea până atunci.
Despre Părintele Dometie Manolache – doctor în teologie căruia Sfântul Sinod
al Bisericii Ortodoxe Române i-a acordat rangul de arhimandrit se cuvine să
spunem că a fost un exemplu demn de urmat: teolog distins, părinte duhovnicesc,
patriot militant pentru unitatea bisericească, spirit de rară frumuseţe sufletească şi
un gospodar de o rară capacitate – o floare rară în grădina Bisericii Ortodoxe
Române. Neasemuită valoare şi frumuseţe actuală a complexului mânăstiresc de la
Râmeţ se datoresc muncii şi credinţei acestui om sfânt care şi-a pus întreaga
capacitate sufletească în slujba Bisericii străbune.
Drumul pe care am venit până la Mânăstire ne poartă în amonte în paralel cu
apa râului, după 4 km ajungem în Cheia Râmeţilor – monument al naturii.
De la intrarea în Chei pe un traseu amenajat în porţiunile mai dificile şi
prevăzut cu un cablu de oţel - se ajunge după cca 200 metri la frumoasa Peşteră de

109
Cuarţ, în continuare poteca ne poartă printre cei doi pereţi verticali al căror vârfuri
se ridică la peste 400 metri deasupra firului apei mânăstirii.
Din locul în care Cheile încep să devină mai largi accesul se poate face pe
ambele maluri pe poteci ce duc la confluenţa dintre pârâul Geogel şi valea
Mânăstirii care până la intrarea în chei poartă numele de Valea Barnii.
Renumite prin sălbăticia peisajului creat de apele râului în lupta aprigă dusă cu
stâncile dure de calcar al muntelui pe parcursul a mii de ani, cheile adăpostesc şi o
rezervaţie de floră alpină între care eleganta floare de colţ /Leonthopodium
alpinum/ o putem admira “căţărată” pe pereţii sălbăticiei.
În cadrul acestui subcapitol care a tratat funcţia turtistică a localităţii am
încercat să vă oferim câteva din frumuseţile deosebite ale zonei, renumite nu numai
pe plan judeţean, să vă facem cunoscute locurile în care prin strîdania arheologilor
au fost scoase la iveală dovezi incontestabile ale perenităţii locuirii acestor
meleaguri din cele mai vechi timpuri de către populaţia băştinaşă.
Chiar dacă unele dintre obiectivele turistice propuse nu aparţin satului Benic
sau comunei Galda de jos ele pot fi abrodate cu uşurinţă atât de turiştii care deţin
automobile dar şi de cei împătimiţi de plăcerea parcurgerii unor traseee deosebite
cu rucsacul în spate profitând de posibilitatea de a poposi în cele mai pitoreşti
locuri la adăpostul unui mic cort.
Valoarea deosebită a obiectivelor turistice – frumuseţea unică a peisajului,
numeroasele monumente ale naturii şi rezervaţii naturale, obiectivele istorice
existente vor putea fi mai avantajos valorificate în viitor dacă factorii responsabili
la nivel judeţean şi chiar comunal se vor preocupa de dezvoltarea în zonă a agro-
turismului având în vedere posibilităţile existente.
Poate într-un viitor nu prea îndepărtat, pe valea Gălzii, în satele aparţinătoare
comunei Galda între care Benicul poate să fie privelegiat să putem beneficia de
serviciile turistice ale”caselor de vacanţă” cotate cu 2-3 sau mai multe margarte –
embleme ale gradului de confort pe care pot să îl ofere.

110
 CAPITOLUL VI
ASPECTE ALE CULTURII MATERIALE

1. Arhitectura
În capitolul referitor la evoluţia spaţială şi funcţională a localităţii am menţionat
că în evoluţia sa de-a lungul veacurilor vatra satului “a migrat” în două etape: prima
aşezare a vetrei aşa cum reiese din descoperirile arheologice se afla în culmea
“Glimeii Benicului”. Urmele găsite aici permit datarea aşezării în perioada de
tranziţie de la epoca neolitică la epoca bronzului, adică la începutul mileniului II
î.e.n.
La fel de bine sunt reprezentate şi urmele epocii bronzului descoperite în mai
multe locuri în hotarul satului, fapt ce atestă locuirea acestor meleaguri de-a lungul
istoriei şi continuitatea prezenţei populaţiei băştinaşe. După cucerirea Daciei de
către armatele romane, vatra satului se mută din culmea dealului “Glimeii” în
partea de jos a hotarului, lângă valea Gălzii. Urmele găsite în urma cercetărilor
arheologice menţionate la capitolul respectiv ne îndreptăţesc să afirmăm că
cuceritorii au întemeiat la “Fântâna Satului” o villa rustica din care nu lipseau nici
clădirile ce adăposteau garnizoana militară cantonată aici.
Actuala vatră a satului amplasată de-o parte şi de alta a văii Gălzii este
despărţită de aceasta în două trupuri distincte: cel de nord-nord-est şi cel de sud-
sud-vest, legătura dintre ele asigurându-se de către podul mare din centrul satului şi
de către cele 4 punţi pietonale.
Vatra satului este străbătută în partea sa de sud de către Drumul Judeţean 107K
care înlesneşte legăturile cu centrul de comună şi cu celelalte sate componente ale
comunei, precum şi cu reşedinţa judeţului, aflată la 23 Km.
În cadrul hotarului său vatra satului ocupă o poziţie centrală, aflându-se la 2
Km. faţă de graniţele cu cele două sate învecinate Mesentea şi Galda de sus.
Perimetrul vetrei are o formă tentaculară cu o axă mare pe direcţia nord-vest spre
sud-est, ce măsoară 1,4 Km. şi o axă secundară pe direcţia nord-est către sud-vest
ce măsoară doar 700 m.
Vechiul nucleu al vetrei satului a fost constituit din uliţele : Bisericii,
Meteşeştilor, Din sus de vale, Uliţa Bobohalmei şi Drumul Cetii, clădirile gravitau
în jurul Bisericii şi mai târziu al şcolii româneşti construite în imediata apropiere a
acesteia. Cu vremea, vatra satului s-a extins spre partea de sud a vetrei, “populând”
uliţa principală constituită din cele două segmente: uliţa Vântului de la intrarea
dinspre Mesentea până la Drumul Bălgradului, şi uliţa de “După Garduri” de la
Calea Bălgradului până la ieşirea spre Galda de sus. Interesantă este migrarea în
cadrul vetrei satului a construcţiilor din uliţa Bobohalmei, mai greu accesibilă spre
111
uliţa Vântului şi După Garduri, situate pe drumul principal de acces spre centrul de
judeţ şi spre Intregalde, fenomen care a demarat după primul război mondial şi care
a continuat până în zilele noastre.
Drumul Cetii, a doua arteră importantă de circulaţie în sat desparte şi ea vatra
satului în două părţi distincte.
Caracteristicile şi dimensiunile acestor uliţi le-am semnalat în cadrul capitolului
III- privind evoluţia spaţială a localităţii.
Vechea vatră a satului era ocupată de clădiri construite în stilul tradiţional al
caselor din satele de sub munte: fundaţii din piatră de Măgura, pereţii din lemn
“bruşiţi” cu pământ, acoperişuri din lemn acoperite cu paie şi şiţă-şindrilă care
treptat a fost înlocuită cu ţiglă. La fel se semnalează o înlocuire treptată a lemnului
din construcţia pereţilor cu cărămidă – la început nearsă apoi cărămida arsă
prelucrată “în cărămidăria” de la Fântâna Satului” care a asigurat materia primă
pentru majoritatea construcţiilor din sat.
Având în vedere situaţia economică în care se aflau ţăranii români din
localitate, ca ţărani iobagi pe moşiile Episcopiei şi ai celorlalţi mari proprietari,
casele şi anexele gospodăreşti pe care aveau posibilitatea să le ridice erau făcute
din materiale mai ieftine şi mai uşor de procurat în orizontul local – erau mult mai
modeste din punct de vedere al aspectului şi valorii lor.
Casele vechi ale satului care au dispărut aproape în totalitate din peisajul actual
al satului erau mici ca dimensiuni şi erau formate dintr-un “târnaţ” coridor deschis
spre curte susţinut de 3-4 stâlpi de lemn – fiind situat sub acelaşi acoperiş cu casa.
Locuinţa propriu zisă era formată dintr-o “tindă” o mică încăpere în care se intra
din “târnaţ” şi care servea de bucătărie, sufragerie şi hol şi în care familia îşi
petrecea cea mai mare parte a timpului, din tindă se intră în “camera” sau casa din
“faţă” de la stradă-folosită doar la ocazii deosebite, aici se păstrau cele mai bune
piese de mobilier, hainele de sărbătoare şi obiectele de valoare.
Târnaţul, tinda şi camera din faţă toate aveau ca tavan – grinzi de lemn fasonate
în 4 feţe peste care erau bătute scânduri surpapuse peste care se aplica un strat
dintr-un amestec de pământ, pleavă, bălegar şi apă bine amestecat care se aplica
umed. Acesta avea un rol de izolator termic în anotimpul rece al anului şi permitea
gospodarului să foloseasă “podul” ca depozit pentru iarnă al recoltei de “cucuruz”
– sub forma de ştiuleţi.
În podul casei se putea ajunge cu ajutorul unei scări de lemn fie printr-o gaură
practicată în tavan prin târnaţ, fie din tindă sau chiar din exterior din curte. La
subsol clădirea avea una mai rar două pivniţe în care se ajungea coborând cele
câteva trepte ale “gârliciului”- în pivniţă erau depozitate peste iarnă cartofii, sflecla
furajeră, butea cu “curechi” şi butoaiele de vin şi “vinars”. Tot în pivniţă pe rafturi
special amenajate se păstrau pe iarnă merele şi perele recoltate din grădină.
Iluminarea locuinţei se realiza cu ajutorul a 2 ferestre mici cu un singur rând de
geamuri la camera din faţă spre uliţă şi de o singură fereastră de aceleaşi
dimensiuni la tindă. Ambele încăperi la majoritatea locuinţelor erau lipite pe jos cu

112
un material asemănător celui aplicat pe podul casei peste care se aşternea un strat
subţire de nisip de râu. În camera din faţă unde se circula mai puţin peste această
podea originală se punea preşurile ţesute în casă. Încăperile erau zugrăvite în
fiecare an cu var alb care pe lângă rolul sau de igienizare dădea şi un plus de
lumină locuinţei.
Cei mai înstăriţi îşi permiteau să podească ambele încăperi cu scândură de brad
fasonată.
La exterior întreaga construcţie era văruită într-o frumoasă culoare albastră
/vânăt/ care le dă o notă de frumuseţe aparte.
În fiecare gospodărie pe lângă construcţia casei care de regulă era de formă
dreptunghiulară plasată perpendicular pe axa uliţei se mai aflau şi celelalte
construcţii anexe-gospodăreşti.
În spatele casei lipită de tindă se află “conia” – o mică bucătărie de vară semi-
închisă, din lemn, tot aici se află şi cuptorul pentru pâine.
În spatele coniei se află “coşarca” din lemn care servea pentru depozitarea
“cucuruzului” ştiuleţi” peste iarnă la cei care aveau mai mult şi nu le încăpea în
“podul casei”.
Tot în curtea gospodăriei se aflau coteţele de porci făcute din lemn şi acoperite
cu paie sau şiţă şi “găinarul” pentru “hoară” /păsările de curte/
În fundul curţii se ridică construcţia masivă a şurii-construită pe un schelet de
lemn şi închisă din toate părţile cu scândură. Şura cuprindea următoarele
“sectoare” în centru se află aria şurii în care era ţinut de regulă carul, din arie unde
se intra cu carul încărcat cu fân – acesta era descărcat pe podul grajdului sau chiar
în “faldara” – aşezată în partea stângă. În dreapta sub acoperişul comun al şurii se
afla “poiata” vitelor mari /grajdul/ construit din cărămidă şi prevăzut cu mai multe
despărţituri care izolau vacile de cai sau boii pe care îi avea gospodarul. Grajdul
avea o uşă de intrare pentru vite şi oameni, o uşă pentru evacuarea gunoiului, un
“obloc” prin care se puteau furaja animalele din aria şurii şi o uşă mobilă în tavanul
său prin care se furajau animalele cu fânul depozitat pe podul şurii.
Accesul în şură se făcea printr-o masivă poartă de lemn care se deschidea în
două părţi şi în care era practicată o uşă mai mică pentru intrarea gospodarului.
Partea din spate a ariei şurii era şi ea închisă cu o astfel de poartă pentru a permite
intrarea carului încărcat cu paiele ce erau depozitate în spatele şurii în jireada
pentru iarnă sau a tulpinilor de porumb /coceni/ folosiţi şi ei în hrana animalelor pe
perioada de iarnă.
La gospodăriile vechi curtea locuinţei era comună cu curtea păsărilor aşa că
“hoarele” erau stăpâne pe întreg spaţiul cuprins între poarta de intrare în
gospodărie şi până la şură, în ultima vreme gospodarii au limitat spaţiul “hoarelor”
doar la o suprafaţă mai mică câştigând în primul rând liniştea şi mai ales curăţenia
curţii.
Intrarea în curtea fiecărei gospodării se făcea prin poarta mare de lemn pe care
intrau atelajele de muncă, porţita mică era destinată oamenilor şi vitelor. Porţile

113
vechi ale satului erau din lemn: doi stâlpi masivi de stejar fasonaţi în patru feţe şi
având sculptate diferite motive încadrau portiţa mică, deasupra acesteia se afla o
grindă de stejar şi ea sculptată pe care era înscrise iniţialele proprietarului şi anul
construcţiei. Portiţa era protejată împotriva interpreriilor de un acoperiş de lemn de
forma prizmatică. Poarta mare încadrată de unul din stâlpii portiţei şi de încă un
stâlp masiv se deschidea în două părţi egale, pe un schelet de lemn era bătute
scândurile. Poarta şi portiţa constituiau gardul de la uliţa al gospodăriei şi se
armonizau perfect cu construcţia casei. Din păcate astăzi doar puţine gospodării au
mai păstrat aceste porţi atât de originale: la nr. 54, 57, 73, 70, 76, 103, 113, 114,
189.
Câteva gospodării din sat aveau la stradă porţi mari înalte după modelul
gospodăriilor din satele locuite de saşi. Cele mai multe din gospodăriile satului
etalează la stradă garduri din beton cu porţi şi portiţe metalice în cele mai diverse
modele şi culori. Spre deosebire de construcţiile caselor şi anexelor gospodăreşti
ale românilor din sat se remercau prin dimensiunile lor ce etalau bunăstarea –
construcţiile ce aparţineau câtorva familii foarte înstărite din sat: maghiari, germani
şi chiar evrei.
În primul rând suprafaţa ocupată de aceste gospodării depăşea cu mult pe cea
pe care erau aşezate gospodăriile mai modeste ale românilor,casele construite se
remarcau printr-o mare suprafaţă locuibilă formată din 3-4 camere, cu hol şi chiar
sala de bibliotecă. Materialele folosite pentru a conferi rezistenţa construcţiilor
erau cărămida arsă zidită în pereţii construcţiilor ce depăşeau de regulă 40 cm,
piatra de Măgură în fundaţiile caselor şi anexelor, lemnul de bună calitate,
dimensiunile mari ale ferestrelor şi uşilor acestor construcţii precum şi buna
execuţie dădea acestora un aer de “bănăstare”.
Anexele gospodăreşti erau şi ele pe măsură, magazii din cărămidă prevăzute cu
pivniţe la subsol, numeroase grajduri încăpătoare pentru vitele proprietarilor, alte
construcţii deosebite aşa cum avea “conacul” familiei Reimbold moştenit de
domnişoara Klothy-care avea în frumoasa grădină un “pavilion” de vară cu terasă
şi pivniţă specială pentru vinuri şi mai ales “scăldătoarea” /piscina/ originală
construită din piatră masivă şi prevăzută cu un sistem original de alimentare şi
evacuare a apei.
Dintre casele deţinute pe vremuri de familiile înstărite ale satului amintim casa
de la nr.170, în care locuieşte în prezent d-l Lal Aurel, casa de la nr.177 locuită în
prezent de familia profesor Cristea Voicu şi care a aparţinut în trecut unui bogat
negustor evreu, casa de la nr.179 care a aparţinut pe vremuri bogatului om de
afaceri Reimbold Olivier–neamţ, un adevărat “conac” boieresc căreia
întreprinzătoarea domnişoara Klothy – doctor în horticultură I-a amenajat frumoasa
grădină un veritabil “parc dendrologic” în miniatură descris mai amănunţit în
“Ghidul toponimic” al satului, a aparţinut înainte de 1950 familiei Horwath – şi
care a fost naţionalizată şi transformată în sediu al CAP Benic. Starea în care se
află în prezent această construcţie este jalnică, o parte din construcţiile anexe stau

114
să se prăbuşească, zidul de la stradă cade, ferestrele sparte prin care vântul bate în
voie, acoperişul cu multe ţigle lipsă întregesc spectacolul dezolant al acestei
frumoase case cândva o mândrie a satului.
Tot din categoria caselor şi gospodăriilor maghiarilor bogaţi din sat/în vechime/
fac parte şi casele de la nr.146 pe uliţa Bisericii şi casa de la nr.185 pe uliţa din sus
pe vale ce a aparţinut până la începutul acestui secol bogatului negustor Selesz
Atila.
Între construcţiile mai importante ale satului amintim Biserica romano-catolică
ridicată în sec.XV pe locul unei foste mânăstiri a călugărilor Benedictini/ de unde
şi numele satului/, astăzi în stare de degradare, clădirea Bisericii româneşti
construită la începutul secolului al XIX-lea în stil arhitectonic românesc în locul
unei bisericuţe mult mai vechi de lemn situate în partea de sus a cimitirului,
clădirea vechii şcoli româneşti aflate în imediata apropiere a Bisericii care a
funcţionat ca şcoală confesională şi mai târziu ca şcoală de stat până în 1920,
şcoala nouă construită între 1919-1920 în fosta clădire a fabricii de spirtoase
aparţinând proprietarului Reimbold, pe terenul ce servea în trecut ca “târg al
porcinelor”, pe uliţa Vântului/principală/.
O notă aparte în peisajul arhitectural al satului o dă căminul cultural construit
între 1956-1966 pe un teren viran aflat în imediata apropiere a şcolii noi, cămin
spaţios şi bine dotat, cu o bogată activitate cultural-artistică în trecut, azi folosit
mai mult ca sală de nunţi. În faţa clădirii într-un mic parc spre stradă se află
busturile marelui “Luceafăr al poeziei româneşti” şi al bunului său prieten Frâncu
Teofil fiu al satului- mare patriot, avocat şi gazetar de talent.
Între 1966-1968 în centrul satului a fost ridicată construcţia modernă a
Magazinului “Universal” al satului care până în 1989 a deservit populaţia cu
mărfuri diverse, având şi două secţii de prestări de servicii.
În spatele clădirii Magazinului se află construcţia atelierului şi anexelor fostului
SMA Benic astăzi în părăsire, mai sus pe uliţa principală spre Galda de sus se află
şi sediul fostei Asociaţii Pomicole Intercooperatiste- şi el în paragină, ca şi imensa
livadă care în urmă cu 15 ani era mândria comunei şi a judeţului Alba.
Pe Drumul Cetii în apropierea podului mare peste valea Gălzii se află clădirea
fostei primării a “oraşului” Benic care a funcţionat între 1820-1920 când localitatea
a fost “retrogradată” la rangul de comună – şi această clădire se află în prezent în
aşteptarea revenirii satului la statutul de centru de comună în care sens după 1989 i
s-au făcut o serie de reparaţii.
O notă aparte în peisajul arhitectonic al satului o dau cele câteva clădiri
“moderne” cu parter şi etaj ridicate pe D.J.107 k/uliţa principală/ şi pe uliţa
Meteşească – camerele mari şi luminoase, confortul de care dispun pot fi admirate
fie şi numai din stradă la nr.12, 18, 259, 82 , casa Candale lângă clădirea
Căminului cultural, care ar putea oricând să se constituie în case de vacanţă de
câteva “margarete” valoroase pentru turişti autohtoni sau străini care doresc să
cunoască frumuseţile naturale şi impresionantul trecut istoric al zonei.

115
 Dacă am amintit construcţiile moderne din sat nu putem să nu amintim câteva
case vechi bătrâneşti – care mai supravieţuiesc în peisajul atât de schimbat al
satului: la nr.54, 8, 132, 113, 134, 157, 185 privind mirate la suratele lor
“modernizate”.
Între casele satului un loc aparte îl ocupă cele în care s-au născut şi au crescut
fii de seamă ai satului ajunşi personalităţi de pe uliţa Bisericii casa părintească a
patriotului Frâncu Teofil vis-à-vis de Biserica românească, alături de aceasta casa
învăţătorului Spătăcean Gheorghe, la nr. 151 casa părintească a celui care avea să
devină erou în cel de al doilea război mondial – Cornel Bătăcui – comandor
aviator, pe Drumul Cetii – casa Lascu în care a copilărit profesorul universitar şi
prodecan la Universităţii Babeş-Bolyai – Laşcu Nicolae – istoric de prestigiu, pe
uliţa Vântului – la nr. 249 casa părintească a profesorului universitar Drăgan Ioan –
decan al Facultăţii de Mecanică din Cluj, pe uliţa din sus pe vale casele locuite de
fostul Primar Laszlo Iosif care a contribuit mult la ridicarea satului, a fostului preot
Frâncu Amos – care a slujit Biserica din sat peste 40 de ani, pe uliţa Metesească casa
părintească a sculptorului Pascu Goia Nicolae, casa Crişan Vasile, fost director al şcolii
care împreună cu soţia sa Virginia au slujit cu devotament şcoala mai bine de 40 de ani.
Dacă timpul va permite o întâlnire cu familia Barna Petru şi Elena învăţători
pensionari care au servit şcoala aproape o jumătate de secol va fi o ocazie bine
venită pentru a afla lucruri inedite din istoria satului, domnul Barna a fost director
de şcoală fiind un bun cunoscător al satului.
Am amintit mai sus câteva din casele satului care păstrează peste timp
amintirile celor ce au devenit prin calităţile lor adevărate personalităţi ale vieţii
spirituale în ideea că poate organele locale vor găsi fondurile necesare pentru a le
transforma în “case memoriale”.
Dacă satul se mândreşte cu fii săi ajunşi oameni de bază ai ţării pe care am
încercat să-i prezentăm, vă putem informa că acest cochet sat se mândreşte şi cu
faptul că locuitorii săi – foarte mulţi au atins şi ajung şi în prezent la vârste
respectabile – perfect lucizi care vă pot relata cu amănunte aspecte din viaţa satului
din secolul trecut.
Am avut plăcerea în elaborarea lucrării să colaborez cu câţiva dintre
“candidaţii” care aspirau la respectabila vârstă de 100 de ani şi de la care am aflat
multe lucruri care încă nu s-a scris în manualele de istorie, cu această ocazie aduc
sincere mulţumiri pentru preţioasele informaţii pe care mi le-au oferit următorilor:
- Nana Chioreanu Salvina – în vârstă de 79 de ani, care posedă un
real simţ al poeziei, femeie curajoasă- văduvă de veteran de război care la
vârsta aceasta dă dovadă de o vitalitate deosebită.
- nenea Bulbucan Simion – decanul de vârstă al bărbaţilor satului
care la 95 de ani este o veritabilă “enciclopedie”a vieţii satului, veteran de
război,medaliat pentru fapte de vitejie, un om credincios care a slujit Biserica
peste 72 de ani ca şi cântăreţ bisericesc, un om dârz care prin calităţile sale şi-a
câştigat stima şi respectul concetăţenilor.

116
 - Nenea Drăgan Aurel – “ceva mai tânar” a aniversat 85 de ani,
este şi dumnealui veteran de război şi medaliat pentru fapte deosebite pe front,
mare amator de istorie şi literatură istorică, respectos şi respectat de
concetăţeni pentru calităţile sale.

2. Mobilier si obiecte de uz gospodaresc

Casele vechi aveau “în inventar” o serie de obiecte de mobilier confecţionat de
meşteri locali – majoritatea din lemn care dădeau o ambianţă specifică locuinţei.
În “tindă” se aflau: 1 masă cu sertar, câteva scaune cu spătar, laviţă, 1-2 paturi
din scândură cu stejacuri, 1 “ploaptan”/soba/ din cărămidă, un “parsechi” /stelaj/
pentru “văsărie” /veselă/. Pe pereţi se aflau icoane vechi încadrate de ştergare
ţesute în casă.
În camera din “faţă”- folosită doar la ocazii deosebite – se afla o masă cu câteva
scaune de lemn în jurul ei, 2 pături de lemn, 1 laviţă, ladă de haine şi cuiere de
haine pe perete. Pe pereţi se aflau icoanele vechi moştenite de la străbuni, încadrate
de ştergare.
De-alungul pereţilor se aflau “blidarele” din scândură vopsită în culori
frumoase pe care atârnau blidele /farfurii de ceramică/ frumos colorate şi cănile “de
fală” /ornamentale/. Blidele aveau pictate pe ele cocoşi, alte păsări /”hoară”, fete
sau feciori aşa cum au rămas de la bătrâni.
Pe paturile din casa din faţă – se puneau 6 perini “cu căpătâi”, “lepedee”
/covoare de lână/ -din cele mai “faine” pe care le avea gospodina. Cei mai săraci
puneau în loc de lepedee, “ţoale”/ pături groase de lână ţesute în casă.
Pentru gătirea mâncării femeile aveau o gamă variată de vase şi accesorii ele se
găseau fie în “tindă” iarna fie în “conie” /bucătăria de vară/
- oala de mămăligă / căldarea/ era din “tuci” smălţuită,
- “mestecăul” – băţi special lucrat din lemn de paltin sau alun.
- căldarea de aramă pentru “zama”- se punea pe un trepied de fier deasupra
focului deschis.
- laboşuri/ denumire împrumutată din ungureşte /- oale, cratiţe smălţuite
- lingura de scos zama sau supa din laboş
- linguri de lemn pentru supână, pentru “rântaş”
- furculiţe din fier
- lingura ai mar pentru “lictar” de prune din lemn de paltin
- “lopităul” – planşeta de lemn pentru făcut tăieţei
- “vânturască” – scafa de lemn din paltin pentru scos făina din “hambar”
- “fedeuri” capace pentru oale şi cratiţe
- “doguri” – sau cârpătoare din lemn pentru tăiat carne şi legume
- “sucitor” – din lemn, cilindric pentru întins aluatul pe lopitau
- oale din tuci sau din tablă smălţuite / emailate/- pentru supe,
- ulcele – căni din “pleu”/ tablă emailată/ pentru ceai, lapte
- mojerul – din alamă pentru piper, zahăr, străbunicul mixerului electric
117
 - “pisalogul” sau bătătorul cu care se mărunţeau produsele în mojar
- oala de pământ pentru sarmale
- oale mai mici de pământ pentru păstrat laptele acru “covăsala”, smântâna,
şi “lictarul” de prune
- trocul sau ciurul – sita mare cu ramă de lemn şi care avea în loc de plasă
o bucată de piele fin arganisită – găurită prin care se strecurau prunele fierte
pentru a se obţine zeama din care se făcea “lictarul”
În tindă la ploaptănul din cărămidă era “lerul” cuptorul în care se puteau coace
“haioşul” o prăjitură simplă din aluat cu untură proaspătă de porc.
Fiecare gospodărie ţărănească avea lângă casă sub acelaşi acoperiş cu “conia”
şi cuptorul de pâine” - nelipsit pe acele vremuri când fiecare gospodină frământa şi
cocea singură pâinea necesară familiei.
Cuptorul era făcut din cărămidă arsă, avea formă semisferică, era construit de
meşteri anume, sub boltă se afla la bază “vatra” sub care se punea sticla mărunţită
pentru a păstra mai bine căldura. Pentru arderea cuptorului se foloseau “cleoambe”
din pădure sau vreji mai groşi de vie, fumul ieşea pe un horn după ce înconjura
cuptorul, la intrare se punea pentru protecţie o uşă din tablă. după ce se ardea bine
cuptorul, cu ajutorul “dârnului” sau “dârgului” se scotea jarul din cuptor spre uşă.
Cu ajutorul unei “lopeţi” speciale din lemn se bagă în cuptor aluatul pentru pâine
aşezat pe frunze de nuc să nu se prindă de vatră. după ce se scotea “pita” se mai
ardea cuptorul odată şi apoi se băgau tăvile cu cozonaci şi “pupurile”.
Aflate la mare cinste pe vremuri când fiecare gospodină îşi “cocea acasă pâinea
necesară familiei, astăzi cuptoarele /cele care mai există “sunt solicitate” doar la
sărbătorile mari ale anului, două trei vecine se asociază şi coc împreună – de regulă
una este mai bătrână şi mai pricepută – şi transmite meşteşugul şi suratelor mai
tinere.
Tot aşa de importantă în gospodăria ţărănească era şi fântâna – era săpată pe
vremuri de meşteri ţigani – specializaţi în acest fel de lucrări.
Prima dată era căutată “vâna de apă” cu ajutorul unei surcele de lemn, apoi se
trecea la săparea fântânii, dacă se trecea de adâncimea de 3 metri se amenajau –
poliţe de lemn – de pe care pământul săpat era trecut în etape spre suprafaţă. Se
sapă până când meşterul ajungea la stratul de “ţiglă” sau “mial vânăt” /argilă/
deasupra căruia se afla stratul de apă freatică. Pe uliţele aflate mai aproape de vale
fântânile rar depăşeau 5-6 m, pe uliţa Bisericii multe fântâni ajung până la12 m
adâncime poate de aceea aveau apa cea mai bună din tot satul.
În momentul când se ajungea la stratul de “mial” şi apa începea să se strângă
încet în jurul meşterului era coborât “colacul” – din lemn de gorun de formă pătrată
şi cu o grosime de cca 20 cm, care se aşeza la baza construcţiei peste colac se
aşezau în ordine, bolovani de râu cu partea mai groasă spre peretele fântânii şi cu
partea mai îngustă spre interior, pe măsură ce această zidărie fără mortar se ridică
se trecea de la forma pătrată la forma circulară până la nivelul solului. Pentru

118
protejarea fântânii – deasupra solului se aşeza “coteţul” din scândură groasă de
forma unui cub cu latura de cca 1m şi care avea un capac tot de lemn.
Cele mai frecvente erau fântânile cu cumpănă, un trunchi de copac înfurcat
natural era plasat lângă fântână, prăjina cumpenei era prinsă cu ajutorul unui drug
de fier pentru a bascula în faţă şi în spate. De prăjina cumpenei era prinsă alta mai
subţire de care se agăţa găleata făcută din lemn de stejar şi legată în cercuri de fier.
Ca şi contra-greutate se punea în partea opusă găleţii – pe cumpănă o bucată mare
de fier bine fixată sau un bolovan. Tehnica folosirii acestui tip de fântână nu era de
loc greu de învăţat, trebuie puţină forţă şi mai ales bunăvoinţă. Pentru că fântâna
servea şi pentru adaptarea animalelor din gospodărie – lângă coteţul fântânii se
aşeza “un vălău” /troacă/ cioplit dintr-un trunchi de gorun în care se turnau găleţi
de apă proporţional cu numărul vitelor ce le avea omul în gospodărie.
Fântânile cu cumpănă au dispărut de mult, cele mai multe au astăzi sisteme de
suluri de lemn sau metal pe care este înfăşurat lanţul şi care sunt puse în acţiune cu
ajutorul unei roţi situate în exteriorul fântânii.
Multe din gospodăriile de azi ale satului au amenajate băi personale cu tot
confortul cerut, apa este asigurată tot din fântâna casei cu pompă şi hidrofor, din
păcate satul nu dispune de o reţea de canalizare centralizată şi apele reziduale sunt
deversate fie direct în stradă sau poluează sistematic apa râului, care demult nu mai
este cristalină.
Vorbind de poluarea râului considerăm că conducerea primăriei ar trebui să ia
urgente măsuri pentru interzicerea deversărilor apelor reziduale şi menajere direct
în râu, să se interzică aruncarea gunoaielor menajere sau depozitarea lor în
imediata apropiere a albiei care dau un aspect aşa de neplăcut satului şi denotă
lipsa de respect faţă de mama natură şi în ultimă instanţă faţă de sănătatea noastră
şi mai ales faţă de cea a generaţiilor ce ne vor urma.

3. Unelte și scule folosite în gospodărie și la munca câmpului

În fiecare gospodărie din sat există o serie de unelte şi scule necesare pentru
efectuarea diferitelor lucrări.
Pentru tăierea lemnelor mari a căror dimensiuni depăşeau 1 m, se folosea
“capra” de lemn pe care acestea erau aşezate şi tăiate cu fierăstrăul /firezul/ mare
de 2 persoane. Lemnele tăiate la anumită dimensiune erau apoi crăpate cu securea
pe un butuc /tăietor/ după care erau stivuite într-o anumită ordine sub “şaitău”
/şopron/ pentru a se usca până la folosire.
Pentru tăierea scândurilor şi a laţilor necesari diferitelor construcţii sau reparaţii
se utiliza “firezul” /fierestrăul/ simplu, ciocanul şi cleştele pentru scoaterea cuielor.
În grajd şi şură cea mai folosită unealtă era furca, cea cu trei coarne servea la
transportul paielor, fânului şi cocenilor din şură la grajd, furca cu 4 coarne era
folosită la evacuarea gunoiului sau la încărcarea lui în car pentru a fi transportat pe
câmp şi împrăştiat ca îngrăşământ natural.

119
 La curăţirea “poiatei” şi a coteţelor de porci se foloseşte o mătură de nuiele şi
lopata, pentru curţirea curţii şi a porţiunii din uliţă ce revine gospodăriei respective
se foloseşte un măturoi mai stufos, lopata servea pentru curăţirea şanţului din faţa
casei.
Tradiţia moştenită din străbuni obligă pe fiecare gospodar ca în ajunul marilor
sărbători ale anului şi la sfârşitul fiecărei săptămâni să-şi măture curtea, să-şi cureţe
şanţul din faţa casei, să văruiască stâlpii ce protejau şanţul.
Pentru lucrul în grădina casei se foloseşte hârşeul şi grebla de fier şi sapa,
pentru lucrările în câmp cea mai solictată unealtă era plugul ce nu lipsea din nici o
gospodărie, acesta era prevăzut cu un brăzdar de fier, grapă cu dinţi de fier, pentru
nivelarea terenului şi zdobirea “bruşilor”, săpătoarea şi semănătoarea trasă de cai.
La lucrările de întreţinere a culturilor prăşitoare se utiliza “săpânătoarea” cu
care se acţiona între rânduri, după care cu ajutorul sapei se trecea la finisarea
lucrării. Străbuna sapă era şi este din păcate şi azi foarte solicitată, fiecare membru
al familiei avea în dotare o sapă cu care executa lucrările de prăşire la porumb,
cartofi, sfeclă de zahăr, sfecla furajeră şi tot ea era de bază toamna la recoltarea
cartofilor/. Pentru plivitul buruienilor din lanurile de cereale se folosea “săpăliga”.
Pentru recoltarea furajelor naturale şi a celor cultivate, unealta de bază a fost şi
din păcate este şi azi bătrâna coasă moştenită de la Daci, cu care se coseşte fânul şi
otava /coasa a II-a şi chiar a III-a în anii buni, trifoiul , lucerna şi cerealele când
suprafeţele erau mai mari. În cazul unor suprafeţe de cereale mai mici se utiliza
secera.
La recoltarea furajelor naturale, pentru uscarea şi strângerea acestora se folosea
furca cu 3 coarne şi grebla de fân, fânul uscat era adunat la început în grămezi mai
mici “porculeni”, mai mulţi porculeni erau apoi strânşi şi puşi la uscat pe un
“prepelici”/o tulpină tânără cu câteva ramuri tăiate înfiptă bine în pământ. Grămada
formată se numea “prepeleac” şi rămânea în câmp până era transportată în
gospodărie.
Transportul fânului sau al snopilor de grâu din câmp acasă se făcea cu ajutorul
căruţelor trase de cai sau al carului tras de boi. Fânul se încarcă într-o anumită
ordine bine stabilită, la urmă pentru fixarea încărcăturii se punea prăjina din lemn
lungă de 5-6 m care se lega de căruţă cu ajutorul a două funii de cânepă dintre care
una era denumită “hurduzău”.
Tot cu căruţa sau cu sania trasă de cai era transportat şi gunoiul de grajd din
gospodărie în câmp pentru a fi administrat ca îngrăşământ natural.
Cu carul tras de boi se făcea transporturile mai grele, acesta era mai mare, mai
solid şi servea la transportul lemenelor tăiate din pădure, boii mai înceţi dar mult
mai puternici ca şi caii făceau mai bine faţă drumurilor grele din pădure, lemnele
tăiate şi aşezate în car erau bine strânse cu un lanţ gros ce se strângea cu ajutorul
unui băţ solid numit “tecărău”. Pentru lucrul la pădurile se folsoea securea şi
fierestrăul de două mâini.

120
 Pe pantele mai mari, pentru frânarea carului se foloseau “cătuşele” sau lanţurile
“de împiedicat” roţile din spate.
Boii erau prinşi la car cu ajutorul “jugului” ce era format din tuleu, policioara,
scândurele şi rastele – jugul se confecţiona din lemn de paltin uşor şi rezistent. Cai
şi boii erau potcoviţi în funcţie de anotimp, pentru potcoavele de iarnă se foloseau
“cuie de gheaţă”.
Dacă la munca câmpului responsabilităţile se împărţeau “democratic” între
capii familiei – femeile având drepturi egale cu soţii, de multe ori balanţa înclina
sensibil în “favoarea lor” – la treburile casei femeile aveau o prioritate absolută.
Bărbaţii erau excluşi cu desăvârşire de la gătit, spălatul vaselor, al copiilor şi al
rufelor, de la curăţenia zilnică şi la curăţenia generală care se făcea cu ocazia
marilor sărbători. Se pare că nici la îngrijirea copiilor atunci când erau bolnavi
contribuţia bărbaţilor nu punea în pericol supremaţia mamelor.
În timpul iernii când întreaga familie lua o binemeritată “pauză” la munca
câmpului, harnicele gospodine intrau cu multă plăcere în “campania de iarnă”:
torsul lânei şi al cânepii, ţeustul la război, tricotarea diferitelor obiecte de
îmbrăcăminte din lână. Pentru tors se folosea furca şi fusul, mai rar roata de tors.
În perioada de iarnă în fiecare gospodărie se punea “războiul” de ţesut – cu care
luptau până la venirea primăverii bunicile,mamele şi “fetele mari”, mai ales, ele
trebuind să înveţe meşteşugul ţesutului atât de necesar oricărei gospodine.
Războiul era făcut la comandă la unul din meşterii satului sau din alte sate
vecine,era confecţionat din lemn de stejar sau carpin.
Dacă se punea războiul pentru o ţesătură în două iţe se foloseau două “iepe”,
dacă se lucra un material din patru iţe se montau 4 iepe care erau călcate în timpul
ţesutului pentru a se face rostul în ţesătura, sulul /suveica/ circula printre iţe
sporind ţesătura. Brâglele şi speteaza/spata/ erau şi ele părţi importante ale
războiului.
Treierarea grâului, a secarei, orzului, ovăzului se făcea în gospodăria fiecăruia,
în şură – până în 1950 în sat au existat 2 batoze/ maşini de treierat proprietatea
personală a unor cetăţeni mai înstăriţi, erau maşini cu motor Diesel care nu aveau
tracţiune proprie – erau deplasate de la o gospodărie la alta cu ajutorul vitelor de
tracţiune.
După 1950 treierarea cerealelor se făcea în aria special destinată în acest scop –
unde fiecare gospodar era obligat să-şi aducă recoltat – după treierare
gospodarului i se cântărea cantitatea rezultată – dădea “cota” obligatorie către stat
şi pleca acasă cu paiele, cu pleava şi cu ce mai rămânea din recoltă.
Ariile de treierat au funcţionat până în 1962 la cooperativizare, după acest an au
fost introduse combine tractate pentru recoltarea cerealelor de pe terenurile CAP-ului-
aceste combine de concepţia sovietică aveau marele “avantaj” de a fi mai mult în
reparaţii decât în câmp iar atunci când funcţionau lăsau o bună parte din recoltă pe
câmp.

121
 Introduse în dotarea SMA-ului după 1978 puternicele şi modernele combine C-12
şi mai târziu C-14 ele au marcat în agricultura localităţii intrarea pe făgaşul unei
agriculturi cu adevărat moderne.
După desfiinţarea SMA-ului, cei câţiva “întreprizători” care au reuşit să
achiziţioneze combinele fostei secţii de mecanizare, ca să poată face faţă
cheltuielilor de întreţinere a utilajelor şi mai ales să obţină profituri percep taxe
mult prea mari pentru posiblităţile financiare ale pensionarilor CAP- astfel ca de la
an la an suprafeţele cultivate cu cereale descresc continuu.

4. Portul popular
Portul popular al acestor meleaguri este încă un domeniu important de
manifestare al creativităţii şi simţului artistic al locuitorilor, este alcătuit pe un fond
autohton străvechi care a evoluat de-alungul secolelor păstrîndu-şi unitatea care îi
confera un oarecare caracter zonal. În mare portul popular al zonei etnografice în
care este situat satul are multe elemente care aduc cu vestitul port din Mărginimea
Sibiului – cu portul săliştenesc.
Portul femeiesc se compune din: ie cu poale şi poliţe – prinse împreună în
trecut astăzi separate, două catrinţe, o “perpetă”/şorţ/ pieptar din stofă sau piele,
cojoc.
Portul bărbătesc este compus din cămaşă, cioareci şi pantaloni din pânză, laibăr
alb şi pieptar –“curaua lată”/şerpar/ pălărie de postav şi de paie /pentru vară/
căciulă din piei de miel pentru iarnă.
În ambele cazuri opincile element component al portului local au fost înlocuite
în ultimii 60-70 de ani cu bocanci şi cizme pentru bărbaţi şi ghete şi pantofi pentru
femei.
Costumul popular al zonei este de fericită îmbinare al celor două culori
dominante: albul şi negrul care îi dau o notă de eleganţă aparte, el este confecţionat
dintr-o gamă variată de materiale unele produse în gospodărie, altele cumpărate din
prăvăliile de specialitate/din trecut/ din Alba Iulia sau Teiuş.
Portul popular femeiesc este compus din: ie, poale, poliţe, laibăr, chistineu
/năframa/ chieptăraşul, catrinţele, perpeta, năframa de iarnă, ghete şi pantofi.
Iea femeilor era confecţionată din pânză ţesută în casă sau din “giulgi”
cumpărat de la prăvălie, pe care se coseau cu aţă neagră “trasuri” pe mâneci şi pe
piept. Peste umeri modelul era mai lat şi cobora pe mânecile iei în jos. La mâneci
în partea de jos se puneau “fodorei”/ciucuri.
La gât – gulerul era cusut tot cu motive cu aţă neagră, despicată în faţă ia se
încheia la fel cu două şireturi cu “fodoraşi”/ciucuri/ la capăt.
Peste piept de-o parte şi de alta a deschizăturii coborau două şiruri de cusături.
Poalele – erau confecţionate din pânză albă, un material mai fin ca şi Crep de
Chine, erau cusute în partea de jos cu o bandă neagră lată ca şi ia.
Poalele erau foarte largi se coseau din 2 foi, se închideau în faţă sau în spate şi
aveau creţuri pe şolduri, ele au lungimea până la jumătatea gambei.
122
 Poliţele – se purtau pe sub poale, erau făcute din material mai fin, erau mai
scurte şi mai strâmte ca poalele, în partea de jos se punea “cipca”/ broderie/ albă.
Catrinţele, se purtau pereche – una în faţă şi una în spate peste poale erau ţesute
din postav negru cu “cipca” şi “fodoraşi” sau dintr-un material aparte denumit
“păr”.
Unele femei /cele bătrâne/ purtau în locul catrinţei din faţă, o “perpetă” – un
şorţ din mătase neagră /Crep satin/ sclipicioasă.
Ia femeilor bătrâne era mai simplă, avea doar 2 benzi de cusături iar poalele
erau complect albe fără “cipcă”.
Se purtau ciorapi din bumbac “de flori”/mercerizaţi/ de culoare neagră sau bej
se prindea pe picior cu ajutorul unui elastic rotund/”gumă”/ sau erau prinşi cu
ajutorul unor şireturi ce se înodau pe picior.
Sub ie se purta “un chieptăruţ”/un sutien/ din pânză albă cu 2 bretele peste
umeri şi care se încheia într-o parte cu un şnur.
Vara femeile poartă pantofi negrii, mai rar sandale, iarna ghete cu tureac înalt.
Peste ie se purta “un chieptăraş” negru din catifea sau postav negru peste care
erau cusute modele, acestea se cumpărau de la tarabele din târg.
În portul de iarnă intra jacheta din postav gros, cu mâneci căptuşite sau un
pieptar din piei de oaie deschis în faţă şi care avea modele cusute pe margini.
Pe cap se purta năframa groasă “din păr” – avea o formă aproape pătrată cu
latura de 1,5 m, era confecţionată dintr-o lână fină şi moale acoperea spatele şi faţa
până la şolduri. Năframei de iarnă i se mai spunea “de Bercă” ea avea “fodoraşi”
pe margini. Se purtau şi năframe “de Caşmir”
Miresele erau îmbrăcate în port cu ie, poale, catrinţe, chieptăruţ de barşon/ din
catifea neagră/cusut cu mătase neagră, albastră şi cu fir aurit.
Pe cap i se punea “şlaierul” o năframă de mătase fină/ Crep de Chine, încreţită
în faţă şi cu coada pe spate peste care se punea “coroniţa” de mireasă care se
cumpăra de la tarabele din târg.
Materialele din care se confecţiona piesele portului femeiesc erau diferite în
funcţie de starea materială a femeii – cele mai înstărite îşi puteau permite să-şi facă
iile, poalele şi “perpetele” din materiale mai scumpe. Mult folosite în
confecţionarea “perpetelor” şorturilor erau materialele din Crep de Chine sau crep
satin iar la confecţionarea poalelor “grenadierul” o pânză fină sau “opalul”.
Portul bărbătesc cuprindea cămaşa albă lungă până la jumătatea coapsei,
încreţită pe piept, fără modele. Mânecile aveau în partea de jos o bentiţă de culoare
albă în care se făcea o butonieră în care se încheia un nasture. Cămaşa se încheia în
faţă cu nasturi sau cu 2 canaci cu şireturi.
În vechime se purtau “cioarecii” pantaloni strâmţi din postav alb pentru iarnă
sau din cânepă cu bumbac pentru vară. Modelul de vară putea avea manşetă.
Peste cămaşă se punea “cureaua lată” “şerparul” de piele – dublat, se avea cusut pe
el diferite modele, era prevăzut cu 2 buzunare, 1 pentru bani şi unul pentru amnar,
cremene şi cutia de tabac.

