UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI

DEPARTAMENTUL DE FORMARE CONTINUĂ ȘI

TRANSFER TEHNOLOGIC
PROGRAM DE CONVERSIE PROFESIONALĂ

Specializarea: Chimie

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Coordonator științific Absolvent

S.I. dr Aurel Tăbăcaru Savira Pop

Galați
Anul 2021
 UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI
DEPARTAMENTUL DE FORMARE CONTINUĂ ȘI
TRANSFER TEHNOLOGIC
PROGRAM DE CONVERSIE PROFESIONALĂ

Specializarea: Chimie

Chimia halogenilor

Coordonator științific Absolvent

S.I. dr Aurel Tăbăcaru Savira Pop

Galați
Anul 2021
 DECLARAŢIE

Subsemnatul/subsemnata POP SAVIRA, candidat/ă la

examenul de diplomă la Departamentul de formare continuă și
transfer tehnologic, pentru programul de conversie CHIMIE,
declar pe propria răspundere că lucrarea de față este rezultatul
muncii mele, pe baza cercetărilor mele şi pe baza informațiilor
obținute din surse care au fost citate și indicate, conform
normelor etice, în note și în bibliografie. Declar că nu am folosit
în mod tacit sau ilegal munca altora și că nici o parte din lucrare
nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva,
persoană fizică sau juridică. Declar că lucrarea nu a mai fost
prezentată sub această formă vreunei instituții de învățământ
superior în vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori
didactic.

Semnătura,
___________________________
Cuprins

INTRODUCERE ............................................................................................................................1

CAPITOLUL 1. HALOGENII ………………………………………………….2

1.1. Caracteristici generale ………………………………………………….. 2
1.2. Stare naturală …………………………………………………………... 4
1.3. Metode de obținere ……………………………………………………. 5
1.4. Proprietăți fizice …………………………………………………………8
1.5. Proprietăți chimice …………………………………………………….. 10
1.6. Întrebuințări …………………………………………………………….16
CAPITOLUL 2. COMPUȘII HALOGENILOR ………………………………....18
2.1. Hidracizi. Halogenuri. ……………………………………………….... 18
2.2. Compuși oxohidrogenați ……………………………………………….27
CAPITOLUL 3. EXPERIMENTE DE LABORATOR ......................................33
3.1. Experimentul de laborator metodă didactică de predare – învaţare –
evaluare …………………………………………………………………………..33
3.2. Fișe de lucru pentru activitățile experimentale …………………………37

CONCLUZII................................................................................................................................33
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................................34
ANEXE.........................................................................................................................................35
Introducere

Tema Compuşii halogeni prezintă importanță deoarece direct sau prin intermediari
conduc la: alcani, alchene, arene, alcooli, aldehide, cetone, acizi, nitrili, amide, amine.
Cunoaşterea caracteristicilor specifice halogenilor contribuie la înțelegerea reacțiilor acestora,
dar şi la substanțele care se obțin în urma reacțiilor cu alte elemente.
Considerăm că prin tema prezentată punem în evidență caracteristicile şi proprietățile
halogenilor.
Lucrarea prezintă atât halogenii, cât şi compuşii halogeni, în capitole distincte, fiind
structurată în două părți.
În primul capitol sunt prezentate caracteristicile generale ale halogenilor, stare naturală a
acestora, metodele de obținere, proprietățile fizice caracteristice, proprietățile chimice şi
întrebuințările.
Exemplificările sunt însoțite de reacțiile chimice caracteristice, care se regăsesc la
fiecare subcapitol.
Cel de-al doilea capitol cuprinde compușii halogenilor, respectiv:
 Hidracizi. Halogenuri
 Compuși oxohidrogenați.
Pentru a reda datele centralizate am folosit tabele. Astfel, configurația electronică a
halogenilor se regăseşte în tabelul 1.1, constante fizice ale hidracizilor sunt cuprinse în tabelul
2.1, iar oxizii și oxiacizii halogenilor în tabelul 2.2.
Lucrarea mai cuprinde concluziile desprinse în urma documentării şi bibliografia pe care
am consultat-o, cu autorii la care se fac trimiteri.
Tema poate fi reluată şi extinsă în cadrul unei cercetări aplicative complexe, care să pună
în evidență aplicațiile practice ale halogenilor şi compuşilor acestora.

1
 Capitolul 1. HALOGENII

1.1. Caracteristici generale

Halogenii constituie cea mai omogenă familie de nemetale. La temperatură obișnuită se

prezintă astfel:
 fluorul este gaz galben palid,
 clorul gaz galben verzui,
 bromul este lichid volatil, roșu închis –brun,
 iodul este solid negru - cenușiu.
Moleculele de halogeni absorb cuante de lumină din domeniul vizibil și de aceea sunt
colorate.
Cu creșterea numărului de ordine Z, de la fluor la iod, maximele de absorbție a luminii se
deplaseaza de la roşu la violet și din această cauză culoarea moleculelor se închide.
Configurația electronică (tabelul 1.1) arată că fiecărui element îi lipsește un electron p
față de gazul rar următor. Pentru acest motiv chimia halogenilor este dominată de ușurința cu
care atomii respectivi câștigă un electron spre a se transforma în ioni monovalenți negativi.

Afinitatea Energia de
Element Simbol Numar Invelișul de electroni electronică disociere
atomic Z kJ∙mol-1 kJ∙mol-1
Fluor F 9 [He]2s2p5 332 157,7

Clor Cl 17 [Ne]3s2p5 345,6 238

Brom B 35 [Ar]3d104s2p5 324,3 189,2

Iod I 53 [Kr]4d105s2p5 295,4 148,1

Astatin At 85 [Xe]4f145d106s2p5 - -

Tabelul 1.1. Halogeni, configurația electronică

Energia de legătură în moleculele diatomice este neașteptat de mică la fluor, fiind de

158 kJ∙mol-1 , față de 238 kJ∙mol-1 la clor şi 189 kJ∙mol-1 la brom. Din acest motiv moleculele de
fluor sunt extrem de instabile şi deci, foarte reactive. Cea mai plauzibilă explicație în acest

2
sens ar fi repulsia dintre electronii periferici de nelegătură datorită distanței mici între nuclee,
cauzată de dimensiunile mici ale atomilor.
Afinitatea pentru electroni este maximă la clor și la fluor. Cum afinitățile sunt
calculate pornindu-se de la moleculele de halogen, explicația valorii mari la clor rezidă tot în
energia scăzută de disociere a moleculelor fluorului.
Pe de altă parte, fluorul formează legături scurte și puternice cu alți atomi, ceea ce
contribuie la exotermicitatea multor reacții ale sale. Fluorul are cea mai mare capacitate de a
forma compuși în care starea de oxidare a elementelor să fie maximă.
Câteva exemple sunt : BiF5 , IF7, PtF6, AgF2, etc.
Potențialul de ionizare arată valori descrescânde de la fluor la iod (de la 17,34 la 10,50
eV ). Potențialul iodului este mai mic ca al unor metale, de aceea iodul, ca și bromul de altfel,
poate apărea în compuși sub formă de ioni pozitivi, ca de exemplu în INO 3, BrNO3, (în timp ce
FNO3 este monovalent) sau ca ioni I3+ în IPO4 , I (CH3COO)3. [3].
Halogenii au o egală tendință de a forma fie legături ionice , fie legături covalente, în
funcție de elementele cu care se combină. În combinațiile ionice halogenii există sub formă de
anioni X-, ce iau naștere prin acceptarea unui electron.
Halogenii formează legături covalente cu:
 elementele slab electronegative, cum ar fi: C , Si , P , As , O , S și B,
 metale în stări de oxidare superioare, de exemplu: SnIV, PbIV, VV , CrVI , UVI.
Ca și în alte grupe ale sistemului periodic, primul element al grupei, fluorul, se
deosebește de ceilalți halogeni prin unele din propriețățile sale.
Fluorul elementar este mult mai reactiv decât ceilalți halogeni.
Reactivitatea halogenilor descrește în ordine F > Cl > Br > I. Reactivitatea mare a
moleculei F2 se datorează pe de o parte, energiei mici de legătură, care permite o mai ușoară
rupere a moleculei în atomi F și faptului că fluorul este cel mai electonegativ dintre toate
elementele. Fluorul formează combinații cu celelalte elemente, numai în stare de oxidare -1.
Clorul, bromul și iodul formează combinații în stări de oxidare pozitive, numai cu cele
două elemente mai electronegative decât ele: fluorul și oxigenul.
Stabilitatea legăturilor cu oxigenul crește în ordinea Cl < Br < I. Fluorul și oxigenul sunt legați
de clor, brom și iod prin legături, care pot fi:
 hibride sp3 , poate și sp2 la clor, brom și iod și
 prin legaturi π ale acestor elemente.

