Minoritățile etnice din

Bucovina
(Polonezi, Evrei,
Lipoveni, Ruteni,
Țigani)
Polonezii din Bucovina

Polonezii au fost colonizați masiv în Bucovina, începând cu a doua jumătate a sec. al

XIX – lea, din Galiția venind cei mai mulți dintre ei, dar și din Wieliezka, mineri pentru
organizarea zăcământului de sare de la Cacica, munteni din Czadca. Odată cu apariția în spațiul
bucovinean a unor localități majoritar polone precum Cacica, Solonețu Nou, Poiana Micului,
Pleșa, Davideni etc. și creșterea numerică în orașe precum Cernăuți, Siret, Rădăuți sau Suceava,
putem vorbi de o minoritate etnică distinctă care atinge pragul maturității spirituale și culturale.
Atitudinea polonezilor bucovineni față de autoritățile române în momentul revenirii
Bucovinei la patria-mamă România (15/28 noiembrie 1918) a fost o loialitate desăvârșită, ei
fiind practic singurul grup etnic minoritar care a votat Moțiunea de Unire a Bucovinei cu
România. Minoritatea polonă din Bucovina a dispus, în perioada interbelică de aproximativ cinci
organe de presă „Gazeta Polska”, „Glos Prawdy”, „Glos Ludu”, „Kurjer Polski w Rumunii” și
„Gazeta Suczawsca”.
În perioada interbelică, relațiile dintre România Mare și Polonia s-au situat pe linia unei
strânse colaborări trasate de funcționarea unei alianțe defensive (1921 – 1941) impuse de
interesele strategice comune, în fața Uniunii Sovietice.
Instaurarea regimului comunist a marcat ireversibil destinul polonezilor bucovineni pe de
o parte, pentru că intrarea Nordului Bucovinei a fost consființit de către Conferința de Pace de la
Paris (1947) rupând astfel legăturile dintre polonezii din Nordul și din Sudul Bucovinei, iar pe de
altă parte, potrivit Convenției încheiate între România și Polonia (9 ianuarie 1947), majoritatea
polonezilor din Sudul Bucovinei au fost repatriați, cei rămași într-un număr destul de mic în
patria adoptivă, cunoscând rigorile regimului comunist la fel ca și populația majoritară de altfel.

Evreii din Bucovina

Hrisoavele din sec. al XVIII – lea dovedesc că evreii de pe teritoriul Țărilor Române,
exercitau dreptul la justiție. În anul 1864, legea comunală a Țării Române stipulează prin art. 26
următoarele: „Israeliții pământeni, până ce vor arăta că au simțămintele și moravurile românești,
și până la modificarea legii de față, nu vor putea exercita drepturile comunale, decât în condițiile
următoare:

a) Dacă servește armata română;

b) Dacă a absolvit vreun colegiu sau vreo facultate în România;
c) Dacă a întemeiat în România o fabrică sau o manufactură folositoare țării.

Este deci consacrată în mod expres prin legea comunală din 1864 că se pune în
perspectivă întinderea drepturilor cetățenești ale evreilor, atunci când aceștia vor dovedi
simțăminte și moravuri românești. Tot în anul 1864 se promulgă un cod civil, care este aplicat în
anul 1865. Acest cod face un pas înainte în ceea ce privește drepturile evreilor. Drepturile
politice urmează să se întindă și la acei cetățeni, ce nu sunt de rit creștin.
 În anul 1866, situația politică a țării intervine cu schimbări în constituție. Astfel, art. 7
cuprindea următoarele: „Însușirea de român se dobândește, se conservă și se pierde, potrivit
regulilor stabilite prin legile civile. Numai străinii de rituri creștine pot dobândi
împământenirea”.
În consecință, starea evreilor de pe teritoriul Țării Române se înrăutățește, li se ia
perspectiva de a putea fi considerați ca cetățeni români, cu plenitudinea drepturilor, de și își
îndeplineau toate datoriile, cel puțin, asta susțineau comunitățile evreești de pe teritoriul țării.
În Bucovina, evreii locuiesc doar în câteva orașe. Cele mai importante sunt Sandagura și
Cernăuți, două localități învecinate. Sandagura este o mare comunitate israelită . Firea, portul și
traiul evreilor din acest oraș se aseamănă cu a celor din Galiția. Cernăuții posedă, în zidurile sale,
o comunitate israelită destul de însemnată.
Evreii aflați în Bucovina erau stabiliți în orașele principale, Suceava, Siret, Cernăuți.
Ocupația lor era, pe acel timp, negoțul și fabricarea rachiului de grâne. În anul 1786, însă, scăzu
numărul evreilor la 582 familii, ceea ce explică că mulți evrei părăsiră țara, fiindcă guvernul
local voia să-i constrângă la agricultură, o ocupație care nu le convenea.
Evreii bucovineni erau despărțiți în două tabere religioase. Unii sunt conservativi în ale
credinței și cultului și se numesc „ortodocși”. Alții nu sunt contrari progresului în astfel de
întrebări și le zic „moderni”.