123
 Vara se purta un laibăr din postav negru, iarna un peiptar din piele de oaie. În
picioare pe vremuri atât femeile cât şi bărbaţii purtau tot timpul anului opinci din
piele de vită, după 1930 bărbaţii au început să poarte vara ghete sau pantofi iar
iarna bocanci sau cizme.
Bocancii sau cizmele puteau fi cumpărate din prăvălie sau de la târg sau erau
făcuţi la comandă din piele de “box”/de viţel.
Iarna se purta un veston negru din stofă ţesută în casă de lână sau din stofă de
cumpărat, se purta şi pieptarul din piei de oaie – deschis în faţă.
Pe cap se purta vara pălării din pai sau din postav mai subţire iarna se purtau
căciuli din piei făcute la comandă la cojocăriile satului sau cumpărate “de gata” din
târg. Atât băieţii cât şi fetiţele aveau şi ei costume populare confecţionate de mame
care se purtau diferenţiat: erau costumele de toată ziua purtate cea mai mare parte a
anului şi costumele de sărbătoare care se îmbrăcau duminicile la biserică şi în
zilele de sărbători ale anului.
Din păcate frumosul port popular nu mai poate fi văzut decât foarte rar, la
biserică în zilele de duminică sau în marile sărbători ale anului şi uneori la nunţi –
când familiile care îşi căsătoresc copii au ocazia să se mândrească cu frumoasele
lor costume pe care le-au moştenit de la străbuni.

PORTUL POPULAR MAGHIAR

Prezentă în viaţa satului a populaţiei maghiare până în 1949 când număra cca
40 de persoane, în prezent populaţia satului nu mai înregistrează decât 4 persoane
de această etnie.
Din informaţiile primite de la diverşi colaboratori portul popular maghiar era
specific zonei etnografice a judeţului Alba.
Portul femeiesc era compus din:
Pentru zilele obişnuite o năframă neagră sau colorată pentru cap, o bluză
colorată sau neagră, fusta largă neagră peste care se purta în faţă “perpeta”. Iarna se
purta o năframă mare neagră din lână, un pieptar de oaie.
În picioare se purtau ciorapi negri de bumbac sau de mătase, ghete sau pantofi
de piele.
Portul de duminică era compus dintr-o năframă neagră de stofă care acoperea
părul strâns în “coc” prins cu ace de păr.
Se purta o rochie lungă neagră din stofă, pantofi din piele vara şi ghete înalte
iarna, se purta ciorapi negri de mătase.
Portul bărbătesc era mai simplu şi se compunea din:
Cioareci de lână albi tiviţi cu “sinoare” negre pe dungi şi la buzunare pentru
iarnă, pantaloni de pânză pentru vară, o cămaşă încheiată până sus, cureaua lată de
piele. Peste cămaşă se purta un laibăr de stofă vara şi chieptar de piele de oaie
iarna. În picioare se purtau bocanci vara şi cizme din piele de box pentru iarnă. În
costumul de iarnă intra şi o scurtă din stofă mai groasă care putea fi şi îmblănită
/laibăr/.

124
 Pe cap se purta vara o pălărie de paie şi căciulă din piele de oaie cu fundul
rotund. Locuitorii satului de naţionalitate maghiară care mai trăiesc astăzi în sat nu
mai poartă costumul popular tradiţional.

5. Arta ţesăturilor
În gospodăria tradiţională a locuitorilor Benicului un rol important l-a avut arta
ţesăturilor ce asigură o multitudine de produse necesare vieţii de zi cu zi, fiind în
acelaşi timp o dovadă a priceperii în ale meşteşugului dar şi a dragostei pentru
frumos.
Materialele de bază utilizate în trecut pentru ţesăturile de casă au fost cânepa şi
lâna la care s-a adăugat cu timpul şi bumbacul care era cumpărat.
În majoritatea gospodăriilor din sat au existat în trecut războaie de ţesut pe care
gospodinele le instalau după sărbătorile de iarnă şi la care bunicile, mamele şi
“fetele mari” îşi dovedeau priceperea pe rând sau în “asociaţie” până primăvara
când începeau lucrările agricole.
Cânepa pentru fire s-a cultivat în localitate din vremuri vechi, ea se recolta în
luna iulie, se lega în mănunchiuri şi se punea “la topit în vale cca 1 săptămână, la
sfârşitul acestei perioade era scoasă din apă, spălată şi transportată în gospodărie,
sau era lăsată în prund să se usuce bine.
După uscare cânepa era frântă cu ajutorul “frângătoarei”/meliţa care zdrobea
tulpina lemnoasă, apoi era trecută printr-un pieptene metalic- care scotea toate
părţile lemnoase rămânând doar fuiorul curat de cânepă. Fuiorul era legat în
legături şi era depozitat în podul casei până iarna când îi venea rândul la tors. Fibra
textilă era selectată prin pieptănare în trei categorii: mai grosieră, folosită pentru a
deveni urzeală pentru saci, potrivit de fină, din care se torceau firele care serveau la
ţesutul ştergarelor şi “măsăriţelor” şi cea mai fină din care se torceau firele folosite
pentru ţesăturile obiectelor de îmbrăcăminte. Din firele toarse de cânepă se ţeseau
saci, pânză pentru cearceafurile de pat, pentru “strejacuri” pentru măsăriţe, etc.
După ce pânza era ţesută era înălbită cu leşie de cenuşe şi uscată la soare după
care se trecea la confecţionarea celor dorite de gospodină.
La ţesut era folosit şi bumbacul care era cumpărat din prăvălie, pentru iile
femeieşti şi cămăşile bărbăteşti se punea atât urzeala cât şi băteala din bumbac, cu
vremea bumbacul a folosit în combinaţie cu cânepa la ţesutul “măsăriţelor şi
ştregarelor” sau ştergurilor /cârpe de bucătărie/
Lâna- rezultată din tunderea oilor pe care le avea gospodarul era bine spălată în
vale, uscată la soare, sortată şi apoi toarsă în lungile seri de toamnă şi iarnă de către
femeile din gospodărie.
Ca să poată fi toarsă lâna spălată şi sortată pe categorii era dusă “la darac”
pentru a fi dărăcită, din ea se făceau suluri numite “caiere” din care gospodina îşi
lua atât cât putea pune pe furcă. Lâna toarsă era depănată în legături şi vopsită în
diferite culori. Pe vremuri vopsirea se făcea în gospodărie folosind culorile pe care

125
le ofereau plantele, mai târziu vopsirea s-a făcut în ateliere specializate din oraşul
Alba sau Teiuş.
În sat a funcţionat o bună perioadă de timp daracul de la moara lui Dancea care
deservea atât locuitorii satului cât şi pe cei din satele din amonte de Benic – Galda
de sus, Poiana, Intregalde sau din Cetea, Tibru şi Cricău.
Ţesăturile din lână care se făceau la războiul de ţesut erau împărţite în două
categorii: ţesături mai groase – din lână într-o singură culoare/albă, neagră sau
“seina”/şi ţesăturile mai fine la care se folosea lâna de diferite culori.
Din categoria ţesăturilor mai groase şi mai rezistente făcea parte pănura –
ţesătura la care atât urzeala cât şi băteala era din lână într-o singură culoare – ea era
folosită la confecţionarea cioarecilor bărbăteşti şi a laibărelor pentru iarnă. După
ţesut pănura era dusă la “piuă” la Galda de sus pentru ca materialul să devină mai
uniform şi mai dens. Dacă gospodina dorea să-şi facă “ţoale”/cuverturi pentru pat/
pănura era scămoşată făcându-i “miţe”.
“Lepedeele”/covoarele pentru pat/ se ţeseau în 4 iţe cu băteala de bumbac şi
urzeala de lână, cu 20 iţe şi “iţuce” se ţeseau lepedee în mai multe culori, urzeala
era neagră şi băteala albastră.
În patru iţe “năvădit” cu forme geometrice: pătrate,dreptunghiuri se ţeseau
lepedee la care urzeala era din bumbac negru şi băteala din bumbac verde. Dacă
modelul era mai complicat – se ţesea în 50 de iţuce – cu urzeala neagră şi băteala
roşie.
Tot din lână se ţesea şi “măsăriţele” cu urzeala neagră şi băteala verde. Dăsagii
– aveau ca băteală lâna roşie iar ca urzeală bumbac negru.
Străţile – atât de mult folosite în trecut puteau fi ţesute în mai multe variante
coloristice: puteau avea urzeala de lână de negru şi verde iar băteala vârstată cu
galben lângă table. O altă variantă de ţesătură folosea ca urzeală lâna neagră şi
băteala pe albastru /lâna/ năvădită în table sau se punea ca urzeală lâna galbenă şi
băteala tot din lână pe galben şi roşu despărţite în table.
Straiţa – străbunica sacoşei noastre de azi după destinaţia ei putea fi o straiţă
obişnuită de toate zilele cu care gospodina mergea la târg sau la cumpărături sau
straiţa mare – cu care se cărau buruieni.
Un loc aparte îl aveau straiţele “de parastas” – ce avea ca urzeală lâna galbenă
iar ca băteală lâna bleumarin închis despărţit cu galben între table.
Ştergarele după scopul pentru care erau ţesute puteau fi ştergare obişnuite,
având atât urzeala cât şi băteala din bumbac, sau din bumbac şi cânepă, cu modele
alese în război.
Ştergarele ce se puneau la icoane se lucrau în 16 “iţuce” cu urzeala din bumbac
alb şi bateală din lână neagră.
Măsariţa albă din bumbac sau din bumbac cu cânepă era ţesută în lăţime de 80
cm, pentru o masă obişnuită se coseau împreună 2 foi de câte 1,20m, pentru masa
de 12 persoane lungimea depăşea 3 m, pe marginea feţei de masă se punea “cipca”
/dantelă făcută de mână/.

126
 Tot la război erau ţesute şi “preşurile” – în două sau patru iţe, urzeala putea fi
din bumbac sau cânepa iar băteala din fâşii de material textil de diferite culori.
Preşurile serveau pentru acoperirea duşumelelor, treptat au fost înlocuite cu
covoarele de iută care au apărut în comună, iar la cei mai avuţi cu covoare din lână
“persane”.
Frumuseţea modelelor, armonioasă îmbinare a culorilor din ţesăturile măiestrit
lucrate de harnicele gospodine de-alungul multor generaţii mai poate fi admirată
doar în rare ocazii, cele mai multe gospodine şi-au împodobit interioarele cu
covoare cumpărate din magazin de cele mai multe ori de un îndoielnic gust artistic.
Apreciată pentru calităţile sale lâna, toarsă şi vopsită era folosită foarte mult de
către gospodine în tricotarea diferitelor lucruri: şosete groase pentru iarnă, mănuşi,
jersee, veste, căciuliţe pentru copii într-o gamă foarte variată de modele şi culori.
În serile lungi de toamnă şi iarnă atunci când nu se lucrează la război femeile
fac “cipca”/dantela/ pentru “măsăriţe” pentru ştergare, pentru costumul
popular/mai rar/ pentru cearceaşuri şi feţe de perină.

6. Ceramica
În satul Benic nu a existat o tradiţie în meşteşugul prelucrării ceramicii - toate
obiectele de uz casnic făcute din lut ars erau cumpărate de la târgurile din judeţ:
blidele, ulcioarele şi oalele de diferite dimensiuni.
Blidele – farfuriile de lut folosite la servirea mâncării erau mai puţin
ornamentate, erau smălţuite în culori simple sau aveau câteva motive simple.
Blidele care serveau ca ornament erau atârnate în “blidarele” de lemn alături de
ulcioarele destinate aceluiaşi scop, şi unele şi altele erau frumos colorate şi
ornamentate cu diferite motive naturale: flori, păsări, animale. Blidele destinate
atârnării în blidar aveau în spate un orficiu special prin care se trecea sfoara care
trebuia să le ţină suspendate pe cuiele blidarului, ulcioarele erau atârnate de
toartele lor.
Blidarele confecţionate din lemn, erau şi ele frumos vopsite în culori
atrăgătoare, la partea superioară aveau o mică “ştreaşină” sculptată care se aplică
peste scândura mare a blidarului. Pentru fixarea blidelor şi ulcioarelor erau
prevăzute cu cuie speciale fixate în lemnul scândurii, pentru fixarea pe perete se
foloseau 2 sau 3 cuie mai mari care trebuiau să suporte întreaga greutate a
ansamblului. În multe case ţărăneşti blidarele ocupau uneori trei părţi ale camerei
din faţă, mai rar se puneau blidare în “tindă”.
În afară de “blide” şi “ulcioare” ornamentale erau mult folosite cănile din lut,
pentru a bea apă sau vin, cana avea capacitatea de 250-500 ml, mai mari erau
“cantele” cu capacitate de 1 l denumite şi “cupe” cu care se aducea vinul din
pivniţă.
Oalele de lut cu capacitate de 2 l serveau la păstrarea laptelui, a “covăselii” a
smântânei şi a “lictarului” preparat pentru iarnă.

127
 Tot din lut era şi oala de “curechi” /sarmale/ care avea capacitatea de până la 5
l, sarmalele făcute în ea şi fierte în cuptor erau delicoase.
Tot din lut erau şi “ulcioarele” destinate transportului apei de băut necesară
lucrărtorilor în hotar, aveau o capacitate de 2-3 litri, cu gât mai strâmt şi prevăzute
cu un mic orificiu în toarta prin care se putea bea apă.
Păstrată în aceste vase de lut apa rămânea proaspătă şi rece.
În casele ţărăneşti puteau fi admirate pe pereţi frumoase icoane pe sticlă sau
lemn încadrate de ştregarele frumos ţesute, aceste icoane foarte vechi erau
moştenite din generaţie în generaţie şi erau la mare cinste.
Odată cu apariţia mobilei “moderne” în ultimii 50-60 de ani, au fost scoase din
case toate obiectele de mobilier vechi, odată cu ele au fost “scoase la pensie”
blidarele iar icoanele bătrâne au fost înlocuite de cele mai multe ori cu litografii
color cu tematică religioasă încadrate în rame “blondel”.
Din păcate odată cu înlocuirea mobilierului vechi, al blidarelor, al icoanelor
vechi şi valoroase a dispărut din locuinţa ţărănască şi acel farmec unic – liniştitor
dat de tavanul de grinzi şi de mirosul busuiocului.

7. Dansul popular
Dansul, popular ca formă de exprimare a dragostei de viaţă, al optimismului
sănătos al tenacităţii specifice românilor care trăiau pe aceste meleaguri era în
vechime nelipsit din viaţa satului: se dansa la hore, la şezători, la botezuri şi nunţi
de către întreaga suflare a satului.
Dansul popular românesc din localitate poartă amprenta zonei etnografice a
judeţului Alba care cuprinde aşezările situate în cursul mijlociu al Mureşului, de la
Lunca Mureşului şi până la Şibot având în repertoriu: “zdrăngănita”, “învârtita”,
“Haţegana”, şi “mocăneasca” învăţată de la “mocanii” de la Intregalde care cobora
în fiecare an vara în sat ca să muncească la strânsul recoltei de cereale şi care în
clipele de “hodină” de duminică îşi etalau frumoasele dansuri.
Un dans mult îndrăgit de localnici era “Căluşarii” la care participau un număr
de 12 feciori îmbrăcaţi în frumoasele costume populare locale, jocul era condus de
“kepeleşul”/ şeful feciorilor care executa o figură de dans care era apoi preluată pe
rând de ceilalţi dansatori.
Între dansatorii talentaţi ai acestui dans popular am aflat că s-a remarcat Şteau
Partenie–astăzi în viaţă, octogenar şi Frâncu Simion.
La spectacolul de gală pe care şcolile din Blaj l-au oferit pe “Câmpia Libertăţii” în
ziua de 15 mai 1940 – elevul din clasa a VIII-a şcolii Normale – CRIŞAN NICOLAE
zis şi “Ghiţă” a prezentat cu mult talent acest dans care s-a bucurat de deosebită
apreciere din partea spectatorilor. Toţi elevii şcolilor din Blaj care făceau parte din
“Şezătoarea şcolilor” au recunoscut că tânărul dansator a avut unul din cele mai reuşite
numere din program. Valorosul dansator după terminarea şcolii normale a urmat
cursurile ANF-ului devenind profesor de educaţie fizică. A funcţionat până la

128
pensionare la Bistriţa-Năsăud, din păcate a decedat destul de tânăr în urma cu câţiva
ani.
Hora satului se organiza în toate duminicile de peste an şi la sărbătorile
religioase, nu era permis să se facă hora în ziua de Paşte şi în post.
Se juca de-asemenea la şezătorile satului unde fetele şi feciorii acompaniindu-
se singuri sau pe muzica unui “ceteraş” ţigan puteau să danseze.
Ceteraşii tocmiţi la hore sau la şezători erau ţigani din localitate sau din satele
învecinate: Dudaş Ioan şi Dudaş Nicolae – ceteraşi /viorişti/ sau Nichifor –
ceteraşul – “junerele lui Dudaş, mai târziu au “servit” satul ca muzicanţi Ioan şi
Luţă – “ţigani ceteraşi” şi Alimpe – la clanaret.
Hora satului se ţinea în “prund” în faţa boldei lui Becheru şi tot în prund din jos
de podul mare între casa lui Cristea şi cea a lui Niculas. Pe timp de ploaie se juca
“în şopru” la Becheru. Pe timpul iernii se juca în şcoala veche /lângă Biserică/ sau
într-o “casă pustie”. Rânduiala cerea ca în fiecare an “kepeleşul” feciorilor să
meargă la pretură pentru a obţine “ipori”- autorizaţia de joc de la autorităţi. La joc
participau toată tinerimea satului dar şi oamenii vârstnici şi bătrâni. Fetele erau
invitate la joc – cu mâna de către feciori.
Păstrarea tradiţiei dansului popular în sat s-a datorat în bună parte dăruirii cu
care cadrele didactice din şcoală au sădit în sufeltele micilor şcolari dragostea
pentru dans, fiecare serbare şcolară de sfârşit de an era marcată de prezentarea
echipei de dnasuri a şcolii cu suite din cele mai frumoase şi mai semnificative.
Un rol important l-a avut şi activitatea în cadrul Căminului cultural unde
cadrele didactice au pregătit generaţii la rând echipe de dansuri locale, frumuseţea
costumelor populare şi talentul cu care erau interpretate le-au adus de mai multe ori
aprecierea juriilor în cadrul diferitelor ediţii ale “Cântării României”.
Între 1950-1989 formaţia de dansuri a Căminului a reuşit în mai multe rânduri
să se claseze pe locuri fruntaşe pe comună ajungând chiar până la faza judeţeană.
Din echipa de dansuri a Căminului au făcut parte o serie de locuitori ai
localităţii alături de unele cadre didactice ale şcolii:

Beldean Simion Barna Elena – învăţătoare

Avram Simion Totoianu Cornelia /Bubita/ -profesoară
Nemeş Traian Nemeş Maria
Frâncu Amos Frâncu Viorica
Niculaş Ioan Niculaş Viorica

Merită amintită activitatea depusă de diverşi directori ai Căminului cultural sub

a căror conducere activitatea artistică a prosperat: Igna Dorica, Crişan Vasile –
învăţător, Cristea Voicu –profesor.
Alături de activitatea formaţiei de dansuri populare în cadrul căminului şi-a
desfăşurat activitatea şi formaţiile de teatru, un grup vocal feminin şi nelipsita

129
“brigadă artistică” – care avea menirea să “critice tovărăşeşte” toate lipsurile
semnalate în activitatea economică în cadrul CAP-ului.
Din păcate după 1989 activitatea cultural artistică a satului a cunoscut o
“cădere” spectaculoasă, formaţiile artistice şi-au redus activitatea, un dezinteres
grav domneşte în acest domeniu şi al cărui urmări vor apare peste ani – când
dansul popular şi costumul românesc tradiţional vor mai putea fi admirate în
colecţiile de muzeu sau pe casete video şi fotografii.

130
 CAPITOLUL VII
OBICEIURI ALE VIEŢII DE FAMILIE

1. Naşterea
Pentru tinerele familii venirea pe lume a unui urmaş era un prilej de mare
bucurie, de consolidare a legăturilor afective între cei doi soţi, certitudinea că cel
care va veni pe lume va transmite mai departe calităţile “bune” din zestrea genetică
a celor doi, va moşteni odată cu bunurile materiale şi dragostea pentru pământul
strămoşesc, pentru tradiţiile şi obiceiurile moştenite de la străbuni.
Femeia gravidă era înconjurată de grija pentru a fi în măsură să dea naştere
unui urmaş sănătos din punct de vedere fizic şi psihic, tradiţia populară impunea o
serie de “norme” de comportament pe care gravida trebuia să le respecte cu
sfinţenie: nu avea voie să poarte podoabe la gât sau la mâni, să nu poarte flori şi
nici să nu fie atinsă cu flori sau alte obiecte pentru ca micuţul să nu aibă semne, nu
era voie să fie lovită nici măcar în glumă, nu avea voie să ridice lucruri grele şi nici
să aşeze pe pântec lucruri ascuţite sau să poarte pe el obiecte dure, nu era permis să
se uite la oameni morţi, la schilozi sau handicapaţi psihic. Bărbatul gravidei nu
avea voie să meargă înaintea ei, trebuia să o scutească de treburile grele ale
gospodăriei.
După opinia “originală” a uneia din femeile cu care am discutat “gravidele nu
erau oprite de la lucru, cât despre mâncare, dacă puteai să mânci ce-ţi poftea
inima”.
Când începeau durerile naşterii soţul sau cineva din familie mergea să o cheme
pe “moaşa” satului pentru a asista naşterea. Moaşa pe vremuri era o femeie mai în
vârstă, pricepută la astfel de treburi, în viaţa satului s-au perindat câteva moaşe
pricepute care au adus pe lume mai multe generaţii de copii: Roşu Ludovica- a
moşit femeile la începutul secolului XX, Tamin Maria - / Maria lui Păluţ/ Lupşan
Maria – moaşă “calificată” cu şcoală de specialitate, Năcreală Ana /Nuţi/ -moaşa
actuală a satului.
Moaşa ajuta femeia gravidă – îi făcea frecţii pe tot corpul, le da să bea ceai de
chimen, le făcea băi calde la picioare, le făcea masaje şi le ajuta să nască mai uşor.
După naştere tăia “buricul” noului născut şi făcea prima baie copilului, îl înfăşa cu
“cârpele” pregătite din vreme.
După naştere femeia nu avea voie să iasă din casă nici până la fântână timp de 8
zile până când preotul “o dezlega”, 6 săptămâni nu avea voie să iasă din curte
pentru că “pierdea ţâţa”. Dacă în drumul ei trecea peste vale trebuia să bea apă din
vale luată cu mâna pentru acelaşi lucru.

131
 Lăuza nu avea voie să pună în gură “nici un fir de băutură”, nu trebuia să
mănânce anumite mâncăruri pentru a nu deranja stomacul copilului.
Rudele lăuzei o vizitau după naştere aducându-i “plocon” supă de găină,
scoverzi, bomboane sau cozonac.
Pregătite din vreme de viitoarea mamă din materiale mai subţiri sau păstrate de
la copilul născut înainte în cazul mamelor cu mai mulţi copii-scutecele erau
pregătite în mai multe “rânduri” pentru ca mama să aibă la îndemână totdeauna
scutece curate. La fel se proceda şi cu celelalte hăinuţe ale copilului, când era
schimbat dacă era cazul micuţul era şi spălat apoi era înfăşat în scutece curate. Apa
de la baia copilului se arunca într-un loc anumit din gospodărie.
Micuţul era culcat într-un leagăn de lemn, într-un coş de nuiele ce se atârna din
tavan sau chiar într-o “trocuţă” mai mică din lemn, în care mama îi “hoiţa”
/legăna/.
După 5-6 săptămâni de la naştere după ce preotul “dezlega” mama pentru a
putea ieşi în “lume” copilul trebuia botezat la Biserică. Îmbrăcat în hăinuţe
frumoase micuţul era dus la botez de către naş şi de către moaşă, care duceau un
“copil rău şi aduceau un copil bun”. La revenirea de la biserică naşa anunţă părinţii
copilului că “au dus un păgân şi au adus un creştin”.
Hăinuţele noi, plăpumioara şi celelalte accesorii cădeau în obligaţiile naşei,
dacă noul creştin era o fetiţă naşa se angaja să-I facă cadou şi cercei. După “botez”
părinţii copilului făceau acasă o masă – o mică petrecere în familie la care se
serveau mâncăruri mai alese, băutura, se asculta muzică şi chiar se dansa. La botez
participau părinţii copilului, bunicii, naşii, mătuşi, unchi, veri şi verişoare. În
funcţie de anotimp se servea: supă, diferite ciorbe acre, sarmale, vin şi “vinars”
cozonac sau colaci.
Cei invitaţi la botez aduceau micuţului cadou: hăinuţe, scutece, mici jucării , iar
la plecare puneau sub periniţa copilului bani “de somn”.
Cei mai apropiaţi puneau copilului pe piept bani “ca să aibă toată viaţa şi să se
joace în bani”.
Prin tradiţie naşii care botezau “finuţul sau finuţa” trebuiau mai târziu să-i
cunune, dacă erau prea bătrâni “cinstea” o aveau unul din copii naşului.
În primele luni după naştere atâta timp când mama îi dădea piept trebuia să se
abţină să mănânce varză sau fasole gătite pentru a nu crea deranjamente copilului.
Dacă micuţul se îmbolnăvea – în vremea când în sat nu exista un cadru sanitar de
specialitate, mamele sau bunicile apelau la calităţile terapeutice ale plantelor
medicinale “de leac”: muşeţelul, izma, coada şoricelului, ceaiul de chimen se
bucura de mare apreciere pentru că calma crampele şi durerile de burtică ale
micuţilor, cel de ceapă era folosit pentru calmarea tusei.
Dacă plânsul copilului nu înceta nici după administrarea ceaiului se credea că
micuţul a fost deochiat de cineva cu “ochi răi”. Mama sau bunica îi descântă
strângându-i într-o cană sau un pahar câteva chibrituri sau cărbuni de lemn, dacă se
lăsau la fundul paharului era sigur că micuţul fusese deochiat, i se da să bea apa

132
descântată de trei ori după ce în prealabil se făcea semnul crucii rostindu-se şi
descântecul, copilul era scuipat / simbolic/ de trei ori şi se spunea: şi leacul să-ţi
fie. Apa rămasă în cană era aruncată la ţâţâna uşii.
De teama “deochiului” mamele legau la mâna micuţilor o aţă roşie şi puneau în
leagăn o iconiţă şi o cărticică de rugăciuni.
Pentru serviciile pe care le ofereau la naştere femeilor vechile “moaşe” ale
satului erau răsplătite mai ales cu: o găină, caş, ouă, carne şi “cu ce puteau bietele
muieri”, mai rar plata se făcea în bani.
După 1950 odată cu înfiinţarea “Dispensarelor săteşti” rolul moaşelor a trecut
pe plan secundar – în cazul când femeia trebuia să nască era anunţată “Salvarea”
iar naşterile în proproţie de 90% aveau loc la “Maternitatea” din Alba-Iulia.

2. Jocurile de copii
Caracterizate prin imaginaţie şi creativitate, cântecele şi jocurile copiilor sunt
oglinda fidelă a vârstei fericite care nu a avut încă contact cu duritatea “valurilor
vieţii”.
Cântecele şi jocurile copiilor se caracterizează prin simplitate şi dinamism, ele
reflectă bogata lor imaginaţie, setea de viaţă şi au fost create de mici autori
anonimi.
De la cele mai fragede vârste fetiţele se jucau cu păpuşile făcute “din cârpe” pe
care le îngrijeau cu deosebită grijă şi care le dădeau multă bătaie de cap când nu
voiau să mănânce sau se îmbolnăveau.
Băieţii mai mici se jucau “de-a hoţii şi jandarmii” sau băteau cât era ziua de
mare o “cotcă”/ minge/ făcută tot din cârpe.
Un joc tare îndrăgit era “de-a baba oarba” – în care “baba” legată la ochi
trebuia să prindă unul din participanţii la joc, cel prins devenind la rândul lui
“Baba”, se mai juca de-a ascunselea în special seara şi “prinsea”.
Cei mai mari jucau “cloşca cu pui şi uliul” – copii erau împărţiţi în două
“tabere” – de-o parte “uliul”, de cealaltă cloşca cu puii ei.
Între cloşca şi uliul se încingea un dialog “războinic”, uliul spunea: Eu ţi-oi
mânca puişorii, la care cloşca replica “eu ţi-o scoate ochişorii”, urma o mică
încăierare în care “uliul” trebuia să atingă unul din pui care trecea în tabăra lui,
jocul continua până ce “cloşca” rămânea singură. Dacă puii aveau noroc de o
mamă bună, uliul rămânea mai multă vreme în această postură.
Alt joc mult îndrăgit era “măsuţa” care se juca cu ajutorul a două beţe special
pregătite pentru joc.
Un joc al îndemnării era “pedişelele” care se juca cu 5 pietricele, sau cu o aţă
cu care trebuiau făcute diferite figuri.
După ploile calde vara apariţia melcilor “boureilor” era salutată cu un cântecel
aparte. Micuţele vietăţi erau aşezate pe un lemn sau pe o frunză şi li se cânta:
“Melc, melc, codobelc
Scoate coarne bourel
133
 Şi te du la Dunăre,
Şi bea apă tulbure,
Şi te du la baltă,
Şi bea apă caldă,
Şi te suie pe buştean
Şi mănâncă leuştean”.
Dacă după terminarea cântecelului micuţa vietate îşi scotea într-adevăr
corniţele începând să cerceteze terenul “micuţul naturalist” era mai mult decât
fericit şi convins de puterea sa de “dresor”.
Fetiţele îşi alegeau ca obiect de joacă micuţele buburuze sau mămăruţe cărora
le cântau:
“Mămăruţă, ruţă
Suite-n căruţă
Şi te du unde vei şti
Şi să-mi cumperi ce-i găsi
Să fiu mândră ca o floare
Când voi creşte fată mare”.
Iarna spre bucuria copiilor, se făceau “oameni de zăpadă”,erau “frecate” cu
zăpadă feţele, se mergea la săniuş pe dealul lui Bodor sau pe Dăneaţa. Băieţii îşi
făceau “patine” din coceni de porumb pe care şi le prindeau cu sfori de bocanci şi
patinau pe apa îngheţată a văii.

3. Nunta
Desfăşurându-se după reguli bine stabilite transmise din generaţie în generaţie,
formarea unei noi familii prin căsătorie era un eveniment de mare importanţă în
viaţa comunităţii.
“Nunta constituie un rit de iniţiere şi de trecere a tinerei perechi în rândul
oamenilor căsătoriţi ea desfăşurându-se după un scenariu nescris, cu tradiţii
milenare, un veritabil spectacol regizat de vornicul nunţii”.
Feciorii şi “fetele mari” ale satului aveau posibilitatea să-şi petreacă mai mult
timp împreună cu ocazia şezătorilor, al horelor din sat – ocazie care favorizau
închegarea unor prietenii bazate pe simpatie reciprocă, dacă acestea aveau şi
consinţământul părinţilor ele se finalizau în mod fericit prin căsătorie.
Fetele mari care nu aveau un prieten mai apropiat deci un posibil partener
pentru o căsătorie cu ocazia sărbătorilor de iarnă puteau să apeleze la “unele vrăji”
pentru a-l afla.
Fetele adunate la una dintre ele acasă luau 6 “blide” pe care le puneau pe masă
cu faţa în jos, sub fiecare dintre ele se punea un semn: un cocean de cucuruz,
puţină sare, 1 piaptăn, o bucată de “pită” /pâine/ şi un cărbune. O persoană care nu
intra în joc – amesteca farfuriile în vreme de fetele aşteptau afară. După aranjarea
“sorţilor” fetele intrau în cameră şi îşi alegeau fiecare o farfurie/blid/. Dacă sub
“blid” găseau 1 piaptăn viitorul soţ avea să fie fălos, dacă nimereau coceanul –
134
aveau parte de un partener sărac, dacă nimereau sarea şi pita viitorul soţ avea să fie
bogat, dacă găseau bucata de cărbune “alesul” era mai brunet.
Jocul se repeta după acelaşi tipic şi fetele aveau încă o ocazie de a-şi afla
viitoul soţ: dacă în ambele cazuri găseau acelaşi obiect nu mai era îndoială asupra
norocului sau ghinionului celei interesate să-şi afle viitorul soţ.
O altă modalitate de a afla ce şanse îi rezervă viitorul se ivea cu ocazia “Bobotezei”
– după ce preotul boteza apa şi gospodarii “fata mare” primea din partea acestuia un fir
de busuioc din “mătăuz” pe care-l punea sub perină – în credinţa că viitorul soţ i se va
arăta în vis.
Întâlnirile de la horă, la şezători, la nunţi sau alte petreceri erau bine venite
pentru tinerii satului de a fi alături de cei dragi de a discuta şi face planuri de viitor.
Feciorul care se hotăra să se căsătorească cu aleasa inimii sale după ce avea
consimţământul fetei urma să facă următorul pas important “peţitul”.
Însoţit de părinţi feciorul mergea la casa părinţilor fetei pentru “a face târgul” sau
“tocmeala”, se intra în casă se da bineţe şi se anunţa scopul vizitei, dacă părinţii fetei
erau de acord se făcea “tocmeala”, - părinţii feciorului anunţau ce avere urma să
primească fiul lor la nuntă.
Părinţii fetei cereau ca viitorul ginere să abiă casă, părinţii feciorului cereau
“cuscrilor” să dea fetei cât mai mult pământ.
Cele două “tabere” se tocmeau până se ajungea la o înţelegere, apoi musafirii
veniţi în “peţit” erau trataţi cu băutură: vin sau “vinars”.
Odată rezolvată “târguiala” peţitului cei doi tineri erau consideraţi ca şi “logodiţi”
– ei trebuiau să meargă la “popă”/preot/ pe care îl anunţau despre intenţia lor de a se
căsători, îl informau despre data nunţii care obligatoriu trebuia să se facă “în afara
postului”. De regulă nunţile erau planificate toamna sau după “Bobotează” când la
Biserică “erau deslegate” cele două lumini mari aflate înaintea altarului.
În perioada de post cele două lumini /lumânări/ erau legate cu “prime /fonte/”
roşii – care marcau interdicţia de a se ţine nunţi.
Preotul urma ca în cele trei duminici înaintea datei stabilite pentru nuntă să facă
în Biserică “strigările” din care întreaga comunitate era anunţată de căsătoria celor
doi tineri.
După ce mergeau la preot tinerii trebuia să meargă la primărie ca să “fie puşi în
drot” – data nunţii era afişată în locul de afişaj pentru a fi cunoscută în sat.
Dacă părinţii tinerilor stabileau să facă nunta împreună îşi împărţeau obligaţiile
după o prealabilă înţelegere făcută cu ocazia “peţitului”.
Dacă fiecare dintre “cuscrii” doreau să facă nunta copiilor lor satul avea parte
de două nunţi, în duminica în care se cununau la Biserică – “târfarii” /nuntaşii/
miresei mergeau la casa acesteia unde nunta ţinea până seara.
La lăsarea serii toţi “târfarii miresei” plecau la casa mirelui unde începea cea de
a doua nuntă – ce ţinea până luni dimineaţa.
La uşa miresei era pusă “o ciuhă” /o momâie/ din “cârpe” umplută cu cenuşă pe
care unul din “târfarii” mirelui trebuia să “o împuşte” iar cenuşa se revărsa peste ei

135
– se credea că aduce noroc. La plecarea miresei de la casa părintească avea loc o
dispută aprigă între “vornicii mirilor”. Dacă mireasa pleca din satul natal în alt sat
– nunta era oprită cu “lanţ” de către săteni, de fraţii miresei sau chiar de către
vornicul miresei – nu se da drumul nunţii decât după ce cei care au legat drumul
erau bine plătiţi de către naşi.
La fel se petreceau lucrurile dacă mirele “se mărita” în alt sat.
Tinerii erau duşi la Biserică pentru a fi cununaţi de către “naşi” care de regulă
erau naşii de botez ai mirelui – consideraţi “părinţi spirituali” ai tinerei perechi şi
de sfatul cărora aceştia trebuiau să asculte în toate privinţele.
Naşii tinerei perechi dădeau haine şi bani, pentru viitoarea gospodărie.
Pentru nuntă pregătirile se făceau în săptămâna premergătoare evenimentului:se
tăia viţelul, porcul, găinile, se pregăteau mâncărurile de către o femeie pricepută, se
coceau cozonacii şi pâinea necesară nunţii, era pregătită băutura.
La masa de nuntă în trecut se servea supa cu tăieţei de casă, pentru ca să fie cât
mai gustoasă erau puse la fiert cât mai multe găini din cele mai dolofane, se
serveau “curechi” cu găluşte, friptura de găină, de porc sau de viţel.
Ca murături se serveau “părădai, castraveţi sau “curechi” murate iar ca dulciuri
se serveau “pancove” gogoşi”.
“Târfarii”/nuntaşii aveau la dispoziţie “vinars” /ţuică/ şi vin în cantităţi
suficiente pentru a se simţi bine.
Buna dispoziţie a nunţii era asigurată de “ceteraşii” tocmiţi din vreme, pentru
strădania lor primeau de mâncare, băutură şi bani. Obligaţia lor consta în a asigura
nuntaşilor o muzică adecvată pentru ca jocul popular să contribuie la buna
dispoziţie a nuntaşilor.
Părinţii mirilor cinsteau la nunta copiilor lor: lepedee /covoare/, ţoale/pături
groase de lână piuită/perini şi “marhai”/vite/: o junincă, o vacă, câteva oi, porci.
Dacă părinţii fetei erau bogaţi “gazde” dădeau cinste o pereche de boi tineri
învăţaţi la jug şi cât mai mult pământ. Dacă mireasa pleca în alt sat întreaga sa
agoniseală primită de la părinţi era pusă într-o ladă de zestre care era transportată la
socrii cu o căruţă.
Un rol deosebit în buna desfăşurare a nunţii îl aveau vornicii – ei însoţeau mirii
la Biserică “înarmaţi” cu ploşti de vin cu care cinsteau pe nuntaşi şi privitorii de
ocazie, la masă erau preocupaţi de bunul mers al servirii mesenilor, ei stabileau
locurile pe care aceştia urmau să le ocupe în funcţie de gradul de rudenie sau de
“găzduşag”/avere/, tot ei erau cei care se tocmeau cu “târfarii”/nuntaşi cu privire la
“cinstea” pe care o făceau mirilor.
Atmosfera de bună dispoziţie era întreţinută pe timpul nunţii de nuntaşii cu
“limba ascuţită care se întreceau în strigături care vizau pe naşi, pe miri, pe socrii
mari dar şi pe cei mici în egală măsură.
Strigăturile vizau în primul rând mirii şi făceau aluzie la relaţiile amoroase ale
acestora în ultimii ani, astfel miresei i se aducea aminte de drăguţii ei:

136
 “Mireasă, drăguţii tăi,
Fă-ţi spălătoare din ei
Şi te şterge pe picioare
C-ai un mire ca o floare”
Pentru miresele mai “plângăcioase”era pregătită strigătura:

“O, săraca de mireasă

Ai uitat să plângi acasă,
Las c-oi plânge de aci
Până ochii ţi-or sări” !
Pentru a pune în evidenţă bogăţia familiei din care provenea mireasa, o
“târfăriţă” din tabăra socrilor mici lansa o strigătură de admiraţie pentru frumuseţea
hainelor cu care era “împodobită” mireasa:

“Tu mireasă, draga mea

Frumos te-o gătat maicăta
Să te vadă soacrăta
Tot cu haine de mătase
Cum la măta nu purtasă
Tot cu haine de argint
Din creştet până-n pământ”
O strigătură cu “tâlc” dă sfaturi înţelepte viitoarei soţii avertizând-o asupra
modului în care trebuie tratat soţul:

“Tu, mireasă, draga mea

Eu ceva te-aş învăţa
Dragă la mire să-i fii
Dar de frica lui să ştii,
Şi mirele era vizat de înţepăturile strigăturilor care-i aduceau aminte de
“trecutul glorios”:

“Mire, drăguţele tele

Fă-ţi spălătoare din ele
Şi te sterje pe picioare
Că mireasa-i ca o floare”
Altă strigătură venea să pună în evidenţă calităţile lui comparate cu ale
frumoasei lui alese:

“Frunză verde de pe Coastă

Frumoasă-i mireasa noastră
Floricică de pe rât
Nici mirele nu-i urât

137
 Că-i frumos şi tinerel
Îţi fug ochii după el”
Dacă mireasa era dintr-o familie mai puţin “gazdă” cineva avea grijă să-i
arunce mirelui o strigătură plină de tâlc:

“U, iu, iu, pe dealul gol

Că mireasa n-are “ţol”
Da i-o face mirele
Când o tunde cânele”
În atmosfera plină de veselie creată de săgeţile strigăturilor nu era uitată nici
soacra mică, nici soacra mare:

“Bucură-te soacră mare

Ţi-am adus “scărmănătoare”
Nici naşii nu scăpau de înţepăturile ironice ale strigăturilor care făceau aluzie
fie la starea lor materială fie la micile “aventuri” laterale căsniciei:
“Nuna mare, nuna mare
Tot o zâs că n-are nare
Dar am prins-o cu minciuna
Că o are cât căciula”

Nunu ca să hie nun,

Şi-o vândut juncu‟cel bun
Nuna ca să hie nună
Şi-o vândut junca ai bună”

Atmosfera de bună dispoziţie în care se desfăşura nunta era animată de

intervenţiile pricepute ale vornicilor care “regizau” totul.
După terminarea nunţii tânăra familie intra în rândul “oamenilor cu bucuriile şi
necazurile cotidiene, tânăra femeie având timp să-şi de-a seama de realităţile
incluse în “cântecul miresei” pe care fetele mari ale satului i l-au cântat la
despărţirea de casa părintească:

“Ia-ţi mireasă ziua bună,

De la tată de la mamă,
De la fraţi de la surori
De la grădina cu flori
De la fir de lămâiţă,
De la fete din uliţă,
Îţi pară mireasă rău,
Când te duci din satul tău,
Peste dealul cu spinii

138
 Să trăieşti cu străinii.
M-am rugat mamă de tine
Să-ţi ţi zile pentru mine
Să mă dai în sat cu tine
Şi tu maică n-ai ţinut
Şi departe m-ai dădut
Mai dat măicuţă departe
Să viu cu dăsagi‟n spate
Cu dăsagi‟nbăieraţi
Şi cu ochi-nlăcrimaţi”

La o săptămână după nuntă mirii erau obligaţi de tradiţie să meargă “pe calea
întoarsă” în vizită: dacă mireasa era din alt sat cu mirele ei mergeau la părinţii
tinerei femei la masa cu care ocazie vizitau dacă era cazul şi naşii.
Dacă mirele “era măritat” în alt sat îşi lua soţia şi mergeau pe “calea întoarsă”
să viziteze părinţii şi naşii.
La o astfel de “cale întoarsă” o tânără familie însoţită de “târfari” a trebuit în
urmă cu 65 de ani să treacă peste una din “punţile” satului spre casa părinţilor
soţiei – întreaga asistenţă s-a amuzat copios căci era stabilit ca toţi să treacă puntea
cu “spatele” – cei care cădeau în apă provocând hohotele de râs ale celorlalţi.
Alte strigături legate de nuntă pot fi lecturate în Anexele lucrării – aflate în
ultimele pagini şi din care veţi afla şi numele celor care prin bunăvoinţă ne-au pus
la dispoziţie originalele strigături – “parfumul” lor vechi ce depăşeşte bine o
jumătate de secol.