3
 Stabilitatea combinațiilor cu oxigenul, în funcție de starea de oxidare, variază în ordinea
+3 < +5 < +7. La brom, starea de oxidare maximă față de oxigen este +5, la iod este +7.
[5]

1.2. Stare naturală

Fluorul se găsește în natură numai ca fluoruri insolubile:

 fluorină – CaF2 ,
 criolit Na3[AlF6] și
 fluoroapatit – 3Ca3(PO4)2 ∙Ca (F, Cl)2.
Se recuperează din gazele efluente din industria aluminiului. [3]
Fluorul este mai abundent ( 0,065%) decât clorul ( 0,055%) în scoarța terestră. În
cantițăți mici, fluorul se găsește și în sol, de unde este luat de plante (de aceea cenușa plantelor
conține fluor).
Oasele și smalțul dinților conțin cantități mici de fluor sub formă de apatit.
Clorul este relativ mai răspândit în natură, fiind prezent în compoziția litosferei și
hidrosferei, unde intră în proporție de 0,19%.
Liber, clorul se găsește numai ca urme, în gazele emanate de vulcani.
Sub formă combinată, clorul este foarte răspândit, mai ales sub formă de:
 sare gemă, clorură de sodiu, NaCl,
 silvina clorura de potasiu, KCl,
 carnalit (clorură dublă de potasiu și magneziu, MgCl2 · KCl · 6H2O, care formează
zăcăminte.
Apa conține aproximativ 3% clorură de sodiu. În mările și lacurile sărate, acest procent
este mai ridicat, ajungând chiar până la 26%.
Ca și clorul, bromul nu se găsește în stare liberă în natură. Se găsește însă sub formă de
bromuri: de sodiu, de potasiu și de magneziu, în apa mărilor, alături de cloruri, dar în
concentrație mică ( 0,001-0,007% ) .
Cantități mari de bromură de magneziu se găsesc în Marea Moartă, unde procentul ajunge la
4,8%.
Bromurile însoțesc clorurile și în zăcăminte, în raport aproximativ de 1:150.
De asemenea, unele ape minerale conțin brom.

4
 Mici cantițăți de brom se găsesc în apele sondelor petroliere. Unele plante și animale
marine contin brom în organism.
Iodul este foarte răspândit în natură, dar se găsește în cantități atât de mici în scoarța
pamântului încât extragerea lui este anevoioasă.
a) Sub formă de iodați însoțește azotatul de potasiu sau azotatul de sodiu, chiar până în
proporția de 1%;
b) sub formă de ioduri însoțește, de obicei, clorurile și bromurile, însă în concentrație
mult mai mică decât acestea.
Cum algele marine extrag iodul din apa de mare, cenușa lor conține iod, sub formă de
iodură de potasiu în concentrație de până la 0,4% .
Apele sondelor petroliere contin 25-60g I/m3. Unele ape minerale conțin de asemenea iod.
Și unele organe animale, ca de exemplu glanda tiroidă și ficatul unor pești, conțin iod
(prezența iodului în glanda tiroidă are un rol important în funcționarea normală a organismului,
astfel încât un exces sau o lipsă de iod în organism este cauza unei grave tulburări).
[2]

1.3. Metode de obținere

Singura metodă pentru a obține fluor molecular, F 2 este electroliza. Compușii ce conțin
ionul F- nu pot fi electrolizați în stare topită, din cauza punctelor de topire prea ridicate (988º
NaF ), nici în soluție apoasă fiindcă fluorul reacționează imediat cu apa.
Acidul fluorhidric anhidru este rău conducător de curent electric.
Fluorul se fabrică prin electroliza de KF, în acid fluorhidric anhidru. Această soluție
conține ionul de bifluorură, [HF2]-.
Reacțiile care au loc sunt:

la anod: 2[HF2] → 2HF + F2 + 2e- (1.1)

la catod: 2H+ + 2e- → H2 (1.2)

Reacția globală: 2F- + 2H+ → F2H2 (1.3)

5
 După cum se observă, deși curentul este transportat spre catod de ionul K+, se descarcă la
acest electrod numai ionul H+, fiindcă acesta are un potențial de oxidare mult mai scăzut. Se
adaugă HF anh., în celula electrolitică, pe măsură ce se consumă.
Electoliza se efectuează în recipiente de cupru sau nichel , care servesc drept catod , folosind un
anod de grafit. [NENIȚESCU 85]
Clorul se prepară prin diferite metode.
În laborator se poate obține din acid clorhidric prin oxidare. Drept oxidant se poate folosi
dioxidul de mangan (piroluzita):

4HCl + MnO2 → MnCl2 + Cl2 + 2H2O (1.4)

Ca oxidanți, se mai pot folosi:

 permanganatul de potasiu,
 dicromat de potasiu,
clorură de var,
hipocloriți (de potasiu, sodiu sau calciu),
clorat de potasiu:

2KMnO4 + 16 HCl → 2MnCl2 + 2KCl + 5 Cl2 + 8H2O (1.5)

K2Cr2O7 + 14 HCl → 2KCl + 2 CrCl3 + 3 Cl2 + 7H2O (1.6)

CaOCl2 + 2 HCl → CaCl2 + Cl2 + H2O (1.7)

KClO + 2HCl → KCl + Cl2 + H2O (1.8)

KClO3 + 6HCl → KCl + 3Cl2 + 3H2O (1.9)

[2]
Se obține clor molecular prin disocierea termică a clorurilor a unor metale nobile, prin
oxidarea acidului clorhidric și prin electroliza clorurii de sodiu. În prezent, această metodă din
urmă este singura utilizată industrial.

6
 La electroliza clorurii de sodiu, în soluție apoasă, se formează Cl 2, care se degajă (alături
de puțin O2) la anod. La catod se degajă H 2 și se formează hidroxid de sodiu, NaOH, care rămâne
dizolvat.
La electroliza unei soluții concentrate de acid clorhidric, cu electrozi de platină, se obține
hidrogen și clor:

la catod: H+ + e- → H ( 2H → H2) (1.10)

la anod : Cl- → Cl + e - ( 2Cl → Cl2) (1.11)

Sumă: H+ + Cl- electroliză

½ H2 + ½ Cl2 (1.12)

Bromul se poate obține din bromuri solubile, prin electroliză. În practică se folosește
aproape numai deslocuirea din ioni de bromură cu clor molecular.
Clorul pune în libertate bromul din ionii de bromură în soluție apoasă:

2Br - + Cl2 → Br2 + 2Cl – (1.13)

[5]
În laborator, bromul se prepară tratând o bromură cu acid sulfuric în prezența unui
oxidant, de obicei dioxid de mangan :

2KBr + 3H2SO4 + MnO2 → MnSO4 + 2KHSO4 + 2H2O + Br2 (1.14)

ceea ce revine de la oxidarea acidului bromhidric la brom.

Prepararea industrială a bromului se bazează pe proprietatea pe care o are clorul de a
înlocui bromul din compușii săi. În acest scop ,în apa de mare sau în apele rămase de la extracția
sărurilor minereurilor care conțin bromuri (ape mame) se introduce un curent de clor :

MgBr2 + Cl2 → MgCl2 + Br 2 (1.15)

În laborator, iodul se poate prepara prin acțiunea dioxidului de mangan asupra unei
ioduri, în prezența acidului sulfuric :

2NaI + 3H2SO4 + MnO2 → MnSO4 + 2NaHSO4 + 2H2O + I2 (1.16)

7
sau prin tratarea unor ioduri cu clor :
2NaI + Cl2 → 2NaCl + I2 (1.17)
[2]
Iodul molecular se obține din ioduri prin deslocuire cu clor, întocmai ca și bromul.
Având un potențial de oxidare mult mai puțin negativ decât ceilalți halogeni, iodul este pus în
libertate din ioduri și din acidul iodhidric, chiar de oxidanți slabi, care nu pun în libertate clorul
și bromul din cloruri și bromuri, de exemplu, este pus de ozon, de peroxidul de hidrogen, de
acidul azotos și de mulți alți oxidanți, printre care și dicromatul de potasiu, K 2Cr2O7 în soluție
acidă.
 ozonul pune în libertate iod din ioduri ionice, ca NaI, KI:

O3 + 2I- + H2O → O2 + I2 + 2HO- (1.18)

 peroxidul de hidrogen pune în libertate iod, din soluții de acid iodhidric sau de
ioduri alcaline acidulate:
2I- + 2H+ + H2O2 → I2 + H2O (1.19)

Reacțiile oxidanților cu iodul de iodură sunt cantitative. De aceea servesc în chimia

analitică, pentru dozarea acestor oxidanți. În această metodă analitică, numită iodometrie, iodul
molecular eliberat de un oxidant este titrat cu o soluție de tiosulfat de sodiu cu titru cunoscut
reacției.

1.4. Proprietăți fizice

Fluorul molecular, F2, este un gaz gălbui, în strat mai gros.

Caracteristici ale fluorului:
 Reactivitatea fluorului este neobișnuit de mare.
 Cu hidrogenul se combină, la întuneric și temperatură joasă.
 Reacționează chiar cu hidrogen lichid la -252º.
 Reacția cu hidrogenul lichid are loc cu explozie violentă.
 Cu un suflător de H2 + F2 se pot atinge temperaturi de cca 4000º.

8
 Clorul molecular, la temperatură și presiune obișnuită este un gaz galben – verzui
(hloros = verde ).
Caracteristici ale clorului:
 La presiunea de 1 atm, clorul poate fi lichefiat (p.f. - 34º).
 La 0º presiunea de vapori a clorului este 4 atm., iar la 20º este 6 atm.
 Densitatea clorului lichid, la 0º, este 1,47 g/cm3.
 Clorul lichid, uscat, se conservă și se transportă în cilindri sau cisterne de oțel, cu
care nu reacționează.
 În solvenți organici, de exemplu benzen, tetraclorură de carbon sau cloroform ,
clorul este mult mai solubil decât în apă.
Bromul molecular este, la temperatura și presiunea ambiantă, un lichid brun - roșiatic
(p.t. – 7,3º și p.f. 58,8º).
Caracteristici ale bromului:
 La temperatura camerei, bromul lichid degajă vapori bruni, grei.
 Densitatea bromului, la 0º, este 3,19 g/cm3.
 Solubilitatea în apă este 3,5 %, la 25º.
 Soluția în apă, numită apă de brom, are o culoare roșie – brună.
 Bromul se amestecă în orice proporție, cu lichide organice ca sulfura de carbon,
CS2, cloroformul , CHCl3, benzenul C6H6.
Iodul se prezintă, la 25º și 1 atm. sub forma unor foițe cristaline sau plăci lucioase de
culoare brună închisă, aproape neagră.
Caracteristici ale iodului:
 Densitatea este 4,94 g/cm3.
 La slabă încălzire sau chiar la temperatură obișnuită, iodul degajă vapori violeți (p.t.
113, 7º și p.f. 184,5 º).
 Iodul sublimează înainte de a se topi. La partea superioară a borcanelor conținând
iod, se depun, după câtva timp, cristale de iod.
 Iodul este greu solubil în apă ( 1/ 5500 ), în schimb se dizolvă ușor în solventi
organici.
 Soluțiile în sulfură de carbon, tetraclorură de carbon și cloroform au culoare violetă;
soluțiile în alcool, eter , acetona și în amine terțiare , ca ( CH 3)3N, sunt brune ,iar
soluția în benzen este violet-brună.
 Cu amidonul iodul dă ,chiar în concentrații foarte mici , o colorație albastră intensă.