Lipovenii din Bucovina

Lipovenii imigrează în Bucovina din Moldova și Basarabia. Toți lipovenii aceștia sunt de
origine moscoviți din Moscova sau din guberniile vecine.
După tradițiunea lor, s-au așezat ei aici cu mult înainte de a se alătura Bucovina la
Austria. Cea mai veche colonie a lipovenilor este sigur comuna Mitocul Dragomirnei sau
lipovenii de pe pârâul Rușcioara, lângă Suceava, numită de ei Socolnița, unde trăiau, încă
înainte de 1770, lipovenii au fondat o colonie nouă, Climăuți, și o sporiră cu imigrările din
anul 1783. Din Basarabia imigrară lipoveni în Bucovina, după ce a distrus o colonie de
răscolnici Necrasov, un general austriac, o rudă a împăratului Iosif II, pe timpul războiului cu
Turcia.
În număr mai mic se află lipoveni în comuna Mihindra sau Mihondra, așa numită după
apropiatul pârâu, care se coloniză în anul 1854.
Lipovenii erau despărțiți în două tabere religioase. O tabără se numește „bespopovcina”,
adică „ne-popistă”, pentru că nu are preoți, căci ea pretinde că adevărata proțime nu există pe
pământ. Cealaltă partidă, numită „popovcina”, adică „popistă”.
Timp îndelungat, se crede că lipovenii sunt ruși ortodocși, care lirtugisesc în limba ilirică
și nu în cea română. De această opinie era și împăratul Iosif II, care, vizitând Bucovina, a fost
salutat în Suceava, de o deputațiune de lipoveni.
După un popas în Bugeac, staroverii s-au așezat în mod deosebit în Dobrogea și
Bucovina, în două mari valuri: primul după răscoala lui Bulavin, pe vremea lui Petru cel
Mare, al doilea, în timpul țarinei Ecaterina a II (1762 – 1796).
Au emigrat în mare parte din Rusia acum 200 de ani, nemulțumiți de schimbările din
cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. S-au așezat de-a lungul râului Prut din Moldova și în Delta
Dunării (azi România și Ucraina). În cadrul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi a Lipovenilor
și-au menținut tradiții religioase puternice care preced reformele întreprinse de Biserica
Ortodoxă rusească din timpul domniei lui Petru cel Mare.

Rutenii din Bucovina

Originea rutenilor este și astăzi neelucidată. Este evident că rutenii fac parte din ramura
slavilor, desprinsă din marele trunchi indo-european. Există o teorie care susține că rutenii
sunt urmași ai unor populații celtice slavizate. Astfel, în Evul Mediu, ei ar fi fost slavizați
păstrându-și denumirea etnică de ruteni, la care se adaugă și cea de rusini. Sunt pomeniți de
Caesar în „Comentario de bello Gallico”, ca trib celtic așezat în Gallia Narboenensis.
Afirmația sa este confiramtă în antichitate de Pilniu cel Bătrân.
Fiecare gospodărie din părțile locuite de ruteni în Bucovina este deosebită de celelalte din
același sat. Casa, de regulă, este de 8x4 metri, fără șopron.
Poporul rutean nu ține mult la oamenii care trec de la o confesiune la alta. Oamenii
neortodocși se țin de necreștini și le sunt, prin urmare, străini. Astfel de străini sunt:
germanii, polonii, armenii, țiganii. Rutenii sunt conștienți de sine și se numesc „rusine”, când
însă voiesc să spună că sunt ortodocși; în contrast cu rutenii uniți din Galiția – dar și de cei
stabiliți în Bucovina – se numesc „valoche” (valahi), adică adepți ai bisericii ortodoxe
române din Bucovina.
Rutenii nu se împreunează cu cei de altă lege. O îpreunare sexuală cu evreii, ține de un
mare păcat. Ei, adesea, călătoresc pe jos în fiecare an, la moaștele Sfântului Ioan cel Nou de
la Suceava și biserica ortodoxă, situată pe malul drept al Nistrului.
Despre iad se crede că este locuința stăpânului diavolilor și că se află în fundul
pământului. Diavolul („ciort”) are, în credința poporului rutean, chipul unui domnișor,
îmbrăcat în haine nemțești. Poporul rutean are pentru toate rudele numirea comună de
„rodena”, adică „neamuri”, egal dacă aceștia aparțin genului masculin sau feminin.

Țiganii din Bucovina

Certă pare existența a două puncte sau zone distincte de plecare a neamului
țigănesc în lume după ieșirea lor din India, firește, - cel turanic, din valea Orhonului și cel
„egiptean” (cu posibile „subcentre” în Egipt, Siria și Persia).
În Bucovina, țiganii erau într-un număr foarte mare, deoarece fiecare mănăstire și
fiecare boier poseda sute de suflete țigănești ca robi. Robia acestor ființe atât de
persecutate și muncite o desființă neuitatul împărat Iosif II.
 Țiganii formau, în țările Române, starea cea mai de jos a poporului, ba chiar nici
nu treceau de oameni, fiind afară de lege și se vindeau cu 1000 aspri sau se schimbau ca
niște obiecte sau vite.
Deși erau creștini, țiganii nu se înmormântau la un loc cu alți creștini, ci în
cimitire deosebite. Asta spune cât de ticăloasă și înjosită a fost țigănimea în Țările
Române. În Moldova, Adunarea Obștească, la 31 ianuarie 1844, la dorința principelui
Mihail Sturza, decreta desființarea robiei țiganilor statului și a celor mănăstirești, iar
principele Grigore Ghica elibera și pe cei ai particularilor, prin decretul din 10, respectiv
28 noiembrie 1855, nr. 1166.
Câtă vreme au fost robi, țiganii bucovineni s-au ocupat cu meșteșugurile
„românești”, începând de la fierărie și terminând cu exploatarea aurului din nisipul
râurilor.
Limba lor se aseamănă cu multe dialecte din Nordul Indiei. Odată cu înlăturarea
dominației tătărești, țiganii au ajuns robii Domnilor români.
Sunt pomeniți pentru întâia oară în anul 1414, formând ultima clasă socială.
Astăzi se împart în două categorii: stabili și nomazi. Cei dintâi se ocupă cu agricultura,
locuind, mai cu seamă în satele din câmpia Sucevei. Ceilalți duc o viață nomadă.