4. Înmormântarea
Moartea este considerată în concepţia poporului român ca cel mai drept
judecător, ea nu iartă şi nu favorizează pe nimeni, în faţa ei împăraţii şi simpli
pământeni sunt egali.
Înţelepciunea “sfătoşilor” bătrâni ai satului dintre care mulţi au depăşit sau
depăşesc frecvent 80 de ani, câştigată în luptă dură cu greutăţile vieţii le dă liniştea
de a privi moartea ca pe “un dat al vieţii”, o datorie a tuturor pământenilor de a
trece “dincolo” de barierele vizibile, tocmai de aceea la apropierea ei nu se sperie
ci o acceptă ca pe ceva firesc şi natural.
Singurul obicei care s-a păstrat până în zilele noastre după normele tradiţiei
moştenite de la înaintaşi este cel al înmormântării propriu zise, majoritatea lor s-au
pierdut pe parcursul timpului şi mai ales în vâltoarea atât de zbuciumatului secol al
XX-lea.
În satul Benic ca şi în toate satele transilvane locuite de români se păstrează
credinţa că moartea este “prevestită” de anumite semne rele: cântecul repetat
câteva seri la rând al cucuvelei pe acoperişul casei unde urmează să moară cineva,
“urletul a pustiu” al câinelui din gospodărie, căderea repetată a “cununii” de
139
Sânziene aruncată pe casă pentru a vedea care dintre membrii familiei au şanse să
apuce şi viitoarele sărbători. Un rol însemnat în credinţa populară era şi
interpretarea viselor: apa mare şi tulbure, coasa, florile albe, copii mici plângând
erau semne care prevesteau evenimente triste. Se credea de-asemenea că bătaia fără
motiv a ochilor era un semn de rău augur.
Interesantă este credinţa populară care spune că dacă cineva te visează mort sau
asistă la înmormântarea ta este un semn bun – înseamnă că vei mai trăi încă mult,
că “ţi-a murit moartea”.
Apropierea sfârşitului vieţii pentru cei aflaţi în suferinţă la pat şi agonia începe
cu sudori reci, o respiraţie încetinită sau horcăieli sacadate, refuzul mâncării şi al
apei cu câteva zile înainte de moarte. De multe ori cu câteva zile înainte de moarte
suferindul are o senzaţie de uşurare, de bine urmate brusc de deces.
Pentru a uşura durerile trupeşti şi sufleteşti al celor aflaţi la graniţa între viaţă şi
moarte rudele chemau preotul satului pentru a-i face o slujbă specială – „maslul”,
să-l spovedească şi să-l cuminece pentru a putea trece „dincolo” curăţat de păcate.
Familiile în care era un muribund avea grijă ca în preajma acestuia să fie în
permanenţă cineva pentru ca să-i poată “aprindă lumina” în momentul când îşi dă
sufletul.
După deces un membru al familiei mergea să anunţe preotul şi clopotarul
satului care era plătit să tragă clopotele “de moarte” dimineaţa, la amiază şi seara
până în ziua îngropării, inclusiv.
În aceaşi zi cineva din familie se deplasa la centrul de comună pentru a anunţa
la primărie decesul, astăzi se merge întâi la Dispensarul uman pentru a se obţine
certificatul de deces/medical/ în baza căruia secretarul Consiliului popular
întocmeşte certificatul de stare civilă de deces care este necesar preotului pentru a
putea oficia slujba de înmormântare.
Dacă cineva din sat murea în altă localitate din ţară sau pe front rudele aveau
obligaţia să plătească clopotarului să tragă clopotul chiar dacă nu era înmormântat
în sat.
Cel care anunţa preotul şi clopotarul la întoarcerea acasă aducea şi “masa de
mort” de la Biserică şi “măsăriţa neagră” pentru care nu se plătea.
Pe această masă urma să fie aşezat sicriul încadrat de 2 lumânări mari ce ardeau
continuu până la ziua înmormântării.
Membrii familiei rămaşi acasă trebuiau să facă curăţenie în toată casa, să
acopere toate oglinzile din casă cu pânză neagră şi să “gate mortul”/să-i facă ultima
baie şi să-l îmbrace în hainele de port special pregătite pentru aceasta.
Spălarea mortului se făcea înainte de anume oameni din sat mai săraci
“specializaţi” în acest serviciu – exista o femeie şi un bărbat la serviciile cărora se
apela în astfel de cazuri. Morţii de gen masculin după ce erau spălaţi erau tunşi şi
bărbieriţi.

140
 Mortul era apoi îmbrăcat în costumul popular românesc pe care cei în vârstă îl
aveau pregătit fie vreme alături de toate celelalte lucruri necesare înmormântării –
o dovadă în plus a înţelepciunii şi liniştii cu care cei bătrâni îşi aşteptau sfârşitul.
Pentru spălatul mortului, pentru bărbierit şi tuns /la bărbaţi/ şi îmbrăcarea
acestuia cel care presta serviciul era retribuit de familie cu un rând de haine, cu
mâncare şi băutură şi bani.
Datina străbună cerea ca mortului să i se închidă ochii dacă din întâmplare a
murit cu ochii deschişi, i se legau cu o năframă fălcile/ maxilarele/ ca să nu rămână
cu gura deschisă, mâinile erau legate pe piept în cruce, i se legau strâns picioarele
să nu se strâmbe. I se punea neapărat în mână un ban –“ca să poată plăti vămile” şi
o lumină.
Până când era adus sicriul ce era cumpărat de la un meşter din sat mortul era
aşezat îmbrăcat şi gata pregătit pe “masa de mort” care era pusă în camera “din
faţă” – de-o parte şi alta erau puse cele 2 sfeşnice cu lumânări care ardeau continuu
până în ziua înmormântării. Era obligatoriu ca mortul”să nu fie lăsat singur” cineva
din familie trebuia să stea lângă sicriu în aceste zile.
În prima seară şi noaptea respectivă mortul “era priveghiat” de rude, de
cunoştinţe şi vecini, în a doua seară venea şi preotul care oficia o scurtă slujbă
denumită “saracusta”. Cei veniţi în priveghi prezentau condoleanţe familiei zicând
un “Dumnezeu să-l ierte” apoi se aşezau separat. Bărbaţii se grupau într-o parte
unde de multe ori jucau cărţi până dimineaţa, femeile stau grupate şi povestesc în
şoaptă despre cel decedat, erau amintite doar lucrurile plăcute pentru că “pe morţi
nu-i bine să-i vorbeşti de rău “ cineva din familia mortului servea pe cei veniţi în
priveghi cu “pită şi slănină şi un pahar de jinars”, astăzi se servesc gustări, cozonac
şi ţuică /jinars/.
Groapa era săpată în cimitir de către oameni de plată sau bărbaţi din familia
răposatului care pentru serviciul lor erau trataţi cu “pancove” colac iar ca băutură
vin sau vinars la alegere.
De obicei înmormântarea se făcea la 48 de ore de la deces, în ziua respectivă de
dimineaţă se trăgeau clopotele “de moarte” la Biserică, apoi la ora 2 se trăgeau din
nou pentru adunarea la casa mortului. Slujba religioasă se ţinea în casă şi în curtea
gospodăriei- pe parcursul slujbei mortul rămâne descoperit. La încheierea slujbei
preotul aruncă conţinutul unui pahar de vin peste corpul neînsufleţit în “cruce”
pentru deslegare”.
Mai demult erau plătite femei care se pricepeau la “Bocit” pe versuri proprii,
astăzi cântarea de moarte este compusă de nana Chioreanu Salvina sau de d-l
profesor pensionar Barna Petru. În zilele noastre bocetul este cântat de un grup de
fete după terminarea slujbei din curte, după bocet se pune capacul sicriului care
este luat de câţiva bărbaţi şi transportat pe umeri până la cimitir. Mai nou sicriul
este transportat cu căruţa sau chiar cu maşina. La ieşirea din curte se dă celor care
participaseră la slujbă câte un colac. În drumul spre cimitr alaiul mortuar se operea

141
de 7 ori – de fiecare dată preotul face o mică slujbă iar cineva din familie care
purta o “cantă” cu apă după fiecare oprire turna apă înapoia sicriului.
La cimitr se face de-asemenea o slujbă – preotul este cel care face semnul
crucii asupra sicriului coborât în groapă şi aruncă prima lopată de pământ, cei din
familie aruncă câte un bulgăre de pământ peste sicriu ca “să-i fie ţărâna uşoară”.
Dacă decedatul era un fecior june sau o fată mare erau puşi în sicriu cu cele mai
frumoase haine de port popular, fata era îmbrăcată mireasă – la capul mormântului
era adus de la munte un brad înalt care era împodobit cu panglici şi năframe negre.
Pomana după mort se făcea înainte acasă la acesta, în prezent ea se face la
Căminul cultural, sunt invitaţi la “pomană” de regulă membrii familiei şi
persoanele venite din alte localităţi. Masa este deschisă de preot care rosteşte
împreună cu asistenţa rugăciunea “Tatăl Nostru” – masa care este servită este în
funcţie de perioadele de post sau de “dulce”. Se servea ciorbă acră, friptura cu
cartofi şi murături, vinars şi vin şi cozonac.
În seara înmormântării familia mortului invită în funcţie de sexul mortului 7
femei sau 7 bărbaţi la “cina de trisară” – care erau serviţi cu supă sau ciorbă, o
tocană cu carne de vită ,vinars şi vin.
Pentru “sufletul mortului” se punea parastas la Biserică la 6 săptămâni, la 6 luni
şi la un an de la deces – pentru slujba de pomenire se duce la preot “un parastas din
făină albă copt în cuptor de prescurăriţa satului şi 1 l de vin. La ieşirea din Biserică
se dă pentru pomenirea mortului un pahar de vin şi un colac. La slujba de 6 luni la
cca de 1 an se făcea şi “sfinţirea” crucii celui mort – după un ceremonial special.
Cimitirul satului este situat în imediata apropiere a Bisericii pe panta de sud a
dealului Dăneţii în partea de nord a vetrei satului, ocupă o suprafaţă de cca 1,5 ha
este împrejmuit cu un gard din stâlpi de beton şi sârmă – intrarea în cimitir se face
pe poarta Bisericii.
Crucile vechi ale cimitirului sunt lucrate în piatră cioplită/gresie de Măgura/ ele
poartă încrustate date privitoare la cel mort.
Crucile mai noi din cimitr sunt executate din beton armat, au înscrise cu litere
aurite datele referitoare la mort şi eventuale versuri din partea celor care au ridicat-
o şi poze ale răposaţilor executate într-o tehnică fotografică specială. Câteva familii
din sat şi-au ridicat “cripte” moderne – din păcate una dintre ele a fost construită pe
locul unde era mormântul marelui patriot Teofil Frâncu – fiu al satului
înmormântat aici în 1903 – crucea care îi marca locul de veci a dispărut în mod
misterios.
Cimitirul satului, curat şi bine întreţinut din fericire nu poartă urmele actelor de
vandalism atât de des întâlnite în multe cimitire ale marilor oraşe ale ţării, este o
dovadă în plus că bunul simţ şi respectul pentru înaintaşii plecaţi dintre noi nu a
dispărut în mediul rural şi sperăm să nu dispară curând.

142
 5. Literatura populară legată de înmormântare
Bocetul sau “cântarea de moarte” considerat a fi o formă specifică de exprimare
a durerii şi părerii de rău pentru pierderea fiinţei iubite se asociază gesturilor,
vestimentaţiei de doliu şi expresiei de tristeţe ce poate fi observată pe feţele şi în
gesturile celor din familia îndoliată.
La Benic, bocetul este numit “cântare de moarte”, el este practicat doar de
femei, el nu este legat neapărat de un moment aparte al ceremonialului funebru, el
poate fi exprimat atâta timp cât mortul nu a părăsit casa, după slujba religioasă din
curte sau chiar la cimitir. după intensitatea durerii bocitoarei exprimate în
“cântare” poate fi apreciată strânsa legătură sufletească care a existat între familie
şi cel decedat.
Considerată a fi o “datorie” faţă de cel plecat dintre cei vii, cântatul după mort
poate fi făcut imediat după ce mortul a fost îmbrăcat, acest rol revenind unei femei
din familie /mama, fiica, o rudă/ ca bocet individual sau după slujba religioasă
când un grup de fete sau femei îi cânta după un text pregătit în mod special pentru
acest caz de către cei doi autori menţionaţi anterior.
Bocetul atât cel individual cât şi cel colectiv contribuie la mărirea sentimentului
de durere al celor din familie pentru pierderea celui decedat.
Se observă două situaţii mai aparte la bocetele ce sunt practicate la
înmormântările din Benic:
- pentru persoanele mai în vârstă el are un conţinut mai redus
- pentru cei căsătoriţi care lasă în urma lor văduve şi orfani
- pentru tinerii necăsătoriţi versurile vin să mărească durerea şi să trezească
amintiri moartea este prezentată în acest caz ca o lungă călătorie fără
posibilitatea întoarcerii la cei dragi, decedatul fiind prezentat ca “o floare ce
vine în cimitir nu să înflorească ci să putrezească”.
Este interesant că în textul “cântării de moarte” natura contribuie şi ea la
durerea familiei, norii, soarele şi stelele sunt şi ele triste.
Redăm mai jos unul din “cântecele de moarte” cules de la nana Salvina
Chiorean în etate de 80 de ani – compus chiar de dânsa la moartea ficei sale
învăţătoare în satul Cricău în vârstă de 40 de ani:

Iată steaua vieţii mele Trage-ţi clopotelor tare

A căzut jos dintre stele Să se-audă-n depărtare
Şi-al meu soare a apus Să răsune dealurile
A venit vremea de dus. Să se-adune neamurile.

Ceasul cel de despărţire Să răsune-n lung şi-n lat

Plin de jale şi mâhnire Să se-audă-n al meu sat
A sosit astăzi la mine Să răsune peste văi
Ca să ies lume din tine. S-audă părinţii mei.

143
Şi să vină pân‟la mine
Că eu azi plec din lume
Tânără m-am măritat
Şi-am venit în acest sat
Am venit în sat aci
Învăţătoare la copii.
Când mi-a fost viaţa mai frumoasă
Mă trezii c-o boală-n oase
Boala grea, boala amară
Mă scoate din lume afară.
Doamne, ce-am păcătuit
Să merg tânără-n mormânt
Patruzeci de ani trăind
Şi acum vă las lăcrimând.
O, amar şi grea durere
Să mori tânăr, în putere
Să laşi copii plângând
Şi bărbatul suspinând.
De opt ani am tot zăcut
Parte de lume n-am avut
Mi-am dus boala pe picioare
Azi nimic nu mai mă doare
Acum merg să odihnesc
Colo-n plaiul îngeresc
Şi la Cerescul meu tată
Să-mi iau veşnica răsplată
Şi-nainte să pornesc
Cui, întâi să-i mulţumesc ?
La părinţii mei iubiţi
Şi de mine despărţiţi
-Veniţi, dragii părinţii mei
De-acum vă las singurei
Eu mă duc, Domnul mă cheamă
Tatăl Sfânt mă bagă-n seamă.
144
Eu în lume cât am trăit
Poate că v-am şi greşit
Dar acum vă pup mâna
Şi vă rog a mă ierta
Tată, mamă nu plângeţi
Nici viaţa să v-o frângeţi
Că vă las copii mei
Să vă bucuraţi de ei.
Vino dragă, sora mea
Cu soţul alăturea,
Rugaţi-l pe Dumnezeu
Să ierte sufletul meu.
Vino, Trăienică dragă acum
Vino la un rămas bun
Eu ştiu şi cunosc prea bine
Căci cât am trăit cu tine
Am putut să te mâhnesc
Şi prea multe să-ţi greşesc
Dar mă iartă acum pe urmă
Când traiul nostru se curmă
C-amândoi n-o să mai fim
Că de tot ne despărţim
Vino, întinde mâna dreaptă
Şi te rog frumos mă iartă
Veniţi dragi, copii mei
De-acum vă las singurei
Eu mă duc, Domnul mă cheamă
Tatăl Sfânt mă bagă-n seamă.
Veniţi ca să vă sărut
Că nu vă mai văd mai mult.
Unchi şi mătuşile mele
Plânge-ţi-mă cu multă jale
Că eu azi plec dintre voi
Şi nu mai vin înapoi.
Veri şi verişoarelor
 Cumnaţi şi cumnatelor Vă doresc din inimioară
De voi fi greşit ceva Fie-vă munca uşoară
Vă rog iertaţi-mă acuma. Şi-un omagiu de recompensă
Că Silvia vă părăseşte
Naşii mei ce v-am iubit
Lângă mine acum veniţi Şi-acum Doamne, mă primeşte
Aprinde-ţi o lumânare Groapa mea o pregăteşte
Că mă duc pe-a morţii cale. Vreau să vin Doamne la Tine
C-acolo cred c-o fi mai bine.
Finii mei, ce v-am iubit Că tare m-am săturat
Lângă mine acum veniţi De boală cât am răbdat.
Ziceţi-mi din inimioară
Fie-i ţărâna uşoară. Şi acum, prieteni mă luaţi
Şi către mormânt plecaţi
Cadre didactice, acum Unde-i locul fără chin
Veniţi la un rămas bun, Cel domnesc în veci amin.”

Un loc aparte în cadrul “cântărilor de moarte” îl ocupă „Cântarea bradului” care

este destinat tinerilor din sat decedaţi înainte de a fi căsătoriţi. Dialogul om-brad
scoate în evidenţă tristeţea arborelui după locurile frumoase în care a crescut şi rolul
său de “paznic de veci” pentru o fiinţă tânără răpită de moarte în floarea vieţii:

„Bradule, bradule, Lâng-o putrejune.

Şi verde lemnule
Ce boală-i bolit “Bradule, bradule,
De te-ai coborât Nu fii supărat
De la loc chietros Că ei au mamă şi tată
La mormânt ghelos Şi or lăcrima
De la loc de frunte Şi nu te-i usca
La morminte multe, Au fraţi şi surori
Veri şi verişori
“Dar eu n-aş fi vint Toţi or lăcrima
După mine-or vint Şi nu te-i usca
Cinci-şase voinici
Ca şase haiduci “Batistuţă neagră
M-or tot fluierat Tu ai fost mai dragă
Până m-or tăiat Cât or lăcrima
Şi-or zâs că mă pune Vântul te-o usca
Lâng-un cap de june Ploaia te va bate
Dar ei m-or minţât S-ajungi pân‟departe
Că m-or păcălit Milă n-oi avea
Or zâs că m-or pune Cât or lăcrima”

145
 CAPITOLUL VIII
SĂRBĂTORILE DE PESTE AN

1. Sărbătorile de iarnă
„Despre frumuseţea acestor sărbători, chiar şi despre elementele izolate ce ţin
de acestea specialiştii au scris foarte mult, de la culegeri cuprinzând uneori câteva
colinde şi credinţe şi până la valoroase opere de sinteză”. 1
„Transmise pe cale orală, de la generaţie la generaţie, într-un continuu proces
de schimbare şi cizelare atât ca funcţie cât şi ca realizare artistică, obiceiurile
tradiţionale legate de sărbătorile de iarnă au ajuns până în zilele noastre ca nişte
spectacole populare de mare anvergură ce antrenează ca şi în vremurile de demult
întreaga comunitate a satului” 2.
Locuitorii satului Benic, asemenea tuturor satelor din Transilvania locuite de
populaţie românească ţineau cu sfinţenie zilele de sărbătoare trecute în “calendarul
creştin” şi altele moştenite din datina străbună.
Pe întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă, viaţa comunităţii româneşti din sat
cunoştea o veritabilă “descătuşare spirituală” materializată în deosebit de
frumoasele datini şi obiceiuri locale.
“Alături de limba comună vorbită de sorginte latină, aceasta este o dovadă în
plus – deosebit de importantă ce vine în sprijinul dovedirii unităţii românilor din
spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic, al continuităţii noastre milenare pe aceste
meleaguri arătând că, cultura spirituală a constituit un puternic factor de conservare
şi perpetuare a neamului românesc.
Rezumând în ea specificul manifestărilor legate de sărbătorile de iarnă,
sărbătoarea Crăciunului este dominată de amploarea colindatului, de poezia
frumoaselor colinde şi de frumuseţea melodicii” 3.
În tot ceea ce se face în vederea sărbătoririi Crăciunului, este respectată cu
sfinţenie tradiţia : “legea nescrisă, dar moştenită din părinţi”, când se lasă “postul
Crăciunului” la 14 noiembrie – de lăsatul secului” – fiind ultima dată când se
putea mânca “de dulce”, femeile făceau “pancove” şi se bea vinars.
Pe întreaga perioadă a “postului de Crăciun” – în nici o miercuri sau vinere nu
se mânca “de dulce”/cu carne/, cei mai evlavioşi ţineau întreg postul fără carne.
Activităţile gospodăreşti se desfăşurau normal fără interdicţie, femeile mergeau în
şezători cu lucrul însoţite „de fete şi feciorii satului”.

146
 În “postul Crăciunului” feciorii satului îşi aflau petrecerea, o petrecere demnă,
pioasă, învăţând colindele, şi la Benic ca de altfel în toate satele din Ardeal cu populaţie
românească dominanta manifestărilor folclorice pe perioada sărbătorilor de iarnă era
constituită de obiceiul colindatului şi uratului ce de către ceata de feciori organizată.
Potrivit tradiţiei moştenite din străbuni, “ceata feciorilor” era organizată în
seara zilei de Sfântul Nicolae – 6 decembrie, toţi feciorii satului se adunau pentru
a-şi alege conducătorii – “kepeleşul”/judele/ şi pristavul – şi pentru a-şi tocmi
gazdă pentru sărbătorile de airnă.
Kepeleşul – judele – era liderul absolut al cetei, era ales feciorul care prin
conduita şi hărnicia sa se bucura de respectul întregii cete, el avea grijă ca pe
întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă şi apoi pentru întregul an petrecerile
tineretului din sat să se desfăşoare în mod civilizat conform normelor nescrise ale
bunului simţ specific poporului român. Pristavul ales al cetei ţinea cu corectitudine
socoteala banilor şi bunurilor primite la colindat şi le gospodărea în mod corect.
Organizarea cetei se făcea în aşa fel încât să aibă timpul necesar pentru
preparativele materiale şi mai cu seamă pentru învăţarea ”colindelor” 5.
Odată tocmită gazda – ceata se aduna aici în toate sâmbetele şi duminicile când
nu se ţineau şezători şi repetau colindele, pe parcursul zilei se ocupau de
procurarea lemnelor necesare încălzirii odăii închiriate la gazda unde se repetau
colindele, se pregătea mâncarea, se procura băutura necesară, se tocmeau
muzicanţii – toate cerinţele obligatorii legate de obiceiurile cetei.
Procurarea băuturii se făcea de la una din “făgădaiele”/crâşmele/ din sat iar ca
muzicanţi erau “tocmiţi” cei amintiţi cu ocazia jocului popular.
Stabilirea regulilor de comportare – constituia actul cel mai important în
organizarea “cetei” – aceste reguli nescrise dar respectarea lor era obligatorie
pentru toţi membrii ei, ele stabileau modul de comportare al feciorilor la repetiţii,
pe timpul colindatului, la petrecerile organizate. De respectarea lor răspundea în
totalitate kepeleşul – judele care avea şi rolul de arbitru de disciplină aplicând
sancţiunile cuvenite celor certaţi cu disciplina.
Prin aceste măsuri organizatorice – ceata îşi impunea un caracter precis-
educativ în rândul tineretului.
Pregătirile în vederea sărbătoririi “Naşterii Mântuitorului Isus Hristos”
începeau după Sfântul Nicolae când se tăiau porcii şi se preparau diferite produse
din carnea lor: slănina şi coastele se afumau, se făcea “cârnaţi”,
“maietec”/cartaboşi/ şi “caş de porc”/toba/ precum şi “sângerete”.
Curăţenia generală în casă era obligatorie şi la ea participau toate femeile din
gospodărie: se spălau ferestrele, podelele, perdelele, se scuturau preşurile şi
“lepedeele”, “ţoalele se pregăteau hainele cele mai bune pentru sărbători.
Pregătirea mâncărurilor, coptul pâinii şi al cozonacilor se făcea în săptămâna ce
preceda Crăciunul.

147
 O mare grijă se acorda pregătirii sufleteşti a credincioşilor, pe lângă postul care
trebuia respectat înaintea Crăciunului toată suflarea satului mergea la preot să se
spovedească şi să se cuminece.
Împodobirea pomului de Crăciun în fiecare casă – chiar şi în cele mai sărace,
era un prilej de mare bucurie pentru micuţii nevinovaţi care mai credeau în “Moş
Crăciun” şi aşteptau cu înfrigurare micile cadouri, dar şi pentru părinţii lor care
după munca unui an întreg aveau ocazia unei relaxări fizice şi mai ales spirituale.
Pentru împodobirea bradului de “Moş Crăciun” se folosea nuci, mere şi
lumânări, în seara de Crăciun întreaga familie se strângea în jurul pomului şi îl
colinda, în multe case intra Moşul cu daruri prilej pentru cei mici de a spune o
mică poezie sau o rugăciune pentru a-şi merita darul ce consta în hăinuţe, dulciuri
sau încălţăminte.
De multe ori micuţilor li se părea că statura şi vocea “Moşului” semăna grozav
cu a unchiului sau a bunicului, dar întrebările pe această temă rămâneau invariabil
fără răspuns.

COLINDELE ŞI COLINDATUL
„Cel mai important element oral legat de ceata feciorilor îl constituia colindele,
melodiile fiind uşoare ceata putea cu uşurinţă să înveţe textul acestora. Colindele
feciorilor din ceată fixate de regula tradiţiei, erau transmise din generaţie în
generaţie ca un obicei al comunităţii.
Membrii cetei învăţau colindele şi desfăşurarea obiceiului aşa cum se ştia din
“bătrâni” când era uitată o parte a versului sau erau întâlnite cuvinte fără înţeles nu
se străduia nimeni să le găsească sensul, de multe ori feciorii din ceată grăbiţi să
termine mai repede colinda, simplificau textul sărind câte un vers.
Un rol deosebit de important în desfăşurarea obiceiurilor legate de ceată îl avea
satul, el constituind “scena pe care ceata feciorilor se desfăşura”.
În seara de ajun ceata începea colindatul cu oficialităţile satului: la primar, la
preot, la învăţător, la notar apoi pe rând la toate casele gospodarilor terminând de
regulă în zorii zilei următoare.
În prima zi de Crăciun după terminarea slunbei religioase din Biserică, ceata avea
obligaţia să colinde în faţa întregii comunităţi prilej de mare mândrie pentru mamele
ce-şi admirau “mândreţele de feciori”.
În ceată nu erau admişi feciorii cu defecte fizice sau psihice, bărbaţii însuraţi
sau “văduvoii” nici divorţaţii.
Ceremonialul obligatoriu care trebuia respectat impunea ca kepelesul să întrebe
gazda dacă primea colinda. Numai după acceptarea acesteia ceata colinda, în
cazuri deosebite – de moarte, bolnavi grav se refuza colindatul.
De la cei colindaţi gazda primea o bucată de carne de porc, vin şi câte-odată
bani. – “cât vrea omul să dea”

148
 Gazdele care “nu cinsteau” cum se cuvine ceata pentru colindat – din zgârcenie
– ofereau prilejul feciorilor de a-i face de ruşine în sat, devenind obiectul batjocurii
pentru multă vreme.
Pe traseul parcurs pe uliţele satului între gospodăriile ce trebuiau colindate ceata
acompaniată de “ceteraş” cânta, povestea întâmplări hazlii cu gazdele mai puţin
“darnice”. Dacă ceata colinda la uşa unei fete – feciorii erau invitaţi în casă, toţi
dădeau bineţe cu “Bună seara” colindau şi în casă iar dacă gazda era mai primitoare
le permitea să joace câteva dansuri populare fiecare fecior invitând pe rând fata sau
fetele la joc. Gospodina casei servea colindătorii cu “pancove” şi vinars sau vin. La
plecare gazda oferea cetei un colac, o bucată de carne de porc şi câteodată bani.
Înainte de a părăsi casa gazdei ceata cânta gazdelor “La mulţi ani” şi kepelesul
mulţumea pentru daruri.
În ziua de Crăciun – după terminarea slujbei de la Biserică, ceata avea
obligaţia să colinde în faţa întregii comunităţi strânse la slujbă o parte din
repertoriu acompaniată de multe ori de întreaga asistenţă.
După ieşirea de la Biserică feciorii din ceată şi “fetele mari” ale satului se
adunau “la gazda” tocmită unde fetele pregăteau de mâncare din bunătăţile primite,
se mânca, se bea, se dansa – totul cu măsură şi în cele mai civilizate condiţii
supravegheaţi de Kepeles şi pristav. Muzica asigurată de “ceteraşul” sau diplaşul
tocmit special pentru sărbători cuprindea cele mai îndrăgite melodii populare.
Muzicantul era recompensat cu mâncare, băutură pentru a putea fi mereu în formă
– la urmă îşi primea şi suma de bani convenită.
Fetele mari şi feciorii cetei petreceau împreună pe toată perioada sărbătorilor la
gazdă după un program stabilit de către kelepeş.
“În viaţa satului, colindatul feciorilor reprezenta evenimentul cel mai important,
cel mai aşteptat şi mai emoţionant pe întreaga perioadă a sărbătorilor de iarnă, el
era în acelaşi timp şi “mijlocul cel mai sigur prin care ceata ăşi procura cele de
trebuinţă prin daruri în bani, alimente şi băutură”.
În lucrarea sa “Forme străvechi de cultură populară românească” Teodor
Herseni afirma: pe bună dreptate că: “Dacă ceata ar fi trebuit să facă toate
eforturile în mod gratuit, fără nici un folos material, oricât de mare ar fi fost
succesul moral, probabil că, cu timpul s-ar fi găsit tot mai puţini feciori dispuşi să
se ostenească în acest scop, obiceiul ar fi slăbit sau ar fi dispărut multă vreme”.
După alţi cercetători a fost emisă părerea conform căreia substratul material al
obiceiuli colindatului este “una din cauzele importanţe în păstrarea şi respectarea
an de an a obiceiurilor, de-alungul veacurilor”2.
După 1950 când mulţi din fii satului urmau cursurile diferitelor şcoli din Alba
Iulia – ei îşi organizau separat distracţia de Crăciun, băieţi de la şcoli mergeau la
colindat la colegele lor din sat – erau invitaţi în casă trataţi cu băutură şi cozonac
iar la plecare cea colindată se alătura grupului.
În fiecare an se stabilea din vreme unde vor petrece mai mult Crăciunul, fetele
aducea cele trebuincioase pentru mâncare iar băieţii băutura şi muzicanţii.

149
 Alături de ceata feciorilor, dar mult mai devreme porneau la colindat grupuri de
copilaşi care mergeau la rude, la cunoştinţe, la preotul şi primarul satului, la
domnul învăţător de la care primeau în dar nuci, mere, colace şi foarte rar bani.
Din repertoriul cetei de feciori care aduceau atâta bucurie şi căldură sufletească
în casele oamenilor făceau parte următoarele colinde mult îndrăgite:

“ÎN ORAŞUL VIFLAEM”

În oraşul Viflaem, La-nchinare au venit

Veniţi cu toţi să vedem Daruri scumpe aducând
Că astăzi ni s-a împlinit Şi către Hristos grăind:
Prorocirea de demult, “Culcăte-mpărat Ceresc
Că se va naşte Hristos În sălaş dobitocesc,
Mesia chip luminos Te culca pe fân uscat
Din Fecioara Maria şi De îngeri înconjurat,
Din neamul lui Avram, Craii te vor lăuda
Din sămânţa lui David Şi mărire-ţi vor cânta
Din Duhul Sfânt zămislit. Mărire-ntru Cel de Sus
Trei Crai de la Răsărit Şi pace pân-la apus.

“ASTĂZI S-A NĂSCUT HRISTOS”

Astăzi s-a născut Hristos, Neaua ninge, nu-l atinge

Mesia, chip luminos Vântul bate, nu-l răzbate
Lăudaţi şi cântaţi Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi Şi vă bucuraţi
Mititel înfăşeţel, Iar de-acum până-n vecie,
În scutec de bumbăcel Mila Domnului să fie
Lăudaţi şi cântaţi Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi Şi vă bucuraţi!

şi frumoasa colindă:

“O, CE VESTE MINUNATĂ”

“O, ce veste minunată În Viflaim să se-nscrie

În Viflaim ni s-arată Într-un mic sălaş
Cerul strălucea Din acel oraş
Îngerii veneau S-a născut Mesia
Pe-o rază curată
Vrut-a să călătorească
Mergând Iosif cu Maria Ora îi sosi să nască
150
 Pe-al Său Fiu Sfânt Prunc Prea-luminat
Astăzi pe pământ Şi Îl preamăriră.
Să ne mântuiască.
Eşti păstorul nost‟cel mare
Păstorii cum auziră Turma c-a Ta nimeni n-are
Spre oraş săltând porniră, Noi Te lăudăm
Unde au aflat Ţie ne-nchinăm
Cu Credinţă tare ! “

Alte frumoase colinde locale vă sunt puse la dispoziţie spre lectură în anexa
lucrării, ele ne-au fost transmise de mai mulţi locuitori ai satului oameni în vârstă şi
chiar de către preotul paroh al satului.
În timp ce satul sărbătoarea cu bucurie şi mese îmbelşugate sărbătoarea
Crăciunului – unii din fii satului condamnaţi la ani grei de temniţă au sărbătorit
Naşterea Domnului în frig şi mizerie între zidurile reci ale Aiudului în decembrie
1949 – cântând frumoasa colindă a pomului de Crăciun – după poezia poetului
Radu Gir condamnat la 25 de ani.

“O, BRAD FRUMOS”

“O, brad frumos, ce sfânt păreai Copil bălai, Crăciun şi brad

În altă sărbătoare, S-au dus în alte zile,
Mă văd copil cu păr bălai bis Şi-acum, numai lacrimi cad
Şi ochii de cicoare Pe-ngălbenite file …..
Revăd un alb şi scump cămin, Şi nu mai vine Moş Crăciun
Şi chipul Maicii Sfinte, Ca-n vremuri de cenuşă
Imagini de Crăciun senin Ci doar tristeţile s-adun bis
Mi-apar acum în minte Să-mi cânte lângă uşă
Un pom cu daruri şi lumini, Omătul spulberat de vânt
Din amintiri s-arată, Se cerne prin zăbrele
Şi-n vis zâmbeşte un crin Şi-mi pare temniţa mormânt
Copilul de-altădată. “Al tinereţii mele”

O originală “Colindă de mină” ne-a fost pusă la dispoziţie de dl. învăţător

pensionar Fuga Dumitru – fost deţinut politic care în decembrie 1954 de Crăciun se
afla în subteran – “în şut” la mina din Cavnic – şi împreună cu “ortacii”
condamnaţi şi ei la ani grei de temniţă au cântat-o pe melodia colindei “O, ce veste
minunată”

“Aşteptăm acum să vină

Moş Crăciun la noi în mină
Stâncile trosnesc, Naşterea vestesc
151
 Ninge cu cenuşe… ninge pe cătuşe

Stăm cu lămpile aprinse

Şi cu rănile deschise.
Aşteptând de sus, pe Pruncul Isus,
Cu inima plină … să Ne dea lumină !

Din adânc de rocă arsă,

Ne gândim la cei de-acasă
Stâncile se frâng , mamele ne plâng
Triste sub icoane… neamul e-n prigoană !

Maica Domnului curată,

Aşteptăm de astă dată
Răni să ne închizi , uşi să ne deschizi
Şi la noi în mină – Moş Crăciun să vină !

Cei dragi pentru care frumuseţea sărbătorii Crăciunului era umbrită de

gândurile pentru cei aflaţi în închisoare/ de unde mulţi nu s-au mai întors niciodată
în sânul familiei/ se mângâiau la gândul că poate la un viitor Moş Crăciun vor auzi
la uşă casei glasul celui drag cântând „Deschide uşa creştine”

“Deschide uşa creştine Mai târziu găsi apoi

Că venim din nou la tine Un staul frumos de oi
Drumu-i greu şi-am obosit Şi acolo pe fân jos
De departe am venit S-a născut Domnul Hristos.

Şi la Viflaim am fost Cete de îngeri cobora

Unde s-a născut Hristos Staulul de înconjoară
Şi-am văzut şi pe-a sa mamă Păstorii cu flori în mână
Pe care Maria o cheamă. Împletesc mândra cunună.

Cum umbla din casă-n casă Pe cunună-i scris frumos

Ca pe Fiul Ei să-l nască, Astăzi s-a născut Hristos
Umbla-n sus şi umbla-n jos Care cu puterea Sa
Ca să-l nască pe Hristos. Va împărăţi lumea

După care din frigul de afară ar fi răsunat minunata colindă “Colo sus în
vremea ceea” aducând gazdelor o dublă bucurie:

“Colo sus în vremea ceea O fecioară vieţuia

În frumoasa Galileea Ce Maria se chema.

152
 Nazaret era oraşul Îngerul Gavril intrase
Unde ea-şi avea sălaşul La Fecioara sfântă-n casă
Într-o zi Maria sta Şi din sboru-i se opri
Singură şi se ruga Bucurie-i prevesti:
Şi de-odată ce văzu “Bucură-te Prea Curată
Casa toată se umplu Cea prea binecuvântată
De-o lumină lucitoare Între femei pe pământ
Ca lumina de la soare. Ai să naşti pe Domnul Sfânt

Frumoasele colinde cu care ceata de feciori colindau întreg satul, vă sunt oferite în
partea a doua a lucrării la “Anexe” şi “Culegerea de texte”. Ele fac parte din tezaurul
folcloric al zonei şi ne bucură faptul că s-au păstrat până în prezent, cu toată “campania
de lichidare”, la care au fost supuse în “glorioasa epocă de aur”, când propaganda
materialist-dialectică, ateistă a încercat să le scoată din tradiţia satului.
În prezent deşi obiceiul colindatului se mai păstrează, se observă o transformare
rapidă în viaţa cetei de feciori, unele reguli au fost date uitării şi părăsite, altele
sunt pe cale de dispariţie.
Simplificarea treptată a ceremoniei, duce ireversibil la pierderea acestei comori
folclorice moştenite de la străbunii noştri face atmosfera atât de frumoasă a sărbătorilor
de iarnă să-şi piardă din farmec.
Ele se datorează în cea mai mare parte “brutalei urbanizări” intervenite în viaţa
satului, urbanizare ce a smuls de la sânul curat al vetrei strămoşeşti două generaţii
“şcolite” la aspra şi brutala şcoală a navetismului care a promovat de cele mai
multe ori o anti-morală viciată de toate tarele prezente la periferia oraşului.
Epoca modernă nu acţionează asupra satului numai prin înrâurirea culturii
orăşeneşti, ci şi direct prin pătrunderea acesteia în modul de viaţă al satului.

Anul Nou
În comparaţie cu sărbătoarea Crăciunului, obiceiurile de Anul Nou sunt mai
sărace, nu aveau amploarea şi frumuseţea lor.
Din informaţiile primite a rezultat că înainte cu 70-80 de ani nu era obiceiul ca
ceata feciorilor să meargă cu “Pluguşorul” prin sat, acest obicei ţinea mai mult “de
datoria” grupurilor mai mici de copii, care colindau pe la casele cunoscuţilor, la
oficialităţile satului
Încă de după masă, cetele de copii înarmaţi cu bice şi clopote treceau pe la
casele oamenilor urându-le:

“Mâine anul se-noieşte,

Pluguşorul se porneşte,
Şi începe-a colinda,
Pe la case a ura.

153
 Casa care e urată
Dumnezeu s-o norocească
Câte flori sunt în livadă
Atâţia “galbeni” în ladă
Câţi cărbuni sunt în cuptor
Atâtea vite-n obor.

Anul fie cu belşug

Pentru brazda de sub plug.
“La mulţi ani cu sănătate”
Să vă dea Domnul de toate”.
“La anul şi la mulţi ani”.

Pentru strădania lor, copiii primeau colăcei, la casele de “gazde” fiecare

colindător primea câte un colăcel şi ceva bani, cei mai săraci dădeau doar un
colăcel pentru întregul grup.
În seara de Anul Nou – grupuri mici – soţ şi soţie mergeau la “gratulat” la rude
sau vecini mai apropiaţi unde erau “omeniţi” cu vinars cald sau cu vin, cu cozonac
– povesteau, glumeau, aşteptând cu masa plină de bunătăţi sosirea “Anului Nou”.
În prima zi a noului an bărbaţii mergeau la “gratulat” pe cei ce purtau numele
Sfântului Vasile.
De Sfântul Ioan – feciorii şi bărbaţii plecau la gratulat prietenii ce purtau acest
nume, moşul Bulbucan – decanul de vârstă al satului îşi aminteşte că în tinereţea sa
de un Sfântul Ioan – a fost vizitat de o ceată de feciori din sat “bine dispuşi”, toţi
cu bocancii neîncheiaţi la şireturi pe care îi târau prin zăpadă, şi care veniseră să-l
invite să meargă împreună la “gratulat“ prietenii Ioni.
Tatăl dânsului îi povestea pe vremea când “feciorea“ el umblau toată noaptea la
“gratulat” – dimineaţa îi prindea în “formă” şi continuau colindând „Zaori,
zaorele”:
Zaori, zaori, dragi zaori
Ce grăbiţi cu-atâta zor
Nu grăbiţi cu revărsatu‟
Că ne-apucă ziua-n satu‟
Şi ni-i murgu de furatu‟
Şi mândra de căpătatu‟

Boboteaza
Mare sărbătoare bisericească, Boboteaza – Botezul Domnului – este prima
mare sărbătoare a anului, încă din ajun oamenii aşteptau cu nerăbdare sosirea
preotului cu “Botezul”. Încă din ajun popa pornea cu “Botezul” însoţit de cei 7
cântăreţi bisericeşti şi de crâsnicul care ducea “căldăruşa” cu mătăuzul de busuioc
pentru botez, care se răsfăţa în apa sfinţită din căldăruşă.

154
 Grupul intra în toate casele de creştini ai satului, botezau locuinţele şi pe
membrii familiei cu apa sfinţită pe care o împrăştia cu dărnicie în cele patru puncte
cardinale.
În camera din faţă pe masă se găsea o cană cu apă curată pe care preotul urma
să o sfinţească, cu această apă gospodarul îşi “boteza” singur vitele din gospodărie
pentru a le feri de boli şi primejdii. În casele cu “fete mari”, preotul da un fir de
busuioc acestora ca să-şi “viseze viitorul ales al inimii”
Lângă cana de apă se punea o bucată bună de carne de porc, un fuior de cânepă
de cea mai bună calitate – “Fuiorul popii” – şi mai puţin bani. Astăzi nu se mai pun
decât bani.
Darurile primite de la fiecare gospodărie erau puse într-o desagă voluminoasă pe care
o ducea unul din grup care mergea de obicei înainte.
În ziua de “Bobotează”, după terminarea slujbei din Biserică întreaga asistenţă
ieşea la podul mare de peste valea Gălzii şi se sfinţea apa.
Începând de la Sfântul Ioan şi până la lăsarea postului de Sfintele Paşti, în
fiecare duminică se organiza joc în sat, la joc participau şi mamele şi bunicile
venite în calitate de “observatori”- să vadă cum şi cu cine joacă fetele.

2. Sărbătorile de primăvară şi vară

Floriile
În sâmbăta Floriilor seara, oamenii mergeau la Biserică cu ramuri de răchită sau
salcie – aici erau sfinţite cu apă şi erau duse la mormintele celor dragi.
Duminica dimineaţa crâsnicul mergea în cimitir, le aduna şi erau date oamenilor să
le ducă acasă şi să le pună la icoane. Slujba oficiată în această duminică cuprindea
Liturghia şi Catavasiile de Florii.
La “Florii” îşi serbau ziua onomastică cei ce purtau nume de flori atât de dragi
românilor : Viorica şi Viorel, Crin şi Crina, Violeta.
După data de 8 martie când se lăsa “Postul Paştilor” nu se mai făcea joc în nici o
duminică şi nici petreceri cu muzica, erau oprite şi nunţile.
Pe toată durata postului erau restricţii la mâncare : nu se “mânca de dulce” pe
tot parcursul celor 7 săptămâni de post, iar în Săptămâna Mare – miercurea şi
vinerea – cei mai în vârstă, mai credincioşi, ţineau “post negru” fără să mănânce
nimic.
La “Blagoveştenie”/Buna Vestire/ în 25 martie era “deslegare”la peşte, la fel ca
şi la Florii cei mai pricepuţi îl prindeau din vale, ceilalţi îl cumpărau din “boldă”.

Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor

Ultima săptămână de post înaintea Sfintelor Paşte era destinată ultimelor
pregătiri în vederea sărbătoririi: femeile şi fetele făceau curăţenie generală,
pregăteau mâncărurile şi dulciurile, vopseau ouăle pentru Paşti.