9
1.5. Proprietăți chimice

Fluorul
Cu nemetalele, cum sunt: bromul, iodul, sulful, fosforul, arsenul, stibiul, carbonul
(cărbune de lemn), siliciul și borul, florul se combină la rece, cu flacără sau degajare mare de
căldură, până la incandescență. Se formează fluoruri covalente, de ex. SF6, CF4 și SiF4. Numai cu
oxigenul și azotul, fluorul nu se combină direct, iar cu clorul reacționează numai la cald.
Fluorul se combină energic cu metalele alcaline, alcalino-pământoase, aluminiul, zincul
și staniul.
Unele metale (Cu, Ni și aliaje ca metalul Monel) nu sunt atacate de fluor, în absența apei
și la rece, fiindcă se formează pe suprafața lor un strat protector de fluorură.
La cald, florul reacționează însă cu toate metalele chiar și cu aurul și platina. Metalele
dau fluoruri în stare de oxidare maximă, de ex. Co și Ag dau CoF3 și AgF2 (în timp ce aceste
metale dau cu clorul CoCl2 și AgCl).
Fluorul reacționează energic nu numai cu elementele ci și cu multe combinații. Din
hidruri de nemetale, cum sunt H2O și NH3, fluorul extrage hidrogenul, dând HF și punând în
libertate O2 (alături de O3 și H2O2) sau N2. Cu hidrocarburile, fluorul dă HF și C, dar reacția poate
fi astfel condusă încât fluorul să se substituie hidrogenului, dând naștere la fluorocarburi.
Dioxidul de siliciu reacționează energic cu fluorul, dând tetrafluorura de siliciu și oxigen
molecular:
SiO2 + 2F2 → SiF4 + O2 (1.20)

Sticla este atacată în mod similar dând SiF 4 și silicații metalelor conținute în sticlă. De
aceea nu se pot utiliza recipiente de sticlă în lucrările cu fluor molecular. Este probabil ca
reacțiile acestea se datoresc urmelor de apă, care reacționează cu fluorul molecular dând HF;
acesta reacționează efectiv cu SiO2 și cu silicații. [NENIȚESCU 85]
1. Reacția cu hidrogenul ( la -2560C):

H2 + F2 → 2HF (1.21)

Flacăra obținută are cea mai înaltă temperatură dată de o reacție chimică.
2. Reacția cu apa:

10
 F2 + H2O → 2HF + ½ O2 (1.22)
3. Reacția cu hidrocarburile:

CH4 + 2F2 → C + 4HF (1.23)

4. Reacția cu hidrogenul sulfurat:

F2 + H2S → S + 2HF (1.24)

5. Reacția cu amoniacul:

3F2 + 2 NH3 → N2 + 6HF (1.25)

6. Reacția cu celelalte halogenuri:

F2 + 2NaCl → 2NaF + Cl2 (1.26)

7. Reacția cu fluorurile când se obțin fluoruri superioare:

½ F2 + KF → KF2 (1.27)

8. Reacția cu sulful:

S + 3F2 → SF6 (1.28)

9. Reacția cu dioxidul de sulf:

SO2 + F2 → SO2F2 (1.29)

10. Reacția cu trioxidul de sulf:

SO3 + F2 → SO3F2 (1.30)

11. Reacția cu metalele:

11
 2 Na + F2 → 2NaF (1.31)

12. Reacția cu oxizii metalici:

2CaO + F2 → 2CaF2 + O2 (1.32)

13. Reactia cu bazele (altfel decât ceilați halogeni):

2F2 + 2NaOH → F2O + 2NaF + H2O (1.33)

[4]
Clorul
După fluor, clorul este cel mai reactiv dintre nemetale.
Clorul se combină direct cu toate elementele afară de oxigen, azot, carbon și iridiu. Combinațiile
cu clorul ale acestor elemente se obțin însă pe cale indirectă.
Fosforul, arsenal, stibiul și siliciul se combină cu clorul la temperatură joasă, degajând
căldură și uneori lumină și dând clorurile acestor metale.
Sulful reacționează la ușoară încălzire.
Metalele ușoare, cum sunt Na, K, Mg, Al se combină cu clorul cu degajare intensă de
căldură și lumină. Uneori este necesar a încălzi inițial metalul; acesta odată aprins arde însă mai
departe într-o atmosferă de clor.
Metalele grele reacționează mai încet, uneori numai la încălzire ( de exemplu, Fe), dar și
aurul este atacat de clor în prezența apei. [5]
1. Reacția cu hidrogenul:

hⱱ
Cl2 + H2 → 2HCl (1.34)

2. Reacția cu nemetalele:

P4 + 6Cl2 → 4PCl3 (1.35)

P4 + 10Cl2 → 4PCl5 (1.36)

3. Reacția cu amoniacul:

12
 2NH3 + 3Cl2 → N2 + 6HCl (1.37)

4NH3 + 3Cl2 → NCl2 + 3NH4Cl (1.38)

4. Reacția cu fosfina:

PH3 + 3Cl2 → PCl3 + 3HCl (1.39)

PH3 + 4Cl2 → PCl5 + 3HCl (1.40)

5. Reacția cu siliciul:

Si + 2Cl2 → SiCl4 (1.41)

6. Reacția cu metalele:
2Fe + 3 Cl2 → 2FeCl3 (1.42)

2Au + 3 Cl2 → 2AuCl3 (1.43)

[4]
7.Reacția cu apa:
În soluția de clor în apă, numită apă de clor, se stabilește un echilibru mult deplasat spre
stânga, formându-se acid clorhidric și acid hipocloros:

Cl2 + H2O ⇆ HCl + HOCl (1.44)

Acidul hipocloros din soluție se descompune încet, în acid clorhidric și oxigen molecular:
2HOCl → 2HCl + O2 (1.45)

Reacția este mult accelerată de lumină. Expusă la lumina solară, apa de clor se decolorează și
după scurtă vreme (nu mai conține Cl2) se poate observa degajarea de O2.
Din cauza formării acidului hipocloros, care este un oxidant puternic, clorul este, în
prezența apei, un agent decolorant (folosit în industria hârtiei etc.). [5]
8. Reacția cu apa oxigenată:
13
 Cl2 + H2O2 → 2HCl + O2 (1.46)

9. Reacția cu halogenurile congenerilor mai puțini activi:

2NaBr + Cl2 → 2NaCl + Br2 (1.47)

2NaI + Cl2 → 2NaCl + I2 (1.48)

10. Reacția cu oxizii metalici:

MgO + Cl2 → MgCl2 + 1/2O2 (1.49)

11. Reacția cu oxizii nemetalelor:

CO + Cl2 ⇆ COCl2 (1.50)

SO2 + Cl2 → SO2Cl2 (1.51)

12.Reacția cu hidroxizii alcalini la rece:

2NaOH + Cl2 → NaCl + NaClO + H2O (1.52)

sau la cald:

6NaOH + 3 Cl2 → 5NaCl + NaClO + 3H2O (1.53)

13. Soluțiile apoase de clor au caracter oxidant:

Cl2 + 2H2O + SO2 → H2SO4 + 2HCl (1.54)

Cl2 + 2H2O + H3AsO3 → H3AsO4 + 2HCl (1.55)

[4]
Bromul
14
 Bromul reacționează, la fel ca și clorul, cu metalele și nemetalele, dar mult mai încet.
Fosforul, arsenul, stibiul, bismutul, staniul (în foi subțiri) și aluminiul reacționează cu
bromul cu incandescență.
Sodiul metalic este atacat de brom, încet, la 200º C.
Potasiul, aruncat în brom lichid, reacționează exploziv chiar la rece.
Celelalte metale reacționează încet, la încălzire. Chiar aurul dă AuBr 3 ; platina nu este
atacată.
Bromul reacționează, asemănător clorului, cu foarte numeroși compuși organici, formând
legături covalente C – Br.
Cantități mari de brom servesc sub formă de bromură de argint AgBr, la fabricarea
filmelor și hârtiilor fotografice. [5]

1. Reacția cu apa:

Br2 + H2O → HBr + HBrO (1.56)

2. Reacția cu hidrogenul la încalzire catalizată:

Pt
H2 + Br2 → 2HBr
(1.57)

3. Reacția cu sulful în prezența apei:

3Br2 + S + H 2O → HBr + H 2SO4

(1.58)

4. Oxidează hidrogenul sulfurat la sulf:

H2S + Br2 → S + 2HBr

(1.59)

5. Reacția cu amoniacul:
2NH3 + 3Br2 → N2 + 6HBr
(1.60)

15
 6. Reacționează cu pulberea de Al și cu Zn :
2Al + 3Br → 2AlBr 3
(1.61)