155
 În “Joia Verde”-/“păşterii”/ cei care dau vinul şi pâinea pentru pregătirea
“Paştilor”, le aduc la Biserică pentru a fi pregătite, joia şi vinerea se îngrijeau de
curăţirea sufletului spovedindu-se şi cuminecându-se
Pe parcursul zilei de vineri se vopseau ouăle cu ajutorul culorilor obţinute din
plante: cojile de ceapă, pătrunjel, coajă de păr pădureţ, holda verde.
Joia şi vinerea se ţineau „Deniile” la Biserică, după „Denii” vinerea se urca în
cimitir cu o lumânare la mormântul celor răposaţi din familie, era păcat să rămână
mormântul cuiva din familie fără „lumină”.
Pe parcursul zilei de sâmbătă se făceau ultimele finisări la curăţenia locuinţei şi
gospodăriei, se mătura curtea şi uliţa, se văruiau pomii, femeile erau ocupate cu
coptul pâinii, al cozonacilor, se tăiau mieii în toate gospodăriile, chiar şi în cele
mai puţin avute.
În noaptea „Învierii” înainte de ora 5 se trăgeau clopotele la Biserică pentru a
chema lumea la slujbă – aceasta ţinea până la ora 9, după care fiecare participant
primea într-o cană „Paşti” pentru cei rămaşi acasă care nu au putut să participe la
slujbă. De obicei „Paştile” erau date de către gospodarii mai înstăriţi din sat – „de
gazde”.
Întreaga slujbă care se oficia cu această ocazie desfăşurată într-o atmosferă
deosebit de pioasă, înconjurarea Bisericii de 3 ori cu lumânări aprinse, ţinuta
sărbătorească subliniată de frumoasele costume populare transmitea tuturor
participanţilor momente de trăire sufletească dosebite.
După ieşirea din Biserică – toţi credincioşii se salutau cu tradiţionalul „Hristos a
înviat” la care se răspundea cu „Adevărat a înviat” şi se făceau urări de sănătate şi
fericire, formulă care se utiliza până la sărbătoarea Ispasului – la Înălţarea Domnului, la
sfârşitul lunii mai.
În a doua şi a treia zi de „Paşti” se organizau de către ceata feciorilor joc, la acesta
participau toţi feciorii şi fetele mari ale satului, muzica era asigurată de unul din
„ceteraşii” satului angajaţi în acest scop.
A doua zi de „Paşti”, „paşterii” ofereau prietenilor şi cântăreţilor bisericii
„prânzul Paştilor”, o masă deosebit de bogată în mâncare şi băutură. Se servea:
supă sau ciorbe diferite, „curechi cu găluşte”, cozonac, vinars şi vin din belşug, „ca
la nuntă”.
În prima duminică după „Paşti”, se sărbătorea ziua Sfântului Apostol Toma – era
Duminica Tomii – marcată printr-o slujbă religioasă la Biserică şi petreceri la casele
celor ce purtau acest nume. Feciorii şi bărbaţii se strângeau la crâşmă să „gratuleze” pe
cei sărbătoriţi.
În ultima decadă a lunii mai – în 21 era de asemenea o mare sărbătoare religioasă
„Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” – prilej de petrecere şi joc pentru cei ce purtau
aceste nume şi pentru prietenii lor.

156
 Sărbătoarea Sfântului Gheorghe
Sfântul Gheorghe – reprezentat în icoanele înnegrite de vreme ale meşterilor
din trecut ca un curajos cavaler ceresc care ucide balaurul, este una din marile
sărbători religioase de primăvară.
De la bătrânii satului am aflat că în credinţa populară se ştia că Sfântul
Gheorghe prevestea anii buni pentru natură – dacă la această sărbătoare” pădurea
era încheiată” /coroanele copacilor erau pline de frunze încât nu se mai vedeau
crengile acestora/ sau dacă cioara nu se mai vedea din holda de grâu.
În duminica care marca ziua Sfântului Gheorghe, după slujba religioasă, după
masă se organiza joc în sat, prilej binevenit pentru feciori de a-şi felicita într-un
mod original prietenii care purtau numele Gheorghe: mai mulţi feciori încercau să-l
prindă pe unul din sărbătoriţi şi să-l înmoaie în apa văii, prilej de distracţie pentru
ceilalţi din asistenţă. Dacă feciorul era ager scăpa „uscat” spre supărarea celor
„bine intenţionaţi”.

Sărbătoarea Înălţării Domnului – „Ispasul”

Marea sărbătoare religioasă a Înălţării Domnului la ceruri – care se prăznuia la
40 de zile de la Înviere era marcată de o slujbă religioasă deosebită, respectată cu
sfinţenie de către toţi credincioşii satului. Pentru că în calendarul vechi al tradiţiilor
această sărbătoare corespundea cu „Ziua Eroilor” – o parte a slujbei era dedicată
acestora – erau pomeniţi toţi fii satului căzuţi pe fronturile de luptă – se făcea un
parastas pentru eroi şi pentru veteranii de război, se puneau buchete de flori pe
mormintele celor căzuţi.
După oficierea slujbei din Biserică, întreaga asistenţă avănd în frunte preotul şi
pe cei ce purtau „praporele” ieşea în hotar pentru sfinţirea viilor – pentru ca să dea
rod bogat în acel an. Asistenţa primea câteva mlădiţe de viţă sfinţită pentru acasă.
După masă ceata feciorilor organiza în „prund” la Becheru sau din jos de podul
văii joc la care participa tot tineretul satului având ca „asistenţă” şi persoanele mai
vârstnice ale satului, cei mai mulţi priveau tineretul prins în frumoasele dansuri
populare, cei mai”gigani” se prindeau şi ei în joc.
Era un veritabil spectacol în aer liber în care frumoasele costume populare şi
eleganţa dansului se împleteau în mod armonios.

Sărbătoarea Sfintei Treimi – „Rusaliile”

Considerată a fi una din marile sărbători religioase ale primăverii „Rusaliile”
erau aşteptate şi serbate cu multă pioşenie de către credincioşii din sat. În ziua de
„Rusalii”, după oficierea slujbei religioase din Biserică, întreaga asistenţă ieşea cu
„praporii” în hotar, unde preotul făcea o slujbă pentru „Sfinţirea holdelor de grâu”.
Se tăiau spice din lan, câteva femei împleteau cununi de spice care se puneau în
vârful „praporelor” – fiecare dintre cei care participau la slujbă îşi luau acasă
câteva spice pe care le puneau la icoane.

157
 Se împleteau câteva cununi de spice şi pentru „crucile satului”: cea de la Moţiu,
cea de la „Puia” şi pentru cele de la „Bunea” şi „Crucea Mocanului”.
Spre deosebire de alte zone etnografice ale Transilvaniei în sat nu se obişnuia ca de
„Rusalii” să se depună „armindeni” la casele fetelor.

Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul – „Sânzienele”

Frumoasele şi plăcut mirositoarele flori de Sânziene care înfloresc după spusele
bătrânilor în noaptea între 23 spre 24 iunie, ocupă în credinţa românilor un loc
aparte, se spune că atunci când ele înfloresc înainte de data stabilită de „calendarul
naturii” – timpul este prea înaintat pentru recolte, iar dacă înfloresc în întârziere,
recoltele vor avea de suferit deoarece sunt în întârziere faţă de ciclul dezvoltării
plantelor.
În ajunul acestei sărbători atât de dragi românilor, fiecare familie avea grijă să
culeagă de pe câmp buchete de „Sânziene” din care împleteau „cununi” în care
legau şi alte flori frumos colorate – cununi care erau prinse la poarta casei pentru a
aduce noroc. Tot la Sânziene, fiecare membru al familiei îşi făcea „o cunună” de
flori pe care o arunca pe acoperişul casei – credinţa populară atribuia acesteia
calitatea de a prevesti viitorul respectivului: dacă cununa rămânea pe acoperiş,
respectivul se bucura în continuare de o viaţă lungă, dacă cădea , ea prevestea
decesul respectivului în acel an.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Considerată una din marile sărbători religioase ale verii – ziua Sfinţilor
Apostoli Petru şi Pavel era serbată în a treia duminică de la „Rusalii”, pe 29 iunie.
Slujba religioasă de la Biserică era însoţită de o liturghie anume.
În credinţa populară se spunea că „nu era voie ca copii să bată merele înainte de
Sân‟Petru pentru ca să nu cadă „ghiaţa”/ grindina/ peste culturi.
Fericiţii purtători ai acestor nume biblice aveau prilejul să sărbătorească cu
familiile şi prietenii această sărbătoare, Bărbaţii de regulă se adunau la una din
crâşmele satului pentru a cinsti cum se cuvine pe sărbătoriţi.

Sfântul Ilie Tesviteanul

Sărbătoarea Sfântului proroc Ilie Tesviteanul era considerată una din marile
sărbători religioase ale verii, aprigul proroc Ilie nu admitea sub nici o formă ca
sărbătoarea sa să fie nesocotită şi să se lucreze, cei ce încălcau restricţia erau aspru
pedepsiţi – fie că se accidentau, fie că de multe ori erau trăsniţi pe câmp. Dacă celelalte
sărbători şi duminici puteau fi „sacrificate” mai ales când se recolta fânul spunându-se
că „fânul nu are sărbătoare”, la Sfântul Ilie nici cei mai aprigi nu cutezau să încalce
interdicţia, pentru că aprigul Proroc din carul său de foc le primejduia viaţa lor sau a
vitelor cu care plecau în hotar.

158
 Adormirea Maicii Domnului – Sfânta Maria cea Mare
Marcată prin cele două săptămâni de post care încep de la sfârşitul lunii iulie,
denumit şi postul „Sfintei Marii” – la 15 august era prăznuită marea sărbătoare
religioasă printr-o slujbă deosebită, oficiată la Biserică.
În ultima perioadă de timp la această sărbătoare mulţi din locuitorii satului se
deplasează la Mănăstirea Râmeţi – pentru a asista la slujba deosebită care se ţine
aici – pot fi văzute în parcarea mănăstirii autocare şi automobile din întreg
Ardealul şi chiar din alte zone ale ţării.
În fiecare an cu ocazia sărbătoririi Adormirii Maicii Domnului, mulţi dintre
locuitorii satului se deplasează la Roica – pentru a asista la slujba religioasă de aici.
Spre mândria benicenilor, ctitorul frumoasei biserici ridicate aici este un fiu al
satului – un suflet credincios şi nobil în acelaşi timp, domnul inginer Liviu Preja,
de-al „lui Alexe de lângă Biserică” – care este şi absolvent al Facultăţii de Teologie
– care a fost ajutat să ducă la bun sfârşit această lucrare de către verii săi stabiliţi în
Anglia.
Cu ocazia sfinţirii acestui frumos locaş de cult greco-catolic, familia
„ctitorului” a făcut şi un parastas de pomenire pentru tatăl său, la ceremonie a
participat Episcopul greco-catolic de la Alba Iulia, preoţi catolici şi ortodocşi.
Întreaga ceremonie s-a desfăşurat sub semnul unei frumoase comuniuni sufleteşti şi
spirituale între credincioşii ambelor culte.

Naşterea Sfintei Maici a Domnului – Sfânta Maria cea Mică

Este sărbătorită din cele mai vechi timpuri pe data de 8 septembrie, printr-o slujbă
religioasă deosebit de frumoasă, apropierea toamnei cu dimineţile şi serile mai reci a
dat naştere unei subtile zicale populare: „de la Sfânta Marie/a mică/ poţi … să renunţi
la pălărie”
În cadrul slujbei religioase se citea liturghia şi Catavaxiile cuvenite acestui
eveniment religios.
La o săptămână după Sfânta Marie cea mică, se sărbătorea „Tăierea capului
Sfântului Ioan Botezătorul” – marcată printr-o slujbă la Biserică.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – Sfântul Dumitru

Sărbătorit în fiecare an la 26 octombrie printr-o slujbă religioasă mai deosebită,
această sărbătoare a toamnei aducea pentru cei care trudiseră un an întreg pe câmp
bucuria recoltării ultimelor roade - a fructelor şi strugurilor – iar pentru cei care erau
alintaţi de ai casei „Mitică” era un prilej binevenit să se cinstească cu prietenii şi cu cei
din familie.

Sfântul Ierarh Nicolae

Considerată încă din vechime una din cele mai mari sărbători ale anului, la
cumpăna între bogata toamnă şi friguroasa iarnă – sărbătoarea Sfântului Nicolae

159
era prăznuită la data de 6 decembrie printr-o slujbă religioasă la care participau toţi
credincioşii satului.
În ajunul lui „Moş Nicolae”, toţi copii îşi curăţau încălţămintea şi o puneau
într-un loc anume pentru ca bunul Moş să le pună în ea micile cadouri: dulciuri,
turtă dulce cu „oglindă”, nuci, mere, roşcove şi câte o ageră nuieluşă pentru cei
neastâmpăraţi.
După sărbătorirea lui Moş Nicolae, începea tăierea porcilor pentru Crăciun –
întreaga comunitate intra într-o binemeritată „vacanţă de iarnă”, erau lăsate în grija
bunului Dumnezeu grijile anului viitor, încet dar sigur se intra pe făgaşul
pregătirilor pentru marea sărbătoare a sfârşitului de an „Naşterea Domnului Iisus
Hristos”, la data de 24 decembrie şi apoi a Anului Nou.

160
 CAPITOLUL IX
OBICEIURI LEGATE DE MUNCĂ

Locuitorii Benicului – la fel ca majoritatea populaţiei satelor din Ardeal au fost

agricultori – ocupaţie pe care o moşteneau din generaţie în generaţie împreună cu
pământul/puţin/.
Munca câmpului ca şi creşterea animalelor nu fac parte din categoria
„meseriilor uşoare”, la aceasta se adaugă şi efortul considerabil depus pentru
prelucrarea produselor textile necesare îmbrăcămintei pentru întreaga familie ce se
realiza în gospodăria proprie – toate ne dau o imagine a volumului mare de muncă
dusă pe parcursul unui an de întreaga familie.
Ţăranul prin natura împrejurărilor era obligat să-şi lucreze puţinul pământ pe
care îl deţinea, cu multă conştiinciozitate, pentru a obţine recolte cât mai bune care
să-i permită întreţinerea familiei şi un surplus care valorificat îi permitea să-şi
acopere cheltuielile. În cea mai mare parte locuitorii Benicului deţineau suprafeţe
mici de teren, după 1900 când unii din proprietarii mari de pământ din sat au
început să-şi vândă „moşiile”, românii au făcut eforturi mari pentru a reuşi să
cumpere pământ. Pentru faptul că sumele la care cumpăraseră pământul erau mari,
mulţi s-au împrumutat la diferite bănci, trebuind să achite la termene precise ratele,
Nereuşind de cele mai multe ori să fie la zi cu plata lor, unii mai curajoşi au luat
drumul Americii – unde în schimbul unei munci foarte grele primeau bani „buni”
pe care îi trimiteau familiilor în ţară pentru achitarea datoriilor.
Relieful şi clima au favorizat încă din cele mai vechi timpuri cultivarea viţei de
vie şi creşterea pomilor fructiferi – în special meri şi pruni – care le-a adus pe lângă
faimă, şi importante câştiguri materiale.
Buni crescători de animale, sătenii posesori de animale de muncă erau obligaţi
prin tradiţie ca în fiecare an să contribuie la curăţirea păşunilor satului de mărăcini,
să niveleze muşuroaiele apărute, suprafaţa ce revenea fiecărui proprietar era
stabilită în funcţie de numărul de animale scos la păşune; se calcula în zile de
muncă: pentru o vită mare 2 zile, pentru un viţel sau patru oi, tot câte o zi.
În fiecare gospodărie exista cel puţin o pereche de boi, una sau două vaci de
lapte, câteva oi şi o mulţime de „hoară”/păsări/. Animalele de tracţiune – boii erau
la mare preţ în fiecare gospodărie, ele fiind principalele ajutoare la munca
câmpului şi în acelaşi timp „furnizoare” ale valorosului gunoi de grajd, fără de care
nu se putea vorbi de recolte bune. Din experienţa de veacuri, ţăranul ştia şi preţuia
înţelepciunea zicalei: „Sărăcia nu o poţi scoate din curte numai cu ajutorul
„marhelor”/vitelor/.”

161
 Cele mai grele munci ale câmpului: aratul, grăpatul, semănatul şi cositul
fânului, lucrul la vie şi în livadă, reveneau bărbaţilor, primăvara de obicei femeile
rămâneau acasă ocupate cu munca în gospodărie şi îngrijirea copiilor.
Lucrările de primăvară începeau cu aratul şi semănatul ovăzului, apoi al
porumbului/”cucuruzului”/, plivitul pălămizii din holda de grâu de toamnă, „pusul
crumpenelor”/cartofilor, urmate de prăşirea cu săpătoarea şi manuală a cartofilor, a
sfeclei furajere, a porumbului – toate lucrările trebuiau făcute la timp şi de bună
calitate. Lucrările din vie şi din livadă solicitau şi ele efort.
Bărbaţii din familie plecau dis de dimineaţă la câmp în vreme ce femeile
rămâneau acasă să vadă de „hoară” şi de copii şi să pregătească „prânzul” pentru
cei din câmp, în jurul amiezii plecau cu mâncarea în hotar, lăsând copii în grija
bunicilor.
Când începea „sapa” sau lucrul la fân – femeile plecau şi ele la câmp cu
bărbaţii, cele mai necăjite care nu aveau cu cine să-şi lase copii acasă, îi luau cu ele
în hotar cu „hoaiţa”/leagănul/ pe care-l puneau la umbra căruţei sau a unui pom din
hotar.
Când începea secerişul toţi gospodarii „se purtau” să termine cât mai repede
pentru a-şi pune recolta la adăpost de ploi şi alte „primejdii”.
Fruntaşii satului: primarul, notarul, preotul, învăţătorul, angajau oameni cu
plată la seceriş. La terminarea lucrului femeile din grup făceau din spice de grâu o
cunună – în formă de cruce pe care unul din secerători o purta în fruntea alaiului ce
intra în sat – cei rămaşi acasă îi aşteptau la porţi cu căni şi găleţi de apă cu care
stropeau din belşug secerătorii. Ajunşi la casa „gazdei”, purtătorul cununii o preda
acesteia pentru a o pune la grindă, ea fiind purtătoare de noroc. Cei care „stropeau”
secerătorii se îndemnau unii pe alţii zicând: „Hai cu apa la cunună.”
Grupul de secerători când intra în sat „cânta cununa”:
„Cunună de vineţele
Pe râtu‟ cu floricele
Hai să facem o cunună
S-o împletim pe-a noastră mână
Cununa cui i-om da-o
La fata ce-o va lua-o!”
Ajunşi la poarta „gazdei”, grupul cânta:
„Frunză verde de alună
Ieşi cu apă la cunună
Nu ştiu apă n-ai avut
Or, de lene n-ai putut”
„Gazda”, pregătită din vreme cu vedre cu apă, ieşea la poartă şi „umplea„ de
apă cununa şi grupul de secerători.
Dacă grupul ce purta cununa prin sat avea în drum şi „Primăria”, una din fetele
mai isteţe ale satului nu scăpa ocazia să arunce o mică strigătură:
„Meri drace-n „cănţălărie”

162
 Şi te bagă-n ăi de scrie
Şi te-aşază printre cărţi
Şi te bagă-n domnii tăţi.”
Snopii de grâu erau transportaţi din câmp şi depozitaţi în şurile din gospodării,
după un timp când le venea „rândul”, era adusă „batoza” în curte şi era treierat
grâul, mai târziu după colectivizare cei care nu se „înscriseră” în colectiv trebuiau
să ducă grâul în „aria satului”.

Claca
Dacă ca modalitate de întrajutorare a membrilor comunităţii funcţiona mai ales
atunci când unul din gospodarii satului îşi construia o casă nouă sau anexe
gospodăreşti care solicitau un mare volum de muncă. Se făcea de asemenea claca
la săpatul gropii din cimitir – la aceasta participau bărbaţii de pe aceeaşi uliţă
O clacă aparte făceau iarna femeile din sat când trebuiau să ajute o femeie
bolnavă sau pe o viitoare soacră care “nu-şi mai vedea capul de treabă” – se făcea
clacă la tors câlţii de cânepă, la pene de păsări pentru perină, la tors lână. La clacă
participau şi fetele mari ale satului, care lucrau împreună cu mamele lor, ştiind că
atunci când va fi nevoie, vor fi ajutate şi ele la rândul lor de femeile satului.
La clacă se povesteau diferite păţanii hazlii de peste an, se spuneau poveşti, se
cântau diferite cântece îndrăgite din folclorul local.
Pentru strădania lor, femeile primeau din partea gazdei “cucuruz” fiert şi câte un
pahar de vin sau vinars, la terminarea clăcii una din femei mulţumea gazdei şi, mai în
glumă, mai în serios o ruga să treacă cu vederea dacă “prestaţia” nu a fost de cea mai
bună calitate:
“Gazdă, gazdă
Să-ţi fie de folos
De firele ce ţi-am tors
Ce n-am tors frumos
Să le-ascunzi la dos
Să nu le-areţi la nime
Că păţim ruşine.”
Deosebit de pitoresc era culesul viilor toamna, deţinătorii de vii se înţelegeau
asupra datei când începea culesul, la data respectivă toată lumea ieşea la cules, cei
care aveau mai mult de lucru, apelau la ajutorul celor mai sărmani din sat. Din
toate curţile dimineaţa ieşeau care cu boi în care se lăfăiau pântecoasele “căzi” în
care se adăugau strugurii culeşi şi corfele culegătirilor. Se muncea de dimineaţa
până seara târziu, cu voie bună şi sârg. Prin vii trecea tuciuriul baci Nichifor cu
“cetera” şi cânta la fiecare câteva melodii pentru care era recompensat cu mâncare,
băutură şi struguri. După terminarea lucrului erau aşteptaţi acasă la “gazdă” cu
mâncare şi băutură: un pahar/sau mai multe de vinars făceau poftă de mâncare,
apoi se servea tocană de miel sau porc, pâine proaspătă coaptă în cuptor,
ardei/chipărci/ şi “părădăi”/roşii/. Masa se încheia cu vin sau cu must proaspăt şi
163
 voie bună. Culegătorilor care au ajutat gazda li se oferea la plecare un coş de
struguri drept mulţumire.

Şezătorile
Toamna, după terminarea lucrărilor din câmp şi la vie, începând cu luna
noiembrie, fetele şi femeile satului se adunau serile în şezători şi până în primăvara
anului următor, pe rând la câte una din ele – prilej fericit de a îmbina munca cu
distracţia.
Din informaţiile primite de la persoanele vârstnice din sat pe perioada de
iarnă la Benic se organiza o şezătoare comună a femeilor şi fetelor.
La şezătoare, fiecare femeie sau fată venea cu lucrul de acasă – lână sau
“câlţi” de cânepă pentru tors, la şezătoare într-o atmosferă de bună dispoziţie,
ficare încerca să dovedească celorlalte priceperea în arta torsului, cusutului sau
croşetării – dar şi talentul de a spune poveşti, glume sau în interpretarea unor
cântece îndrăgite, cântece învăţate de la mamele şi bunicile lor, şi păstrate cu
sfinţenie în “tezaurul folcloric” local.
Şezătoarea începea de regulă seara după “cină” când femeile şi fetele plecau
spre locul stabilit al şezătorii – având cu ele fuiorul de lână sau câlţi, furca şi fusul
– totă lumea muncea şi se distra până către miezul nopţii când se întorceau acasă.
În afară de tors la şezători se puteau coase “cănaci”/ciucuri/ pentru lepedee şi
ţoale, se coseau iile de sărbătoare, se tricotau “ştrimpi”/ciorapi/ şi şosete de lână
pentru cei din familie, mâinile le mergeau cu spor, dar şi “guriţele” nu stăteau
degeaba – se spuneau poveşti şi istorioare hazlii de peste an, ghicitori, se cântau
cântece de către “solistele consacrate” sau în grup.
De multe ori femeile aduceau de acasă “cucuruz”/porumb boabe/ pe care gazda îl
fierbea şi servea întrega asistenţă cu el, nu era exclusă nici tratarea participantelor cu
câte un păhăruţ de vinars sau vin.
Feciorii satului participau la şezători doar când în “programul” şezătorii era
prevăzută o seară de “tors” – atunci le era permis tinerilor să joace.
La sfârşitul şezătorilor de iarnă, era obiceiul ca femeile şi fetele să aducă
băutură şi mâncare pentru a se distra, de multe ori feciorii prin tot felul de manevre
încercau să “fure” băutura adusă pentru “botezul” şezătorii pentru a-şi asigura
astfel intrarea în ceremonie. Nu era obiceiul ca la şezători să fie invitat unul din
“ceteraşii” satului, muzica era asigurată de participanţi.
Din păcate fetele din actuala generaţie, nu mai merg iarna în şezători, mult mai
multă trecere o are petrecerea timpului liber şi nu numai în discoteci sau baruri care le
oferă de cele mai multe ori surprize neplăcute cele afectează sănătatea fizică şi morală
pentru toată viaţa.
De frumoasele vremuri când mergeau în şezători îşi aduc cu nostalgie aminte
doar femeile mai vârstnice – când în serile de iarnă merg la câte o vecină să-şi mai
descarce sufletul şi să regrete vremurile “de demult”.

164
 CAPITOLUL X
LITERATURA POPULARĂ

LITERATURA LIRICĂ

„Lirica populară care este oglinda fidelă a unor stări sufleteşti individuale –
stări tipice pentru felul în care poporul simte şi înţelege lumea şi viaţa, spre
deosebire de obiceiurile populare care sunt manifestări folclorice legate de viaţa
colectivităţii”
Cântecele lirice au la origine stările sufleteşti contradictorii – de la dragoste la
jale, de la fericire la tristeţe sau chiar disperare, trăite intens şi de cele mai multe
ori ferite de indiscreţia celorlalţi.
Cântecele lirice sunt interpretate de cele mai multe ori individual, ele sunt
descătuşări ale sufletului şi inimii respectivului atunci când este singur la munca
câmpului, sau plecat „în străini” departe de vatra satului – cătană – să-şi satisfacă
stagiul militar.
Trăite cu deosebită intensitate şi redate în cântec, întâmplările proprii lasă în inima
poetului popular anonim şi în sufletul său urme adânci.

CÂNTECUL DE DRAGOSTE
Interpretate mai ales cu ocazia şezătorilor, cântecele de dragoste aveau ca temă
eterna dragoste – bătrână cât omenirea şi mereu tânără – dragostea înfiripată la joc, la
şezători sau cu alte ocazii.
Făcând parte din categoria bolilor grele – incurabile, dragostea “ataca” şi în
trecut inimile mai ales tinere tăindu-le posesorilor pofta de mâncare/şi de lucru/,
furându-le somnul şi făcându-i să născocească cele mai năstruşnice pretexte pentru
a se putea întâlni cu persoana iubită:

“Bădiţă cu ţundra neagră

Du-mă-n lume de ţi-s dragă
De ţi-i ruşine cu mine
Fă-mă un brâu pe lângă tine
………………………………
Fă-mă lumină de său
Şi mă poartă-n sânul tău,
………………………………
Asta-i lumina de ceară
165
 Drăguţa mea de astă-vară”
Sau
“Din fereastră de la noi
Te-am văst mândro la război
Şi atunci m-am gândit în mine
Doamne cât ar fi de bine
Să mă fac o suveicuţă
În mână la tin‟ mândruţă.
Sau:
“Firicel de cânepă
Vino bade sâmbătă
Că mă găseşti singură
Din păcate, în trecut când părinţii hotărau dacă “alesul” sau “aleasa” meritau
să intre în familie ţinând cont de averea pe care o aveau părinţii, când nu le
convenea “partida” interveneau brutal obligându-şi copilul să rupă relaţia de
dragoste. Despărţirea tinerilor era foarte dureroasă şi era regretată multă vreme
după aceea de ambii:
“Lasă bade c-om vedea
La care rău ne-o părea”.

CÂNTECUL DE DOJANĂ
Cântecele de dojană fac parte şi ele din aceeaşi categorie a cântecelor de
dragoste, prin conţinutul lor, fata sau feciorul îndrăgostit reproşează celuilalt anumite
lucruri, adresându-i cuvinte aspre:

“Sece-ţi mândro mâna

De nu-ţi vei ţine vorba
Sece-ţi mândro gându
De nu-ţi ţii cuvântu‟”
Sau:
“Şezi bade pe lemne afară
Dacă n-ai venit aseară
Şezi bade, pe lemne verzi
De n-ai vint să mă vezi”.

CÂNTECUL DE CĂTĂNIE

Pentru feciorii satului din primele decenii ale acestui secol, plecarea la cătănie
era un pas uriaş în necunoscut, prima întâlnire cu “ghezeşu”/trenul/, cu oraşele

166
mari, un motiv de imensă jale exprimată în versuri pline de amărăciune prin care
îşi exprimau durerea imensă a despărţirii de satul natal şi de cei dragi.
Ca şi altor tineri din Transilvania, feciorilor din Benic le era rezervată
“cătănia” în cele mai diverse colţuri ale imperiului Austro-Ungar, unde nici
locurile, nici limba vorbită nu le era cunoscută. Despre duritatea vieţii de “cătană”
la Împăratu‟ aveau timp să afle feciorii satului întorşi acasă după mulţi ani
petrecuţi pe meleaguri străine:
“Tot am zâs, mă duc, mă duc
Şi mândra nu m-o crezut
Dar acum mă poate crede
Că mă duc, nu mă mai vede.”
Primirea ordinului declanşa o serie de pregătiri şi emoţii:
“Gată mamă cufăru‟
Că mi-o vint ordinu‟
Spală mamă hainele
Că să duc “cătanele”.
Emoţiile pregătirilor de plecare se împleteau cu părerile de rău, cu tristeţea
despărţirii de părinţi, de iubită şi de locurile natale
“Spală mamă rufele
Că pleacă răgutele
Spală-le mamă pe toate
Că-n armată nu se poate”
Viitoarea “cătană” ştia că în armată avea să înceapă o etapă dură din viaţa sa:
“Eu mă duc mândro, mă duc,
În armată, nu la plug,
Eu mă duc mândro de-acasă
În cătane, nu la coasă”
În sufletul feciorului se dă o luptă între dorinţa de a fi la înălţimea
aşteptărilor, de a dovedi că este “bărbat”, şi teama de a-şi pierde iubita rămasă
singură acasă:
“Nici acela nu-i voinic,
Car‟ nu cătăneşte-un pic
Cătănirea-ş fără frică
Dar mi-e mândra mititică.”
Din cântecul de cătănie reiese clar părerea de rău a feciorului care este
conştient că plecarea sa de acasă va aduce părinţilor mari greutăţi, îi va priva de
principalul lor sprijin, dar şi mai greu suporta gândul că în timpul cât va lipsi
“mândruţa” ar putea să-l uite, să-şi găsească alt iubit:

“De unde cătana pleacă Şi părinţii supăraţi,

Rămâne curtea săracă
Rămân boii ne-njugaţi Nu-mi pare rău că mă duc

167
Da-mi pare rău după plug După mândra mea frumoasă
După plug şi după coasă După mândra că mă lasă.

Dorul de casă, de plaiurile natale îl însoţeşte ca o umbră în îndepărtata

cazarmă a armatei Austro-Ungare, crescut la sânul “mamei natura”, el nu uită nici
o clipă că acasă părinţii bătrâni se descurcă greu cu muncile câmpului, că mândruţa
îi duce dorul:

“M-o luat neamţu‟ cătană Lasă-mă neamţule acasă

La puşcă de bună samă C-o crescut iarba de coasă
Eu la puşcă n-am fost bun Şi mi-I iarba de cosit
Şi m-o dat neamţu‟ la tun. Şi mândruţa de iubit.”

Departe de casă, confruntat cu duritatea “cătăniei” în străini, el nu-şi

pierde speranţa că toate se vor termina cu bine, că întors acasă îşi va realiza
dorinţele:
“Când ţi-o fi mândro mai bine
Să fii cu gândul la mine
Să te rogi lui Dumnezeu
Să mă-ntorc în satul meu
Să te găsesc sănătoasă
Să te fac mândro mireasă.”

LITERATURA MAGICĂ
În vremurile de mult apuse, când viaţa spirituală a satului era puternic
influenţată de credinţa în fenomene supranaturale, acest gen de literatură populară
a avut mai mult ca sigur, o mare dezvoltare.
Apelând la serviciile unor persoane în vârstă din sat, am reuşit destul de greu
să aflăm câteva descântece: pentru urcior la ochi, pentru deochi, de “bubă şi durere
de dinţi”, pentru “junghiuri în oase din vântoase”, de “spurc”.
În aceste cazuri se apela la serviciile unor femei vârstnice pricepute la astfel
de treburi care ştiau “să descânte”. Într-un pahar cu apă se stingeau 7-9
chibrituri/”lemnuşe”/ sau cărbuni de la sobă, dacă aceştia se lăsau pe fundul
paharului sau canei însemna că “subiectul” era deochiat, i se da să bea de trei ori
din această apă descântată. Asupra paharului în care se stingeau cărbunii sau
“lemnuşele” se făcea semnul crucii şi se rosteau următoarele:

În cazul urciorului de ochi : Atâta să fii tu până mâne,

„Ham, ham urcior de câne Câtu-i sara până dimineaţa
Să ieşi afară până mâne Atâta să-ţi fie viaţa.”
Câtu-s io de câne

168
 După terminarea ritualului, restul de apă din pahar se arunca la ţâţâna uşii. În
cazul când cineva era deochiat – prezenta o paloare deosebită a feţei, avea ameţeli,
dureri de cap, o stare generală rea, după ce i se stingeau cărbuni se rostea
descântecul:

“Nu te teme dragul meu Să-i crepe “boaştele”

Că inima-ţi va creşte De-i fi deochiat de o fată mare
Ca aluatul în troacă Să n-aibă noroc
Ca bradul în munte, De-i fi deochiat de-un băiat
Ca floarea soarelui Să mergă-n munţii pustii
De-i fi deochiat de o femeie Şi-acolo să vieţuiască
Să-i crape ţâţele Să nu mai poată deochia
De-i fi deochiat de un bărbat Pe nimeni în lume.”

Descântecul pentru “spurc” – pentru junghiuri în oase din vântoase:

“Spurc de-o zi
Spurc de două
Spurc de nouă zeci şi nouă
Ieşi afară din creierii capului
Din faţa obrazului
Şi din zgârciul nasului
Şi din mâini şi din picioare
Şi de unde-i fi să ieşi afară
Să te duci în munţi pustii
Unde cocoş nu cântă
Unde oaie nu zgheară
Şi acolo să locuieşti
Că nouă nu ne trebuieşti.”

Acest descântec era făcut doar cu apă fără cărbuni.

Un loc aparte îl ocupa descântecul „de bubă rea” sau durere de dinţi:

“Bubă rea şi-afurisită

De ce la mine-ai venit
Că eu cu gura te-oi blăstema
Şi-apoi te-oi descânta
Şi-n pământ te-oi îngropa
De la mine vei pleca.”

De multe ori pentru ca efectul descântecului să fie “sigur”, se lua un căţel de

usturoi - se învelea în aluat de pâine, se făcea semnul crucii de nouă ori cu acesta,
apoi se îngropa în pământ şi “omul rămânea curat cum Dumnezeu l-o dat”.

169
 SUPERSTIŢII
-Dacă o fată mare sparge oglinda din casă nu se va mărita curând.
-Dacă spargi o oglindă curând va muri cineva din casă.
-Dacă cineva moare din casă, toate oglinzile trebuiesc acoperite cu pânză neagră.
-Dacă ai maturat în casă seara nu scoate gunoiul afară şi nu-l arunca „că-ţi fuge
norocul din casă”.
-Nu coase o haină având-o pe tine – devii uituc sau “îţi coşi mintea”.Dacă n-ai
încotro poţi coase ţinând un fir de aţă în gură cât timp coşi.
-Dacă verşi sarea din solniţă, ai şanse să te cerţi cu cineva din casă.
-Dacă-ti “taie calea” o mâţă neagră nu-ţi va merge bine.
-Dacă-ţi iese în cale cineva cu o găleată goală, ai ghinion, dacă-ţi iese cu găleata
plină toate îţi vor merge din plin.
-Nu trece pragul casei încălţat doar la un singur picior, vei ramâne vaduvă.
-Dacă îţi iese în cale o faţă bisericească ţine-te de un „bumb” /nasture/ sau fă-ţi
cruce de trei ori.
-Dacă pe casă cântă cucuveaua câteva seri la rând, în curând din acea casă cineva
va muri sau se întîmplă o nenorocire.
-Dacă te „mănâncă” palma stânga, primeşti bani, dacă te mănâncă dreapta dai bani
sau primeşti bătaie.
-Dacă ţi se „bate” ochiul drept e semn rău, dacă ţi se bate stângul e bine.
-Dacă ţi se „aprind” obrajii + te vorbeşte cineva de rău sau te bârfeşte.
-Dacă visezi flori albe îti moare curând cineva din casă.
-Dacă visezi pe cineva mort înseamnă că respectivului „i-a murit moartea” şi va
trăi mult.
-Dacă visezi ouă, auzi vorbe rele.
-Dacă visezi prune sau struguri vei vărsa lacrimi.
-Dacă visezi dinţi sau îţi scoţi un dinte + te vei îmbolnăvi.
-Dacă „o fată mare” îţi pune pe cap coroniţa de mireasă înainte de cununie nu o va
face cu adevărat niciodată.
-Dacă cocoşul cântă în pragul casei înseamnă că primeşti musafiri.
-Dacă câinele casei „urlă a pustiu” curând cineva din casă va muri.
-Dacă-ţi cade jos de pe acoperiş cununa aruncată la „Sânziene” în acel an vei părăsi
lumea aceasta.
-Dacă vizitezi o femeie care a născut de curând, nu te aşeza pe patul ei că îi „iei
somnul” micuţului.
-Micuţului nou născut i se leagă la mâna un fir de aţă roşie să nu fie „deochiat”, tot
ca măsură de prevenire i se pune sub periniţă o iconiţă sau o carte de rugăciuni.
-Nu atinge o femeie gravidă cu o floare – copilul se va naşte cu „semne”.

170
 LISTA COLABORATORILOR
care au furnizat informaţiile necesare întocmirii lucrării :

1. Bălăuţa Silvia – pensionară de stat, 77 ani, Benic nr. 186

2. Bulbucan Simion – pensionar CAP,
veteran de război, 95 ani, Benic nr.200
3. Barna Elena – învăţătoare pensionară, 69 ani, Benic nr. 9
4. Barna Petru – profesor pensonar, 66 ani, Benic nr.9
5. Chiorean Salvina – pensionară CAP, 80 ani, Benic nr. 49
6. Chitulea Nicolae – preot în parorhia Benic, 45 ani
7. Drăgan Aurel – pensionar, veteran de război, 85 ani, Benic nr.23
8. Fuga Dumitru – învăţător pensionar,
fost deţinut politic, 75 ani , Benic nr.106
9. Fuga Carolina – învaţatoare pensionară, 74 ani, Benic nr. 186
10. Dancea Maria – pensionară de stat, 70 ani, Benic nr. 187
11. Duca Victoria – pensionară de stat, 80 ani, Benic nr.188
12. Costea Elena – profesoară pensionară, 59 ani, Benic nr.200
13. Negrea Simion – pensionar CAP, 82 ani, Benic nr.151
14. Oţoi Veturia – profesoară pensionară, 75 ani, Benic nr. 209
15. Sabău Silvia – profesoară pensionară, 55 ani, Benic nr. 200
16. Topor Ana – casnică, 52 ani, Benic nr. 197
17. Topor Ioan – pensionar de stat, 56 ani, Benic nr. 197

NAŞTEREA

1. Chiorean Salvina 80 de ani

2. Barna Elena 69 ani
3. Topor Ana 52 ani
4. Bulbucan Simion 95 ani
5. Chitulea Nicolae 45 ani

NUNTA

1. Bulbucan Simion 95 ani

2. Barna Elena 69 ani
3. Barna Petru 66 ani
4. Chiorean Salvina 80 ani
5. Chitulea Nicolae 45 ani
6. Fuga Dumitru 75 ani
7. Drăgan Aurel 85 ani

171
8. Topor Ana 52 ani
9. Dancea Maria 70 ani
10. Sabău Silvia 55 ani

ÎNMORMÂNTAREA

1. Barna Elena 69 ani

2. Barna Petru 66 ani
3. Bulbucan Simion 95 ani
4. Drăgan Aurel 85 ani
5. Dancea Maria 70 ani
6. Fuga Dumitru 75 ani
7. Fuga Carolina 74 ani
8. Negrea Simion 82 ani
9. Topor Ana 52 ani
10. Chitulea Nicolae - preot 45 ani
11. Bot Nicolae “Anuar de folclor” III-IV-Extras Cluj-Napoca 1983, p.50
12. Bârlea Ovidiu “Cântece rituale funebre din Ţinutul Pădurenilor” Cluj-
Napoca p. 364
13. Bârlea Ovidiu “Bocetele şi versurile funebre – din Ţinutul Pădurenilor” Cluj
– Napoca p.512
14. Chiorean Salvina 80 ani

SĂRBĂTORILE DE PESTE AN – sărbătorile de iarnă

1. Herseni Traian “Forme străvechi de cultura populară românească” Cluj-

Napoca p.134 – 137
2. Bârlea Ovidiu “Colindatul în Transilvania”
3. Viciu Alexiu “Colinde din Ardeal” Bucuresti 1915 p.6
4. Barna Elena 69 ani
5. Barna Petru 66 ani
6. Bulbucan Simion 95 ani
7. Drăgan Aurel 85 ani
8. Chiorean Salvina 80 ani
9. Chitulea Nicolae preot 45 ani
10. Otoi Veturia 75 ani
11. Topor Ana 52 ani
12. Sabău Silvia 55 ani
13. Costea Elena 59 ani
14. Fuga Dumitru 75 ani
15. Fuga Carolina 74 ani

172
 SĂRBĂTORILE DE PRIMĂVARĂ ŞI VARĂ

1. Barna Elena 69 ani

2. Barna Petru 66 ani
3. Bulbucan Simion 95 ani
4. Drăgan Aurel 85 ani
5. Chiorean Salvina 80 ani
6. Chitulea Nicolae – preot 45 ani
7. Costea Elena 59 ani
8. Fuga Dumitru 75 ani
9. Fuga Carolina 74 ani
10. Sabău Silvia 55 ani
11. Topor Ana 52 ani
12. Papadina Ovidiu – “Literatura populară” Bucureşti 1968, p. 13

LITERATURA POPULARĂ

1. Barna Elena 69 ani

2. Bulbucan Simion 95 ani
3. Chiorean Salvina 80 ani
4. Fuga Dumitru 75 ani
5. Fuga Silvestru 75 ani
6. Chitulea Nicolae – preot 45 ani
7. Costea Elena 59 ani
8. Sabău Silvia 55 ani

173
 CAPITOLUL XI
A N E X E

Culegere de texte

CÂNTEC DE LEAGĂN

„Puiu mamii tu să dormi

Că ieşti al mamii ficioruţ
Al lui mama pui micuţ
Mama-ţi cântă cântecel
Să fii harnic, voinicel”
Informatoare: Chioreanu Salvina 80 ani, Benic nr.49

CÂNTECUL MIRESEI

„Ia-ţi mireasă ziua bună

De la tată de la mumă, M-am rugat mamă de tine
De la fraţi de la surori, Să ţii zile pentru mine
De la grădina cu flori, Să mă dai în sat cu tine
De la fir de lămâiţă Şi tu maică n-ai ţânut
De la fete din uliţă Şi departe mai dădut
Mai dat măicuţă departe
Iţi pare mireasă rău Să vin cu dăsagii-n spate
Că te duci din satul tău Cu dăsagii-n băieraţi
Peste dealul cu spini; Şi cu ochii-n lăcrimaţi”
Să trăieşti cu străinii

Informatoare: Chireanu Salvina 80 de an Benic nr.49

STRIGĂTURI LA NUNTĂ

„Nuna mare, nuna mare C-o are cât o căciulă”

Tot ai zâs că n-are nare
Da am prins-o de minciună „Nunu ca să fie nun,
174
Şi-o vândut juncu ăl bun
Nuna ca să fie nună
Şi-o vândut junca ai bună”
“Drăguţii miresei
Informator: Bulbucan Simion 95 de aniBenic nr.200
„Câtu-i nuna de voinică
Nunu are ibovnică
Nunu mare-i voinic tare
Că el şi din poduri sare,
Din podurile cu fânu
Că mai l-ajungea cu târgu”
„U,iu, iu, pe dealu gol
Că mireasa n-are ţol
Pân-o tunde cânele
Şi i-o face mirele”
„Frunză verde de pe Coastă
Frumoasă-i mireasa noastră
Floricică de pe rât
Nici mirele nu-i urât,
Că-i frumos şi tinerel
Îţi fug ochii după el”
„Mireasă drăguţii tăi,
Fă-ţi spălătoare din ei
Şi te spală pe picioare
C-ai un mire ca o floare”
„O, săraca ce mireasă
C-o uitat să plângă acasă
Las c-o plânge ia aci
Pân ce ochii io sării”
„Tu mireasă draga mea
Eu aşa te-oi învăţa
Dragă la mire să-i fii
Da de frica lui să ştii.
Şi ce-o zâce el să faci
Şi-naintea lui să taci.
175
Să sărute, coada iepei”
“Bucură-te soacră mare
Ţi-am adus “scărmănătoare”
C-aşa-i stă bine la muiere
Cătră bărbat să nu „zghiere”.
Eu odată am zghierat
Şi, Doamne ce-am căpătat !
De-aia-ţi spun eu draga mea
Să nu păţeşti şi tu aşa.
Că bărbatu nu ţi frate
Să nu crezi că nu te-o bate !”
„Tu mireasă, draga mea
Frumos te-o gătit maicăta
Să te vadă soacra,
Tot cu haine de mătase
Car‟la măsa nu purtasă
Tot cu haine de Anglie
Din creştet până-n călcâie,
Tot cu haine de argint
Din creştet până-n pământ”
„Nunu ca să hie nun
Şi-o vândut boul ăl bun
Nuna ca să hie nună
Şi-o pus plata de pe-o lună
Ca să hie nuna mare
Nu şi-o lăsat nici de sare”
„Vai, Oruţă draga mea
Multe lacrimi am vărsat
De când tu te-ai măritat”
„Da acuma iau batista
Şi-mi şterg toată lacrima
Nu mai plâng umblând prin sat
Când văd cât de bine-ai dat,
Nu mai merg prin sat plângând
Când văd că Silviu-i om bun, Inimioara-n mine creşte”
Îi om bun şi te-ngrijeşte
Informatoare: Chiorean Salvia 80 de ani, Benic nr.49

1. „Astă fată se mărită,

Da nu ştie face pită
C-o făcut odată opt
Şi nici una nu s-o copt”

2. „Dragu-mi unde-am venit

La casa cu fereşti multe
La oamenii cei de frunte”

3. „Dragu-mi unde-am venit

Şi cu cin‟ m-am întâlnit
Dragu-mi unde-am intrat
Şi cu cin‟ m-am adunat”

Informatoare: D-na învăţătoare Barna Elena 69 de ani, Benic nr.9

1. „Iată neagra, mândra neagră

Iată ghiboliţa-ntreagă”

1. „Câtu-i naşu de fălos

La mândra să pune jos”

Informator: D-l profesor pensionar Barna Petru 66 de ani, Benic nr.9

STRIGĂTURI LA HORĂ ŞI LA JOC

1.Tătăişă, ba cumnată O avut noroc cu cucu

Lasă uşa descuiată C-o cântat de s-o sculat
Să vin sara câte-odată, C-o mâncau muştele-n pat.
Să te văz cum eşti culcată
Cu faţa cătră părete Muştele îs blăstămate
Şi gura arsă de … sete. Intră-n gură nechemate
Şi nu iasă ne mânate.
2.Mândra înaltă ca nuiaua
Sare gardu ca căţeaua 4.Nu te uita mândro lung
Că n-am coarne să te-mpung
3.Mândra harnică de lucru, Chiar coarne dacă-aş avea
176
Nu te-mpung pe dumneata. 6.Fetele din satu nost
Să mărită toate-n post
5.Rumeneaua din “potică” Cu “curechi” şi cu rădiche
Face pe mândra voinică Şi cu mazăre-năcrite”

Informator: Bolbocan Simion – 95 de ani, Benic nr.200

1.Asta-i mândra bat-o norii Numa tot alte minuni.