Zn + Br → ZnBr2 (1.62)
[4]
Iodul
Iodul este mai puțin reactiv decât clorul și bromul, ceea ce rezultă din
electronegativitatea lui mai mică în raport cu ceilalți halogeni. El se combină mai greu cu
hidrogenul (numai prin încalzire):

I2 + H2 ⇆ 2HI (1.63)

Se combină direct cu sulful, fosforul, arseniul, dar și cu majoritatea metalelor. Astfel,

dacă în apă se amestecă pulbere de zinc cu cristale de iod, soluția obținută este incoloră; se
formează iodură de zinc, incoloră care este solubilă în apă:

I2 + Zn → ZnI2
(1.64)

Iodul nu se combină direct cu oxigenul. El oxidează hidrogenul sulfurat până la sulf,

sau sulfiții la sulfați:

I2 + H2S → 2HI + S
(1.65)
[2]

1.6 Întrebuințări

Fluorul- întrebuințări

16
 Fluorul a început să aibă importanță industrială. Sub formă de fluoruri metalice este
întrebuințat la prepararea de derivați fluorurați ai unor hidrocarburi care se utilizează ca agenți
frigorigeni (freoni), dizolvanți, lubrifianți etc., la prepararea hexafluorurii de uraniu, UF 6 etc.
[2]
Fluorul joacă un rol important în prevenirea cariilor dentare, în consecință este utilizat
în compoziția pastelor de dinți (sub formă de compuși, ca NaF) sau pentru fluorurarea apelor.
[1]
Clorul- întrebuințări
Sfera de folosire a clorului este foarte vastă. El este o importantă materie primă în
industria chimică, în special în industria organică. Astfel, este utilizat pentru clorurarea
hidrocarburilor saturate, nesaturate și aromatice în scopul obținerii de solvenți (de exemplu:
cloroform, tetraclorură de carbon), substanțe de impregnare, compuși intermediari pentru
industria coloranților și materialelor plastice (în special policlorură de vinil) antidăunători (de
exemplu, DDT, hexaclorant etc.).
În industria anorganică, clorul este folosit la fabricarea acidului clorhidric de sinteză, a
hipocloriților, clorurii de var, cloraților, clorurilor metalice (de aluminiu, titan etc.) și nemetalice
(de sulf, fosfor, siliciu etc.).
În industria celulozei și hârtiei și în industria textilă, clorul este folosit pentru înălbire.
Datorită acțiunii oxigenului – pus în libertate în apa de clor – asupra microbilor
patogeni, introducerea clorului în apă este un mijloc de sterilizare a apei de băut și a apelor din
bazinele de înot.
Bromul - întrebuințări
Bromul se folosește ca agent de bromurare la prepararea unor compuși organici:
coloranți, medicamente, gaze lacrimogene (de exemplu, bromacetonă), etc. Fiind oxidant are
întrebuințări ca antiseptic și dezinfectant.
Iodul este folosit în industria chimică organică pentru prepararea unor coloranți (cum sunt
cei de ftaleină), la prepararea iodoformului, a tincturii de iod, la fabricarea unor săpunuri
medicinale, medicamente etc. De asemenea, se folosește pentru prepararea unor săruri necesare
în tehnica fotografică. [2]
Iodul - întrebuințări
Iodul previne inflamarea glandei tiroide (afecțiune numită gușă), foarte frecventă în
zonele în care apele naturale au un deficit de iod. Pentru a compensa acest deficit, în alimentație
se adaugă suplimente nutritive cu conținut de iod , ca de exemplu sarea iodată, care conține,
alături de NaCl, NaI sau KI. [1]

17
 Capitolul 2. Compușii halogenilor

2.1 Hidracizii - Halogenuri

Hidracizii
Cu hidrogenul, halogenii formează hidracizi, respectiv halogenuri de hydrogen, cu
formula generala HX:
 acidul fluorhidric,
 acidul clorhidric,
 acidul bromhidric
 acidul iodhidric:

X2 + H2 → 2HX (2.1)

Dintre ei, cel mai stabil este acidul fluorhidric și cel mai puțin stabil, acidul iodhidric. [2]

Constante fizice ale hidracizilor

Tabelul 1.7.1
Energia de
Hidracid Formulă Punct de Punct de Densitatea legatura H-X în
topire ,0C fierbere ,0C gazului g/l Kcal/mol
Acid fluorhidric HF -83,1 +19,5 - -135,0

Acid clorhidric HCl -114,8 -84,9 1,639 -102,1

18
 Acid bromhidric HBr -86,9 -66,8 3,644 -86,5

Acid iodhidric HI 50,7 -35,4 5,789 -71,0

Tabelul 2.1. Constante fizice ale hidracizilor

Obținerea hidracizilor
1.Sinteza directă din elemente
2. Hidracizi prin reactii de deslocuire
3.Hidracizi prin hidroliza unor halogenuri
1.Sinteza directă din elemente
Fluorul reacționează extrem de violent, ireversibil, cu hidrogenul.
Clorul reacționează de asemenea energic cu hidrogenul. Aproape singura metodă utilizată
în prezent pentru fabricarea acidului clorhidric în industrie constă în arderea hidrogenului într-o
atmosferă de clor, ambii obținuți într-o instalatie pentru electroloza clorurii de sodiu. Se arde clor
într-o atmosferă de hidrogen într-un arzător compus din tuburi concentrice de cuarț sau de fontă.
Combinarea bromului cu hidrogenul decurge mult mai puțin energic, căldura de reacție
fiind mult mai mică. Un amestec echimolecular de H2 și Br2, trecut printr-un tub de sticlă,
încălzit pâna la pornirea reacției cu un arzător, arde cu flacără verzuie. În aceste condiții are loc o
reacție omogenă în fază gazoasă.
Combinarea iodului cu hidrogenul poate fi efectuată în fază omogenă gazoasă.
2. Hidracizi prin reactii de deslocuire
Sărurile halogenilor cu metalele pun în libertate hidracizi când sunt tratate cu acizii
nevolatili.
Din fluorură de calciu și acid sulfuric în retorte de fontă sau oțel plumbuit, se obține acid
fluorhidric:
CaF2 + H2SO4 → CaSO4 + 2HF (2.2)

Metoda aceasta a fost folosită în trecut pentru obținerea industrială a acidului clorhidric .
Reacția decurge în două etape:

NaCl + H2SO4 la rece NaHSO4 + HCl (2.3)

NaCl + NaHSO4 → Na2SO4 + HCl (2.4)

19
 Metoda dezlocuirii nu poate fi utilizată pentru prepararea acidului bromhidric și mai
puțin încă a acidului iodhidric. Acidul sulfuric reacționează față de acești hidracizi ca un agent
oxidant:

NaI + H2SO4 → NaHSO4 + HI (2.5)

așa că acidul bromhidric sau acidul iodhidric, care se formează inițial reacționează mai departe,
oxidându-se până la halogen molecular:

2HI + H2SO4 → I2 + 2H2O + SO2 (2.6)

Acidul clorhidric nu este oxidat de acidul sulfuric ci numai de agenții oxidanți tari.
Acidul fluorhidric nu este oxidat de niciun oxidant.
3.Hidracizi prin hidroliza unor halogenuri
Halogenurile multor nemetale și metale hidrolizează la tratare cu apă, punând în libertate
hidracizi. Metoda aceasta se utilizează uneori pentru a prepara acidul iodhidric. Peste un amestec
de fosfor roșu și iod se toarnă apă. Se formează intermediar triiodură de fosfor:

2 P + 3 I2 → 2 PI3 (2.7)

PI3 + 3 H2O → H3PO3 + 3 HI (2.8)

Acidul clorhidric ca produs secundar la clorurarea compușilor organici:
Se obțin cantități mari de acid clorhidric la clorurarea unor compuși organici ca:

Cl2 + C6H6 → HCl + C6H6Cl (2.9)

Benzen Clorbenzen

Cl2 + CH2COOH → HCl + ClCH2COOH (2.10)

Acid acetic Acid monocloracetic

Proprietăți fizice și chimice

1.În moleculele hidracizilor
Atomii sunt legați covalent, după cum rezultă din punctele lor de topire şi de fierbere joase din
spectrele în infraroșu și rămân și din momentele electrice.

20
 Hidracizii în stare gazoasă disociază în elemente, la temperaturi înalte:
HCl HBr HI

Gradul de disociere { 3000 3 ∙ 10‾7 % 0,003 % 19%

la 1 atm si la 10000 0,014 % 0,5 % 33 %

2.Soluțiile hidracizilor în apă

a. Hidracizii sunt foarte ușor solubili în apă. Din cauza aceasta, hidracizii uscați fumegă
la aer. Prin combinarea cu vaporii de apă din atmosferă se formează mici picături de soluții de
hidracizi care au o presiune de vapori mult mai mică decât apa.
b. Aciditatea; la dizolvare are loc o reacție exotermă între acid și apă (∆H = - 17,4
cal/mol de HCl, în apă multă):

HX + H2O ⇆ H2O + X- (2.11)

Din cauza acestei reacții cu apa, dizolvarea hidracizilor în apă nu decurge după legea lui Henry.
Din soluția fizică a unui gaz în apă (sau chiar din soluția unui gaz legat chimic de apă prin
legături slabe), gazul poate fi gonit cantitativ prin barbotarea unui gaz solubil, de exemplu, aer.
Din soluțiile apoase de NH3 sau CO2, aceste substanțe sunt complet îndepărtate prin barbotare de
aer. Hidracizii nu pot fi scoși din soluție în modul acesta.
Cu excepția acidului fluorhidric, care este un acid slab ceilalți hidracizi sunt acizi tari. În apă, cei
trei hidracizi apar egal de tari, din cauza efectului de nivelare al apei. În solvenții acizi se observă
o creștere considerabilă a acidității în ordinea:

HF ≤ HCl < HBr < HI (2.12)

c.Densitatea soluțiilor apoase ale hidracizilor este mai mare decât a apei. Soluțiile de HCl
au, la 150, densitățile:
d = 1,060 1,124 1,16 1,19 1,212
conc., % greutate = 2 24 31,5 37,2 42,9
d.Soluțiile azeotropice ale hidracizilor în apă sunt amestecuri azeotropice cu maxim.
Pentru diferiți hidracizi, soluțiile azeotropice au următoarele constante:
HF HCl HBr HI
P.f. (la 760 torr) 112,20 108,60 124,30 1270 C
21
Concentrație, % greutate 38,2 20,2 47,6 56,9
Densitate (200): 1,14 1,10 1,49 1,70
Punctul de fierbere și concentrația amestecurilor azeotropice variază cu presiunea.
La 50 torr compoziția soluției de acid clorhidric – apă cu pf. constant (48,7 0 ) este 23, 4 %.
La 1220 torr (1,6 atm), soluția cu pf. constant (123 0) este de 19,4 %.
La temperaturi sub punctul de fierbere al azeotropului se pot obține soluții de hidracizi
mai concentrate decât cele corespunzând compoziției amestecurilor azeotropice, de exemplu, la
00 se pot obține soluții de HF de 70 % și soluții de HCl de 40 %.
e.Desorbția hidracizilor din sluțiile lor apoase
Saturând o soluție apoasă de HF cu HCl gazos, la rece, se obține o soluție apoasă,
concentrată de HCl și HF anhidru cu fază separată nemiscibilă (d = 0,98 gr./cm3)
3.Proprietăți speciale ale acidului fluorhidric.
a. Punctul de firbere, anormal de înalt, al acidului fluorhidric, comparativ cu al celorlalți
acizi indică asociație moleculară. Spre deosebire de apă, care este asociată numai în stare solidă
și lichidă, acidul fluorhidric este asociat și în stare de vapori; masa moleculară aparentă,
determinată din densitatea gazului este 87 la 20 0, dar scade la valoarea normală (M = 20) la 80 0.
Constanta dielectrică Є = 83 la 200 și constanta lui Trouton anormal de mari, indică asociații
moleculare.
b.Acidul fluorhidric este un acid slab. Acidul fluorhidric se deosebește de ceilalți
hidracizi în două privințe: energia de legătură HF este excepțional de mare; energia de solvatare
a ionului F‾ este de asemenea foarte mare. Prima defavorizează, cea de-a doua favorizează
ionizarea. La HF primul dintre aceste efecte predomină, în mod evident asupra celui de-al doilea.
4. Proprietăți chimice ale hidracizilor
a. Hidracizii anhidrii nu reacționează decât cu metalele cu potențiale de oxidare mari și cu
unele dintre acestea numai la cald. De aceea acizii fluorhidric și clorhidric, bine uscați, pot fi
conservați și transportați în cilindri de oțel.
În soluție apoasă, hidracizii reacționează cu aproape toate metalele (numai Pt rezistă la
HF, iar la HCl sunt rezistente și Pb, Au și Ta).
Reactivitatea aceasta mare a hidracizilor produce dificultăți serioase în industria chimică,
din cauza coroziunii pe care o produce aparaturii metalice, în special oțelului obișnuit. Unul din
produșii cei mai corosivi (afară de HF), ce apare curent în tehnică, este acidul clorhidric.
Rezistent la acid clorhidric (în afară de metalele amintite mai sus) sunt grafitul, sticla,
materialele ceramice și unele substanțe organice macromoleculare. Nemetalele nu reacționează
cu hidracizii.

22
 b.Hidracizii reacționează cu oxizii și hidroxizii elementelor din grupele A și B și chiar cu
unii oxizi din grupa C, de exemplu As2O3 și Sb2O3 dând halogenurile elementelor respective.
c. Spre deosebire de ceilalți hidracizi, acidul fluorhidric se combină cu dioxidul de siliciu:
SiO2 + 4 HF → 2 H2O + SiF4 (2.13)

dând tetrafluorura de siliciu și alți compuși. Sticla este de asemenea atacată de soluțiile apoase de
HF. De aceea, soluțiile de acid fluorhidric (de 40 % sau mai mult) se conservă în flacoane de
polietilenă sau de bachelită.
d.Acizii bromhidric şi iodhidric ca agenți reducători
În timp ce ionul F‾ nu cedează electroni niciunei alte substanțe, iar ionii Cl‾ și Br‾ cedează
electroni numai unor agenți oxidanți tari, ionul I‾ cedează ușor un electron și este deci agent
reducător puternic. [5]
Întrebuințările hidracizilor
Acidul fluorhidric se întrebuințează la gravarea sticlei, la prepararea derivaților fluorurați,
freoni utilizați în mașinile frigorifice. Se mai utilizează la prepararea insecticidelor și catalizator
în recții de polimerizare şi condensare.
Acidul clorhidric se utilizează la prepararea clorurilor, la decaparea tablei, înainte de
galvanizare, în industria organică (hidroliza polizaharidelor, saponificarea grăsimilor, fabricarea
cauciucului, maselor plastice, coloranți).
Prezent în cantitate de 0,3% (aproximativ 0,1 n) în sucul gastric al omului are rolul de a
activa pepsina, enzima importantă a digestiei.
Acidul bromhidric și iodhidric prezintă importanță practică mai redusă, se utilizează
sărurile lor. [6]
Halogenuri
Halogenurile sunt compușii halogenilor în stare de oxidare (1 -) cu celelalte elemente.
Obținere:
a. Prin sinteză:
Cl 2 + 2 Na = 2 NaCl (2.14)

3 Cl2 + 2 Fe = 2Fe (2.15)

10 Cl2 + P4 = 4 PCl5 (2.16)

3 I2 + 2 Al = 2 AlI3 (2.17)

23
 b. Prin acțiunea hidracizilor asupra metalelor, oxizilor metalici, hidroxizilor, sărurilor:
2 HCl + Zn = ZnCl2 + H2 (2.18)

2 HCl + Fe = FeCl2 + H2 (2.19)

2 HBr + CaO = CaBr2 + H2O (2.20)

3 HCl + Fe (OH)3 = FeCl3 + 3 H2O (2.21)

2HCl + CaCO3 = CaCl2 + CO2 + H2O (2.22)

c. Prin acțiunea halogenilor asupra oxizilor în prezența carbonului:

2 Cl2 + SiO2 + 2 C = SiCl4 + CO (2.23)

3 Cl2 + Cr2O3 + 3 C = 2 CrCl3 + 3 CO (2.24)

d. Deplasarea halogenilor din halogenuri cu halogeni mai activi:

2 KBr + Cl2 = 2 KCl + Br2 (2.25)

2 KI + Br2 = 2 KBr + I2 (2.26)

Clasificarea halogenilor se poate face în funcție de mai multe criterii:

După compoziție se cunosc halogenuri:
 neutre : CaF2, KCl;
 acide (halogenohidruri): KHF2, CaHCl;
 halogenuri bazice: ZnOHCl , PbOHCl;
 halogenuri duble: KCl, NaCl;
 halogenuri complexe: Na3/AlF6/ , K2/HgI4;
După natura legăturilor chimice în:
 halogenuri ionice;
 halogenuri deficitare în electroni;
 halogenuri covalente;

24
 Halogenurile ionice formează elementele din grupa I și a II-a principală (excepție Be)
precum și alte metale: Ag+, Cd2+ , Cu2+ , Hg2+ , Mg2+ , Ni2+ . Co2+ , Fe2+ , Mn2+ , Zn2+.
Fluorurile prezintă caracter ionic cel mai pronunțat, polaritatea legăturii diminuându-se în
ordinea F‾ → Cl‾ → Br‾ → I‾.
În cazul halogenurilor aceluiași element în stări de oxidare diferită, halogenura în forma
inferioară de oxidare are caracterul ionic cel mai pronunțat:
 FeCl2 față de FeCl3,
 SnCl2 față de SnCl4,
 PbCl2 față de PbCl4 etc.
Halogenurile deficitare în electroni sunt caracteristice elementelor din grupa a III-a
principală și Be, care cristalizează sub formă de molecule duble (AlCl 3)2 , (GaCl3)2 sau polimere
(BeCl2)n, legate prin legături tricentrice. Excepție fac halogenurile B care formează halogenuri
simple BCl3, BF3 precum și AlF3. Halogenurile deficitare în electroni formează și unele metale
tranziționale ca de exemplu: Cu, Pd, Nb, Ta.
Halogenurile covalente sunt caracteristice elementelor (nemetalice) din grupele IV – VI
principale. Aceste halogenuri se deosebesc mult între ele prin structură și reactivitate.
Formarea halogenurilor covalente este influențată și de natura halogenului. Halogene cu
rază mai mică vor forma halogenuri în forma superioară de valență.
Proprietățile generale ale halogenilor
Culoarea este determinată de culoarea atomului central. Pentru halogenurile aceluiaşi
elemente se intensifică de la F‾ → I‾

AgI PbI2 HgI2 Hg2I2

galben pal galben roșu-portocaliu verde

AgCl AgBr AgI

Alb gălbui galben pal

Solubilitatea halogenilor în apă este diferită. După comportarea față de apă halogenurile
se pot clasifica în:
halogenuri greu solubile în apă:
 halogenurile elementelor cu caracter nemetalic pronunțat: CCl4, NCl3, SF6;

25
  halogenurile unor metale: CaF2, BaF2, Hg2Cl2, Hg2Br2, Hg2I2, PbCl2, PbBr2, PbI2,
AgCl, AgBr, AgI.
halogenuri solubile în apă fără hidroliză:
 disociate electrolitic: - halogenurile metalelor ns1-2 (excepție CaF2)
- alte halogenuri AuCl3, PtCl4, CdI2
 puțin disociate electrolitic BeCl2, HgCl2, CdCl2.
halogenuri solubile în apă, cu hidroliză:
-halogenurile nemetalelor:
SiCl4 + 4 H2O ⇆ H4SiO4 + HCl (2.27)
PCl3 + 3 H2O ⇆ H3PO3 + 3 HCl (2.28)
-halogenurile semimetalelor
SbCl3 + H2O ⇆ SbOCl + 2 HCl (2.29)

SbOCl + 2 H2O ⇆ Sb(OH)3 + HCl (2.30)

SbCl5 + 2 H2O ⇆ SbOCl3 + 2 HCl (2.31)

SbOCl3 + 3 H2O ⇆ Sb2O5 + 6 HCl (2.32)

-halogenurile metalelor
BiCl3 + 3 H2O ⇆ Bi (OH)3 + 3 HCl (2.33)

BiHCL + H2O ⇆ BiOCl + 2 HCl (2.34)

SnCl2 + 2 H2O ⇆ Sn(OH)2 + 2 HCl (2.35)

Mai hidrolizează și halogenurile de Al, Ga, In, Ge, Ti Zn, Pb etc. Hidroliza este cu atât
mai pronunțată cu cât valența metalului este mai mare și raza mai mică.
Stabilitatea termică a halogenurilor se diminuează în ordinea F‾ → I‾. Halogenurile în
stări superioare de valență sunt mai puțin stabile decât cele în formă inferioară și au tendința de a
se stabiliza prin descompunere.
AuCl3 ⇆ AuCl + Cl2 (2.36)

26
 2 CuI2 ⇆ Cu2I2 + I2 (2.37)

Halogenurile argintului sunt fotosensibile, proprietate utilizată în tehnica fotografică.

Halogenurile elementelor din perioadele 3, 4, 5, au tendința de a forma cu ionii halogenura;
halogenuri complexe :
HgI2 + 2KI = K2/ HgI4 (2.38)

SiF4 + 2KI = K2/ SiF6 (2.39)

[6]

2.2. Compuşi oxohidrogenați

Fluorul singur formează cu oxigenul compuși în starea de oxidare. Ceilalți halogeni se

combină cu oxigenul în stări de oxidare pozitive.
Oxizii și oxiacizii halogenilor
F2O, F2O2a -
Cl2Oa, ClO2a, (ClO3)2a, Cl2O7 HClOb,c, HClO2, HClO3b,, HClO4
Br2Oa HBrOb,c, HBrO3
a a a
I2O4 , I4O9 , I2O5, I2O7 HIOb,c, HIO3, HIO4, H5IO6
Tabel 2.2. Oxizii și oxiacizii halogenilor

 Se descompun ușor, uneori chiar exploziv;

 Nu pot fi obţinuți în stare pură;
 Sărurile pot fi obținute în soluție.
Oxizi ai fluorului
1.Oxidul de fluor, F2O se formează introducând fluor într-o soluție diluată de hidroxid de
sodiu:
2 F2 + 2 NaOH → F2O + 2 NaF + H2O (2.40)
Oxidul de fluor este un gaz incolor cu miros sufocant, cu p.f. -145 0. Este mai puțin reactiv
decât fluorul molecular. Nu reacționează cu apa rece, dar descompune vaporii de apă, dând HF și
O2. Amestecat cu H2S reacționează exploziv.
2.Peroxidul de fluor FO – OF, se obține prin descărcări electrice într-un amestec de F 2 și
O2. Se descompune la temperaturi mai înalte de -400.

27
 Se mai cunosc doi compuși ai fluorului, FO și FO 2, ambii nestabili, cu caracter de radical
liberi.
Oxizi și oxiacizi ai clorului
1. Monoxidul de clor, Cl2O se obține trecând clor molecular peste oxid de mercur
proaspăt preparat:
2 Cl2 + 2 HgO → Cl2O + HgCl2 ∙ HgO (2.41)

Este un gaz (p.f. 3,80 ) de culoare galben – brună, ce explodează ușor. Cu apa formează
acid hipocloros și este deci anhidrida acestui acid:

Cl2O + H2O → 2HOCl (2.42)

Reacția aceasta dovedește că în Cl2O, la fel ca în HOCl, atomul Cl este în stare de oxidare
+ 1 și atomul O este în stare de oxidare – 2 . În F 2O atomul F este în stare de oxidare – 1; de
aceea nu poate exista un oxiacid HOF.
2. Acidul hipocloros HOCl, ia naștere, alături de acidul clorhidric, la dizolvarea clorurii în
apă:

Cl2 + H2O ⇆ HOCl + HCl (2.43)

Acidul hipocloros este un oxidant puternic, mai ales în mediul acid.

Hipocloriții
Introducând clor într-o soluție rece de hidroxid de sodiu de obține hipoclorit de sodiu:

Cl2 + 2 NaOH → NaOCl + NaCl + H2O (2.44)

Hipocloriții metalelor alcaline nu pot fi izolați din această soluție. La concentrarea soluției se
disproporționează în clorați și cloruri. Hipocloriții sunt oxidanți în soluții apoase.
Dioxidul de clor, ClO2, se obține prin tratarea cloratului de sodiu cu acid sulfuric
concentrat căruia i se adaugă dioxid de sulf pentru a reduce excesul de oxigen.

2 NaClO3 + H2SO4 + SO2 → 2 ClO2 + 2 NaHSO4 (2.45)

Dioxidul de clor este un gaz gălbui – verzui (p.f. cca. 100) extrem de reactiv și capabil
28
 de a exploda violent (dând Cl2 și O2). Amestecul cu aer este însă nepericulos. Servește
industrial pentru decolorarea fibrelor textile, a hârtiei și a făinei.
Introdus în soluția unui hidroxid alcalin, dioxidul de clor dă un amestec de clorit și de
clorat. El poate fi deci considerat ca anhidrida mixtă a acizilor cloros și clorit:

2 ClO2 + 2 NaOH → NaClO2 + NaClO3 + H2O (2.46)

3. Hexoxidul sau trioxidul de clor, Cl2O6 ⇆ 2 ClO3, se obține din dioxidul de clor și ozon.
Este un lichid uleios, roșu – brun, aproape negru, care formează la răcire cristale portocalii (p.t.
3,5 0). În stare pură, la temperatura camerei, hexoxidul de clor este stabil. El explodează însă
violent în contact cu substanțe organice.
Cu apa, hexoxidul de clor reacționează, dând acid cloric și acid percloric:

2 ClO3 + H2O → HClO3 + HClO4 (2.47)

Cu NaOH reacționează în mod similar, dând clorat și perclorat de sodiu. Hexoxidul de

clor este deci anhidrida mixtă a acizilor cloric și percloric
1 Acidul cloric, HClO3 și clorații
Clorații se obțin încălzind soluțiile hipocloriților, la aproximativ 700 C

3 NaOCl → 2 NaCl + NaClO3 (2.48)

Se fabrică clorat de sodiu și electrolizând clorură de sodiu, în soluție apoasă, fără

diafragmă, la 700. Clorul format dă întâi cu hidroxidul de sodiu hipoclorit, care se
disproporționează în modul arătat mai sus.
Cloratul de sodiu și cloratul de potasiu sunt săruri cristalizate, solubile în apă (primul
foarte ușor solubil). Clorații metalelor grele sunt de asemenea solubili în apă.
Clorații , spre deosebire de hipocloriți care sunt oxidanți chiar în soluție apoasă alcalină și de
cloriți care sunt oxidanți în soluție neutră, nu sunt oxidanți în soluție apoasă. În stare topită,
clorații sunt însă oxidanți puternici. Dacă se aruncă în topitură de clorat de sodiu (p.t. 253 0) sau
preferabil în clorat de potasiu (p.t. 3700) nehigroscopic, substanțe combustibile, ele ard violent:

2 KClO3 + 3 C → 2 KCl + 3 CO2 (2.49)

29
 2 KClO3 + 3 S → 2 KCl + 3 SO2 (2.50)

KClO3 + 2 Al → KCl + Al2O3 (2.51)

Amestecurile de clorat de potasiu cu asemenea substanțe (atenție la amestecare!)
explodează puternic la lovire și frecare. Pe această reacție se bazează utilizarea cloratului de
potasiu în pirotehnie.
Acidul cloric, HClO3, se obține în soluție apoasă din clorat de bariu și acid sulfuric sau
din clorat de sodiu și acid oxalic.
2 Acidul percloric, HClO4 și perclorații
Percloratul de potasiu KClO4 se obține prin încălzirea cloratului de potasiu sau prin
electrolitică a cloratului de potasiu în soluție apoasă.
Cloratul de potasiu (p.t. 3700) se transformă la aceeași temperatură în clorat de potasiu și
clorură de potasiu:
4 KClO3 → 3 KClO4 + KCl (2.52)

La temperatură mai înaltă percloratul disociază până la clorură de potasiu și oxigen:

KClO4 → KCl + 2 O2 (2.53)

Reacția aceasta este catalizată de dioxidul de mangan, MnO2 (are loc la temperatură
sensibil mai scăzută în prezența unei mici cantități de MnO2).
Tăria oxiacizilor clorului crește mult în ordinea:
HClO < HClO2 < HClO3 ≤ HClO4
În aceeași ordine crește stabilitatea termică a acestor oxiacizi și a anionilor lor, în timp ce
reactivitatea lor crește în ordine inversă.
Din cauza electronegativității mari și foarte puțin diferită a clorului față de a oxigenului,
toți oxizii și oxiacizii clorului sunt compuși endotermi care se descompun în elemente cu
degajare mare de energie.
Oxizii şi oxiacizii bromului
1. Acidul hipobromos, HBrO și hipobromiții, de exemplu NaOBr se obțin la fel ca
analogii lor din seria clorului dar sunt mai nestabili decât aceștia.
2. Bromatul de potasiu, KBrO3, se obține prin încălzirea unei soluții de hipobromit de
potasiu (din Br2 și KOH) sub formă de sare incoloră frumos cristalizată.