S-o suit în podu morii
S-o suit şi şi-o rupt/smintit/ rânza 3.Mândra mea de mândră mare
C-o luat asară brânza. Nici obiele-n cizme n-are

2.Fetele din satu nost Făr‟să-ncalţă cu hârtie

Nu ştiu zice Tatăl Nost Ca să-mi fie dragă mie
Nu ştiu zice rugăciuni
Informatoare: Chioreanu Salvina 80 de ani, Benic nr.49

1.Asta fată joacă bine,

Şi mă-nvaţă şi pe mine
Asta-I mândra beniceană
Ţucu-i ochii şi-o sprânceană.

2.Mândruliţa cu părinţi
Nu grăbi să te măriţi,
Nu grăbi la măritat
Ca floarea la scuturat

3.Ţucu-ţi mândro ochii tăi

Sara când dai la viţăi
Ţucu-ţi mândro gura ta
Sara când vine ciurda.

4.Dragu-mi mândruliţa-naltă
Că-mi dă gură peste poartă
Iară cea mai mititea
Să-ntindea şi n-ajungea
Şi-o căst poarta peste ea.
Informatoare: D-na învăţătoare Barna Elena 69 de ani, Benic nr.9

1.Învârti-m-aş ca surceaua
Nu mă lasă năduşeala

177
 2.M-o făcut muma „bărnaci”/brunet/
C-o crezut c-oi fi “căuaci”
Eu cu căuăcia mea
Făcui fata popii grea

3.Cine joacă şi nu strigă

Are-n gură mămăligă
Cine strigă şi nu joacă
Facă-i-se gura troacă

Informator: Boian Laurean 56 de ani, Benic nr.259

1.„Las să bem, că bani avem

Bucate nu cumpărăm,
Numa‟alţii ne vând nouă,
Câte-o felderuţă, două”
2. Bani am, pungă n-am
Banii n-am în ce-i băga
Punga n-am pe ce lua”

3.„Joacă Leana, nu te face

Ori nu joci cu cine-ţi place ?
Căci cu cine ţi-ar plăcea
Îi juca da nu te ia “
Informator: D-l profesor pensionar Barna Petru 66 de ani, Benic. Nr.9

CÂNTECE DE MOARTE

CÂNTAREA MORŢII

Pentru Tecşa Laurean de 68 de ani decedat în 27.03.1999

1. Doamne, Dumnezeul meu 3. C-am început a slăbi

Frumos e numele tău Şi n-am mai putut munci
Cum Doamne să-ţi mulţumesc Doamne, cât mi-a fost de greu
Şi cu ce să-ţi răsplătesc ? Ştie numai Dumnezeu.

2. Că mi-ai luat sufletul 4. Ceasul cel de despărţire

Şi mi-ai odihnit trupul Plin de jale şi mâhnire
Căci acum c-am de demult A sosit astăzi la mine
N-am trăit, m-am chinuit. Ca să ies lume din tine.
178
5. Toate sunt spre bucurie 12. Fiţi înainte de toate
Ca Paştele o să fie Oameni buni şi cu dreptate,
Numai în inima mea De păcate vă feriţi
M-apasă o jale grea. C-aşa veţi fi fericiţi.

6. Căci astăzi mă despărţesc 13. Nu mă uitaţi nici pe mine

De cei dragi care-i iubesc În daruri şi rugăciune
De copii mei iubiţi Daţi-mi ş-acuma iertare
Pe care-i las părăsiţi. Că mă duc pe-a morţii cale.

7. Cinci copii eu am avut 14. Voi nepoţi şi voi nepoate

În credinţă i-am crescut Şi voi rude apropiate
I-am crescut la sânul meu Rugaţi-l pe Dumnezeu
Cu frica lui Dumnezeu. Să ierte sufletul meu –

8. Ţie, Doamne-ţi mulţumesc 15. Fraţii mei ce v-am iubit,

C-am putut ca să mi cresc Lângă mine voi veniţi
Le-ai dat Doamne înţelepciune Ziceţi-mi din inimioară
Să se bucure în lume. Fie-i ţărâna uşoară.

9. Acum merg să odihnesc 16. Veniţi şi voi verişoarelor

Colo-n plaiul îngeresc Vecini şi vecinelor
Şi la cerescul meu Tată De voi fi greşit ceva
Să-mi iau veşnica răsplată Vă rog iertaţi-mă acuma.

10. Acum când mă despărţesc, 17. Acum toate s-au sfârşit

Cui, întâi să-i mulţumesc ? Şi sunt gata de pornit
La copii mei iubiţi Şi vă las pe toţi cu bine
Şi de mine despărţiţi Că mă mut în altă lume.

11. Veniţi voi dragi fii iubiţi 18. Când şi când la sărbători,
Căci rămâne-ţi azi mâhniţi Veniţi la mine cu flori
Să vă dau sfatul din urmă Şi le pune-ţi pe mormânt
Când zilele mi se curmă: Ca aproape să vă simt.

Informator: D-l profesor pensionar Barna Petru 66 de ani, Benic nr.9

CÂNTAREA MORŢII

Pentru MORAR NICOLAE de 75 de ani, decedat la 5 februarie 2000.

1.Iată steaua vieţii mele A căzut azi dintre stele

179
Şi-al meu soare a apus
Mi-a venit ora de dus.
2.Doamne, mult am pătimit
De când m-am îmbolnăvit
C-a fost o boală urâtă
Şi de mine nedorită.
3.Scara când te-ai răsturnat
Şi pe min‟m-ai aruncat
Am căzut şi m-am lovit
Şi spre spital am pornit.
4.Am stat mult, pe la Sibiu
C-am crezut c-o să-mi reviu
Am venit şi la Alba
Dar m-am simţit tot aşa.
5.Moartea însă-i nemiloasă
Astăzi mă scote din casă
Aş fi vrut să mai trăiesc,
Pensia s-o mai folosesc.
6.Să ajung să-mi cresc nepoţii
Să ne bucurăm cu toţii
Eu v-am adunat de toate
N-am mai avut sănătate.
7.Acum când mă despăţesc
Cui întâi să-i mulţumesc ?
La copii mei iubiţi
Şi de mine despărţiţi
8.Două fete am avut
Cu dragoste le-am crescut
Le-am învăţat meserie
Ca cetăţeni buni să fie.
9.Ţie, Doamne-ţi mulţumesc
C-am putut ca să le cresc
Le-ai dat Doamne înţelepciune
Informator: D-l profesor pensionar Barna Petru 66 de ani, Benic nr.9
180
Să se bucure în lume.
10.Vino dragă Livia
Cu fetele alăturea
Eu stau şi cunosc prea bine
Cât timp am trăit cu tine
11.Am putut să te mâhnesc
Şi prea multe să-ţi greşesc
Dar mă iartă acum pe urmă
Când traiul nostru se curmă
12.Că amândoi n-o să mai fim
Că de tot ne despărţim
Vino, întinde mâna dreaptă
Şi te rog frumos mă iartă.
13.Voi nepoţi şi voi nepoate
Şi voi rude apropiate
Rugaţi-l pe Dumnezeu
Să ierte sufletul meu
14.Veri şi verişoarelor
Vecini şi vecinelor
De voi fi greşit ceva
Vă rog iertaţi acuma.
15.Mă întorc acuma iară
Colegilor de la gară
Vouă eu vă mulţumesc
Că bine ne-am înţeles.
16.Groapă rece şi urâtă
Şi de mine nedorită
Aşteaptă-mă c-am să vin
Amândoi să vieţuim.
17.Acuma că mă luaţi
Şi spre cimitir plecaţi
Unde îmi dorm somnul lin,
Odihnesc în veci, „amin.”
 CÂNTAREA MORŢII
Pentru Ionaş Ioan de 55 de ani, decedat în 1999
1. Iată steaua vieţii mele
A căzut azi dintre stele
Şi-al meu soare a apus
Mi-a venit ora de dus.
2. Ceasul cel de despărţire
Plin de jale şi mâhnire
A sosit astăzi la mine
Ca să ies lume din tine.
3. Trage-ţi clopotelor tare
Să se-audă-n depărtare
Să răsune dealurile
Să se-adune neamurile.
4. Să răsune-n lung şi-n lat
Să se-audă-n al meu sat
Să audă măicuţa mea
Cu fratele alăturea.
5. Şi să vină pân‟la mine
Că eu astăzi plec din lume
Doamne, cât aş fi vrut eu
Să nu fiu în copârşeu.
6. Însă-moarta-i nemiloasă
Astăzi mă scote din casă
Aş fi vrut să mai trăiesc
Pensia să o folosesc
7. Acum merg să odihnesc,
Colo-n plaiul îngeresc
Şi la Cerescul meu Tată
Să-mi iau veşnica răsplată.
8. Înainte să pornesc
Cui întâi să-i mulţumesc ?
181
La soţie şi copii
Pe care îi las pustii.
9. Vino dragă soaţa mea
Cu copii alăturea,
Eu ştiu şi cunosc prea bine
Căci cât am trăit cu tine
10. Am putut să te mâhnesc
Şi prea multe să-ţi greşesc
Dar mă iartă acum pe urmă
Când traiul nostru se curmă.
11. Că amândoi n-o să mai fim
Că de tot ne despărţim
Vino, întinde-ţi mâna dreaptă
Şi te rog frumos mă iartă.
12. Măicuţă şi frate, acum
Veniţi la un rămas bun
Rugaţi-l pe Dumnezeu
Să ierte sufletul meu.
13. O, copii mei iubiţi
Lângă mine să veniţi,
Veniţi ca să vă sărut
Că nu vă mai văd mai mult.
14. Voi neamuri din depărtare
După mine fiecare
Ziceţi-mi din inimioară
Fie-i ţărâna uşoară.
15. Voi colegii mei iubiţi
Lângă mine acum veniţi
Vă doresc din inimioară
Fie-i ţărâna uşoară.
16. Omagiul de recompensă 17. Şi voi câţi m-aţi cunoscut
Că Nelu va părăseşte Şi cât bine v-am făcut
Aprindeţi o lumânare Ziceţi-mi toţi în unire
Că mă duc pe-a morţii cale. “Veşnica lui pomenire”.

Informator: D-l profesor pensionar Barna Petru 66 de ani , Benic nr.9

VERS DE ÎNGROPĂCIUNE

La moartea lui Ioan Bera în vârstă de 21 de ani, decedat în26.07.1968

1. Trageţi clopotelor tare Trece şi mai mult nu este

Să se-audă-ndepăratare Dacă viaţa pământească
Să răsune dealurile E o trecere lumească
S-audă neamurile
8. O, tu ne-ndurată moarte
2. Bucură-te cimitire, Prea eşti fără de drptate
Că-ţi vine un trandafir Mergi la cine nu se cade
Nu vine să înflorească Sfâşii inimile toate
Ci vine să putrezească
9. Tu la noi ce-ai căutat ?
3. Plânge-ţi voi părinţi şi fraţi, Căci mama nu te-a chemat
Şi voi tineri să-mi cântaţi Tu la noi de ce-ai venit ?
Cântaţi-mi voi cu tărie Căci fraţii nu te-au poftit
Trista mea călătorie N-ai găsit bătrâni în sat ?
Pe ei să-i fii luat.
4. Şi tu soare, nu grăbi
Până voi călători 10. Pe mine să mă fii lăsat
Căci mai am două minute Căci am fost de însurat
Până voi ieşi din curte De când pe lume-am venit
Doamne, mult am suferit
5. Şi mă duc în ţărână
Unde nimeni nu suspină 11. Abia împlinii un an,
Unde-i iarba pe pământ Şi-am rămas copil orfan
Ce se clatină în vânt Când mi-am dat mai bine seama
Mă văzui numai cu mama
6. C-aşa-i soarta omului
Pe faţa pământului 12. Şi cu trei fraţi necăjiţi
Ca floarea ce înfloreşte De-al lor tată părăsiţi
Vine bruma şi-o coseşte Greu i-a fost măicuţei mele
Să ne facă toate cele.
7. Aşa-i omul, fără veste

182
 13. Să ne-mbrace, să ne crească,
De rele să ne păzească
Am făcut ce am putut
Pe toţi patru ne-a crescut.
14. Ne-a dat să-nvăţăm şi carte
Ca s-avem de bine parte
După ce am terminat
Şcoala de la noi din sat
15. Îmi pusei atunci în gând
Să-nvăţ alţi trei ani la rând
La Braşov eu mă dusei
Meserie învăţai
16. Apoi la Alba am venit
Unde un an am muncit
Când mi-a fost mai drag şi mie
M-a luat în cătănie.
17. M-a făcut soldat de frunte
Chiar la vânători de munte
După ce-am slujit un an
În armată ca oştean
18. Am primit veste de-acasă
Că Leonora e mireasă
Atunci repede-am pornit
Şi la nuntă am venit
19. Dar în ceas rău am plecat
Căci moartea m-a aşteptat
Duminica în spre zori
Vreo trei fete şi feciori
Tocmai când ieşeam pe poartă
Ne-a pândit amara soartă
20. Un cuţit fără de veste
Mă loveşte tâlhăreşte
Burta de mi-a despicat
Stomacul mi-a perforat
183
21. O arsură am simţit
Sângele m-a podidit
La pământ m-am prăbuşit
O, vai mie ce-am greşit ?
22. Patru oameni mă luară
În Salvare mă băgară
M-au dus la spital la Alba
Dar mă duseră degeaba.
23. Doctorii m-au operat
Sângele-n vine mi-au băgat
Dar cu fiecare noapte
Simţeam moartea mai aproape.
24. Leacuri multe am băut
Dar nimic n-am cunoscut
Că boala a fost amară
Mă scoase din lume afară.
25. Când eram să fiu mire,
Veni moartea fără ştire
Cu-a ei coasă ascuţită
Reteza a mea ursită.
26. Marţi aşa pe înserate
Doctorii m-au vizitat
Nu ştiau ce să-mi mai facă
Suferinţele să-mi treacă
27. Simţeam că în piept la mine
Inima nu bate bine
Aş fi vrut să mă ridic
Dar simţeam că iară pic.
28. Doamne, cum aş fi dorit
O, zi să mai fi trăit
Să mai fi vorbit odată
Cu măicuţa mea-ntristată
Care zi de zi venea
La spital de mă vedea.
 Informator: Chiorean Salvina 80 de ani, Benic nr.49

CÂNTAREA MORŢII

Pentru Preja Maria decedată la 27 ianuarie 2000

1. Doamne, Dumnezeul meu 7. Marioara, draga mea

Frumos e numele Tău Cu Nicu alăturea
Cum Doamne să-ţi mulţumesc Împreună n-o să fim
Şi cu ce să-ţi răsplătesc ? C-acuma ne despărţim.

2. Că mi-ai luat sufletul 8. Te-am crescut, te-am învăţat

Şi mi-ai odihnit trupul Şi meserie ţi-am dat
Căci acuma cam demult Meserie prea frumoasă
N-am trăit, m-am chinuit, Să o practici sănătoasă.

3. Ceasul cel de despărţire 9. “Acum când mă despărţesc

Plin de jale şi mâhnire Cui întâi să-i mulţumesc ?
A sosit astăzi la mine Marioarei şi lui Nicu
Ca să ies lume din tine Şi soţului meu iubitu‟

4. Căci astăzi mă despărţesc 10. Ştiu că mult v-am necăjit

De cei dragi care-i iubesc Cât în lume am trăit
De fată şi de nepoată Mă iertaţi acum pe urmă
Şi de iubitul meu soţ. Când traiul meu mi se curmă

5. Ţie Doamne-ţi mulţumesc 11. Veri şi verişoarelor

C-am putut ca să muncesc Vecini şi vecinelor
C-am rămas singură-n lume De voi fi greşit ceva
Ne ajutată de nime. Vă rog să iertaţi acuma.

6. Niculae, soţ iubit 12. Când şi când la sărbători

Astăzi te las părăsit Veniţi la mine cu flori
Eu merg să mă odihnesc Şi le pune-ţi pe mormânt
Colo-n plaiul îngeresc Ca aproape să vă simt.

Informator: profesor pensionar Barna Petru, Benic. Nr.9

SĂRBĂTORI DE IARNĂ

COLINDE DE CRĂCIUN

184
 NAŞTEREA DOMNULUI

Naşterea Ta, Hristoase, De la stele s-au învăţat

Dumnezeul nostru Să se-nchine Ţie
Răsărita lumii Soarelui dreptăţii
Lumina cunoştinţei Şi să te cunoască pe Tine
Ca întru dânsa Răsăritul cel de sus,
Ceea ce slujeau stelelor Doamne, Mărire Ţie !

ASTĂZI S-A NĂSCUT HRISTOS

Astăzi s-a născut Hristos, Neaua ninge, nu-l atinge

Mesia, chip luminos Vântul bate, nu-l răzbate
Lăudaţi şi cântaţi Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi Şi vă bucuraţi

Mititel înfăşeţel, Iar de-acum până-n vecie,

În scutec de bumbăcel Mila Domnului să fie
Lăudaţi şi cântaţi Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi Şi vă bucuraţi

Informatoare: D-na învăţătoare pensionară Barna Elena 66 de ani, Benic nr.9

ÎN ORAŞUL VIFLAEM

În oraşul Viflaem, Daruri scumpe aducând

Veniţi cu toţi să vedem Şi către Hristos grăind:
Că astăzi ni s-a împlinit “Culcăte-mpărat Ceresc
Prorocirea de demult, În sălaş dobitocesc,
Că se va naşte Hristos Te culca pe fân uscat
Mesia chip luminos
Din Fecioara Maria şi De îngeri înconjurat,
Din neamul lui Avram, Craii te vor lăuda
Din sământa lui David Şi mărire-ţi vor cânta
Din Duhul Sfânt zămislit. Mărire-ntru Cel de Sus
Trei Crai de la Răsărit Şi pace pân-la apus.
La-nchinare au venit

TOATĂ LEGEA

Toată legea creştinească C-o stea mare s-a ivit

Astăzi să se-nveselească Sus la mândrul Răsărit

185
Şi strălucea cu tărie, Iar Irod mare-mpărat
Veste mare, bucurie Prea tare s-a supărat
Căci veşnicul Dumnezeu Din vorba celor trei crai
A trimis pe Fiul Său A făcut un mare vai.
Să se nasc-n Viflaem El toţi pruncii i-a tăiat
Precum prorociri avem Câţi împrejur a aflat
Ca să facă mântuire Gânditor cu tiranie
De la veşnica pieire Fiind iute la mânie,
De-al lui Avram cel căzut Gânditor făr-de folos
Cu tot neamu‟de demult Să îl taie pe Hristos.
Precum şi cei ce au fost Pe Hristos nu l-au tăiat
Următori ai lui nepoţi. Tatăl Sfânt l-a apărat
Legea sfântă a Domnului Căci un înger a trimis
Mântuirea omului, De-a spus lui Iosif în vis
La apus şi miază-noapte De-a lui Irod cuget rău
Era întuneric foarte Spre Fiul lui Dumnezeu
Şi-n părţile lumii toate. Şi a zis către Maria
Steaua tare-a luminat De l-a dus din Iudeea
Magilor s-a arătat, Pân-la Egipt s-au dus
Cu dulcele prunc Isus
Ei au alergat să vază Şi-a scăpat de moarte grea
De ce este atâta zarvă ?
Şi l-au aflat înfăşat Care Irod o făcea.
Pruncul în iesle culcat Scăpa Doamne cu tărie
Iar Fecioara lăudată Pe toţi car-se roagă Ţie
Lângă El sta supărată Iar Praznicul luminat
Căci în Viflaem oraş Car-cu dor l-am aşteptat
Nu şi-a căpătat sălaş Noi poftim ca să vă fie,
Şi-a născut pe Fiul Sfânt “La mulţi ani cu bucurie”
În iesle jos pe pământ. “La mulţi ani s-aveţi folos
De naşterea lui Hristos”

Informator: d-l profesor Barna Petru 66 de ani, Benic nr.9

COLO SUS ŞI MAI ÎN SUS

“Colo sus şi mai în sus Şi-năuntru cin‟era ?

Colo sus şi mai în sus Şi-năuntru cin‟era ?
Colindăm Doamne colindă Era Maica Precesta
Este-o dalbă mânăstire Era Maica Precesta
Este-o dalbă mânăstire Colindă Doamne colindă
Colindă Doamne colindă Cu-n copil ce tot plângea

186
Cu-n copil ce tot plângea Colindăm Doamne colindă
Colindăm Doamne colindă Tu să te tot joci cu ele
Tu să te tot joci cu ele
Maică-sa din grai grăia Colindăm Doamne colindă,
Maică-sa din grai grăia Şi cheile Raiului
Taci, Fiule nu mai plânge Şi cheile Raiului
Taci, Fiule nu mai plânge Colindăm Doamne colindă
Colindăm, Doamne colindă
Că Ţie, Maică-ţi va da Raiul tu să-l stăpâneşti
Că Ţie, Maică-ţi va da Raiul tu să-l stăpâneşti
Colindăm Doamne colindă. Colindăm Doamne colindă
Şi cerul să-l moşteneşti
Două mere, două pere Şi cerul să-l moşteneşti
Două mere, două pere Colindăm Doamne colindă”

Informatoare: D-na profesoară Costea Elena, Benic nr.2000

VERSUL LA BOTEZUL DOMNULUI

Aghios, aghios Pe toţi vrea să îi spăşească

Trecu naşterea lui Hristos Şi cu apă stropească
Veniţi toţi să ne sculăm Să boteze în troiţă
Viflaemul să-l lăsăm În preavoslavnica credinţă

La Iordan sǎ alergǎm Iară când sosi Hristos

Minune nouă să vedem Iordanul s-a întors
La Iordan râul frumos Înapoi fugind cu pripa
C-acolo vine Hristos Iar Prorocul sta cu frica

Duhul Sfânt din cer coboară Hristos îl chema la sine

Ca un porumb se scoboară -Vino, Ioane la Mine
Apele să le sfinţească Vino acuma şi cutează
Şi pe noi să ne spăşească Şi cu apa Mǎ boteazǎ

Astăzi cu apa se spală Prococul se teme foarte

A strămoşilor greşeală Vrea sǎ pǎşascǎ şi nu poate
Păcatul cel de demult Şi tare se jeluieşte
Care-n Rai a fost făcut Cǎtre Hristros atunci grǎieşte:

La Ioan Botezătorul -Eu vreau botez de la Tine

Mai-nainte ne sileşte Şi tu vii acum la mine
Pocăinţa o vesteşte Eu tare mă-nspăimântez

187
Nu ştiu cum Să Te botez. Pe stăpânul său l-atinge

Eu sunt iarbă şi ţărână Asuda tare şi oftează

Şi-mi tremură a mea mână Şi de grabă îl botează
Tu eşti foc ce mistuieşti Cerurile se deschid
Care şi munţii topeşti, Duhul din cer coborând.
De-al Tău creştet m-oi atinge
Şi mo-i arde şi m-oi frige. Glas din cer s-a auzit
-Tu eşti Fiul Meu iubit
Hristos lui Ioan grăi: Întru care bine-ai venit
-Vino, nu te îndoi Şi din cer M-am coborât.
Vino acuma şi cutează
Şi cu apă mă botează! Frumos praznic a trecut
Întru care Te-ai născut
Atunci Prorocul venind Aceasta-i mai luminat
Şi de frică tremurând Întru-cari Te-ai botezat
Inima tare îl strânge

Informator: Bulbocan Simion 95 de ani, Benic nr.200

COLINDĂ DE CRĂCIUN

A sosit şi-aici Crăciunul,

Să ne mângâie surghiunul
Cade alba nea, peste viaţa mea
Peste suflet ninge,
Cade alba nea, peste viaţa mea
Care-ncet se stinge.

Tremură albastre stele

Printre lacrimile mele
Dumnezeu de sus în inimi ne-a pus
Numai lacrimi grele
Dumnezeu de sus, în inimi ne-a pus
Pâlpâiri de stele !

Peste fericiri apuse

Varsă-Ţi mila Ta Isuse
Cei din închisori, Te-aşteptăm în zori,
Pieptul lor suspină
Cei din închisori, Te-aştemtăm în zori
Să le- aduci lumina.
188
 Maica Domnului curată
Ad-o veste minunată
Zâmbetul Tău drag, îl aşteptăm în prag
Ca o zi de închinare
Zâmbetul Tău drag, să apară-n prag
Ca o zi cu soare !

Notă: Colinda originală cântată pe melodia „O, ce veste minunată” a fost

„balsamul” sufletesc al unora din fii Benicului care în decembrie 1949 se aflau în
închisoarea Aiud.
Informator: Fuga Dumitru 75 de ani – învăţător pensionar, Benic nr.186

“DESCHIDE UŞA CREŞTINE”

Deschide uşa creştine Mai târziu găsi apoi

Că venim din nou la tine Un staul frumos de oi
Drumu-i greu şi-am obosit Şi acolo pe fân jos
De departe am venit S-a născut Domnul Hristos.

Şi la Viflaim am fost Cete de îngeri coboară

Unde s-a născut Hristos Staulul de încojoară
Şi-am văzut şi pe-a sa mamă Păstorii cu flori în mână
Pe care Maria o cheamă. Împletesc mândră cunună.

Cum umbla din casă-n casă Pe cunună-i scris frumos

Ca pe Fiul Ei să-l nască, Astăzi s-a născut Hristos
Umbla-n sus şi umbla-n jos Care cu puterea Sa
Ca să-l nască pe Hristos. Va împărăţi lumea.

Preot paroh: Chitulea Nicolae 45 de ani, Benic

“PLUGUŞORUL”

Mâine Anul se-noieşte Câte flori sunt în livadă

Pluguşorul se porneşte Atâţia „galbini” în ladă
Şi începe-a colinda Câţi cărbuni sunt în cuptor
Pe la case a ura. Atâtea vite-n obor

Casa care e urată Anul fie cu belşug

Dumnezeu s-o norocească Pentru brazda de sub plug

189
 “LA MULŢI ANI CU SĂNĂTATE”
Să vă dea Domnul de toate”
“LA ANUL ŞI LA MULŢI ANI “

Oferită autorului de către D-l părinte paroh al Benicului:

Chitulea Nicolae de 45 de ani originar din sat.

ZAORI, ZAORI

Zaori, zaori, dragi surori, De pe parii gardului

Nu grăbiţi cu revărsatu De pe faţa badiului.
Că m-apucă ziua-n satu Scoală, scoală,/Ioniţă, Niculiţă,/
Şi mi-i murgu de furatu C-o vint soarele-n portiţă.
Şi mândra de căpătatu Scoală şi-ţi cată de drum
Ceaţă, ceaţă, negureaţă Că-i soarele-n „prânzu bun”
Ia-te mai de dimineaţă Scoală şi-ţi cată de cale,
De pe pat, de pe nuiele, Că-i soarele-n „prânzu mare”.
De pe faţa mândrei mele,
Informator: Bulbucan Simion, 95 ani, Benic, nr. 200

POEZIA LIRICĂ POPULARĂ

CÂNTECE DE DRAGOSTE

BĂDIŢĂ CU ŢUNDRA NEAGRĂ

“Bădiţă cu ţundra neagră

Du-mă-n lume de ţi-s dragă De t-o-ntreba cineva
De ţii ruşine cu mine Că ce lumina-i asta
Fă-mă un brâu pe lângă tine
Asta-i lumina de său
De ţii ruşine cu brâu Drăguţa din satul meu
Fă-mă lumina de său Asta-i lumina de ceară
Şi mă poartă-n sânu tău. Drăguţa de-astă vară.”

Informatoare: Chiorean Salvina 80 de ani,Benic nr.49

“MĂ MIR PĂDURE DE TINE”

Mă mir pădure de tine,

Ce pământ negru te ţine
Că tu toamna bătrâneşti
Primăvara-ntinereşti
Refren:
 Hai, hai, mândra mea
Mândra ca o stea

Dar eu dac-oi bătrâni

Mai mult n-oi întineri”

Informatoare: D-na învăţătoare Barna Elena 66 de ani, Benic nr.9

DIN FEREASTRĂ DE LA NOI

“Din fereastră de la noi

Te-am văst mândro la război
Cum schimbai tu iţele
Şi dădeai cu brâglele
Şi atunci m-am gândit în mine
Doamne, cât ar fi de bine
Să fiu şi eu lângă tine,
Să mă fac o suveicuţă
În mână la tin‟mândruţă
Să mă fac suveică nouă
Să mă porţi o lună două.
Din fereastră de la noi
Te-am văst bade în Zăvoi
Cum arai cu patru boi
Şi-atunci mi-am gândit în mine
Doamne cât ar fi de bine
Să fiu şi eu lângă tine.
Să mă fac o fluieriţă
În gura la tin‟bădiţă
Să mă fac fluieră nouă
Să mă porţi o lună, două”

Informatoare: D-na învăţătoare Barna Elena 66 de ani, Benic nr.9

CÂNTECE DE DOJANĂ

“ŞEZI BADE, PE LEMNE AFARĂ”

“Şezi bade pe lemne afară,

Dacă n-ai venit aseară
Şezi bade pe lemne verzi
Dacă n-ai vint să mă vezi.
Lasă bade, c-om vedea
La cine rău ne-o părea.

Informatoare: Nana Chiorean Salvina 80 de ani, Benic nr.49

FIRICEL DE CÂNEPĂ

„Firicel de cânepă, Singură închisă-n casă,

Vino bade sâmbătă, Că măicuţa nu-i acasă.
Că mă găseşti singură,

191
Cu faţa albă pe masă,
Cu flori roşii la fereastră Dar tu bade n-ai venit
De-aş şti bade ca-i veni Doamne mult m-am chinuit,
M-aş găti, m-aş primeni Noaptea nu m-am hodinit.”

Informatoare: Nana Chiorean Salvina 80 de ani, Benic nr.49

CÂNTECE DE CĂTĂNIE

1.“Tot am zâs, mă duc, mă duc

Şi mândra nu m-o crezut “De spălat eu le-am spălat
Da acum mă poate crede Numai nu s-or prea uscat
Că mă duc, nu mai mă vede Lasă-le mamă şi ude
Unde înfloare chiperu C-aşa-i viaţa de răgrute
Nu mai viu cât îi ceru‟
Unde-nfoare chiparca Unde-oi sta şi-oi hodini
Nu mai viu până-i lumea” Le-oi pune de s-or sbici
Unde-oi sta şi oi mânca
2.“ Gată mama cufăru‟ Le-oi pune de s-or usca.
Că mi-o venit ordinu‟
Spală mamă hainele Rămas bun, mândruţă dragă
Ca să duc cătanele Eu plec astăzi în armată
Şi te las mândro, te las
Eu mă duc mândro azi mâne Tot cu lacrimi pe obraz.
Doru meu cu tin‟rămâne
Să mi-l grijeşti mândro bine Când ţi-o fi mândro mai bine
Cum te-am grijit eu pe tine Să fi cu gândul la mine
Nici mai bine nici mai rău Când ţi-o fi mândro mai rău
Numa cum te-am grijit eu” Eu să fiu în gândul tău.

3.“Spală mamă rufele Să te rogi lui Dumnezeu

Că pleacă răgrutele Să m-ntorc în satul meu
Spală-le mamă pe toate Să te găsesc sănătoasă
Că la oaste nu se poate” Să te fac a mea mireasă”.

Informator: Bulbucan Simion 95 de ani, Benic nr.200

“Eu mă duc mândro-n armată

În armată nu la coasă
Eu mă duc mândro mă duc
În armată nu la plug,
Eu mă duc mândro răgrută

192
 Treci valea de mă sărută”

Informator: Boian Laurean 56 de ani, Benic nr.249

CÂNTEC DE CĂTĂNIE

“Satule grădină dulce, C-o crescut iarba de coasă

Eu din tin‟ nu m-aş mai duce Şi mi-i iarba de cosit
De mirosul la o floare Şi mândruţa de iubit”
De dragul la şezătoare,
“De unde cătana pleacă
Ştii tu mândro ce zăceai Rămâne curtea săracă
Cătră mine şi plângeai Rămân boii ne-njugaţi
Că nu este om pe lume Şi părinţii supăraţi.
Pe noi doi să ne despreune
Rămân surori, rămân fraţi
Când mergeam prin foi de ceapă Şi părinţi înlăcrimaţi
Nimeni să nu se priceapă Rămân boii în rastele
Şi mergeam prin pătrunjei Părinţii în mare jele.
Nimeni să nu ştie cei.
Nu-mi pare rău că mă duc
M-o luat neamţu cătană Da-mi pare rău după plug
La puşcă de buna samă După plug şi după coasă
Eu la puşcă n-am fost bun După mândra că mă lasă.
Şi m-o dat neamţu la tun. Ieşi mândruţo pân-la poartă
Desculţă şi dezbrăcată
Lasă-mă neamţule acasă Să te mai sărut odată.

Informator: Bulbucan Simion 95 de ani, Benic nr.20

CÂNTEC DE RĂZBOI

“Oştile stau faţă-n faţă Iar când vestea morţii mele

Strânse-n câmpul de război Pân-la tine va sosi,
Lupta aproape să înceapă Cată munţii şi vâlcele
Lupta crâncenă de-apoi Trupul meu spre a-l găsi

Pe mine patria mă cheamă Negăsindu-l te opreşte

Pentru ea a mă lupta, Şi te-ndreaptă către cer
Cată dar iubită mamă Ca-n acel loc vor fi cu mine
Ori ce dor noi a uita. Toţi cei care-n luptă pier.

193
Notă:
Versurile ne-au fost puse la dispoziţie de învăţătorul Fuga Dumitru în
vârstă de 75 de ani care afirma că acest cântec de război intitulat „Despărţirea
unui ostaş de mamă” a fost cântat de tatăl său Fuga Sivestru în crâşma lui Drăgan
Ioan/Cula/ după ce s-a decretat mobilizarea generală pentru primul război
mondial.

Mici poezioare despre război intrau şi în repretoriul serbărilor şcolare de

sfârşit de an:

SUNT SOLDAT ŞI CĂLĂREŢ

“Sunt soldat şi călăreţ Sar şi alerg voios pe-afară

Uite am un cal isteţ, Până când se face seară
Am şi coiful de hărtie Somnul zice: bun soldat
Ce-mi mai trebuieşte mie, De-acum du-te la culcat !

Poezie recitată de Fuga Dumitru în 1932, la serbarea de sfârşit de an şcolar

BALADE

VARĂ, VARĂ, PRIMĂVARĂ

“Vară, vară, primăvară Şi călcând peste ogor

Mult mi-e inima amară Gândind la bărbaţii lor.
Toate plugurile ară
La ogor de primăvară. Cum s-or dus şi nu mai vin
S-or dus regiment deplin
Ies plugurile din sat Şi s-or dus şi acolo mor
Făr-de nici-un bărbat Se duc alţii-n urma lor.
Şi se-ndreaptă spre ogor
Moşii şi nepoţii lor. Mulţi copii din lume-odată
Nu vor şti cin‟le-a fost tată
Nu mai vezi tineri la plug Tatăl lor s-a prăpădit
Nice patru boi la jug De pe front n-a mai venit.
De coarne ţine-un moşneag
Plugul două vaci îl trag Nu fiţi copii supăraţi
C-aţi rămas fără de taţi
Şi-o nevastă supărată Astă soartă mi-a fost mie,
Strigă la vaci câte-odată Să mor în militărie.

Informator: Bulbucan Simion 95 de ani, Benic nr.200 - veteran de război

 LITERATURĂ MAGICĂ

Descântec pentru „urcior de ochi”:

“Ham, ham, urcior de câne
Să ieşi afară până mâne
Câtu-s io de câne
Atâta să fii tu până mâne,
Câtu-i sara până dimineaţa
Atâta să-ţi fie viaţa.”

Descântec pentru „dedeochi”:

“Nu te teme dragul meu Să-i crepe “boaştele”
Că inima-ţi va creşte De-i fi deochiat de o fată mare
Ca aluatul în troacă Să n-aibă noroc
Ca bradul în munte, De-i fi deochiat de-un băiat
Ca floarea soarelui Să mergă-n munţii pustii
De-i fi deochiat de o femeie Şi-acolo să vieţuiască
Să-i crape ţâţele Să nu mai poată deochia
De-i fi deochiat de un bărbat Pe nimeni în lume.”

Descântec pentru „bubă rea”, durere de dinţi:

„Bubă rea şi-afurisită
De ce la mine-ai venit
Că eu cu gura te-oi blestema
Şi apoi te-oi descânta
Şi-n pământ te-oi îngropa
De la mine vei pleca.”

Informatoare: Nana Chiorean Salvina 80 de ani, Benic nr.49

Descântec pentru „spurc”, pentru junghiuri în oase „din vântoase”:

“Spurc de-o zi
Spurc de două
Spurc de nouă zeci şi nouă
Ieşi afară din creierii capului
Din faţa obrazului
Şi din zgârciul nasului
Şi din mâini şi din picioare
Şi de unde-i fi să ieşi afară
Să te duci în munţi pustii
Unde cocoş nu cântă
Unde oaie nu zghară
Şi acolo să locuieşti
Că nouă nu ne trebuieşti.”

Informatoare: Nana Chiorean Salvina 80 de ani, Benic nr.49

195
 POEZIE POPULARĂ ORIGINALĂ

Mult stimate şi iubite conducător

“Românie, ţară mândră De-un cismar din Scorniceşti

Toţi voinicii azi te cântă Preşedinte-n Bucureşti
Cânt şi eu cu ei odată Frunză verde baraboi
Că eşti ţară minunată Mult şi-a bătut joc de noi.
Toată averea ne-o lua
Mândră să-nflorească ţara Mâncare nu ne dădea.
Ca grădina primăvara
Ţara mândră să-nflorească Ne punea lucru în mână
Trăiască armata noastră C-o pită pe săptămână
Doamne mulţam c-am scăpat
Care mult s-a mai luptat Ţara s-o eliberat
Pe noi ne-a eliberat
De tiranul ne-a scăpat Frunză verde ca scumpia,
Trăiască-n veci România”

Versurile aparţin nanei Chioreanu Salvina în vârstă de 80 de ani , Benic nr.49

Tovarăşei Elena Ceauşescu “academician de renume mondial”

“O, Elena mare nume “Doctoratu‟l-ai luat

Tu te-ai făcut de ruşine
Te-ai făcut stăpână-n ţară
Cu patru clasă primară
Zeci de ai, ai tăt domnit
Pe tăţi bine ne-ai minţit.
Acum du-te pe ocean
Elena, academician
Savant de renume mondial.
Când în groapă te-o băgat.
Când la coadă ne vedeai
Tăt şobolani ne zâceai
Acum stai bine-n pământ
Că te-o bătut Domnul sfânt.
Tată viaţa-i “clefetit”
Pe Domnul l-ai dezminţit
Acum plata ţi-ai primit”.

Versurile aparţin nanei Chioreanu Salvina “poeta populară” în vârstă de 80 de ani

domiciliată în Benic la nr.49

NICULIŢĂ - LENEŞUL

“Niculiţă umblă-n şcoală Şede-n rând cu alţi copii

196
Însă cartea-i este “boală” Dar vin vânturi şi vin ploi
Şi n-o poate suferi. Şi el fuge de la oi.
Refren:
Niculiţă stai pe loc Merse-acum „în Cetate”
Că te faci făr‟ de noroc. Intră aici şi dincolea
Ca şi cum un vânt l-ar bate
Merge slugă la un ţăran Astfel schimbă mintea sa,
Dă de sapă şi lopată, Azi e faur şi morar
De secure şi ciocan. Mâine „suci” sau cofetar
Somnu-i place şi mâncarea
Dar nu trudă şi sudoarea În sfârşit din Niculiţă
Şi nici patru săptămâni Niculae s-a făcut
Nu stă la ai săi stăpâni. Dar sărmana mintuliţă
Tot micuţă i-a stătut
Şi-a gândit în gândul său Iar acu cu traista-n spate
Unde-i mai bine ca la oi? Ia de-alungul cele sate
Umbli prin păduri cântând Iar copii în urma-i spun
Zară bând şi caş mâncând “Niculae cel Nebun”.

Versuri originale recitate de moşul, Bulbucan Simion în 1917 la absolvirea clasei a

IV, a şcolii din Benic

“D A C Ă”
Versuri din prizonierat – Rusia-Vladivostoc 1918-1924

“Dacă un dor greu te frământă,

Nu te plânge, taci şi cântă !
De te-apucă vre-un urât,
Nu te plânge, te apucă de iubit !
De te-apucă o jale grea
Nu te plânge, taci şi bea !

Şi dacă le-ncerci pe trustrele,

Şi nu afli alean în ele
Mori şi nu trăi nebun,
Mori, că numai mort eşti bun !

Autor: Fuga Silvestru-cojocar,Benic nr.185,decedat în anul 1965 în vârstă de 77 de

ani
MAMEI MELE

“De ziua ta măicuţă, Primeşte al meu dar,

197
O sfântă rugăciune bis De mult ei m-au uitat.
Şi de la Domnul Har !
Măicuţa mea iubită
Prin ziduri mari şi gratii Tu mă-nsoţeşti mereu,
Icoana ta o văd, În lanţurile grele bis
Cu ochii plini de lacrimi bis Ce-apasă trupul meu.
Privind acest prăpăd.
De ziua ta măicuţă
În ceasurile grele Primeşte al meu dar,
Ce soartă mi le-a dat O sfântă rugăciune bis
Când cei mai buni prieteni bis Şi de la Domnul Har !

Poezie dedicată mamei sale cu ocazia zilei de 15 august 1953 –

de SfântaMaria din închisoarea de la Gherla de către
D-l învăţător pensionar Fuga Dumitru – 75 ani
Versurile pot fi cântate pe melodia romanţei “O mamă, dulce mamă” de Mihai
Eminescu

CÂNTEC DE DORUL SATULUI NATAL

“Mai du-mă Doamne, în pace acasă

Să-mi văd părinţii şi fraţii mei,
Să-mi văd iubita şi scumpa mamă bis
S-adorm fierbinte la sânul ei

Să-mi văd căsuţa copilăriei,

Unde copii noi ne jucam,
Să-mi văd şi valea cu ape limpezi bis
În care adesea, noi ne scăldam

Să-mi văd şi şcoala unde odată,

Bătrânul dascăl mă învăţa,
Să cred în Domnul, să-mi iubesc neamul bis
Şi pentru Ţară a mă lupta

Să-mi văd şi vechea bisericuţă

Departe acolo în satul meu
Unde cu ochii scăldaţi în lacrimi bis
Mama se roagă lui Dumnezeu !

Autor: D-l învăţător pensionar Fuga Dumitru 75 de ani, fost deţinut politic. Gherla
1953
198
 CÂNTECUL VIEŢII

“Se rupe-un lanţ plin de tărie

Ca firul cel mai subţirel
Când soarta vrea aşa să fie
Zadarnic vrei să faci altfel

Nu plânge că te dau uitării,

Şi nici nu plânge că te las
Sosit-a timpul despărţirii
Şi ora bunului rămas.

De- acum te las, rămâi cu bine

Rămâi cu suflet liniştit
Că un dor trece, şi-altul vine
Şi vom uita că ne-am iubit.

Poezia ne-a fost pusă la dispoziţie de d-l Fuga Dumitru, care afirmǎ că era una din
preferinţele cumnatului său, Popa Gh.

199
 CAPITOLUL XII
ASPECTE ALE VIEŢII SPIRITUALE

1.ŞCOALA
Aşa cum remarcăm, şcoala din sat prin dascălii săi a fost o veritabilă
pepinieră în care s-au format numeroşii intelectuali proveniţi din sat, a instruit
numeroase generaţii de copii în spiritul dragostei faţă de limba română faţă de
trecutul glorios al neamului, i-a pregătit pentru viaţă.
Ca şi în alte sate ale Transilvaniei prima şcoală românească a “funcţionat” pe
lângă biserică - preotul fiind şi învăţătorul satului, copii erau iniţiaţi în învăţarea
alfabetului cirilic, al cunoaşterii cărţilor bisericeşti, în documentele cercetate nu am
găsit nici o referire la prima şcoală în limba română din sat, mai repede de anul
1859. În situaţia privind “numărul şcolilor elementare româneşti şi al învăţătorilor
din Protopopiatul Alba Iulia – 1865 în Benicu apare ca învăţător Crisie Vasililie /1/
iar în Extrasul din Circulara nr.380/1859 a Mitropoliei Blajului în care sunt
menţionate numele învăţătorilor confesionali greco-catolici din Transilvania la
pag.210 apare numele învăţătorului Nicolae Marcu din Benic./1/
Divizarea populaţiei româneşti din Transilvania pe criterii confensionale
făcută la sfârşitul sec.XVII-lea /1697/ prin Unirea cu Roma- a fost opera Casei de
Habsburg din interese predominant politice, ea a frânat puternic lupta poporului
român pentru drepturi naţionale.
“Unirea cu Roma” acceptată de Mitropolitul Teofil şi de către Sinodul de la
Alba Iulia din februarie 1697 este înfăţişată nu numai ca “o binefacere” ci şi ca o
salvare “de ciuma ereziei înfiinţate de protestanţi, de calvini care au necinstit
credinţele”. Cu toată presiunea exercitată asupra populaţiei româneşti din Ardeal
doar o parte au acceptat “Unirea”, din “Statistica Românilor din Ardeal – făcută de
Administraţia Austriacă la 1760-1762 în Benic existau 14 familii unite şi 80 familii
neunite – ortodoxe, în 1766 Conscripţia Erarhiei Legii greceşti Neunite din Ardeal
indicau pentru Benic un număr de 200 persoane ortodoxe, la 1805 figurau ca
ortodoxi doar 7 familii, la 1857 din totalul populaţiei de 859, 20 persoane erau
romano-catolici, 761 erau geco-orientali, 43 evanghelişti elveţieni şi 45 evrei, în
vreme ce la 1900 Benedek-ul /Benicul/ din 889 locuitori aveau 827 români ce
aparţineau parohiei greco-catolice subordonată Blajului iar cei 62 maghiari erau
romano-catolici.
Prin “Edictul de toleranţă de la 1781” se da drept comunităţilor naţionale cu
peste 100 familii să-şi ridice biserici şi şcoli, la 1785 un Decret prevedea sprijinirea
şcolilor ortodoxe şi sporirea numărului lor în Ardeal.

200
 La finele secolului XVIII-lea în documentele Mitropoliei din Blaj apar
înscrise numele şcolilor româneşti din Ardeal – era vorba de şcolile confensionale
din Alba Iulia/Maieri/Benic, Barabant, Galda de Jos, Intregalde, Poiana şi Teiuş.
Masele populare româneşti prin eforturi materiale şi sacrificii mari reuşesc să-
şi întemeieze şcoli care au devenit cu timpul adevărate focare de cultură şi lumină,
instrumente de lupte pentru formarea conştiinţei naţionale pentru realizarea
idealulilor politice ale românilor din Ardeal.
Prima şcoală a satului cu fundaţie de piatră şi ziduri de cărămidă a fost
ridicată după 1810- lângă Biserică, pe panta dealului mai sus şi la stânga. În
interior avea 4 săli – dintre acestea doar una a fost tencuită şi podită – în ea se
ţineau orele de clasă. Pentru elevii şcolii poporale în care erau cuprinşi copii între
6-12 ani cursurile se făceau dimineaţa, elevii mai mari cu vârste cuprinse între 12-
15 ani – cuprinşi la şcoala de “repetiţiune” frecventau şcoala după masă.
Această şcoală confensională a funcţionat până la 1928-1929 când s-a
construit noul local de şcoală pe “uliţa vântului” pe locul vechii fabrici de spirt
fosta proprietate a bogatului cetăţean al satului Reimbd Olivier.
Prin Legea de la 1876, inspectorii şcolari erau impulsioinaţi să verifice
planurile de învăţământ al dascălilor, manualele şi materialul didactic – era
menţionat faptul că studiul limbii maghiare în şcolile confensionale era obligatoriu.
În 1979 prin Articolul Lege XVIII se declară ca obligatorie învăţarea limbii
maghiare în toate şcolile confesionale începând cu clasa a II-a, învăţătorii ce
predau în aceste şcoli aveau obligativitatea ca în decurs de 6 ani să înveţe limba
maghiară pentru a putea preda la clasă în această limbă.
Începând cu anul 1883 limba maghiară este introdusă şi în şcolile secundare
româneşti, în 1891 este votată Legea prin care copiii naţionalităţilor din Ungaria
“erau obigaţi să înveţe limba maghiară începând cu vârsta de 3 ani în “azilele”
/grădiniţele/ de copii în intenţia vădită de desnaţionalizare a românilor.
Tendinţa de maghiarizare prin şcoală a populaţiei româneşti atinge culmea
prin aprobarea de către Parlamentul de a Budapesta a Articolului Lege
XXVIII/1907 propus de către conte maghiar Albert Appony - prin care dascălul
român era obligat să depună “jurământ de credinţă” faţă de patria maghiară.
Cu toate aceste greutăţi şi umilinţe dascălii care au servit şcoala din Benic
dovedind un înalt spirit patriotic au sădit în sufletul copiilor dragostea faţă de limba
română şi faţă de istoria glorioasă a înaintaşilor, merită menţionaţi aici inimoşii
dascăli: Bătăcui Nicolae, Drăgan Victor care au funcţionat la finele secolului XIX
şi până la 1920. Fii ai satului legaţi de viaţa acestuia cu care împărţeau bucuriile şi
necazurile ei reuşesc să instruiască tinerele generaţii în bune condiţii cu toate
“capcanele” pe care regimul le punea în faţa lor.
Şcolile confesionale se confruntau în aceea perioadă de multe ori cu lipsa
lemnelor pentru încălzirea claselor, cu o frecvenţă mai slabă la începutul anului
şcolar şi în perioada de primăvară când copii erau luaţi de părinţi pentru a-i ajuta la
munca câmpului. Lipsa acută a materialului didactic în predarea ştiinţelor naturale,

201
al istoriei şi geografiei al acelor “mape” atât de necesare obligau elevii să înveţe
mecanic date, nume de localităţi şi elemente de bază din ştiinţele naturii.
Cu toată presiunea exercitată de Legea Appony care prevedea predarea în
şcolile cu un învăţător a cel puţin 7 ore săptămânal în limba maghiară în şcoala din
Benic învăţătorii sus menţionaţi nu predau decât în 2 zile maghiara cu tot riscul de
a fi descoperiţi şi pedepsiţi de organele de control.
“Regulamentul pentru orgnaizarea învăţământului în şcolile poporal adoptat
de Consiliul Naţional Bisericesc în 1875 prevedea în articolul 85 următoarele: “în
şcolile poporale cu curs regulat de 6 ani sunt datori a cerceta/frecventa toţi copii de
la 6-12 ani împliniţi, de la 12-lea an până la 15 ani urmează îndatorirea de a cerceta
“şcoala de repetiţiune”. Şcolile de repetiţiune vor fi înfiinţate mai târziu în
conformitate cu Regulamentul din 1878, art.16-19.
Elevii şcolilor de repetiţiune erau împărţiţe în 2 despărţăminte.
1. Elevii care absolviseră cursurile şcolii poporale – de toate zilele cu o durtă
de 6 ani.
2. Elevii care din diferite motive nu au urmat cursurile complete ale şcolii de
toate zilele.
Cursurile şcolii de repetiţiune trebuia ţinute în zilele de duminică sau în zilele
de sărbătoare cu unele excepţii: prima zi de Crăciun, de Paşti, de Rusalii, de Anul
Nou şi Bobotează şi în zilele de sărbătoare din “feriile”/vacanţele/şcolii poporale.
Numărul minim de ore la şcolile de repetiţiune era de 5 săptămânal pe perioada de
iarnă şi de 2 ore pe perioada de vară.
Şi la Benic ca şi în alte localităţi cu populaţie românească din Comitatul Alba
Iulia a fost înfiinţată şcoala de repetiţiune, cursurile se ţine în zilele de lucru după
masă indiferent de anotimp, nu existau planuri de învăţământ pentru acest tip de
învăţământ. Regulamentul sus amintit preciza doar că: “de instrucţiunea în
obiectele de învăţământ în şcolile de repetiţiune au să se îngrijească învăţătorii
şcoalei poporale”.
Rezultatul pregătirii elevilor în şcoala de repetiţiune în cele mai multe cazuri
este pozitiv, mulţi absolvenţi pleacă în viaţă cu deprinderi consolidând şi cu o
pregătire şcolară corespunzătoare datorită interesului pe care învăţătorii l-au depus
în munca lor, al strădaniei de a asigura un nivel corespunzător de predare la această
formă de învăţământ cu toate că pentru ei era o muncă în plus care nu era retribuită
corespunzător. Până la 1919 în condiţiile în care ţăranul român din Ardeal era
supus unei duble exploatări: sociale şi naţionale, şcoala nu-i oferea nici lui nici
copiilor lui un orizont mai prosper, mai deosebit şi nici o poziţie socială mai bună.
Mulţi din absolvenţii şcolii de repetiţiune nu au avut posibilitatea să urmeze
cursurile altor şcoli rămânând în sat unde s-au căsătorit cu toate că rezultatele
obţinute le-ar fi dat dreptul să o facă. Acest lucru va deveni posibil după Unirea
Transilvaniei cu Patria Mamă la 1918 când o serie de copii dotaţi reuşesc să
urmeze cursurile şcolilor din Blaj devenind dascăli sau preoţi, militari de carieră,
medici sau avocaţi.

202
 În activitatea şcolii din sat după Unirea de la 1 decembrie 1918 se impune ca
o figură deosebit de marcantă învăţătorul Spătăceanu Gheorghe – de loc din Ciufud
– lângă Blaj – căsătorit în sat şi care a servit şcoala câteva decenii – prin munca sa
plină de dăruire a ridicat o serie de elevi de excepţie.
După 1920 primăria satului hotărăşte construirea unui nou local de şcoală, a
fost ales terenul în care până la 1900 a funcţionat “fabrica de spirt”- construcţia are
numai parter, săli de clasă şi cancelarie, este iluminată electric şi încălzită cu
lemne, după îmbunătăţirile aduse după 1965 odată cu construirea clădirii
Căminului cultural şcoala are azi 8 săli de clasă şi o sală de sport – 4 clase şi
grădiniţa funcţionează în clădirea căminului cultural.
La catedra şcolii o serie de dascăli inimoşi, legaţi de sat şi devotaţi cu trup şi
suflet meseriei au contribuit din plin la ridicarea a numeroase generaţii de
absolvenţi meritorii care fac cinste satului şi pe care I-am amintit în prezentarea
fiilor satului – personalităţi.
Amintim cu un sentiment de stimă şi respect figurile luminoase ale
învăţătorilor Spătăceanu Gheorghe sen., Spătăceanu Valer – fiul său, familia
Crişan Vasile şi Virginia – care au servit şcoala mai bine de 35 de ani – domnul
“Vasi” a funcţionat multă vreme şi ca director al şcolii , un dascăl server, bun
pedagog, soţia sa dăscăliţă înăscută.
O viaţă de om au slujit şcoala din Benic şi familia Barna Petre şi Elena -
domnul Barna a funcţionat o perioadă ca învăţător - după absolvirea cursurilor
Institutului pedagogic de 3 ani din Cluj a devenit profesor, apoi director al şcolii pe
o perioadă de peste 15 ani. Atât domnul cât şi doamna Barna s-au remarcat prin
buna pregătire profesională, dragoste faţă de elevii pe care i-a format dar şi printr-o
susţinută muncă culturală. Generaţiile de elevi pe care i-au format le sunt
recunoscători şi le poartă o stimă deosebită.
Din 1960 şcoala din Benic a funcţionat şi cu ciclul gimnazial la care erau
înscrişi şi elevi din satele Cetea şi Galda de sus situaţie care se menţine şi în
prezent. Amintim o serie de profesori care şi-au desfăşurat activitatea în această
şcoală:
Oţoi Ioan – profesor de ştiinţe naturale şi agricultură – a funcţionat din 1957-
1980 când s-a pensionat, soţia sa Oţoi Veturia profesoară de ştiinţe naturale în
aceeaşi perioadă, fiică a satului a avut de suferit din cauza simpatiei pe care a
manifestat-o pentru mişcarea armată din Munţii Apuseni – timp de 5 ani i s-a
interzis dreptul de a profesa la catedră, în prezent este pensionară în sat.
Filimon Rodica – profesoară- căsătorită Mărculeţ s-a remarcat prin munca
depusă la catedră şi rezultatele obţinute de elevii formaţi de dânsa dar mai ales
prin gestul de mare nobleţe sufletească pe care l-a făcut întreţinându-şi tatăl preot
militar-colonel Filimon Gavrilă dat afară din armată fără pensie, până la decesul
acestuia.

203
 Cristea Voicu – profesor de matematică, fiu al satului, prin munca sa la
catedră a contribuit la formarea multor generaţii de elevi meritorii-profesor titular
al şcolii din 1962 este unul din cadrele de bază ale colectivului actual.
Merită amintită şi activitatea depusă de profesorul Bendea Oliviu – la catedra
de educaţie fizică a şcolii, a profesoarei Rada Elena profesoară de limbă română, a
învăţătoarei Preja Ana- fiică a satului în prezent pensionară, a învăţătorului
Goronea Simion – care a servit şcoala din sat între 1938-1960 şi a altora.
În anul şcolar 1999-2000 şcoala din Benic funcţionează astfel:
La ciclul primar: clasa I-a cu un efectiv de 8 elevi
Clasa II-a cu un efectiv de 9 elevi
Clasa III-a cu un efectiv de 9 elevi
Clasa IV-a cu un efectiv de 7 elevi
Total ciclul I 33 elevi

Ciclul gimnazial: clasa V-a cu un efectiv de 13 elevi

Clasa VI-a cu un efectiv de 21 elevi
Clasa VII-a cu un efectiv de 12 elevi
Clasa VIII-a cu un efectiv de 23 elevi
Total ciclul gimnazial 69 elevi din care 43 provin din satele Cetea şi
Galda de sus.
Grădiniţa din sat funcţionază într-o sală situată în clădirea Căminului cultural,
în cele 2 grupe existente frecventează 21 copii din care 13 băieţi şi 8 fete.
Educatoarea Florea Mariana – titulară pe post funcţionează de peste 8 ani în acest
post s-a remarcat printr-o bună pregătire profesională şi dragoste faţă de micuţii
preşcolari fapt reflectat şi în bună frecvenţă.
Încadrarea şcolii pentru anul şcolar 1999-2000 este următoarea:
I. la grădiniţă:
- educatoarea Florea Mariana – titulară pe post, are gradul I didactic
II. la ciclul primar:
- învăţătoarea Bobiţan Cornelia la clasele I-III. Titulară, deţine gradul II
- învăţătoarea Finta Victoria – la clasele II-IV- titulară pe post, grad definitivat
III. la ciclul gimnazial:
- profesoara Rada Ana – absolventă a Universităţii Babeş-Bolyai-Cluj,
suplinitoare pe catedra de fizică-chimie, grad definitivat
- profesor Bota Dorin – titular pe catedra de ştiinţe naturale, funcţionează în
şcoală din 1991, cu examen de definitivat
- profesor Cristea Voicu – titular pe catedra de matematică, pe post din 1962,
deţine gradul I didactic
- profesoara Henegaru Aurelia – titulară pe catedra de limbă şi literatură
română, titulară pe post, deţine grad I

204
 - profesor Cădan Traian – titular pe catedra de istorie-geografie, deţine gradul II
didactic, originar din Cetea a adus un aport important la strângerea materialului
necesar elaborării monografiei satului natal.
- Profesoară Popescu Veronica – pensionară, fostă titulară a şcolii este încadrată
ca secretară cu ½ normă în acest an şcolar.
- Profesor Mădăraş Sabin – titular pe catedra de educaţie fizică şi sport director
al şcolii din 1991 s-a remarcat pentru competitivitatea cu care conduce intreg
procesul de învăţământ şi buna pregătire profesională. Preocupat de buna
desfăşurare a activităţii şcolii a amenajat terenul de sport din curtea şcolii şi a
contribuit la dotarea sălii de sport cu aparatură necesară. Este apreciat de
părinţii elevilor şi de locuitorii satului.

ACTIVITATEA CULTURAL-ARTISTICĂ
Cadrele didactice care au funcţionat la şcoala din Benic au fost de-alungul
vremii principalii animatori ai formaţiilor artistice de amatori din sat, cărora li s-au
alăturat şi preoţii satului.
Merită menţionată înfiinţarea în sat în anul 1941 a „Societăţii culturale Teofil
Frâncu”, condusă de inimosul preot Frâncu Amos. Societatea, care cuprindea în
rândurile sale cadre didactice, elevi şi studenţi ai satului, a avut ca scop
cunoaşterea trecutului satului, al activităţii desfăşurate de către diverşi fii ai satului,
ajunşi în diferite funcţii de răspundere la nivel local, judeţean sau naţional, între
care la loc de cinste se află marele patriot Teofil Frâncu.
După reforma învăţământului din 1948, şcolii i-a revenit principalul rol în
organizarea şi desfăşurarea activităţii artistice din sat. Odată cu construirea noului
local al Căminului cultural – aceste activităţi s-au înscris permanent pe linia
păstrării tradiţiilor locale, pe promovarea culturii noi.
Cadrele didactice ale şcolii cărora li se atribuiau responsabilităţi precise în
cadrul planului de muncă al şcolii răspundeau de buna desfăşurare a „Brigăzilor
artistice de agitaţie”, a formaţiilor de teatru de amatori, al formaţiilor de dansuri
populare, al bibliotecii Căminului cultural. Formaţiile Căminului cultural din Benic
bine pregătite şi îndrumate de cadrele didactice au participat pe parcursul celor
aproape 40 de ani de „cultură socialistă” la toate etapele „Cântării României”,
remarcându-se cu diferite ocazii la fazele comunale şi chiar judeţene aşa cum a fost
cazul echipei de dansuri.
S-au remarcat în cadrul activităţilor culturale o serie de cadre didactice, fie ca
instructori de formaţii, fie ca participanţi activi în cadrul acestora:
D-na învăţătoare Barna Elena – echipa de dansuri populare
D-na profesoară Totoianu Cornelia /Bubita/ - echipa de dansuri populare
D-nul Crişan Vasile – învăţător
D-na Crişan Virginia – învăţătoare
D-nul Cristea Voicu – profesor – director al Căminului cultural
D-nul Henegar şi soţia – profesori ai şcolii şi mulţi alţii.
205
O activitate susţinută pe linia cunoaşterii frumuseţilor ţării a desfăşurat-o d-l.
Învăţător Barna Petru, care pe parcursul activităţii sale în şcoală a organizat în
fiecare an excursii cu elevii în toate judeţele ţării.

2. BISERICI

BISERICA ROMÂNEASCĂ
Pe parcursul zbuciumatei sale istorii satul a avut de înfruntat pe lângă crunta
exploatare socială şi tendinţa permanentă a claselor stăpânitoare de-al rupe de
credinţa strămoşească-ortodoxă şi de a-l “alinia” credinţei dominante regatului şi
apoi a imperiului cea catolică. În lupta neobosită pe care românii au dus-o pentru
păstrarea fiinţei naţionale şi a religiei strămoşeşti-biserica a jucat rolul principal
alături de şcoală, mulţi din slujitorii ei militând neobosit pentru acest ideal au mers
până la sacrificiul suprem.
Nobilimea maghiară şi biserica catolică sprijinite de regalitate au dus în evul
mediu o susţinută politică de asuprire a românilor ortodoxi consideraţi ca “schimatici”.
Politica de desnaţionalizare s-a complectat şi pe plan religios concretizându-se prin
hotărârile “Sinodului de la Budapesta din 1279 ce interziceau ortodoxilor să-şi
construiască biserici şi capele de piatră şi cărămidă potrivit credinţei lor.
În schimb populaţia de naţionalitate maghiară, săsească şi secuii făcând parte
din “naţiunile privelegiate” ale Transilvaniei au de-alungul secolelor privilegii
acordate de regalitatea maghiară de a-şi construi locaşuri de cult impunătoare din
piatră şi cărămidă – adevărate cetăţi care au rezistat mult mai uşor vicisitudinilor
vremurilor.
În pofida restricţiilor impuse românii locuitori ai satelor de la poalele
Munţilor Trascăului şi-au construit biserici de lemn mai modeste dar care n-au
putut rezista vitregiilor timpurilor, pe Valea Gălzii o adevărată “salbă” de
asemenea bisericuţe se înşiră de la Galda de jos până sus aproape de izvoare.
Cea mai reprezentativă este bisericuţa de lemn din Galda de jos ridicată la
sfârşitul secolului XVII- valoros monument de arhitectură care domina satul de pe
înălţimea dealului pe care o “împarte” cu trufaşul castel al comitetului Kemeny.
Modesta bisericuţă sfinţită de rugăciunile fierbinţi a numeroaselor generaţii de
credincioşi a înfruntat vitejeşte vitregiile vremurilor chiar dacă materialul din care
a fost construită a fost doar lemnul. Pronaosul este tăvănit, nava dreptunghiulară
are deasupra o boltă semi-cilindrică din bârne care se sprijină pe zidurile
exterioare şi pe contraforturile existente la exterior. Deasupra altarului se ridică o
calotă ovală din cărămidă pe pandativi – tehnica arhitectonică întâlnită şi la
construcţia bisericilor din Ţara Românească spre sfârşitul secolului al XVII-lea.
Prima menţionare documentare a monumentului datează din anul 1715-pictura
executată în interior s-a făcut la 1752.
Şi la Mesentea întâlnim o bisericuţă de lemn construită în 1654,valoroasă
pictură din interior executată la 1783 de către Stan Zugravul şi Popovici de
206
manieră bizantină tradiţională a fost admirată şi de marele nostru istoric Nicolae
Iorga.
Prima biserică a Benicului a fost şi ea construită din lemn ca şi suratele ei din
amonte sau din aval /Galda de sus. Mesentea şi Galda de jos/ data contrucţiei poate
fi la sfârşitul secolului al XVII-lea sau în XVIII-lea la începutul acestuia,
construcţia de lemn situată în partea de sus a dealului se străjuieşte actuala biserică
a dăinuit până la începutul secolului al XIX-lea când “obosită” de atâtea vitregii ale
vremurilor s-a supus hotărârii obştei de a ceda locul suratei ei care se ridica în
partea de jos a dealului- construcţie nouă cu fundaţie de piatră şi cu ziduri
impunătoare de cărămidă; odată cu ştafeta credinţei i-a încredinţat acesteia şi
masiva uşă de lemn ferecată de la intrare precum şi sfântul altar.
Construcţia nouă a bisericii a fost posibilă datorită Edictului de toleranţă dat
la 1781 prin care se dă dreptul comunităţiilor naţionale cu peste 100 de familii să-şi
ridice biserici şi şcoli, s-a făcut între 1809-1811.
Întrega construcţie măsoară peste 30 metri lungime, 7 metri lăţime, înălţimea
tavanului bolţit se ridică la peste 8 metri, turnul clopotniţă are o înălţime de peste
15 metri-este prevăzut cu instalaţie de paratrăsnet.
Turnul clopotniţei adăposteşte trei clopote de bronz: 2 mari şi unul mic, o
toacă de lemn şi una de fier, în timpul primului război mondial armata Austro-
Ungară a rechiziţionat cele două clopote mari transformându-le în ucigătoare
tunuri, ce au dus moartea pe fronturile Europei.
După terminarea războiului un benician cu suflet mare şi evlavios stabilit în
Statele Unite a făcut cadou satului un nou clopot pentru Biserică, construit în State-
clopotul a călătorit peste ocean cu vaporul până în Franţa de unde pe cale ferată a
fost adus până la Teiuş. Din gara Teiuş, clopotul a ajuns în sat încărcat într-un car
tras de patru boi condus de mai mulţi feciori din sat îmbrăcaţi în frumose costume
populare. Instalat în turnul bisericii-glasul celor peste 400 de kg.de bronz răsună
melodios peste sat la fiecare sărbătoare.
Biserica ce poartă Hramul Sfinţilor Apostoli Mihail şi Gavril aşa cum reiese
şi din fotografia alăturată a fost pictată şi la exterior, cu ocazia reparaţiilor
efectuate în 1911 pe vremea când satul era păstorit de luminoasa figură a preotului
Amos Frâncu s-au făcut şi unele mici modificări. Au fost executate lucrări de
reparaţii în exterior între 1970-1977 şi a fost răsfinţită în 1998 de către Înalt Prea
Sfinţia Sa Andrei Episcopul de Alba Iulia.
În interior biserica este podită cu scândură de lemn, este prevăzută cu 2
rânduri de strane de lemn – în pronaos pentru femei şi în naos pentru bărbaţi
precum şi de 2 strane pentru cântăreţii bisericii. Planul bisericii cuprinde un
pridvor, pronaosul, naosul şi pe Altarul despărţit de restul bisericii un iconostas de
cărămidă. Deasupra naosului se afla suspendat pe grinzi de lemn “podişorul”
rezervat înainte vreme copiilor şi tineretului din sat care frecventau mai mult ca
astăzi biserica.

207
 Biserica a fost pictată în frescă în două etape: altarul şi jumătate din naos-
pereţii şi bolţile au fost pictate de către pictoriţa Neagu A. şi de către preotul
călugăr Gherman Baciu între 1967-1969, iconostasul şi restul bolţilor şi pereţilor
Bisericii au fost pictaţi de către pictorul Aftemie Enache între 1972-1973, din
păcate diferenţa de stil şi execuţie este evident favorabilă celor care au lucrat în
prima etapă. După 1960 prin contribuţia enoriaşilor a fost introdusă iluminarea
electrică a Bisericii –instalaţia existentă permite un plus de iluminare a interiorului
mai ales în perioada rece a anului când zilele sunt mai mohorâte, permitând în
acelaşi timp păstrarea în mai bune condiţii a picturii.
La întreţinerea în bune condiţii a Bisericii au contribuit toţi credincioşii din
sat, s-au remarcat prin donaţii mai substanţiale Luminiţa şi Horia Frâncu şi Balaş
Maftei.
Biserica românească nu a avut şi nu are nici în prezent casă parohială, preoţii
care au slujit-o pe parcursul anilor, cei mai mulţi dintre ei fii ai satului au avut în
sat locuinţe proprietate personală.
Cimitirul românesc se află în spatele Bisericii – o alee pietruită în partea de
jos şi apoi o potecuţă desparte în două terenul în care îşi duc somnul de veci multe
generaţii ale satului. În ultima perioadă de 50 de ani au apărut şi în cimitirul satului
câteva cripte din beton ridicate de cei mai înstăriţi, din păcate cu ocazia
construcţiei uneia din ele a dispărut misterios modesta cruce din piatră care marca
locul de veci al marelui fiu al satului care a fost Teofil Frâncu.
Răsfoind documentele istorice ce ne-au stat la dispoziţie, actele parohiei din
sat şi din informaţiile primite de la “sfătoşii bătrâni ai satului” putem să oferim
celor interesaţi un tablou al preoţilor care au păstorit satul pe aprcursul a 250 de
ani.
Conscripţia Episcopului Petru Pavel Aron de la 1750 menţionează că satul
avea un preot ortodox, 1 biserică şi 250 credincioşi.
În Statistica Românilor din Ardeal făcută de administraţia Austriacă între
1760-1762 se menţionează că satul avea 5 familii “Unite” şi un preot, majoritatea
locuitorilor – peste 80 familii erau ortodoxi/neuniţi/păstoriţi de 1 preot.
În Conscripţia Eparhială a Legii Greceşti – a Neuniţilor din Ardeal la 1766 se
menţionează faptul că satul avea 103 suflete de gen femeieşti şi 92 suflete de gen
bărbătesc de religie orotodoxă.
Conscripţia Lacerdatum non Unitarum furgentem et non fragmentarium
Magnum Principate Transilvanie de la 1767 pentru cei 200 credincioşi ortodoxi
/neuniţi/ este menţionat şi numele primului preot român Teodor Cara.
Şi în Conscripţia făcută de Episcopul Ortodox al Transilvaniei la 1805 satul
Benic figurează cu un preot ortodox, 1 biserică şi 7 familii aparţinând acestei
religii.
În Statistica localităţilor şi Bisericilor din Transilvania din anul 1831 cele 919
suflete aparţineau următoarelor religii: unitară, reformată, greco-catolica, greco-
disuniţi. Satul avea la acea vreme “eclejii” separate pentru fiecare din acestea.

208
 Preotul Georgius Tordaşi /?/ păstorea satul Benic în anul 1833 aşa cum reiese
din Statistica de la 1835 a clerului greco-catolic din Transilvania.
Între 1840-1849 satul este păstorit de către preotul Frâncu Ioan fiu al satului,
însufleţit de ideile revoluţionare ale Craiului Munţilor , el militează activ pentru
eliberarea socială şi naţională a românilor din Ardeal. Înrolat în armata lui Avram
Iancu el participă la luptele acesteia în fruntea curajoşilor săi concetăţeni, în 1849
moare pe câmpul de luptă. Fratele său Laurean Frâncu va duce mai departe idealul
de libertate, participă la mişcarea Memorandistă alături de alţi reprezentanţi de
seamă ai satului, pentru meritele sale este ales Preşedintele Consiliului Naţional
Român – participă în fruntea celor 100 de delegaţi şi ceilalţi membrii la Marea
Unire de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia. Din Statistica populaţiei după
religie aflăm că la 1857 în Benic erau 20 credincioşi romano-catolici/unguri 761
credincioşi greco-orientali/români /43 evanghelişti elveţieni / germani/, 35 evrei -
nu sunt precizate numele preoţilor sau pastorilor acestor comunităţi.
Din Statistica clerului greco-catolic de la 1876 aflăm că în Benic era preot
Ioan Nobilu, cantor bisericesc Niculae Betecui şi “docent” George Drăghiciu.
Între 1895-1899 satul este păstorit de preotul greco-catolic Dumitru Seusan-
căsătorit cu sora patriotului Teofil Francu.
O figură marcantă între preoţii satului este Amos Frâncu- protopop greco-
catolic, absolvent al Institutului Teologic din Blaj, urmează cursurile unor şcoli
superioare de teologie la Budapesta şi Viena . este ales canonic al Consiliului
Mitropoliei din Blaj. Păstoreşte satul între 1901-1941 când se pensionează oficial
dar participă la viaţa bisericească până în 1953 aşa cum reiese din registrul de
înmormântări al parohiei Benic. Militant activ pentru Unirea cu Ţara Românească
– îl găsim între membrii delegaţiei satului la evenimentul de la 1 decembrie 1918,
după Unire participă alături de ceilalţi reprezentanţi de frunte ai satului la ridicarea
materială şi spirituală a obştei din satul natal. A fost un exemplu demn de urmat
pentru cetăţenii satului, prin grija şi harul cu care a păstorit satul o seamă de tineri
au ales cariera teologică. A decedat în 1958 în vârstă de 87 de ani.
Între 1941-1962 satul Benic a avut ca preot pe Ioachim Spătăceanu fiul
învăţătorului Spătăceanu Gheorghe sen., până în 1948 a slujit Biserica ca preot
greco-catolic, din 1949 şi până în 1962 şi-a continuat misiunea ca preot ortodox la
aceeaşi Biserică. S-a remarcat prin dăruirea cu care şi-a îndeplinit serviciul prin
contribuţia la viaţa spirituală a satului natal.
Preotul - călugăr Gherman Baciu – a păstorit enoriaţii ortodocşi din Benic
între 1963-1969, figura luminoasă de o mare nobleţe sufletească a fost stimat şi
iubit în sat- între 1967-1969 din iniţiativa sa se pictează în frescă interiorul
Bisericii, participă efectiv la lucrări alături de tânăra pictoriţă Neagu E.- din păcate
nu poate să termine lucrarea fiind mutat din sat în altă parohie.
Între 1970-1991 satul este păstorit de preotul Frâncu Ştefan – în perioada
când a păstorit satul este terminată lucrarea de pictură în frescă a interiorului
Bisericii – de către pictorul Aftenie Enache – din Galaţi.

209
 Din 1992 şi în prezent satul este păstorit de către preotul Chitulea Nicolae –
născut în 1954 în Benic, absolvent al Institutului Teologic din Sibiu, de la
instalarea în post a dat dovadă de spirit gospodăresc mobilizând credincioşii pentru
efectuarea unor lucrări de reparaţii la clădirea Bisericii – lucrări care dau un plus de
frumuseţe construcţiei. Se preocupă permanent de viaţa spirituală a satului, este
apropiat de credincioşii din parohie, în orele de religie pe care le predă la şcoala
din sat în calitate de profesor se preocupă de educarea tinerei genraţii în spiritul
dragostei şi respectului pentru credinţa strămoşească.
Alături de preoţii satului au slujit Biserica cu dragoste şi devotament o serie
de fii ai satului în calitate de cantori:
- Pascu Pamfil
- Pascu Antonie – absolvent al şcolii de cantori de la Blaj, a slujit Biserica până
în 1970
- Bulbucan Constantin – fratele veteranului Bulbucan Simion a fost cantor al
Bisericii peste 10 ani
- Bordeu Vasile – a servit Biserica peste 50 de ani, din care peste 10 ani ca şi
cantor
Din stranele cântăreţilor Bisericeşti şi-au pus vocile în slujba credinţei
următorii:
- Bulbucan Simion – fiul al satului, veteran de război , a fost nelipsit din strană
peste 70 de ani, în vara anului 1999 în vârstă de peste 94 ani a fost prezent de
câteva ori la slujbele religioase
- Bulbucan Constantin – fratele său a cântat în strană peste 50 ani
- Chiorean Ioan – a slujit Biserica cu credinţă peste 55 ani
- Balas Maftei – a slujit mai mulţi ani Biserica până la moartea sa, e considerat
unul din ctitorii Bisericii
- Dărămuş Ioan
- Barna Petre – profesor pensionar nelipsit din Biserica din 1990
- Frâncu Ioan – fost epitrop, Frâncu Vasile
- Nistor Simion – slujeşte Biserica de peste 50 ani , cu dăruire
- Cotoflenci Sabin – fiul al satului învaţă “meserie” din 1999
Merită amintite aici şi credincioasele fiice ale satului care cu vocile lor
melodioase au înălţat la cer “Priceasne”.
Rădean Ana, surorile Furdui Elisabeta şi Ana, Hohoi Letiţia.
Au servit Biserica din sat în calitate de crâsnici: Drăgan Emil, Nistor Simion,
Moldovan Ioan, Toma Nicolae şi Rusu Chirpian din 1999.
Au dat glas clopotelor şi toacei pentru a chema credincioşii la biserică
următorii: Toma Nicolae, Preja Tudor şi în ultimii 10 ani Moldovan Ioan
/Ne‟Nelu/.
Din 1999 grupul cântăreţilor bisericeşti beneficiază de o prezenţă feminină –
este tânăra doamnă Pascu Cristina, căsătorită în Benic, al cărui glas melodios aduce

210
o notă aparte în timpul slujbelor. Din informaţiile primite noua cântăreaţă este
absolventă a cursului de specialitate din Alba Iulia.

ŞCOALA UNGUREASCĂ
Din documentele cercetate pentru întocmitea documentaţiei referitoare la
şcoala şi biserica românească nu am găsit nici o referire la şcoala comunităţii
maghiare din sat. Este probabil ca şcoala primară să fii funcţionat pe lângă Biserica
romano-catolică în clădirea casei parohiale – cursurile şcolii de repetiţie fie că s-au
făcut în sat de către învăţătorul respectiv fie că elevii trecuţi de 12 ani urmau
cursurile unor şcoli din Alba Iulia sau Blaj având în vedere posibilităţile materiale
mai bune ale cetăţenilor unguri.

BISERICA UNGUREASCĂ
În partea de nord a vetrei satului pe culmea Dealului Bodor se ridică ruinele
Bisericii romano-catolice fortificate, zidurile masive sparte în mai multe locuri,
turnul clopotniţă fără acoperiş aflat şi el într-o fază avansată de degradare domină
satul.
Construcţia mai păstrează un altar gotic din secolul al XV-lea şi nava centrală
transformată în secolul al XVII-lea.
După opinia veteranului Bulbucan Simion – în vârstă de 94 de ani şi a
profesorului Barna Petre – construcţia a fost iniţial o mânăstire/schit/ a călugărilor
Benedictini care deţineau în sat o întinsă moşie, lucrată de ţăranii iobagi din sat. De
la mânăstire Benedictina- derivă şi denumirea/toponimă a satului – în documentele
vechi cercetate denumirea satului este Benedeck, Sent Benedek, Sinbenedic – din
care a derivat denumirea în limba română.
Transformată în biserică romano-catolică construcţia a servit comunitatea
până la 1948 – când slujbele religioase pentru puţinii credincioşi rămaşi în sat erau
ţinute de către preotul din Oiejdea. Lipsa reparaţiilor şi a întreţinerii ei a făcut ca
procesul de degradare să avanseze rapid, în 1950 s-a prăbuşit o parte din acoperişul
turnului şi al Bisericii apoi ploile, vânturile au continuat să macine construcţia.
Clopotul mare din turn a fost luat de credincioşii ortodocşi şi montat în turnul
bisericii româneşti în 1951, cu acordul forurilor de la Blaj.

CASA PAROHIALA A BISERICII ROMANO-CATOLICE

Clădirea casei parohiale se află situată pe panta dealului Bodor mai jos de
construcţia bisericii,se află în terenul pe care îl deţine în prezent cetăţeanul Lal
Aurel. Era o construcţie masivă cu fundaţie de piatră şi ziduri de cărămidă,
acoperişul din sarpantă de lemn acoperit cu ţiglă a servit ca locuinţă preoţilor
maghiari de-alungul timpului.
Din 1950 clădirea a fost închisă, amenajată de către Consiliul popular a fost
transformată în internat al şcolii generale din Benic- aici au fost cazaţi elevii din

211
satele Cetea, Galda de sus, Poiana şi Intregalde care urmau cursurile şcolii
gimnaziale în sat.
După închiderea internatului şcolii clădirea a fost demolată, materialul
rezultat a fost utilizat la construcţia Căminului cultural din sat.

CIMITIRUL BISERICII ROMANO-CATOLICE

Cimitirul credincioşilor maghiari se află situat în imediata apropriere a
Bisericii – pe pantele dealului Bodor, monumentele funerare de-abia se mai zăresc
din tufişurile şi bălăriile care l-au invadat.
Materialele din care au fost confecţionate acestea, masivitatea lor denotă
bunăstarea materială a celor care dorm somnul de veci aici, liniştiţi şi mulţimiţi
acum pe micile lor “proprietăţi” de câţiva metri pătraţi.
Multe generaţii şi-au îngropat aici pe cei dragi, personalităţile satului au avut
privilegiul de a fi îngropate în Biserică, în partea din faţă la adâncime sub podea.
Ultimul maghiar îngropat în cimitirul romano-catolic a fost „domnişorul
Doboy” – fost administrator al marii proprietare Klothy-ultima reprezetnantă a
familiei Reimboldt, ceremonia de înmormântare a fost făcută de către preotul din
Teiuş la solicitarea soţiei cetăţeanului Toma Ioan – care este de cetăţenie maghiară.