30
 Acidul bromic HBrO3 liber este cunoscut numai în soluție apoasă. Acesta se obține prin
oxidarea bromului molecular cu clor la rece în prezența apei sau din soluție de bromat de potasiu
cu acid sulfuric diluat. O soluție de bromură și bromat pune în libertate cantitativ brom, la
acidulare:

KBrO3 + 5KBr + 3H2SO4 → 3 Br2 + 3 K2SO4 + 3 H2O (2.54)

Reacția aceasta se utilizează în chimia analitică pentru a prepara cantități exact cunoscute de Br 2
( KBr și KBrO3 pot fi obținute prin recristalizare din apă în stare foarte pură).
3. Monoxidul de brom, Br2O obținut în mod similar cu Cl2O este un lichid roșu – brun
închis care se descompune în elemente la punctul de topire (-18 0) sau chiar la temperatura mai
scăzută.
Oxizii și oxiacizii iodului
1. Acidul hipoiodos, HIO și hipoiodiții de sodiu și de potasiu, NaIO și KIO se obțin prin
aceleași metode ca hipocloriții și hipobromiții și sunt cunoscuți ca și aceștia numai în soluție
apoasă. Hipoiodiții, mai nestabili decât hipobromiții se disproporționează în iodați și ioduri chiar
la temperatura camerei.
2. Acidul iodic, HIO3 și iodații se pot pune în libertate din iodați cu acid sulfuric sau se
obține direct prin oxidarea iodului cu acid azotic sau cu clor și apă:

3 I2 + 10 HNO3 → 6 HIO3 + 10 NO + 2 H2O (2.55)

Acidul iodic este un compus mai stabil decât acizii cloric și bromic.
Iodatul de potasiu se obține prin oxidarea iodului cu clorat de potasiu în soluție apoasă:

2 KClO3 + I2 → 2KIO3 + Cl2 (2.56)

Acidul iodic și iodații sunt agenți oxidanți puternici asemănându-se în această privință cu
clorații și bromații.
3. Pentoxidul de iod, I2O5, cel mai important dintre oxizii iodului formează cristale albe
care pot fi încălzite la 300 0 dar se descompun la temperaturi mai înalte în I 2 și O2. Pentoxidul de
iod se dizolvă ușor în apă, dând acid iodic și este deci anhidrid a acestui acid.
Pentoxidul de iod oxidează hidrogenul sulfurat la sulf și acidul clorhidric la clor.
Pentoxidul de iod este unul din puținii reactivi care oxidează oxidul de carbon la rece:

31
 I2O5 + 5 CO → I2 + 5 CO (2.57)
4.Acizii periodici: Metaperiodatul de sodiu, NaIO 4, se obține din iodat de sodiu prin
oxidare cu hipoclorit :
NaIO3 + NaOCl → NaIO4 + NaCl (2.58)
[5]
Întrebuințări ale compușilor oxohidrogenați
Hipocloriții servesc ca dezinfectanți și decoloranți.
Dioxidul de clor, ClO2, se folosește la albirea pastei de hârtie, fiind superior clorului și
cloriților, deoarece nu distruge materialul respectiv.
Cloratul de potasiu, KClO3, este utilizat la fabricarea chibriturilor, explozibililor,
rachetelor. La piroliza sa au loc două reacții simultane și paralele:

4 KClO3 → 3 KClO4 + KCl (2.59)

2KClO4 → 2 KCl + 3O2 (2.60)

La reducerea sa cu cărbune sau cu sulf au loc reacțiile:

2 KClO3 + 3C → 2KCl + 3CO2 (2.61)

2KClO4 + 3S → 2 KCl + 3SO2 (2.62)

Percloratul de amoniu, NH4ClO4 este folosit ca exploziv de siguranță în minele de

cărbuni, în care se găsește mult gaz grizu, deoarece are o temperatură de descompunere scăzută.
Se utilizează ca propergol pentru rachete. El umple boosterele navelor spațiale. Descompunerea
sa decurge conform ecuației:

2NH4ClO4 → N2 + 2HCl + 3H2O + 5/2O2 (2.63)

[4]
Alte exemple se regăsesc în Anexa 1 din lucrare.

32
 CAPITOLUL 3. EXPERIMENTE DE LABORATOR

3.1. Experimentul de laborator, metodă didactică de predare –

învaţare – evaluare
Experimentul de laborator este metoda euristică de organizare şi realizare a
activităţilor practice pentru: deducerea informaţiilor teoretice, concretizarea, verificarea,
aprofundarea şi consolidarea cunoştinţelor şi deprinderilor psiho-motorii în perspectiva
pregătirii elevilor pentru integrarea socio-profesională.
Experimentul de laborator fiind o metodă de dobândire de cunoştinţe şi de formare
de priceperi şi deprinderi de muncă intelectuală şi practică, permite o intensă activitate a
elevilor şi o participare deosebit de activă a acestora în procesul instructiv - educativ, are
un caracter accentuat aplicativ cu pondere deosebită în formarea deprinderilor practice ale
elevilor, având la bază intuiţia.
Chimia, fiind o ştiintă experimentală, are la bază experimentul atât ca metodă de
investigaţie ştiinţifică, cât şi ca metoda de învăţare. Conceput în corelaţie cu principiile
didactice moderne, experimentul de laborator urmează treptele ierarhice ale învăţării,
conducând elevul de la observarea unor fenomene fizice pe baza demonstraţiei, la
observarea fenomenelor prin activitatea proprie (faza formării operaţiilor concrete), apoi la
verificarea şi aplicarea în practică a acestora (faza operaţiilor formale), când se
cristalizează structura formală a intelectului si, în continuare, la interpretarea fenomenelor
observate care corespund cu faza cea mai înaltă din treptele ierarhice ale dezvoltării (faza
operaţiilor sintetice).
Fazei operaţionale concrete îi sunt specifice operaţiile concrete. Elevul gândeşte în
raport cu ceea ce a perceput prin senzaţie directă bazată pe observaţia reală, directă.
fazei operaţionale formale îi sunt specifice operaţiile logice, abstractizările. Gândirea
elevului se află în faza de analiză când se pătrunde cu „ochii minţii în sfera posibilului".
Fazei operaţionale sintetice îi sunt caracteristice stabilirea relaţiilor intercauzale,
intuirea complexitaţii şi interpretarea dialectică a fenomenelor.
Orice experiment de laborator trebuie să implice procesele gândirii concretizate în
interpretarea fenomenelor observate, deducerea concluziilor, analiza şi comparaţia datelor
experimentale obţinute, generalizarea unor cazuri particulare, transferul în alte contexte

33
teoretice, sesizarea interrelatiilor dintre domeniile teoretice şi cele aplicative. Apare astfel
posibilitatea formării şi dezvoltării capacităţilor de transfer şi creativitate, deprinderea cu
investigaţia ştiintifică, crearea condiţiilor pentru formarea şi dezvoltarea aptitudinilor faţă
de metoda experimentului de laborator, punându-se astfel în evidenţă cel puţin două funcţii
distincte ale experimentului de laborator şi anume :
 funcţia reproductivă, corespunzătoare primei etape în care se formează deprinderi
practice de laborator;
 funcţia productiv – creativă, corespunzătoare interpretării şi analizei rezultatelor
experimentale dezvoltate în investigaţia ştiinţifică şi concretizate în afectivitatea
elevului faţa de strategia didactică folosită.
Experimentul de laborator se concepe astfel încât activităţile independente să solicite
în permanenţă capacitatea de gândire a elevului.
Tipuri de experimente de laborator.
 Reproductive (demonstraţia se reproduce după un program dinainte stabilit indicându-
se şi ceea ce trebuie să se observe şi concluzia la care trebuie să se ajungă).
 Productiv-creative şi de cercetare
În această categorie pot fi incluse experimentele în urma cărora se poate deduce o
regulă, o lege, cât şi experimentele cu caracter de cercetare.
Experimentul cu caracter de cercetare este experimentul prin a cărui efectuare se
rezolvă o problemă prezentată de profesor sau de elevi şi al cărui rezultat contribuie la
stabilirea unor concluzii teoretice noi. În practica şcolară, experimentele cu caracter de
cercetare, de descoperire, reprezintă mijloace de insuşire activă a materiei, obligând elevii
la o serie de operaţii mentale sau practice cum ar fi: crearea unor motivaţii, punerea unei
probleme, enunţarea unor ipoteze, elaborarea unor instalaţii, executarea propriu-zisă a
experimentului, organizarea observaţiei, prelucrarea datelor, formularea concluziilor,
verificarea rezultatelor, etc. Acest mod de experimentare pune elevii în contact cu
metodele, cu tehnicile muncii ştiintifice, cu diferite tipuri de activităţi şi raţionamente pe
care le practică oamenii de ştiintă în munca lor, creându-le condiţii pentru a putea trece de
la observarea unor fenomene la cercetarea lor şi de aici la descoperirea unor cunoştinte noi.
Pentru ca experimentul demonstrativ să-şi atingă scopul, trebuie să se parcurgă o
serie de etape : motivarea demonstraţiei, orientarea atenţiei spre ceea ce este esenţial,
efectuarea demonstraţiei, enumerarea observaţiilor şi înregistrarea datelor numerice
obţinute, interpretarea observaţiilor şi la final concluziile.