212
 CAPITOLUL XIII
FII AI SATULUI CU CARE NE MÂNDRIM

1.EROI AI COMUNITĂŢII DIN CELE DOUĂ RĂZBOAIE

MONDIALE

EROII BENICULUI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL 1914-1919

1. Balas Gheorghe
2. Balas Nicolae
3. Dărămuș Nicolae
4. Lupşan Partenie – mort în Bucovina de Nord
5. Pascu Teodor – mort în Italia
6. Pascu Iacob – mort în Austria/Tirol/
7. Pavel Nicolae – mort în Rusia
8. Pavel Ioan – mort în Rusia
9. Preja Octavian – mort în Italia
10. Roşu Spiridon – mort în Rusia
11. Roşu Gheorghe – mort în Rusia
12. Laszlo Silviu – locotenent decedat în Italia la 24 de ani

MEDALIAŢI PENTRU FAPTE DE ARME

1. Preja Nicoale
2. Fuga Silvestru – prizonier în Rusia/Vladivostok între 1914-1920/

EROII BENICULUI ÎN CEL DE AL II-LEA RĂZBOI MONDIAL 1941-1945

1. Bătăcui Cornel – comandor aviaţie căzut eroic în 22 iunie 1941 în Basarabia-

decorat post-mortem cu “Crucea de Aur”
2. Cristea Gheorghe – căzut în Rusia la 22 ani
3. Cristea Nicolae – căzut în Masivul Tatra /Cehoslovacia/ în 1945
4. Crişan Adrian – căzut în Rusia la 23 ani
5. Crişan Constantin – căzut în Rusia la 25 ani
6. Hegheş Gheorghe /Ghiaţa/ - căzut în Rusia
7. Laszlo Amos – înrolat voluntar – căzut în Rusia la 18 ani

213
8. Laszlo Sebastian – mort în lagăr în Rusia la 28 ani
9. Miclea Ioan – mort în Rusia
10. Miclea Nicolae – mort în Rusia, var cu Miclea Ioan
11. Petraş Amos – mort în Rusia la 21 ani
12. Păcurar Iacob – mort în lagăr în Rusia la 22 de ani
13. Pascu Gheorghe – mort în Rusia

MEDALIAŢI PENTRU FAPTE DE ARME

1. Bulbucan Simion – decorat cu medalia “Bărbăţie şi Credinţă” veteran de

război în vârstă de 94 de ani
2. Fleser Florian – decorat cu medalia “Virtutea Militară” veteran de război
decedat în 1991 în vârstă de 73 de ani
3. Gughi Florean – decorat cu “Virtutea Militară” şi “Bărbăţie şi Credinţă” –
veteran de război în vârstă de 86 de ani

2. VETERANI DE RĂZBOI

1. Bulbucan Simion – nr.200

2. Cristea Nicolae – nr.16
3. Creţu Ioan – nr.219
4. Cristea Ioan – nr.95
5. Drăgan Aurel – nr.23
6. Ghiurghiu Florian – nr.37
7. Igna Ciprian – nr.78
8. Lupşan Cornel – nr.2
9. Lal Aurel – nr.169
10. Man Ştefan – nr.75
11. Preja Dominic – nr.4
12. Suciu Ioan – nr.104

VĂDUVE ALE VETERANILOR DE RĂZBOI CARE PRIMESC PENSIE

1. Bretoi Ludovica – după Bretoi Emil nr.244 a

2. Duca Victoria – după Duca Victor – nr.188
3. Crişan Elisabeta – după Crişan Aurel – nr.116
4. Chiorean Salvina – după Chiorean Ioan – nr.49
5. Fleser Sofia – după Fleser Florian – nr.146
6. Lupşan Cătălina – după Lupşan Ioan – nr.3
7. Miclea Aurelia – după Miclea Aurel – nr.224
8. Oţoi Veturia – după Oţoi Ioan – nr.209
9. Preja Valeria – după Preja Alexe – nr.142
214
3. DEŢINUŢI POLITICI
O pagină glorioasă în istoria zbuciumată a satului au înscris-o fii satului
participanţi la rezistenţă armată din Munţii Apuseni/Muntele Mare/ - împotriva
comunismului între anii 1948-1949 luptă condusă de maiorul Dabija Nicolae ofiţer
al Armatei Regale Romane decorat de două ori cu ordinul Mihai Viteazul.
Pentru curajul şi bărbăţia de care au dat dovadă în lupta cu arma în mâna
împotriva duşmanului mulţi dintre ei au plătit cu viaţa, alţii au petrecut ani grei în
închisorile comuniste - puţini dintre ei mai sunt azi în viaţă.
Scridon Ioan – plugar din Benic în vârstă de 37 ani a făcut parte din grupul
celor şapte luptători din Frontul Apărării Patriei Romane condamnaţi la moarte
prin împuşcare de către Tribunalul Militar Sibiu şi executaţi în ziua de 28
octombrie 1949 în Dumbrava Sibiului.
Învăţătorul Pascu Cornel de 24 de ani – a căzut în luptele cu Securitatea,
Pascu Petre în vârstă de 45 de ani plugar din Benic şi Pascu Gheorghe în vârstă de
24 de ani au fost asasinaţi după pronunţarea de către instanţele judecătoreşti a
pedepselor cu închisoarea.
Morţi în închisori şi lagăre de muncă forţată – la Canalul Morţii/Dunăre-
Marea Neagră/sau în minele din Cavnic, Baia Sprie sau după “eliberare” ca urmare
a privaţiunilor suferite pe perioada detenţiei au fost:
Preja Alexe – condamnat la 2 ani, în vârstă de 42 ani
Lazăr Victor – preot din Benic, în vârstă de 40 ani
Pascu Ioan – plugar din Benic, în vârstă de 40 ani
Lazăr – ofiţer decedat la vârsta de 32 ani
Man Ştefan – plugar în etate de 42 ani
Au mai fost condamnaţi la pedepse cuprinse între 2-7 ani de către Tribunalul
Militar Sibiu prin sentinţa din 15 octombrie 1949 cei cuprinşi în “lotul Robu”
organizaţie subversivă de nuanţă P.N.T.
Bulbucan Simion – 2 ani
Preja Ştefan – 2 ani
Duca Anghel – 2 ani
Francu Vasile – 2 ani
Preja Dominic – 2 ani
Preja Nicolae – 2 ani
Cristea Ovidiu – 2 ani
Morar Emil /Puia/ - notar al satului a fost condamnat la 3 ani închisoare şi 2
ani la muncă în închisoare
Fuga Dumitru – învăţător, a fost condamnat la 5 ani temniţă grea pentru crima
de uneltire contra ordinei sociale şi la 7 ani muncă silnică pentru crima de
nedenunţare şi confiscarea întregii averi. În conformitate cu sentinţa nr.842/15
octombrie 1949 a executat pedeapsa cea mai mare 7 ani muncă silnică.
215
4. PERSONALITĂŢI – FII AI SATULUI

Acest sat pitoresc situat la poalele Munţilor Apuseni a fost binecuvântat de

bunul Dumnezeu de două ori: bogăţiile naturale, frumuseţea peisajului şi clima
deosebit de plăcută pe de o parte şi pleiada de dascăli şi preoţi de excepţie care au
contribuit prin “harul lor la ridicarea şi formarea generaţiilor de intelectuali de
valoare care constituie de fapt cea mai mare bogăţie a satului.
Din documente îngălbenite de vreme aflăm numele “reprezentanţilor
gazdelor“ – iobagi episcopeşti din Benic semnatari ai contractului încheiat cu
Episcopia Ardeleană /greco-catolică/ de Alba Iulia”, la 16 ianuarie 1819:
Cristea Vasile, Frânc Nicolae şi judele satului la acea vreme.
Avansat la rangul de oraş în 1820 – reprezentanţii ţăranilor iobagi de pe
moşia Episcopiei semnează la 12 iulie 1820 “urbariul” care cuprindea obligaţiile
obştei faţă de stăpânire:
Hunyadi Iosef-faluşi biro, Balas Ioan, Mekes Maftei, Dregan Niculae, Bucur
Vasile, Bokos Iosef, Păcurar Filip, Franc Toader, Franc Ioan, Bandolea Ioan,
Banyai Feretnz, Orgyan Ioan./1/
Satul, participa intens la evenimentele revoluţionare ale anului 1848,
numeroşi fii ai satului se înrolează voluntari în armata “Craiului Munţilor” Avram
Iancu pentru realizarea visului de veacuri al Românilor/libertate socială şi
naţională. În primele rânduri se află şi preotul Ioan Frâncu – revoluţionar care
plăteşte cu preţul vieţii în 1849 alături de alţi fii ai satului cutezanţa de a fi ridicat
împotriva “orânduirii crude şi nedrepte”.
Un alt reprezentant de seamă al satului Amos Frâncu – este ales tribun al lui
Axente Sever în prefectura de Abrud.
După înăbuşirea Revoluţiei de la 1848 lupta romanilor din Ardeal pentru
eliberare naţională şi socială în forme noi, din “mişcarea Memorandistă” fac parte
şi următorii reprezentanţi ai satului:
Vasile Suciu – preot, primul semnatar al Adeziunii locale la cauza
Memorandistă, este acuzat de autorităţi pentru participarea activă la acţiunile
politice şi naţionale ale Românilor în 1894.
Maria Suciu – soţia preotului semnatară şi ea a Adeziunii locale.
Achim Pop – preot, semnatar şi el al Adeziunii locale, a avut un rol important
în răspândirea ideilor Memorandiste.
O figură aparte între personalităţile cu care satul se mândreşte este publicistul
şi avocatul TEOFIL FRÂNCU – fiul preotului Ioan Frâncu căzut în Revoluţia de
la 1848 pentru apărarea cauzei nobile a libertăţii.
Născut în 1844 în Benic, rămas orfan de tată la vârsta de 5 ani creşterea şi
educarea viitorului patriot de marcă revine mamei sale – “o femeie plină de viaţă, o
româncă pe faţă, care fără Calendar şi literatură nu putea trăi”.

216
 Urmează cursurile şcolii primare în sat apoi ale şcolii săseşti din Alba Iulia –
unde are ca dascăl pe preotul Konrad căreia îi va purta toată viaţa o adâncă stimă şi
recunoştinţă pentru cunoştinţele trainice pe care i le-a transmis.
La Blaj şi la Cluj urmează cursurile liceului romao-catolic îndrumat
îndeaproape de profesorii Ioan Fekete Negruţiu şi Ladislău Vaida care contribuia
din plin la educarea sa patriotică. În 1963 obţine “testimoniul de maturitate” cu
rezultate foarte bune. Între 1864-1867 urmează cursurile Facultăţii de drept de la
Sibiu şi Cluj pe care o absolva meritoriu în urma examenului de stat.
În anul 1863 participa la lucrările Dietei de la Sibiu, între 1863-1968 este
practicant avocaţial la Aiud, Haţeg şi Deva remarcându-se prin poziţia sa fermă
de apărător al drepturilor naţionale ale Românilor din Ardeal. În întreaga sa carieră
şi viaţă acest patriot ardelean a avut ca model luminoasa figură a “Craiului
Munţilor” Avram Iancu şi a tatălui său.
Numit la 1870 vice-fiscal şi apoi vice-notar /procuror/ la Făgăraş – puternic
centru românesc cu o intelectualitate de elită decisă să lupte pentru drepturile naţiunii
române, Teofil Frâncu îşi atrage duşmănia stăpânirii, i se intentează 3 procese: unul
pentru nesupunere în serviciu - disciplinar, unul pentru abuz de putere – taxat ca
criminal comun, şi cel mai grav învinuit de a fi criminal politic pentru agitaţia în
contra liniştei şi ordinei publice a statului maghiar.
În 1873 convins fiind că o confruntate cu reprezentanţii statului maghiar nu i-
ar fi fost favorabilă părăseşte Făgăraşul şi cariera juridică dedicându-se carierei
publicistice. Între 1873-1875 colaborează la Braşov împreună cu Aron Densuşianu
şi Alexandru Lepădatu la noua publicaţie românească apărută aici “Orientul Latin”
– articolele sale fiind apreciate atât de colaboratori cât şi de marea masă a
cititorilor. În toamna lui 1875 părăseşte Braşovul plecând spre Bucureşti cu
diligenţa până la Ploieşti iar de aici până la destinaţie “pe drumul de fier”.
La Bucureşti are plăcerea să întâlnească pe “Luceafărul” poeziei Româneşti
de care îl va lega o strânsă prietenie până la sfârşitul vieţii poetului.
Prieten şi admirator sincer al marelui poet al neamului, Teofil Francu
participa împreună cu acesta la reuniunile “românilor de pretutindeni” care aveau
loc la cafeneaua “Labeş” de pe strada germană şi pe care le considerau veritabile
“Congrese” ale românilor literaţi.
Împreună cu marele său prieten contribuie la înfiinţarea la Bucureşti a
societăţii revoluţionare “CARPAŢII” – care avea ca scop principal eliberarea
provinciilor române de sub stăpânirea străină şi Unirea lor cu România. Între
membrii fondatori ai societăţii figurau nume ilustre ale intelectualităţii române: V.
Maniu, N. Ciurcu, D. Laurean, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Titu Maiorescu, Ioan
Slavici, Grigore Tocilescu.
Pentru activitatea desfăşurată în sprijinul ideii eliberării naţionale şi sociale a
românilor din Ardeal – devine repede unul din principalii “inamici” ai statului
Austrio-Ungar, în corespondenţa secretă a poliţiilor Germane şi Austro-Ungare
este catalogat ca “unul din cei mai periculoşi carpatini”.

217
 Între 1881-1884 lucrează ca funcţionar al Vămii Române din Predeal serviciu
care îi permite să favorizeze transmiterea spre Ardeal a numeroase materiale
propagandistice şi arme pentru organizaţia revoluţionară “Carpaţii”.
Revenit la Bucureşti la rugămintea soţiei sale, în 1885 se angajează ca
funcţionar la Ministerul Instrucţiunii Naţionale, pentru meritele sale pe linie de
serviciu este numite şef de birou la Divizia Învăţământului Secundar.
La Ministerul Instrucţiunii Publice îl va cunoaşte marele lingvist şi filolog
Sextil Puscariu, academician, profesor universitar la Cluj care lasă posterităţii un
portret remarcabil al acestuia:
“Teofil Frâncu era tipul funcţionarului conştiincios, venit din Ardeal, având
respectul Legii şi o inimă caldă pentru Transilvania, păstrând nealterat graiul său deşi
trecuse Carpaţii în urmă cu 25 de ani. Acest om, sărac, îmbrăcat rău ajunse să fie
indispensabil în Minister”.
Valoarea deosebită a Raportului “Starea bisericilor şi şcolilor româneşti în
străinătate” şi a altora publicate în Anuarele Ministerului Instrucţiunii Publice îi aduce
ca recompensă premierea şi decorarea în 1892 cu Medalia “Bene Merenti cl.II-a, pentru
contribuţia la progresul culturii române primeşte în 1895 medalia “Coroana României”.
Timp de peste 25 de ani între 1876-1903 este un colaborator de bază al
“Gazetei Transilvaniei”- prin articolele sale duce o campanie intensă de presă
pentru dobândirea libertăţii naţionale şi sociale a românilor din Ardeal.
În cele peste 55 articole semnate cu pseudonimele: Moţul, Mug-Mugurel,
Olteanu şi mai rar Frâncu-Moţul, grupate în “Amintiri din Ardeal” şi “Signatura
temporis” răzbate ca un fir călăuzitor problema naţională a românilor ardeleni,
evocate evenimentele revoluţiei de la 1848, figura luminoasă-dominantă a lui
Avram Iancu careia i-a purtat întreaga viaţă o dragoste şi un respect deosebit sădit
în sufletul său încă din copilărie de către cei apropiaţi şi de cei în mijlocul cărora a
crescut. A pus în circuitul publicistic o serie de povestiri cu caracter istoric intrate
în patrimoniul popular.
Publică în 1885 împreună cu Gherasim Candrea lucrarea “Rotacismul la moţii
din Munţii Apuseni” lucrare care se bucură de o deosebită apreciere din partea
specialiştilor.
După apariţia lucrării lui A.D.Xenopol “Istoria românilor din Dacia-Romană-
Teofil Frâncu aduce o serie de observaţii critice cu privire la utilizarea în lucrare a
unor denumiri de localităţi româneşti din Transilvania cu denumiri maghiare sau
germane arătând că “adevăratul toponim românesc l-a îmbrăcat într-o haină strâmtă
care nu se potriveşte de adevăratul grai istoric al românilor ”.
Animat de dorinţa fierbinte de a păstra acest veritabil tezaur popular care sunt
toponimele româneşti din Ardeal şi celelalte provincii, Teofil Frâncu susţinea
întocmirea pe baza monografiilor localităţilor din provinciile româneşti/întocmite
de dascăli români autohtoni/a unui “Dicţionar toponimic românesc”.
Cele trei articole care publicate între 1889-1902 tratează perioada
bucureşteană a marelui său prieten Mihail Eminescu sunt expresia dragostei şi

218
preţuirii manifestate de patriotul ardelean faţă de poetul dispărut şi faţă de opera
acestuia pe care mult mai devreme decât contemporanii săi a apreciat-o ca genială.
După moartea soţiei sale în 1897 care l-a marcat profund, încearcă să-şi aline
marea durere sufletească vizitând satul natal pentru un timp.
Privaţiunile de tot felul la care a fost expus timp îndelungat îi macină
sănătatea, în 1903 o boală cumplită pentru acele vremuri /TBC/ îi grăbeşte
sfârşitul, după trei luni de suferinţă părăseşte Bucureştiul plecând la Benic. În
aprilie 1903 scrie prietenului său Aurel Mureşeanu la Braşov exprimându-şi
dorinţa de a se întoarce la Benic, scrisoarea este un veritabil testament al marelui
patriot:
“Doresc să mor şi să fiu înmormântat lângă vrednicii mei părinţi care au ştiut
să-mi dea o creştere cu adevărat românească, o educaţie aleasă şi o cultură
superioară. Doresc să închid ochii în acele romantice locuri româneşti în care m-
am născut şi care au plantat în inima mea simţăminte ascunse şi pline de ideal
pentru cultura şi progesul neamului românesc.”
Întors în satul copilăriei îşi trăieşte ultimele zile de viaţă alături de cei
apropiaţi, în testamentul pe care îl scrie înainte de moarte lasă bisericii din sat
pământul şi casa părintească ca moştenire.
Se stinge din viaţă la 30 mai 1903 şi este îngropat în cimitirul satului alături
de cei dragi aşa cum i-a fost dorinţa, modesta sa cruce a stat mulţi ani lângă
intrarea bisericii amintind generaţiilor care l-au urmat locul unde odihnea somnul
de veci unul din marii patrioţi ai neamului. Din păcate crucea a dispărut în
împrejurări ciudate cedând locul unei cripte oarecare.
La moartea sa “Gazeta Transilvaniei”, “Familia” şi “Drapelul” publica
articole elogioase în amintirea marelului dispărut: Frâncu s-a impus
contemporanilor prin deosebitele sale calităţi sufleteşti, prin cultura sa şi mai ales
prin neobosita dorinţă de libertate şi unitate a tuturor românilor.”
Marele istoric Nicolae Iorga spunea despre Teofil Frâncu: “suflet curat şi
drept, cu o inimă neînduplecată, cu ochii scăpărători de mânie în faţa nedreptăţii
sau uşurinţei şi scăldaţi în lacrimi de bucurie înaintea mijirii îndepărtate a idealului
românesc.”
Academicianul în devenire şi primul rector al Universităţii din Cluj. Sextil
Puşcariu spunea la moartea sa: “Aşa îmi închipui că va fi fost, necioplit şi aspru la
vorbă dar cald la inimă pe vremuri şi dascălul Gheorghe Lazăr cel ce contrasta atât de
mult cu grecii manieraţi şi subţiri, dar cu şira spinării prea mlădioasă. Aşa va fi fost,
dincolo de munţi, Şincai cel cu limba ascuţită şi gata să se ia la sfadă cu clericii
crescuţi de iezuiţi, neîmblânzit când se ştia în drept şi simţindu-se în elementul său
când se putea pune în moară cu toată lumea”.
În semn de aleasă preţuire fii satului din iniţiativa colectivului condus de
inginerul Ioan Chiorean au strâns fondurile necesare executării unei statui – bust.
Lucrarea a fost executată de către sculptorul Nicolae Pascu - Goia şi el fiu al
satului, bustul executat din bronz are înălţimea de 1,10 m iar soclul de 1,50 m este

219
executat din ciment. Lucrarea poartă inscripţia: Teofil Francu 1844 - 1903 este
amplasată în curtea şcolii generale din sat în faţa Căminului cultural, a fost
dezvelită în anul 1989, se află în imediata apropriere a bustului marelui său prieten
Mihail Eminescu – executat de către sculptorul Tudor Panait.
Simbolica amplasare a celor două statui este un mesaj pentru generaţiile
viitorului: adevărata prietenie nu are limite în timp şi spaţiu.
Visul de veacuri al românilor din Transilvania s-a împlinit la 1 decembrie
1918 la Alba Iulia, la acest eveniment epocal au participat în fruntea delegaţiei de
100 săteni şi reprezentanţii de frunte ai satului: Laurean Frâncu /fratele patriotului/
- preşedintele Consiliului Naţional Român din Benic, preotul Frâncu Amos,
Lupşan Isidor primul primar român al localităţii, Preja Nicolae-204, Batacui
Cornel- notar şi fratele său Bătăcui Eugen.
Consiliul Naţional Român Benic prezent la Marea Adunare Naţională de la
Alba Iulia a avut în componenţa sa pe locotenentul Virgil I. Crişan - comandantul
Gărzii naţionale locale între 1918-1919, Dr. Ioan Herlea din Galda de Jos fruntaş al
Gărzii, Plutonierul Preja Nicolae - membru al Gărzii.
Laurean Frâncu /n.1854-d.1935/ fratele patriotului - preot, om de aleasă
nobleţe sufletească a dus mai departe lupta fratelui său pentru eliberare naţională şi
socială.
Lupşan Isidor - a fost primul primar român pe care satul l-a ales după Marea
Unire, a avut o contribuţie însemnată la dezvoltarea localităţii.
Preja Nicolae – plutonier membru al Gărzii locale.
Bătăcui Cornel – notar român, a vegheat la respectarea legilor ţării, la
repunerea românilor în drepturile lor.
Amos Frâncu – preot al satului, a păstorit peste 40 de ani Benicul, om de
mare valoare spirituală a contribuit alături de dascălii satului la ridicarea unei
veritabile pleiade de intelectuali proveniţi din sat/1871-1958.
Spătăceanu Gheorghe- sen.-învăţător, director al şcolii din sat a slujit şcoala
mai multe decenii contribuind prin “harul” său la ridicarea valului de spiritualitate
care a marcat viaţa satului, foarte mulţi din intelectualii satului îi poartă un deosebit
respect şi recunoştinţă. Fii săi crescuţi în spiritul cinstei, onoarei şi dragostei pentru
neam au devenit oameni de nădejde ai naţiunii. /1877-1929/.
Crişan Vasile – învăţător – director al şcolii între 1938-1975, a slujit cu
devotament şcoala din satul natal, dascăl sever, preţuit pentru calităţile sale de bun
educator a marcat formarea viitorilor intelectuali crescuţi la şcoala din sat. /1906-
1989/.
Drăgan Victor – învăţător, primul dascăl român după Unire s-a remarcat prin
strădania sa de a instrui tinerele generaţii în spiritul dragostei faţă de patrie şi faţă
de marii înaintaşi - eroi ai luptei pentru eliberare.
Barna Petru – profesor, director al şcolii între 1975-1990, a contribuit cu
talent la educarea tinerelor generaţii în spiritul dragostei pentru istoria glorioasă a

220
 poporului, a avut o contribuţie majoră la ridicarea nivelului de cultură al
locuitorilor. /n.1935/
Bătăcui Nicolae – învăţător în sat înainte de 1900, prin activitatea sa a
contribuit la educarea generaţiilor tinere în spiritul dragostei faţă de marii înaintaşi
ai neamului, faţă de istoria acestuia, a contribuit la realizarea Unirii.
Duca Dionisie Anghel – sculptor, şi-a petrecut o parte din viaţă în Franţa
unde a executat diverse lucrări. Reîntors în patrie după 1940. /d.1944/
Pascu Nicolae-Goia – sculptor de talent, autor a numeroase opere de valoare,
execută în 1992 statuia-bust a patriotului Frâncu Teofil – lucrare în bronz
amplasată în curtea şcolii generale din localitate.
Fiu al satului este născut în 1920 – ca fiu al lui Pascu Candin şi al Savetei
născută Goia.
Fleser Gheorghe – profesor, absolvent al Facultăţii de Istorie din Cluj,
muzeograf la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, autor şi colaborator la
redactarea numeroaselor studii de specialitate.
În colaborare cu muzeografii Ana Dumitrescu şi Nicolae Josan – elaborează
lucrarea “Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba în memoria urmaşilor editată
de Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, Biblioteca Musei Apulensis VI în
1996.
O serie de fii ai satului s-au remarcat în activitatea depusă în fruntea obştei ca
primari, viceprimari, notari ai Primăriei Benic:
Laszlo Iosif – mai mult de 20 de ani în fruntea satului ca primar a avut o
contribuţie importantă la ridicarea satului.
Crişan Petru – primar, tatăl învăţătorului Crişan Vasile, a funcţionat în prima
jumătate a secolului XX.
Preja Ştefan – primar după 1944
Preja Ioan, primar între 1949-1950
Igna Ciprian – primar între 1950-1955
Dărămuş Ioan – primar între 1955-1958
Frâncu Iosif – primar între 1959-1968
Cioara Victor – viceprimar
Bătăcui Cornel- notar, tatăl eroului aviator Batacui Cornel
Cristea Remus – notar
Morar Emil/Puia/ - notar la primăria Benic,
În cei aproape 50 de ani de agricultură socialistă satul a avut în conducerea CAP-
Benic o serie de oameni gospodari: Preja Zaharia, Pascu Ioan, Cristea Nicolae care au
contribuit la ridicarea economică a satului.

SILVIU DANCEA – junior

Date biografice:
Născut la 16 iunie 1950, Ghirbom, judeţul Alba
Părinţii: Dancea Silviu- sen.notar, Dancea Maria – contabilă

221
Studii:
Institutul de Arte Plastice “Ion Andreescu” Cluj-Napoca, secţia Ceramică - Sticlă,
clasa prof. Mircea Spătaru, promoţia 1977
1977-1985 – designer la Fabrica de Sticlărie Poaiana Codrului, judeţul Satu Mare
- din 1981 membru al U.A.P.
- 1985-1990 lucrează în atelierul său din Bucureşti
- din octombrie 1990 lector la Academia de Artă Bucureşti, secţia Ceramică –
Sticlă - Metal
- după 1977 numeroase expoziţii judeţene, municipale, de grup şi republicane în
ţară.
EXPOZIŢII ROMÂNEŞTI PESTE HOTARE
- 1983 – Munchen, Expoziţie de sticlă
- 1989 – Berlin – RDG, Expoziţii de arte decorative.
EXPOZIŢII INTERNAŢIONALE:
- 1980 - Lucerna – Elveţia “Zentralschweizer Glaspreis 1980
- 1985 – Coburg RFG, Al doilea concurs de sticlă modernă din Europa
- 1986 – Ertfurt – RDG, “Quadrienala de Arte Decorative”
- 1986 – Laussane-Elveţia. Expoziţia colecţie de sticlă a Muzeului de Arte
Decorative Laussane
- 1988 – Ravenna Italia, Expoziţia sculptură mică – bronz “Dantesca”
- 1990 – Kanazawa – Japonia. Expoziţia Internaţională de Sticlă
- 1991 – Erfurt – Germania. Expoziţia Internaţională “Configura” – Arte
decorative
EXPOZIŢII PERSONALE
- 1979 – Cluj – Sticlă
- 1981- Satu Mare – Sticlă
- 1982 – Bucureşti – Sticlă, Design
- 1987 – Mamaia – Sticlă
- 1988 – Mamaia – Sticlă
DISTINCŢII ŞI PREMII
- 1978- Premiul III Concurs de Creaţie Industrială Târgu Jiu
- 1979 – Menţiuni de onoare – Concurs de Creaţie Industrială – Bucureşti
- 1980 – Premiul II – Concurs de Creaţie Industrială – Bucureşti
- 1982 – Premiul Tineretului al Filialei UAP Cluj-Napoca şi Premiul Tineretului al
UAP pentru anul 1981 – Bucureşti
- 1985 – Premiul special al juriului Coburg RFG
- 1986 – Diploma de onoare Erfurt RDG
- 1988 – Premiul III acordat de UAP la Salonul Naţional al Sticlei
- 1989 – Medalia de Aur acordată grupului de artişti români la expoziţia
“Dantesca” Ravenna – Italia
VITRALII
- 1988 – “Floarea de COLŢ” Braşov/ România

222
- 1990 – “Azur” Hotelul-Restaurant Costineşti/ România 100 m2
- 1991 – “ARO” – Hotel-Restaurant Braşov/ România 80 m2
- 1991 – AULA Academiei Române 10 m2
- 1992 – AULA Academiei Române 10 m2
- 1992 – “STAR” bar Braşov/ România
- 1993 – “ARO” Hotel “PERGOLA” Restaurant Braşov/ România 80 m2
LUCRĂRI ÎN MUZEE
- Muzeul d Artă Bucureşti, Muzeul Sticlei “CORNING” SUA, Muzeul de Arte
Decorative Laussanne precum şi în colecţii particulare din România, Olanda,
Grecia, fosta URSS, Austria, Elveţia, Japonia, Franţa, Ungaria, Suedia.
BIBLIOGRAFIE
CATALOG
- 1985 – “Al doilea concurs de sticlă modernă în Europa “Coburg/ Germania
- 1986 – Expoziţia “200 sculpturi contemporane” Muzeul de Artă Decorativă
Lausanne/ Elveţia
- 1986 – “Quadrienala de arte decorative – Erfurt Germania
- 1989 – Expoziţia – concurs de sculptură mică “Dantesca” Ravenna, Italia
- 1990 – Expoziţia Internaţională “Configura” L Erfurt Germania p.58, 329
REVISTA
Neues Glas/New Glas nr.3/1985 nr.2/1993, p.27, 28, 29
Coburger-Tageblatt – 15 iunie 1985
MONOGRAFIE
“Glass a contemporarz art”, Dan Klein, Londa 1988, p.112-113

Între personalităţile marcante cu care satul se mândreşte, un loc aparte îl ocupă

cele două cadre universitare Drăgan Ioan şi Lascu Nicolae, care şi-au desfăşurat
activitatea didactică şi ştiinţifică în centrul universitar Cluj-Napoca.
Profesorul universitar, doctor inginer DRĂGAN IOAN, membru al
Academiei de Științe tehnice din România, s-a născut în anul 1925, ca fiu al lui
Drăgan Traian – priceput meșter fierar în sat care își avea atelierul pe uliţa
Vântului. Copilăria şi şcoala primară o urmează în satul natal, urmează apoi
cursurile şcolii profesionale din Cugir, apoi cursurile liceului seral. În urma
examenului de admitere devine student al Facultății de Mecanică din Cluj în anul
1950. În anul 1952 pentru meritele obținute pe parcursul celor doi ani de studenție,
i se acordă „Diploma de Onoare” al CC al UTM pentru merite deosebite la
învățătură. Termină Facultatea de Mecanică în anul 1955, obținând diploma de
inginer mecanic - în calitatea sa de șef de promoție i se acordă și „Diploma de
merit”.
În anul 1957 se înscrie la doctorat – în 1965 își susține „Teza de doctorat”
obținând titlul științific de „doctor inginer”, printr-o perseverență și muncă
științifică demne de admirat, urcă treptat treptele ierarhiei universitare. În 1955 este

223
asistent al Institutului Politehnic , șef de lucrări în 1957, conferențiar în 1964,
devenind profesor universitar în 1969.
Din anul 1970 i se dă dreptul de a conduce doctoranzi – până în 1995 a
îndrumat activitatea științifică a 16 cadre universitare care au primit titlul de
„Doctori ingineri”.
În anul 1961 este numit Prodecan, în 1964 este promovat Decan, în 1968
Prorector, din anul 1984 deține funcția supremă de Rector al Institutului Politehnic
Cluj. În calitatea sa de Rector coordonează și activitatea Institutului de Învățământ
superior din Sibiu, Târgu-Mureș, Baia Mare și Oradea, al secțiilor de subingineri
din centrele universitare Satu Mare, Bistrița și Cugir până în 1990.
În perioada 1990-1995 a fost cooptat ca membru al Comisiei Naționale de
atestare a gradelor didactice de Conferențiari și Profesori universitari și ai titlurilor
științifice de „Doctor inginer”.
Între anii 1963-1964 a efectuat o specializare la „The University of Aston-
Birmingham – Anglia, unde i se acordă titlul științific de „Master of Science”. În
anul 1970 a fost cooptat ca Membru al Societății de Matematică și Mecanică
aplicată, cu sediul în Germania. În perioada 1970-1985 a ocupat o serie de funcții
deosebite:
-președinte al Comisiei județene a inginerilor din Cluj
-membru în Biroul Comisiei Naționale a inginerilor
-membru în Biroul Consiliilor de conducere a instituțiilor centrale de cercetări
în metelurgie și construcții de mașini
În anul 1999 a fost primit ca membru plin al Academiei de științe tehnice din
România, a fost declarat în anul 1997 „Om al anului” de către o Asociație a
oamenilor de știință din Anglia și „Om al anului 1999” de către o asociație a
oamenilor de știință din SUA.
În anul 1995 după o îndelungată și laborioasă activitate răsplătită cu
numeroase titluri științifice în țară și străinătate, acest om deosebit se pensionează,
rămânând spre satisfacția studenților și a cadrelor universitare în continuare în
cadrul Universității tehnice din Cluj-Napoca ca „profesor consultant”.
Spirit neobosit, de o vitalitate molipsitoare, își petrece vacanțele de vară
împreună cu soţia sa la frumoasa reședință pe care și-a construit-o în satul Ighiu,
judeţul Alba. Din fericire pentru concetățenii săi, vine cu deosebită plăcere în satul
natal – unde este înconjurat cu dragoste și deosebit respect.
Profesorul universitar LASCU NICOLAE s-a născut în anul 1906 tot în satul
Benic ca fiu al fierarului Laszlo/Lascu/ care își avea atelierul pe ulița ce duce către
Ceea. Urmează şcoala primară din satul natal, apoi cele trei clase gimnaziale.
Liceul îl urmeată la Alba Iulia, după terminarea acesteia dă examen de admitere la
Facultatea de Istorie din Cluj. Se remarcă ca un student sârguincios şi perseverent,
pasionat de trecutul glorios al neamului românesc.
După terminarea Facultăţii şi susţinerea examenului de licență rămâne ca
asistent în cadrul acesteia, prin perseverenţă şi probitate profesională urcă treptat

224
treptele ierarhiei universitare. Apreciat de către studenți și de către colectivul de
cadre universitare pentru calitățile sale de bun pedagog și meritele ştiinţifice este
promovat în funcția de decan al Facultăţii de istorie pe care o deţine mai mulţi ani,
apoi este numit în funcţia de Prorector al Universităţii din Cluj.
Soţia sa profesoară de biologie la unul din liceele din Cluj, fiica profesorului
universitar Alexandru Borza – director al Grădinii Botanice– s-a remarcat prin
dragostea cu care l-a înconjurat pe parcursul vieţii petrecute împreună.
Regretatul profesor Lascu Nicolae – a decedat în 1985, este înmormântat la
Blaj în cripta familiei Borza Alexandru.

Aşa cum remarcăm anterior datorită muncii pline de dăruire, al “harului”

dascălilor care au slujit şcoala din Benic, de pe băncile acesteia s-a ridicat o
veritabilă pleiadă de intelectuali – fii ai satului.
Între satele comunei Benicul poartă cu mândrie locul I în ceea ce priveşte
numărul de intelectuali pe care I-a format. Din informaţiile primite din surse
demne de încredere încercăm să-I trecem în revistă pe profesii:

ÎNVĂŢĂTORI:
1. Spătăcean Valer – învăţător, fiul învăţătorului Spătăcean Gheorghe , absolvent
al Institutului Pedagogic Blaj în 1928, a funcţionat 18 ani în sat, director –
decedat în 1959
2. Spătăcean Gheorghe- jun., fiul învăţătorului Spătăcean Gh. Absolvent al
Institutului Pedagogic Blaj, a funcţionat ca învăţător în dealul Mocanului şi
Cristeşti. Inspector şcolar la Oradea de unde s-a pensionat. Decedat.
3. Crişan Virginia – fiica învăţătorului Drăgan Victor şi soţia directorului Crişan
Vasile . Absolventă a Şcolii Normale din Cluj – a petrecut o viaţă de om la
catedra din sat – “ a fost o învăţătoare bună, îţi era ruşine să nu înveţi, să mergi
nepregătit la şcoală” /1907-1991/
4. Preja Nicolae /Uţu/ - învăţător , absolvent al Şcolii Normale din Cluj, ofiţer
rezervă cade prizonier pe frontul de est /1944-1946/ Din 1946 este învăţător în
sat. Face carieră politică, este deputat în Marea Adunare Naţională, apoi
inspector de cadre la Ministerul Cooperaţiei
5. Cristea Septimiu – învăţător din “garda veche”- absolvent al Şcolii Normale
din Cluj, a funcţionat la Benic şi Aiud. /decedat/
6. Barna Elena – învăţătoare, absolventă a Şcolii Normale din Blaj, a slujit şcoala
peste 35 de ani, stimată pentru corectitudinea în serviciu şi dragostea pentru
elevi. Pensionară din 1991.
7. Fuga Dumitru – învăţător, absolvent al Şcolii Normale din Blaj-1944, urmează
la fără frecvenţă cursurile Academiei Teologice "“Sfânta Treime din Blaj între
1944-1946. Funcţionează ca învăţător director la şcoala din Intregalde între
1946-1949. Condamnat politic în 1949 execută 7 ani de muncă silnică. După

225
 eliberarea din închisoare îşi câştigă existenţa ca muncitor necalificat o
perioadă, apoi ocupă diferite funcţii. Pensionar în vârstă de 75 de ani.
8. Chiorean Silvia – învăţătoare, absolventă a Institutului Pedagogic /fiica lui
Ioan şi Salvina Chiorean/ a funcţionat în satul Cricău-decedată în 1995.
9. Preja Maria – învăţătoare la şcoala din Târnava Mică
10. Spătăcean Rodica – învăţătoare la Sighişoara, pensionară
11. Bratoi Minerva – învăţătoare în Galda de Jos , pensionară
12. Ignea Dorica – căsătorită Gavriş - învăţătoare la Bucureşti – pensionară
13. Pascu Ana – învăţătoare Bucureşti
14. Niculaş Auruţa căs. Stânea – învăţătoare la Cricău şi Alba Iulia – pensionară
15. Frâncu Veturia căs. Suciu – învăţătoare la Cugir, pensionară
16. Frâncu Iosif – învăţător Ampoiţa, judeţul Alba
17. Crişan Elena – învăţătoare Baia Mare, pensionară
18. Drăgan Aurelia – învăţătoare Oradea
19. Crişan Aurelia - învăţătoare Aiud
20. Crişan Ana - învăţătoare Aiud

PROFESORI
1. Bulbucan Elena – căsătorită Costea , profesoară limba română, com.Găneşti
/Târnăveni/ judeţul Mureş – pensionară din 1999
2. Bulbucan Silvia – căsătorită Sabău , profesoară limba engleză Bucureşti,
pensionară din 1999
3. Barna Daniela – căsătorită Coman, absolventă a Facultăţii de Geografia
turismului Sibiu, fiica familiei de dascăli Barna
4. Drăgan Elena – profesoară geografie Bucureşti – pensionară
5. Drăgan Marioara – profesoara de limbă română la Iaşi, sora medicului
veterinar Drăgan Victor şi a învăţătoarei Crişan Virginia – decedată
6. Drăgan Aurelia – profesoară de limba română la Orăştie
7. Frâncu Maria – profesoară la Cugir, în activitate
8. Lascu Marioara – profesoară de matematică la Răhău-Sebeş
9. Lazăr Lucica – profesoară de limbi străine, New York-Statele Unite
10. Lazăr Ana /Nuţi/ - profesoară franceză, engleză Los Angeles , Statele Unite
11. Bulbucan Iustina – profesoară de limbă română la Liceul Gh.Lazăr-Sibiu,
inspector şcolar la Inspectoratul şcolar Braşov – pensionară
12. Micu Ileana – profesoară de limbă română Mediaş – în activitate
13. Hegheş Ioan – profesor istorie – Mediaş, în activitate
14. Hegheş Maria – profesoară chimie Mediaş
15. Fleşer Gheorghe – profesor istorie, muzeograf la Muzeul Unirii Alba Iulia
16. Oţoi Veturia – profesoară ştiinţe naturale, persecutată politic pentru
“simpatizare” cu mişcarea armată din Munţii Apuseni, timp de 5 ani nu a
putut profesa la catedră. Din 1955 funcţionează la şcoala din Benic de unde se
pensionează.

226
17. Preja Nicolae – profesor Bucureşti, filosofie
18. Preja Ioan – învăţător, absolvent Şcoala Normală Cluj, a funcţionat în Benic
şi ca Inspector şcolar la fostul Raion Sebeş – decedat 1999
19. Crişan Maria – învăţătoare, Târgu Mureş, pensionară
20. Crişan Ioan – învăţătoare Ocna Mureş, pensionară
21. Preja Maria – profesoară educaţie fizică, Făgăraş
22. Filimon Rodica căs. Mărculeţ – profesoară matematică, Benic, Alba-
pensionară
23. Găldean Leontina – profesoară limba română Alba Iulia
24. Pascu Elena căs. Cataros- profesoară desen Alba Iulia
25. Pascu Maria – profesoara educaţie fizică Hunedoara – pensionară
26. Chiorean Auruţa – profesoară geografie Alba Iulia – pensionară
27. Frâncu Victoriţa – profesoară limba română Braşov
28. Crişan Nicolae – profesor de educaţie fizică Bistriţa Năsăud, decedat
29. Suciu Simion – profesor educaţie fizică Bucureşti, decedat
30. Pascu Mircea – profesor Sighişoara
31. Creţu Cornel – profesor la Intregalde, pensionar
32. Mărculeţ Virgil – profesor de chimie la Blaj, decedat

AVOCAŢI
1. Pascu Ioan – absolvent al facultăţii de drept Cluj, prim procuror la Sibiu ,
decedat în 1980
2. Frâncu Cornel – avocat, doctor în drept, prefect la Tighina, Balcic, pretor la
Sebeş şi prefect cu delegaţie la Alba Iulia
3. Lascu Isidor – avocat, doctor în drept, judecător la Tribunalul din Alba Iulia,
decedat
4. Laszlo Teofil – licenţiat în drept, prim pretor la Bradu
5. Goia Vasile – absolvent al Facultăţii de drept, judecător la Bucureşti

MEDICI UMANI
1. Balas Teodor – medic legist, Tribunalul Alba Iulia – decedat
2. Frâncu Emil – absolvent al Facultăţii de Medicină din Roma /Italia/ medic
primar la Zlatna, Bucureşti, decedat
3. Morar Livia – medic, spitalul de boli nervoase Galda de Jos
4. Chitulea Angela – căs.Todea, medic generalist Dispensar Galda de Jos
5. Lupşan Iosif – medic stomatolog. Fabrica de sticlă Turda – pensionar
6. Pascu Iosif – medic ocultist, spitalul Aiud, fiul eroului Pascu Gheorghe-mort
la Poarta Albă în 1950 în detenţie politică.
7. Preja Ioan – medic stomatolog Teiuş, decedat în 1884
8. Scridon Ioan – medic internist Spitalul judeţean Sibiu, fiul eroului Scridon
Ioan – executat la 28 octombrie 1949 la Sibiu – membru al grupului de
rezistenţă armata din Munţii Apuseni condus de maiorul Dabija Nicolae

227
9. Voştinaru Nicolae – medic la spitalul din Abrud: în activitate
10. Dancea Mariana căs. Andoniu – farmacistă Caransebeş, pensionară

MEDICI VETERINARI
1. Cristea Ioan – medic veterinar Vinţ, pensionar
2. Drăgan Victor – medic veterinar, fost şef al Direcţiei Agricole Aiud
3. Man Ştefan – medic la Oradea

PREOŢI
1. Frâncu Amos – preot greco-catolic, studii teologice la Buda-Peste şi Viena,
canonic de Blaj, membru în Consiliul Diecezan al Mitropoliei Blajului, a
păstorit satul între 1942-1957./1871-1958/
2. Filimon Gavrilă – preot greco catolic cu grad de colonel în armata română, a
luptat pe frontul de est. Dat afară din armată după 1944 se retrage la Benic
unde este întreţinut de fiica sa, profesoara Rodica Filimon până la moarte în
1978.
3. Spătăcean Ioachim – preot greco-catolic în sat între 1941-1948 şi ortodox între
1949-1962, fiul învăţătorului Spătăceanu Gh. Absolvent al Institutului
Teologic din Blaj. Decedat
4. Seuşean Dumitru – preot greco-catolic, între 1895-1897 în Benic
5. Laszlo Vasile – preot greco-catolic, absolvent al Intitutului Teologic din Blaj,
preot în San Benedec pe Târnave, decedat
6. Laszlo Dominic – absolvent al Intitutului Teologic Blaj, preot până la 1948,
apoi profesor de matematică la Liceul Teiuş, decedat
7. Frâncu Simion – preot greco-catolic la Oiejdea până în 1948, din 1949 până la
pensionare în 1984 a muncit ca muncitor necalificat. Decedat
8. Cristea Viorel – preot greco-catolic, absolvent al Intitutului Teologic Blaj,
licenţiat în drept a păstorit parohia din Bucerdea Vinoasă până în 1948, din
1949 muncitor necalificat până la pensionare. Soţia sa Ana Laszlo după
decesul soţului pleacă în Statele Unite unde erau stabilite fetele, urna cu
cenuşa ei a fost înhumată în Benic în vara lui 1999.
9. Frâncu Ştefan – absolvent al Institutului Teologic din Sibiu, preot ortodox în
sat până la 1992, pensionar în vârstă de 65 ani.
10. Chitulea Nicolae – preot ortodox din 1992 în parohia Benicului, are meritul de
a fi executat lucrări de reparaţii la clădirea bisericii.

NOTARI
1. Bătăcui Eugen – notar la Ocna Mureş, fratele comandorului erou Bătăcui C.
decedat
2. Morar Emil /Puia/ - notar în sat între 1940-1948, condamnat politic pentru
spijinul acordat mişcării armate din M.Apuseni, a executat 3 ani muncă silnică

228
 la “Canalul Morţii” şi 2 ani la contrucţia hidrocentralei de la Bicaz. Decedat în
1994 în vârstă de 83 ani.
3. Drăgan Ioan – notar în Borsec, frate cu medicul Drăgan Victor şi profesoara
Ileana Drăgan.
4. Chitulea Petru – notar la primăria din Intregalde 1947-1949. Participă ca ofiţer
în rezervă la campania din est /Crimeia/.Urmează şcoala de impiegaţi CFR,
pensionat ca şi casier CF la Câmpia Turzii.
5. Dancea Silviu – absolvent al Liceului Comercial din Blaj, al şcolii de notari
din Cluj în 1945, lucează ca notar la Intregalde şi Berghiu, apoi ca revizor
contabil la Zlatna. Se transferă la Uzina Mecanică Cugir unde funcţionează
până la pensionare ca administrator al cantinei uzinei. Decedat în 18 februarie
1999 în vârstă de 75 ani.

INGINERI
1. Dărămuş Vasile – inginer agronom, mort în 1980 la Bucureşti
2. Hegheş Ioan – inginer agronom, fost director al Cramei din Axente Sever,
decedat în 1989
3. Crişan Dorin – inginer agronom, fost Inspector al Direcţiei Agricole Judeţene
Alba, fiul învăţătorilor Crişan Vasile şi Virginia, decedat 1995
4. Dărămuş Vasile – inginer agronom, în Direcţia Agricolă Judeţeană Alba.
Pensionar
5. Drăgan Şofron – inginer agronom, a lucrat la AEI Pomicola Benic până în
1989
6. Oţoiu Ioan – inginer agronom – Giurgiu, fiul prof. Oţoi Veturia şi Ioan
7. Anghel Elena – inginer agronom , Alba Iulia
8. Chiorean Ana – inginer agronom , Benic
9. Filimon Ligia – ingineră chimistă Bucureşti, căsătorită Căpătuşean
10. Lascu Veturia – ing.chimistă Fabrica de sticlă Turda, pensionară 66 ani
11. Otoi Veturia – jun. ingineră chimistă Cluj – fiica profesoarei Oţoi
12. Dancea Vasile – inginer chimist Vitro-metan Media
13. Pascu Iosif – inginer, Aiud
14. Pascu Horia – inginer, fost Director al FNC Alba Iulia
15. Heghes Cornel – inginer agronom , fost director al Gostat Mediaş
16. Cristea Ioan – inginer mecanic Cugir, pensionar
17. Suciu Ioan – inginer mecanic Cugir
18. Bordeu Cornelia – inginer mecanic Aiud
19. Niculaş Aron – inginer mecanic, Aiud, director I.M.A., decedat 1999
20. Dărămuş Ioan – inginer la Câmpia Turzii, transferat, pentru merite la
Ministerul Industriei Grele – pensionar
21. Chiorean Ioan – inginer mecanic a lucrat în Ministerul Transporturilor /CFR/ a
fost iniţiatorul ridicării statuii lui Teofil Frâncu, alături de decanul Drăgan I. şi
sculptorul Pascu Nicolae-Goia, decedat în 1995

229
22. Duca Nicolae – inginer mecanic la Uzinele Steagul Roşu din Braşov.
Pensionar în vârstă de 75 ani
23. Dărămuş Teodor – inginer contructor, frate cu Dărămus Ioan, a lucrat la
Trustul IV Hunedoara şi la Braşov
24. Cristea Iuliu – inginer electrotehnist, Turda. Pensionar 74 ani
25. Moga Constantin-Victor – inginer mecanic Braşov. Pensionar 68 ani
26. Ignea Gheorghe /Gigi/ - inginer Direcţia Ape . Alba Iulia
27. Topor Ioan – inginer Direcţia Ape – Alba Iulia
28. Trifu Ioan – inginer silvic la Huedin – Cluj 54 ani
29. Petrescu Filoftei – inginer silvic Direcţia Silviculturii, Cluj, pensionar, 76 ani

OFIŢERI
1. Preja Ioan – locotenent vânători de munte
2. Ionas Ioan – maior M.Ap.N. Alba Iulia
3. Stanciu Traian – colonel grăniceri Timiş pensionar
4. Man Ştefan – colonel la Fostele Gărzi Patriotice Câmpeni-pensionar
5. Hurean Ioan – marior M.Ap.N., Ploieşti, pensionar
6. Frâncu Alexandru – maior în Ministerul de Interne, Bucureşti, decedat
7. Chiorean Nicolae – locotenent în Ministerul de Interne, Cluj, pensionat
8. Mărculeţ Eugen – marior administraţie, Alba Iulia. Decedat

LICENŢIAŢI ACADEMIA COMERCIALĂ ŞI A.S.E.

1. Bulbucan Florian – licenţiat Academia comercială, în timpul celui de al doilea
război mondial a fost în Garda Financiară. Pensionar 80 ani, Târgu Mureş
2. Bordeu Viorica – absolventă ASE, Cluj, Alba Iulia
3. Drăgan Emilia – căs. Frâncu – absolventă Academia Comercială Cluj,
pensionară la Braşov
4. Drăgan Minerva – absolventă Academia Comercială, fostă contabilă şefă la
Fabrica de ciment Piteşti. Decedată
5. Duca Anghel – fost inspector la Banca Agricolă Alba Iulia şi şef serviciu
financiar la Intr.Gaz Metan Mediaş – decedat
6. Frâncu Ioan – director timp de 10 ani la Banca Sighişoara, inspector la Banca
Regională Braşov – pensionar, decedat în 1999
7. Goia Ana-Maria – absolventă ASE Bucureşti – Alba Iulia
8. Nistor Nicolae – pensionar
9. Pescaru Auruţa – absolventă ASE Bucureşti – Arad
10. Oţoiu Mariana – absolventă ASE Cluj – Teiuş
11. Spătăcean Cornel – Inspector financiar la Consiliul Judeţean Alba. Decedat
12. Spătăcean Eugen – Inspector Banca Agricolă Braşov – decedat
13. Zdrâncu Adelina – absolventă ASE Bucureşti – Alba Iulia

230
ABSOLVENŢI STUDII MEDII ŞI TEHNICE POST - LICEALE ECONOMIŞTI
1. Crişan Zoe – absolventă şcoala tehnică Finanţe – Alba Iulia
2. Morar Octavian /Bubu/ - absolventă şcoala tehnică Finanţe – Alba Iulia –
pensionar
3. Spătăcean Bibiana - absolventă şcoala tehnică Finanţe – Alba Iulia –
pensionară

CONTABILI
1. Frâncu Viorica – Cugir – decedată
2. Frâncu Leontina – Alba Iulia – pensionară
3. Preja Vasile – contabil Cooperaţia de consum şi CAP Benic – decedat
4. Preja A. Vasile – revizor contabil Alba Iulia, pensionar

ÎMPIEGATI C.F.R.
1. Hegheş Petru – împiegat mişcare Teiuş, Direcţia Regională Deva – Inspector
în Regionala CFR
2. Rădeanu Ioan – împiegat mişcare Combinatul Hunedoara – decedat

ASISTENŢI MEDICALI
1. Balas Sofia – asistentă spital Târgu Mureş – pensionară
2. Bulbucan Ioan – asistent Spital Alba Iulia
3. Chiorean Ana – asistenta “Refractară” Alba Iulia
4. Crişan Horia – asistent spital Baia Mare
5. Cristea Victoria – asistentă Spital Neuro-pshiatrie Sibiu
6. Duca Ana-căsăt.Dumitraş - Spital Alba Iulia
7. Mărcuş Maria – asistentă Hunedoara şi Alba Iulia
8. Năcreală Ana /Tuţi/ - asistentă la Dispensarul Galda de Jos-Benic
9. Nicolae Viorica – asistentă Spital Judeţean Alba Iulia. Pensionară
10. Preja Lucreţia – asistentă “Refractară” Alba Iulia
11. Rădean Maria – asistentă Dispensar Galda de jos – decedată 1997
12. Spătăcean Livia – asistentă Spital Judeţul Sibiu
13. Spătăcean Lia – asistentă Lipova – Arad
14. Stanciu Maria – căs.Abramescu – asistenta Cluj , decedată
15. Topor Simona căs. Gherghel – asistentă medicală la Dispensarul uman
Lopodea Nouă – Aiud

MAIŞTRI
1. Frâncu Ioan – maistru instructor Rupea – decedat
2. Preja Nicolae – maistru UCM Cugir
3. Preja Amos - maistru UCM Cugir
4. Cristea Gheorghe – maistru CFR staţia Teiuş
5. Cristea Ioan - maistru UCM Cugir

231
5. ÎNTÂLNIRI ALE FIILOR SATULUI

Numeroşi fii ai satului răspândiţi prin natura profesiilor şi „norocului” în toate

colţurile ţării, animaţi de dorul satului natal, după 1985 fac o veritabilă campanie
de mobilizare în vederea unei întâlniri.
Motivaţia aparentă a acesteia era reluarea activităţii „Societăţii culturale
Teofil Frâncu” care după 1946 şi-a încetat activitatea.
Comitetul de organizare al întâlnirii după o muncă de loc uşoară reuşeşte să ia
legătura cu toţi fii satului aflaţi în ţară şi să-i convoace la prima întâlnire din vara
anului 1987, se cuvine să amintim aici rolul deosebit pe care l-a avut inginerul
Chioreanu Ioan şi fratele său Chioreanu Nicolae, ambii din Bucureşti.
La prima întâlnire din 1987 se pune în discuţie reluarea activităţii Societăţii
culturale Teofil Frâncu – se propun o serie de obiective printre care realizarea unei
statui pentru ilustrul fiu al satului care să fie amplasată în curtea Căminului cultural
alături de cea a marelui său prieten Mihail Eminescu, se propune de asemenea
dotarea societăţii cu cărţi de literatură beletristică şi istorică.
Societatea culturală reînfiinţată îşi alege un preşedinte în persoana inginerului
Chioreanu Ioan şi o secretară în persoana d-nei profesoare Oţoi Veturia, din
comitetul de conducere au fost stabiliţi a face parte:
1. dr. ing. Drăgan Ioan – Rectorul Universității Tehnice din Cluj
2. ing. Chioreanu Ioan - din Bucureşti
3. Chioreanu Nicolae – cadru universitar la Universitatea Bucureşti, fost
secretar a marelui istoric Nicolae Iorga
4. Pascu Nicolae Goia – sculptor – autorul cărţii în ghips, fiu al satului
5. Lupşan Partenie – muncitor, turnător care şi-a asumat răspunderea
turnării bustului din bronz, la Mediaş
6. ing. Dărămuş Ioan – s-a angajat să procure bronzul necesar lucrării
7. ing. Dancea Vasile
8. d-na Pop Luana – cadru universitar la Universitatea din Braşov care a
prezentat cartea „Preumblări” dedicată lui Teofil Frâncu
9. ing. Cataros Valer – cumnatul sculptorului Pascu Goia Nicolae
10. prof. Cristea Voicu – director al Căminului cultural din Benic
După doi ani de strădanie colectivul reuşeşte să strângă fondurile necesare
executării lucrării, al materialului şi la 18 iulie 1989 de „Rusalii”, este convocată a
doua întâlnire a „Fiilor satului” cu care prilej se face dezvelirea bustului.
Festivitatea dezvelirii bustului marelui patriot ca urmare a strădaniei
inimoşilor fii ai satului se desfăşoară într-o atmosferă deosebit de caldă, sunt rostite
o serie de alocuţiuni, se fac fotografii, întreaga asistenţă este tratată cu dărnicie cu
vin din podgoriile Mediaşului, se deapănă amintiri.
Între cei prezenţi la festivitate au fost: dr. ing. Drăgan Ioan – Rectorul
Universității Tehnice din Cluj cu soţia, profesorul universitar Lazăr Traian – de la

232
Universitatea din Cluj cu soţia, judecătorul Jurca Valer şi soţia – din Alba Iulia,
profesorii Crişan Nicolae/Ghiţă/ şi Crişan Emil – inspector şcolar la Inspectoratul
Alba, inspectorul şcolar Stânea Ioan şi soţia, familia învăţătorilor pensionari Fuga
Dumitru şi Carolina, familia profesor Oţoi Ioan şi Veturia, d-na învăţătoare Susiu
Veturia, învăţătorul Frâncu Iosif, d-na învăţătoare Spătăceanu Rodica, inginerul
Dărămuş Teodor din Braşov, inginera Hergheş Livia, familia profesor Henegaru,
d-na învăţătoarePreja Sabina şi soţul Preja Nicolae, maistru la U.M.C. Cugir şi
mulţi alţii, precum şi o numeroasă asistenţă din partea celor de acasă.
În încheierea festivităţii, corul şcolii generale din localitate, sub conducerea
d-nei învăţătoare Preja Sabina a interpretat cântecele: „Pe lângă plopii fără soţ”,
„Somnoroase păsărele”, „Sara pe deal” şi altele pe versurile marelui nostru poet
Mihail Eminescu.
Satul îşi aşteaptă acum cu nerăbdare pe cei mai buni fii ai săi să se mobilizeze
odată în plus pentru a readuce satului prosperitatea şi frumuseţea de altădată, pe
care o merită din plin.

233
 GLOSAR DIALECTICAL
A.
Ai: ani
Ana-hid: podul Anei, denumirea în maghiară a vechiului pod de lemn ce leagă cele
două trupuri ale vetrei satului. Podul a fost construit de marele proprietar
Reimbold Olivier la sfârşitul sec. XIX-lea.
Aschilău: sulf
B.
Bărnaci: brunet
Bălgrad: denumirea veche a Albei Iulia /slavă/
Blid: farfurie din lut, smălţuită
Bercă: lână fină din care se torceau năframe
Boldă: prăvălie veche a satului
Bruşit: lipit, tencuit cu pământ în amestec cu pleavă
Bute: vas de lemn, din doage prinse în cercuri cu capacitate mare în acre se
culegeau struguri, prune – vas în care erau puse la fermentat prune
C.
Chiparcă: ardei
Chiparcă usturoaie: ardei iute
Chimniţă: pivniţă
Coşarcă: construcţie din lemn pentru depozitarea porumbului ştiuleţi peste iarnă,
ocupa un loc aparte în gospodărie
Cioareci: pantaloni ţărăneşti din lână ţesură în casă, care se purtau stânşi pe picior
Chieptar: pieptar din stofă sau piele de oaie
Chisteneu: năframă neagră pentru acoperirea capului femeilor
Chieptăraş: pieptar din stofă mai fină pentru portul de vară al femeilor
Corauă: curea lată de piele, şerpar
Căput /maghiar/: veston de piele pentru bărbaţi
Cipcă: dantelă
Cantă: cană de apă, vin cu capacitae de peste 1 litru
Cupă: vas cu capacitate de 1 litru pentru vin
Ceteraş: muzicant, violonist, de regulă ţigan
Curechi: varză
Cuglăraie /german/: popicărie
Căuaci, căuăcie: fierar, fierărie
Ciuhă: păpuşă din cârpe umplută cu cenuşă ce trebuia pusă la casa miresei de unul
din nuntaşii mirelui
Cătană / maghiar/: soldat, militar

234
Chiper: piper
Conie, cunie: bucătărie de vară
Cârpător: bucată de lemn fasonată pentru tăierea legumelor şi a cărnii
Crumpene: cartofi
Cleoambă: creangă de pom
Căldare:
Găleată pentru scos apa din fântână, sau cazan de fiert ţiucă
D.
Dăsagi: raniţă dublă ţărănească, ţesută în casă pentru transportul alimentelor, lânei.
Se purta pe umăr sau pe spatele animalelor.
Drot /german/: sârmă
Dog: cârpător, placă de lemn pentru tăiat tăieţeii
Deţ: vas de sticlă folosit în cârciumă /făgădaie/ pentru măsuraea băuturilor
spirtoase. Avea capacitatea de 100 ml.
Dârm, dârg: sculă de lemn, pentru scos jarul din cuptorul de pâine
Delniţă: lot personal dat în folosinţa membrilor CAP
Doloambe: stâlpi, piloni pentru poduri din lemn de stejar
F.
Fodori /maghiar/: ciucuri pentru covoare sau piese de port popular
Fedeu /maghiar/: capac pentru oala de bucătărie
Făgădău /făgădaie/: cârciumă în vechime
Ferie /maghiar/: măsură de capacitate egală cu o jumătate de litru
Firez /maghiar/: ferăstrău
Feldără /maghiar/: unitate de măsură pentru cereale, cartofi
Feldără: unitate de măsură pentru suprafeţe cultivate: un loc de feldără = 7 ari
Fordulaş /maghiar/: trup de teren în special arabil
G.
Gârlici: intrarea, coborârea în pivniţă pe trepte de lemn sau piatră
Griji: a îngriji pe cineva
Grădină: grădină de legume
Găinar: coteş pentru păsări de curte
H
A hoiţa: /maghiar/: a legăna
Hoară: păsări de curte
Haioş: aluat pentru prăjiutri cu untură de porc înglobată în el
Hambar de grâu: ladă de lemn din fag pentru cantităţi mai mari de grâu.
Servea la depozitarea acestuia peste an.
I.
Iporu /maghiar/: autorizaţie eliberată de primarii vechi pentru cetele de feciori
pentru joc, pe o perioadă de 1 an
Iaz: şanţ săpat de oameni în varta satului pentru aducerea apei de la Iezăută la
morile vechi ale satului

235
Iezătură: baraj din piatră, lemn şi pământ pentru oprirea cursului văii; din
„tăul”/barajul/ format, apa era dirijată prin „iaz” la moară
J.
Jireadă: claie de paie, depozitată pentru iarnă
Jugăr: unitate de suprafaţă pentru teren egală cu ½ hectar
Junere: ginere
K.
Kepeles /maghiar/: şeful feciorilor, ales pentru 1 an
L.
Lepedeu /maghiar/: covor din lână ţesut în casă
Laibăr /german/: haină de stofă ţesută în casă, uneori căptuşită, pentru portul
bărbătesc de iarnă
Linguroi: lingură mare de lemn pentru amestecarea dulceţurilor sau a lictarului
Lictar: dulceaţă tradiţională din prune fără zahăr
Lopitău: planşeta de lemn pentru întins tăieţeii
Ler: cuptorul sobei de gătit
Legumărie: grădină de legume
M.
Mazăre: fasole
Mehei /maghiar/: stelaj pentru sculele cojocarului
Măsăriţă: faţă de masă ţesută în casă
Marhă: vită mare
Mestecău: băţ din lemn uşor pentru amestecat mămăliga
Mojar: obiect de gospodărie pentru pisat yahăr, sare, piper
Mial: argilă vineţie, start impermeabil frecvent întâlnită şi în albia râului
Mătăuz: mănunchi de busuioc folosit pentru diferite slujbe religioase
Mocani: locuitori de la munte
Morconi: morcovi
Măgdălană/e/: caisă /e/
N.
Nădragi /maghiar/: pantaloni bărbăteşti
Năduşeală: transpiraţie
Nană: mătuşă, o soră mai mare
O.
Obiele: fâşii de pâslă sau stofă de lână cu care se înfăşurau picioarele, ţineu loc de
ciorapi groşi
Oboroc /maghiar/: porţie de mâncare pentru o vită
Obloc /maghiar/: fereastră de lemn în grajd pentru furajarea animalelor, din şură
P.
Podiţă: bufet deschis de vase, farfurii
Poiată: grajd, adăpost pentru vite
Porculean: grămadă de fân, proaspăt cosit

236
Prepeleac: căpiţă de fân rezultat al unirii a 3-4 porculeni
Parsechi: stelaj pentru vase
Ploaptăn: sobă din cărămidă
Perpetă: şorţ din crep-satin, componentă a portului femeiesc
Poliţe: piese de port popular femeiesc, se purtau sub poale
Potică /maghiar/: farmacie, drogherie
Prime: fonte mari roşii cu care erau legate cele două lumânări din Biserică, ele
indicau că este „post” şi nu se puteau oficia cununii
Preşuri: covoare ţesute în casă, din resturi textile
Pisălog: băţul cu care se abte materialul pus în mojar, putea fi din lemn sau
alamă
Părădăi /maghiar/: roşii, tomate
Pari: araci pentru fasole sau vie
Propte: pari din lemn înfurcaţi în vârf folosiţi la sprijinirea crengilor pomilor
fructiferi prea încărcate de rod, se puneau pentru a evita ruperea acestora
Povară: legătură de lemne atât cât putea duce un om sau un animal în spate
Prepelici: tulpină cu cioturi de ramuri pentru uscat fânul pe câmp
Pup: plăcintă din aluat de pâine: poate fi cu varză, mere, lobodă sau brânză
Păşteri: enoriaşii care dau pâinea şi vinul pentru „Paşte” într-un an
Punţi: podeţe de fier şi lemn ce permit trecerea pietonilor peste vale
Podişor sau Puişor: balcon din lemn deasupra pronaosului Bisericii româneşti;
înainte era locul destinat tineretului din sat; azi nefolosit
Prund: teren pe ambele maluri ale văii până în gardul caselor aflate lângă vale.
Pe prund sunt situate uliţele „din sus de pod” pe ambele părţi şi Meteşeasca
R.
Rumeneauă: pudră, fond de ten
Rânză /maghiar/: stomac
Rât: loc de fâneţ, loc de cosit
Roghină: loc mlăştinos
S.
Sfetăr: pulover
Său: grăsime de oaie
Straiţă: „plasă rustică” din lână, ţesută la război în casă cu motive specifice, se
leagă cu un şnur care este trecut peste umăr
Scoverzi: clătite
Sroc: strecurătoare
Străjac: sac din pânză de cânepă care se umple cu paie sau pănuşe de
porumb – o saltea pentru bunicii noştri
Scăldătoare: piscină, bazin amenajat pentru baie în grădina lui Klothy,
construit din piatraă de Măgura legată cu cimet, era alimentat cu
apă din canalul Iazului

237
 Ş.
Şiţă: şindrilă din lemn de brad, „o ţiglă” din lemn ce servea pentru acoperirea
caselor în vechime, se foloseşte şi azi în satele de munte
Şaitău: şopron, magazie pentru lemne
Ştergar: prosop din bumbac sau cânepă ţesut în război
Ştrimfi /german/: ciorapi din bumbac
Şogor /maghiar/: cumnat
T.
Tindă: cameră în interiorul caselor de ţară cu rol de bucătărie, sufragerie şi
hol. În tindă şi intră din „târnaţ”, mai rar direct din curte
Târnaţ: pridvor din lemn, în exteriorul locuinţei protejat de acoperişul casei, trei
sau patru stâlpi de lemn sau zidărie sprijină acoperişul deasupra lui,
este închis de regulă până la înălţimea de 1,5 m cu scândură
Tătăişă: cumnată
Tete: frate mai mare
Târfari: nuntaşi din partea miresei
Tuci: fontă, material din care se confecţionează oalele de mămăligă, ceaune
A tecărui: a îndesa, a strânge
Tecărău: lanţ gros pentru legat lemnele ce sunt aduse cu căruţa de la pădure
Ţ.
Ţâţă: sân, piept de mamă
Ţuca: a săruta
Ţol: pătură groasă de lână
Ţundră: haină lungă din postav ţesut în casă
V.
Vinars: ţuică de prune sau din drojdie de vin
Vânturaşcă: scafă din lemn de paltin pentru vânturat cerealele
Vălău: troacă cioplită dintr-un trunchi masiv de stejar, servea la adăparea
animalelor în gospodărie, se aşeza lângă fântână sau hotar în
apropierea unui izvor care o alimenta
Vergură: fecioară
Z.
A zgiera: a striga tare

238
 MIC DICŢIONAR AL PORECLELOR

A.
„Amosu Popii” - pentru Frâncu Amos – fostul pădurar
„Amosuţu lu „Arsu‟” - pentru un Amos ce a locuit pe uliţa Vântului
„Arsu‟” - pentru fostul proprietar al casei în care locuieşte
Nemeş Traian. Un cioban din Benic pe nume
Frâncu Simion – ce a ars împreună cu coliba.
„Ana lui Valer” - pentru fiica fostului învăţător al satului
Spătăceanu Valer
„Arsoaia” - pentru soacra lui Nemeş Traian
„Armeana lui Savin” - pentru soţia lui Pătraşcu I.
„Aurora” - pentru Suciu Pascu Nicolae-moştenit de la o
rudă de sex feminin
„Amiral Barki” - pentru nepotul învăţătorului Barna Petru,
poreclă a tinerei generaţii
B.
„Balauru” - pentru un locuitor mai brunet, pensionar
„Bănăţanu” - pentru Buda Ioan de pe uliţa Cetii
„Balena” - pentru una din fiicele lui Petrean S.
„Bătăuşu” - pentru unul din foştii mecanizatori mai „iuţi de
„ mână”
Becăru” - pentru familia Crişan care a avut pe vremuri boldă şi
făgădău pe uliţa din sus de vale
„Beşel” - pentru fostul proprietar al unei bolde vechi, de pe
uliţa Cetii – lângă fosta piaţă
„Bella” - pentru un maghiar care a locuit în Benic, cândva
„Berbecu” - pentru un locuitor mai „şcolit” din sat
„Bebea” - pentru un locuitor de pe uliţa Meteşeasca
„Boşug” - pentru familia ce locuieşte lângă Pescar I, au şi
cruce în hotar
„Bodrogea” - pentru un elev al şcolii din Benic, care a denumit
astfel pământul ţării situat între Dunăre şi Marea
Neagră
„Boanea” - pentru un locuitor al satului, comerciant
„Bordeu” - pentru un locuitor din familia Duca
„Boncău” - pentru un fost locuitor ce sta lângă fântâna lui
Frâncu pe uliţa Bisericii

239
„Bre” pentru Lupaş C. De pe uliţa Vântului
„Brătoi” - pentru urmaşii fostului învăţător Bratu
„Bulgarea” - pentru unul căruia i se mai spunea „Codoşu” sau
„Priculici” şi chiar „Şchiopu”
„Buha” - pentru cineva care lociueşte pe „Meteşeasca”
C.
„ Călăbaşi” - pentru Beldean Paraschiva
„Căpudeana” - pentru Laszlo Aron – fost proprietar al cazanului de
ţuică de pe uliţa „din sus pe vale”
„Cănitu” - pentru unul din fii lui Mureşan I. , pe Meteşeasca
„Cangura” - pentru o soţie şi mamă tare grijulie care îşi purta
tot timpul pruncul în braţe
„Carolina lu Amos a lu - pentru o fostă vecină cu CAP-ul
Mutu” -
„Chiorcoş” - pentru un fost preşedinte al CAP Benic
„Ceaprazaru” - pentru Daisa Ştefan, un fost locuitor ce făcea pălării,
avea şi şipot la poartă
„Ciucii” - pentru un tractorist, fiul lui Avram Victor
„Cipriănuţ” - pentru tatăl procurorului Pascu, un om mic de statură
„Circa” - pentru un locuitor de pe uliţa Vântului, spre
Mesentea
„Coţomina” - pentru alt fiu al lui Mureşan I.
„Comşoaie” - pentru soţia lui Comşa I.
„Cotofleanca” - pentru soţia lui Cotoflenci Ioan
„Coghiloasa” - pentru soţia lui Traian R.
„Cornel a lu Tiuţa” - pentru un vecin cu Pascu Candil tatăl sculptorului
„Curentuţ” - pentru un fost electrician al satului, bun meseriaş
„Cula” - pentru regretatul Drăgan A. , fost proprietar al
cazanului de ţuică
„Crăcea” - pentru un locuitor din tânăra generaţie, cu
„paranteze” la membrele inferioare
„Cruciţa lu Călin” - pentru o soţie de pe Hudiţa Morii – venită de la
munte
D
„Distrăţoaia” - pentru nana Măria lui Cristea de pe uliţa Bodorului
„Delu” - pentru regretatul Topor Ioan, fost tractorist
„Doctorelu” - pentru medicul veterinar Frâncu Ioan
„Dobaşu” - pentru cel care a sunat mobilizarea la declanşarea
primului război mondial, a avut boldă lângă fosta
piaţă a oraşului
„Dorobanţu” - pentru un tip cu un defect la un picior, i se mai
spunea şi „Şchiopu”

240
„Dogaru” - pentru Nistor D-tru, fost butnar
„Domnişoru Doboi” - pentru fostul administrator al d-rei Klotty
F
„Filik” - pentru moşul dentistului Hălălai din Teiuş
„Fiert-ai Mazăre” - pentru alt vecin al pantofarului Pascu Candin
„Fira lu Biba” - pentru o Anuţă cam „tare de urechi”
„Florianu lu Eden” - pentru un fost locuitor de pe uliţa Bisericii
„Fonfăilă” - pentru un fost locuitor cu defect de vorbire
„Folgar” - pentru fiul fostului membru al Gărzii Naţionale
Române – plt. Preja Nicolae
„Fortăiş” - pentru un locuitor de pe „Meteşeasca” HM
„Fostu Primar” - pentru primarul Laszlo Iosif-militant pentru Unirea
de la 1918, primar peste 20 de ani
„Foşponea” - alt „super-nume” pentru fostul şef al SMA
G
„Gâscanu” - pentru un fost locuitor al satului
„Generalu” - pentru Preja Nicolae de pe uliţa Bisericii
„Gheza” - pentru meşterul tâmplar-rotar Niculaş Amos de pe
uliţa Meteşeasca
„Ghiocel” - pentru un locuitor mai brunet de pe Meteşeasca
„Guguluc” - pentru Preja Gh., fiul fostului gestionar
„Gorbi” - pentru un tânăr Rus, cu prenumele Mihai, din noua
generaţie
H
„Hau-hau” - pentru o locuitoare de pe uliţa Vântului
„Hanzi sau Hanzelu” - pentru Niculaş Ioan, fiul fostului măcelar de pe uliţa
Meteşeasca
„Hubulic” - pentru familia Ionaş I. de pe uliţa Vântului
„Hoşponea” - vezi Foşponea
„Homoştean” - pentru un locuitor al Benicului, înzestrat cu numele
fostului ministru de Interne
„Hublăru” - pentru Niculaş Amos – priceput tâmplar-rotar, frate
cu „Hanzi”
I
„Ilca” - pentru mama fostului învăţător Crişan Vasile
„Iacob a lu Cantăru” - pentru Pascu Iacob, fiul fostului cântăreţ bisericesc
Pascu
„Ionuţ a lu Tâmplaru” - pentru ginerele lui Năcreală Nucu – soţul lui Tuţii
„Ionuţ a lu Chiprienuţ” - pentru procurorul Pascu I., vrednic fiu al satului
J -
„Jindăriţa” - pentru soţia fostului jandarm Cristea
„Jacobuţ” - pentru Creţu I. de pe uliţa Cetii

241
L
„Lăpta” - pentru o fată din tânăra generaţie, din familia
Moldovan
„Lăptaru” - pentru Drăgan T., fost angajat la Intreprinderea de
Industrializare a laptelui – pentru Benic
„Lăiţă” - pentru unul din fii lui Petrean S.
„Lia lu Laurenţ” - pentru Ilie Cotoflenci
„Lipi sau Lipiţanu” - pentru priceputul meşter Preja Teofil ce a locuit
lângă podul văii şi fosta „Piaţă”
„Lica” - pentru Ştefan Frâncu de pe uliţa Vântului
„Leti” - pentru Hohoi Letiţia – fostă şefă de echipă CAP
„Lenea” - pentru un locuitor mai puţin harnic, ce a locuit în
capul satului, lângă moară
„Lebeniţa” - pentru o fată mai durdulie, pe uliţa Vântului
„Lobştai” - pentru Lupşan I., tatăl lui Cornel
„Loana” - ţine de familia Nistor, tot pe uliţa Vântului
„Loghin” - tatăl unei fete harnice şi pricepute
„Lupoaica” - pentru o locuitoare a satului, nu ea i-a alăptat pe
Romulus şi Remus
M
„Măriţuca” - pentru mătuşa lui Vuţu Preja
„Măriţii lu Cârnăţel” - pentru mama unui pescar din sat
„Mauru” - pentru unul din tinerii satului ce locuieşte pe uliţa
Vântului
„Maria lu Mihăilă” - pentru Maria Nistor ce a locuit peste drum de nana
Marie „Distrăţoaia”
„Măria lu Pilotu” - pentru sora comandorului erou Bătăcui Cornel
„Mărioara lu Pavel” - pentru o vecină a nanei Chiorean Salvina de pe uliţa
Tiuşului
„Meserie” - pentru fiul lui Preja Silviu
„Miluţu lu Amosu - pentru Frâncu Emil – priceput paznic de
Popii” vânătoare
„Moaşa ai bătrână” - pentru Lupşan Maria, moaşă pricepută din trecut,
prin mâinile căreia a trecut mai bine de jumătate din
populaţia adultă a satului
„Mocanu, Mocana” - pentru locuitorii satului coborâţi de la munte şi care
şi-au cumpărat case în sat
„Mutică” - pentru un locuitor al satului
„Mutu lu Valentin” - pentru un urmaş al lui Man
N
„Nucu” - pentru şoferul pensionar Năcreală I, soţul d-nei
asistente Tuţii a Moaşii

242
„Nuţi lu Cula” - pentru fiica mai mare a regretatului Drăgan A.
„Nadia” - pentru o femeie sprintenă din sat
„Neamu” - tatăl profesoarei Oţoi Veturia
„Nuţi lu Topor” - soţia lui Topor Ioan de pe uliţa de din sus pe vale
„ne Nelu sau Nana - pentru fostul clopotar al Bisericii
Nouă” -
„Neamţu” - pentru un locuitor de pe uliţa Bisericii / Pavel/
„Nana Toriţă” - pentru soţia lui Duca Victor, ce locuieşte lângă
„Puntea” de la Roşu
„Neea” - pentru un tip din Cetea căsătorit în Benic / Eneea, ce
locuieşte pe „Meteşeasca”
„Nelu lu Nadia” - pentru fiul celei pomenite mai sus
„Nuţi lu Cula” - pentru fiica mai mare a regretatului Drăgan A.
O.
„Ochelarista” - pentru mama unei învăţătoare din sat
P.
„Paraschie a lu Vianu” - pentru o ramură a Chiorenilor din sat
„Păpucaru” - pentru tatăl sculptorului Pascu Goia Ştefan
„Pătru lu Romoluţ” - pentru Man Petru
„Paraschie lu Anca Inu - fosta proprietară a terenului unde are casa de vacanţă
în prezent „Radio Activ”din Sibiu
„Pătru lu Omuc” - unchiul d-nei învăţătoare Barna Elena/Şandru P./
„Pătru Oanii” - pentru alt locuitor al satului
„Pâcă” - pentru Vasile C. proprietarul magazinului de lângă
Crucea lui Moţiu
„Pianu” - pentru Rus Ciprian – clopotar şi crâsnic
„Pienuţu” - pentru fiul său, şofer pe autobuz
„Pintăru” - pentru fostul „Butnar” Hergheş de pe Meteşeasca
„Picoşoaia” - pentru o fată din tânăra generaţie /Tampu/
„Pilotu” - pentru comandorul erou-post mortem Bătăcui C.
„Pecu” - pentru fostul brutar al satului şi soţia
„Papuc” - pentru familia Şteanu I.
„Poli” - pentru tatăl lui Neamţu I.
„Popişca” - pentru baciul Toma Ioan – soţul Vioricăi ce
locuieşte lângă fosta biserică a ungurilor
„Popa Căpudenii” - pentru Lazăr Victor – fost preot greco-catolic
„Puia” - pentru Morar Emil fost notar, deţinut politic
„Priculici sau - pentru o femeie mai deosebită din sat
Pintenoaga” -
„Poeta” - pentru talentata poetă populară Chiorean Salvina
R.
„Rădoaia” - pentru soţia lui Radu V.

243
„Râbu” - pentru Frâncu E. și Cădan L.
„Regu” - pentru unul care a locuit lângă fosta primărie
„Roşoaia” - pentru mama fostului primar al Albei, Roşu I.
„Regina Balului” - pentru o fată din familia Man, ca o zână
„Ronca” - pentru soacra lui Iepure
S.
„Savu” - pentru familia Crişan Iosif
„Sambi” - pentru Cristian Dărămuş
„Scâţogea” - pentru un pantofar mai slab din sat
„Scornea” - pentru Pietran Silviu
„Soboi” - maestrul vechi al tăierilor grăsunilor, Crăciun
/Pătraşcu Sabin/
„Sofica lu Velu” - pentru Popa Sofia de lângă grădina Morii
„Sofica de la Cruce” - pentru Pascu Sofia ce stă lângă crucea de la Moţiu şi
lângă „Calea Bălgradului”
„Sucioaica” - fosta proprietară a caselor unde locuieşte în prezent
Mircea Roman
Ş.
„Şchiopelu” - pentru Cristea Nicolae de pe uliţa Meteşeasca
„Şchiopu” - pentru un fost contabil CAP, Preja Vasile
„Şleaua” - pentru tatăl unui preot din sat
„Şiert-ai mazăre” - alt supranume pentru un vecin al pantofarului Pascu
Candin /Meteş A./
„Şofron” - pentru Drăgan Şofron, nepotul lui Drăgan A.
„Şosai” - pentru Iepure Aurel
„Şontorogu” - pentru un locuitor cu un defect la unul din picioare,
locuieşte în capul satului spre Galda
„Şpir” - pentru familia Găldean – de pe uliţa Vântului
„Şuibea” - pentru vecinul lui Frâncu V., lângă fântână
„Şusteru” - pentru baciul Pascu Candil – tatăl sculptorului
T.
„Taicu” - pentru Nistor S. de pe uliţa Vântului
„Talpoş” - pentru unul din membrii familiei Frâncu
„Tancu” - pentru unul ce stă pe uliţa Bisericii
„Tartabete” - pentru unul ce stă lângă I. Buda
„Tiuşoaia” - o femeie care a locuit cândva lângă grădina Morii
„Totoaia” - pentru soţia lui Preja I.
„Toma lu Unguroaica” - pentru Toma Ioan din deal de lângă Biserica Greco-
catolică
„Traian Căuaciu” - pentru Drădan Traian – tatăl profesorului de pe uliţa
Vântului
„Trăsnean” - pentru unul care a locuit cândva lângă Cristea N. Zis şi

244
 „Şchiopelul”
„Tuţii lu Trifu” - pentru Roşca Maria
„Tuia” - pentru soţia fostului pădurar Frâncu Amos, mama lui
Horică şi a lui Miluţu
„Tuţii Moaşii” - pentru Năcreală A., asistentă medicală
Ţ.
„Ţaioşu” - pentru un tâmplar de pe uliţa de din sus de vale
„Ţâganu” - pentru unii plecaţi la lucru în Spania
U.
„Udrea” - pentru nişte locuitori mai Vechi de pe uliţa Vântului
„Umflatu” - pentru un morar plecat de mult dintre noi
„Urfi” - alt supranume pentru „Domnişorul Doboi”, fostul
administrator al averii d-rei Klotty
V.
„Domnul Vasi” - pentru distinsul învăţător Crişan Vasile, mulţi ani
director al şcolii din Benic
„Vasilică a Dochii” - pentru Frâncu Vasile de pe uliţa Hudiţa Morii
„Vânătoru” - pentru Avram Aurel – vechi vânător din sat
„Veta lu Păluţ” - pentru soţia d-lui procuror Pascu I. , decedat
„Visu” - pentru o ramură a familiei Crişan
„Vuţu” - pentru destoinicul miliţian pensionar Preja Octavian
de pe uliţa Meteşeasca
Z.
„Zdarova” - pentru Preja Zaharia – un supranume cu rezonanţă
slavă

245
 BIBLIOGRAFIE

1. Anghel Gh., Mahara Gh., Anghel Emilia – ALBA – ghid turistic al

judeţului. Editura Sport-Turism, Bucureşti 1982.
2. Anghel Gh., Bălgrădean I., Băruţă A., Berta V., Buzdugan I.,
Cacovean I., Cioboată I., Cioboată N., Udrea Ştefan – JUDEŢELE
PATRIEI – ALBA – monografie. Ed. Sport-Turism, Bucureşti 1980.
3. Barna Daniela Ligia – Lucrare de diplomă – Facultatea de turism
„Dimitrie Cantemir” – Sibiu 1999 - Fondul forestier al Ocolului
silvic Teiuş – 1999.
4. Consiliul județean Alba, ALBA IULIA 2000 – Alba Iulia 1975.
5. Mahara Gh., Popescu I. Argeşel – Ghid turistic – Munţii Trascăului
– Editura Imprimeriei de vest, Oradea 1993.
6. Meteş Ştefan – Viaţa agrară și economică a românilor din Ardeal şi
Ungaria. Vol.1 1508-1820. Bucureşti. Tipografia România Nouă,
1921.
7. Muzeul Naţional al Unirii, Biblioteca Musei Apulensis II –
Repertoriul arheologic al județului Alba, Alba-Iulia 1995.
8. Moldovan Silvestru, Togan Nicolae –“Dicţionarul denumirilor de
localităţi cu proporaţiune română din Transilvania, Banat,
Crişana şi Maramureş. Editia II-a Sibiu 1919, Editura
Asociaţiunii, Tipografia Libertatea, Orăştie.
9. Coriolan Suciu – Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania,
Editura Academiei RSR, 1966, 2 volume.
10. Moga Octavian – Ghidul Toponimic al satului Benic, jud. Alba,
Timişoara, 2001.

246
 CUPRINS
Prefaţă .......................................................................................................... 5
Cuvânt înainte ............................................................................................. 6
CAPITOLUL I
Poziţia geografică şi localizarea în raport cu marile unităţi de relief
ale ţării ......................................................................................................... 9
CAPITOLUL II
Premize naturale ale dezvoltării economice.
Importanţa factorilor de mediu ............................................................... 11
1. Alcătuirea geologică şi resursele subsolului ........................................... 11
2. Relieful şi potenţialul de habitat ............................................................. 14
3. Clima ........................................................................................................ 16
4. Reţeaua hidrografică ................................................................................. 20
5. Vegetaţia, fauna şi solurile ........................................................................ 24
CAPITOLUL III
Evoluţia spaţială şi funcţională a localității ............................................... 34
CAPITOLUL IV
Potenţialul uman ......................................................................................... 49
1. Evoluţia numerică a populaţiei ................................................................. 49
2. Structura populaţiei ................................................................................... 52
3. Mobilitatea populaţiei în teritoriu ............................................................. 55
4. Satul – vatră a longevităţii ........................................................................ 56
CAPITOLUL V
Funcţiile economice ale aşezării umane .................................................... 65
1. Funcţia agricolă ........................................................................................ 65
2. Funcţia comercială .................................................................................... 83
3. Funcţia de transport .................................................................................. 89
4. Funcţia turistică ........................................................................................ 91
CAPITOLUL VI
Aspecte ale culturii materiale .................................................................. 111
1. Arhitectura .............................................................................................. 111
2. Mobilier şi obiecte de uz gospodăresc .................................................... 117
3. Unelte şi scule folosite în gospodărie şi la munca câmpului ................... 119
4. Portul popular ......................................................................................... 122
5. Arta ţesăturilor ........................................................................................ 125
6. Ceramica ................................................................................................. 127
7. Dansul popular ........................................................................................ 128

247
CAPITOLUL VII
Obiceiuri ale vieţii de familie ................................................................... 131
1. Naşterea .................................................................................................. 131
2. Jocurile de copii ...................................................................................... 133
3. Nunta ...................................................................................................... 134
4. Înmormântarea ........................................................................................ 139
5. Literatura populară legată de înmormântare ........................................... 143
CAPITOLUL VIII
Sărbătorile de peste an ............................................................................. 146
1. Sărbătorile de iarnă ................................................................................. 146
2. Sărbătorile de primăvară şi vară ............................................................. 155
CAPITOLUL IX
Obiceiuri legate de muncă ........................................................................ 161
CAPITOLUL X
Literatura populară .................................................................................. 165
CAPITOLUL XI
ANEXE: Culegere de texte ...................................................................... 174
CAPITOLUL XII
Aspecte ale vieţii spirituale ...................................................................... 200
CAPITOLUL XIII
Fii ai satului cu care ne mândrim ............................................................ 213
GLOSAR DIALECTICAL ............................................................................ 234
MIC DICŢIONAR AL PORECLELOR ...................................................... 239
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................ 246

248
249
250
 Fig. 1 Sub dealul „Glimeea Benicului” 461 m., se răsfățau
pe vremuri la soare vestitele „Vii ale orașului”.

Fig. 2 Dealurile Măgura și Doabra străjuiesc spre sud-vest vatra satului.

251
Fig. 3 Dealul Gălzii 743 m. se ridică majestuos pe interfluviul
valea Gălzii- valea Cetii. Calea Mocanilor face legătura
cu satele din amonte.

Fig.4 Văzută de pe dealul Bodor vatra satului pare ascunsă

într-o mare de verdeață.

252
Fig. 5 Fostul sediu de producție al CAP Benic în partea de sud-est a vetrei. În
clădirea de la șosea a funcționat până în 1998 – barul și discoteca din Benic.

Fig. 6 Valea Gălzii desparte vatra satului în două trupuri distincte.

Un grup de case pe „ulița pe vale în sus”.
253
 Fig. 7 Fântâna „publică” de pe ulița Bisericii – în fața casei Frâncu.

Fig. 8 „Crucea Mocanilor” și gospodăria paznicului de vânătoare marchează

limita de nord a vetrei satului. În ultimul plan „Glimeea”.
254
 Fig. 9 Casa Frâncu Vasile nr. 3, păstrează stilul tradițional
al construcțiilor: are ferestrele mici originale, tîrnațul deschis, poarta de lemn.

Fig.10 „Conacul” familiei Reimbold – a servit între 1962-1989

ca sediu administrativ al CAP Benic.
255
 Fig.11 Pe „ulița Vântului” poate fi admirată una din
clădirile moderne ale satului.

Fig. 12 O frumoasă clădire pe „ulița Bisericii” are parcată în față

o căruță cu valoare de simbol pentru finele mileniului II.
256
 Fig. 13 Aici s-a aflat casa părintească a marelui patriot
TEOFIL FRÂNCU /1849-1903/.

Fig. 14 Casa în care a copilărit eroul comandor Bătăcui Cornel,

decorat post-mortem cu „Crucea de Aur” germană.
257
Fig. 15 Clădirea Primăriei – între 1820-1920 a avut statutul de
Primărie a orașului Benic.

Fig. 16 Unul din puținele exemplare „rare” care mai puteau fi

admirate în parcul conacului familiei Reimold în 1999.
258
 Fig. 17 Agro-terase pe versantul de sud-est al dealului Bodor,
cândva acoperit de viță de vie „nobilă”.

Fig. 18 Clădirea fostului Magazin Sătesc – în stânga Crucea de la Moțiu

marchează intersecția șoselei cu „vechea cale a Bălgradului.
259
Fig. 19 Silueta elegantă a Bisericii românești, ridicată la începutul
secolului al XIX, la poalele dealului Dăneața.

Fig. 20 Monumentul funerar al familiei Spătăceanu.

260
 Fig.21 Cimitirul românesc situat în spatele bisericii, urcă
în trepte spre locul unde a existat până la ănceputul
secolului XIX, vechea biserică de lemn a satului.

Fig.22 Pe culmea dealului Bodor se înalță ruinele fostei biserici

romano-catolice a comunității maghiare din sat. Este menționată
în documentele vechi încă din sec.XV.
261
 Fig. 23 Clădirea școlii generale situată pe „ulița Vântului”
în imediata vecinătate a Căminului cultural.

Fig. 24 Clădirea Căminului cultural ridicată în 1965 – are în față statuile celor doi
mari prieteni: Mihai Eminescu - „Luceafărul nepereche”
al poeziei românesti și Teofil Frâncu – marele patriot.
262
Fig. 25 Venerabilul decan de vârstă al satului, nenea BULBUCAN SIMION,
veteran război, îmbrăcat în frumosul port popular la 96 de ani.

Fig. 26 Port popular femeiesc din Benic.

263
Fig. 27 Multe generații de feciori din Benic au „cătănit” în armata
Imperiului Austro-Ungar până la Unirea din 1 Decembrie 1918.

Fig. 28 Zi de sărbătoare pentru familiile Cioara Victor și Fuga

Silvestru în vara anului 1923.
264
 Fig. 29 Covoare țesute din lână în război.

Fig. 30 Multe modele interesante sunt create de harnicele țesătoare

în lungile nopți de iarnă.

265
Fig. 31 TEOFIL FRÂNCU - marele patriot ardelean, a văzut lumina
zilei la Benic. Strălucit jurist, publicist, a militat neobosit pentru
drepturile românilor alături de alte figuri proeminente ale neamului
din secolul trecut.

266
267
© Traian Cadan, 2017

268