34
 În concluzie, experimentul constituie o metodă de bază în procesul de predare –
învăţare la chimie. Chimia nu poate fi predată cu o tablă şi creta, uneori explicaţiile
teoretice ale profesorului sunt inutile, nu pot fi înţelese de către elevi. În timpul
experimentelor, indiferent de tipul lor, se formează capacitatea de observare a elevilor,
judecăţile de valoare. (www.didactic.ro/resursedidactice ).
Modele interactive de experimentare virtuală se pot realiza în laboratorul de
informatică, utilizând sistemul AeL [7].
Prezentare AEL - clorul : obținere, proprietăți, întrebuințări

35
3.2. Fișe de lucru pentru activitățile experimentale
36
Proiect didactic
Clasa: a VIII-a
Obiectul: Chimie
Tema: Proprietățile chimice ale clorului și utilizările lui
Obiective operaţionale:
Elevii trebuie să fie capabili:
O1 - să indice proprietăţile chimice ale clorului
O2 – să completeze spațiile libere din fișele de lucru cu observațiile, ecuațiile reacțiilor si
concluzii rezultate din experiențele efectuate
O3 - să scrie ecuaţiile reacţiilor chimice studiate;
O4 - să utilizeze noţiunile însuşite la rezolvarea unor exerciţii cu caracter problematizat.
O5- să sistematizeze cunoștințele într-o forma noua care solicită gândirea , imaginația și
spiritul inventiv
Metode şi procedee didactice:
 conversaţia euristica
 explicaţia,
 experimentul
 observaţia,
 problematizarea
Materiale şi mijloace de învăţământ:
 substanţe şi ustensile de laborator,
 fişe de lucru (experimentale şi de exerciţii).
Organizarea activității de învățare
1. Se distribuie elevilor fișe de lucru, pentru care au la dispoziție 10 minute de muncă
individuala.
2. Corectarea răspunsurilor
3. Corectarea temelor pentru acasă prin discuții cu elevii
4. Trecerea la lecția nouă se face prin demonstrație experimentală
5. Informație furnizată de profesor : „Clorul este o substanță chimică simplă care în stare
liberă se găsește sub formă moleculară Cl2” [8]
Protecția muncii. Nu inhalăm clor în timpul lucrărilor. După demonstrație introducem
instalația sub nișă.

37
 Activitate experimentală: Citiţi cu atenţie modul de lucru şi efectuaţi experimentele din fişa
de laborator. Completaţi spaţiile libere din rubrica: „Observaţii şi concluzii”.

Reacția clorului cu metalele ( Na , Fe, Cu ) - ACTIVITATE EXPERMIENTALĂ

Substanțe și ustensile Mod de lucru

- 3 vase cilindrice Se prepară clor în trei vase cilindrice , din dioxid de

- sticla de ceas mangan , MnO2 și acid clorhidric HCl .
- clor Se acopera cilindrii cu o câte o sticlă de ceas.
- sodiu În primul cilindru plin cu clor se introduce sodiu
- sârmă de fier într-o lingură de ars.
- fir de cupru În al doilea cilindru plin cu clor se introduce o sârma
- bec de gaz de fier adusă la roșu în flacăra becului de gaz.
- lingură de ars În cilindrul al treilea plin cu clor se introduce un fir
de cupru adus la roșu în flacăra becului de gaz.

Fișa de consemnare a observațiilor

Observații Concluzii
Sodiul reacționează cu clorul la Clorul reacționează cu metalele , în
temperatură obișnuită . Pe pereții vasului condiții diferite, în funcție de reactivitatea
cilindric se observă …………………….. lor :
Fierul reacționează cu clorul numai - sodiul are caracter metalic pronunțat și
după ce afost înroșit în flacără. Se reacționează la temperatură obișnuită ;
formează un fum ..., care este ... 2Na + Cl2 → 2 ……………..
Cuprul reacționează cu clorul - fierul și cuprul au caracter metalic mai
numai după ce a fost înroșit în flacără . slab și au nevoie de o cantitate de căldură
Se formează un fum …….. , care este pentru a reacționa cu clorul
…….. Cl2 + ….. → FeCl3
Cu + Cl2 → …………..
Demonstrațiile experimentale :arderile Na , Fe și Cu în clor, urmate de discuții la nivelul
clasei referitor la substanțele și condițiile în care s-a obținut clorul , reacțiile care au avut loc ,
deosebirile reacțiilor Na și Fe cu Cl2 fată de reacția Cu cu Cl2
Concluzii stabilite inițial de elevi și generalizate in final de profesor: “Clorul reacționează
cu metalele formând cloruri”

38
 6. Exercițiu problematizat:
Se dă schema de reacție :
Cl2 + H2 → a
Cl2 + b → NaCl
Cl2 + c → KCl
Cl2 + Na → d
Se cere
 identificați substanțele a, b, c și d și scrieți ecuațiile reacțiilor chimice
 calculați câte grame de Na se pot arde în 3 moli de clor
Se discută cu elevii această schemă și se va termina completarea ei acasă
Fișă de lucru
1. Care sunt izotopii clorului și cum se definesc izotopii în general
2. Stiind că pentru obținerea în laborator a 16 moli clor s-a utilizat clorat de potasiu cu 20
% impurități, să se calculeze:
- masa de clorat de potasiu impur utilizat;
- considerând că peste soluția obținută în urma reacției s-au mai adăugat 180 g apă, să se
calculeze concentrația soluției finale.
Timp de lucru: 10 min.
Obținerea clorului din HCl și KClO3 - ACTIVITATE EXPERMIENTALĂ 1
Substanțe și ustensile Mod de lucru

-instalație compusă din Montăm o instalație compusă din : balon cu fund

: balon cu fund plat A , plat A , prevăzut cu un dop cu doua căi , o pâlnie
prevăzut cu un dop cu picurătoare P , un tub de culegere C și un cilindru din sticlă
doua căi , o pâlnie D.
picurătoare P , un tub Introducem în vasul A clorat de potasiu . Atașăm
de culegere C și un vasului A dopul cu pâlnia și tubul de culegere și introducem
cilindru din sticlă D. solutia de acid clorhidric în pâlnia picurătoare P . Celălalt
-acid clorhidric capăt al tubului de culegere îl introducem printr-un capac de
-clorură de potasiu carton , în cilindru D, cu apă.
Deschidem robinetul pâlniei picurătoare pentru ca HCl
să vină în contact cu KClO3

FIȘA DE CONSEMNARE A OBSERVAȚIILOR 1

39
 Observații Concluzii

Substanța nou formată este S-a obtinut clor gazos , de

……………. culoare galben- verzui, iar prin
( gaz, lichid, solid ) și are culoarea dizolvarea în apă a acestuia , apa de clor
…………
Substanța obținută ( produsul de
reacție ) ar putea fi ……….. ( se iau în
considerație componența reactanților și
cele observate )
La dizolvarea produsului de reacție ăn
apa din cilindru D se formează …………..
Scrie ecuația reacției chimice care a
avut loc ………………
Reacția de descompunere – ACTIVITATE EXPERMIENTALĂ 2
Reacția de descompunere a cloratului de potasiu
Substanțe și Mod de lucru Importanța
ustensile reacției
-Eprubetă -Se introduce o cantitate mică de clorat de -Obținerea
- Spirtieră potasiu în eprubeta curată și uscată sărurilor
- Spatulă - Eprubeta ținută cu cleștele de lemn, se -Obținerea
- Clește de lemn încălzește direct în flacăra spirtierei oxigenului în
- Clorat de - În momentul în care topirea cloratului de laborator
potasiu potasiu, se încearcă natura gazului degajat de
- Așchie de brad așchia de brad adusă la incandescență

FIȘA DE CONSEMNARE A OBSERVAȚIILOR 2

Observații Concluzii/ Ecuații

40
 -KClO3 este o substanță ……………, -Cloratul de potasiu se descompune în
cristalizată clorură de potasiu și oxigen, conform
- La încălzire KClO3, apoi se reacției:
descompune 2KClO3 → 2……….+ 3 O2 ↑
- Așchia de brad, adusă la gura eprubetei O2 – este gazul care ………arderea
se …………….. așchiei de brad
-Este o reacție de descompunere în care
reactantul este o substanță …………., iar
produșii de reacție sunt substanțe……….

Concluzii

Ca temă de studiu şi cercetare, chimia halogenilor este generoasă deoarece se poate

realiza o abordare diversificată.
De asemenea, exemplele pot fi interesante, multe având aplicații practice frecvente.
De exemplu, dintre halogenari cea mai utilizată este clorurarea, datorită accesibilității
clorului şi a prețului convenabil al acestuia. La fel de întâlnite sunt bromurarea, fluorarea şi
iodurarea.

41
 Natura oferă surse disponibile pentru obținerea fluorului, dar prepararea presupune
costuri ridicate, iar resursele natural de brom şi iod sunt puțin disponibile, ceea ce implică de
asemenea costuri mari.
Chimia, prin studiile aprofundate, reprezintă o adevărată artă creativă şi inovativă. Astfel,
introducerea clorului sau a bromului în molecula unui compus aromatic se practică frecvent
pentru înlocuirea ulterioară a acestuia cu alți substituenți (OH , OAlc , OAr , NH2 , NR2 etc ).
Derivațiile halogenate au întrebuințări complexe, de la insecticide, coloranți sau agenți
frigorifici, la solventi organici ori aerosoli cosmetici sub forma de spray.
Cunoaşterea caracteristicilor, a reacțiilor şi întrebuințărilor practice ale halogenilor
reprezintă o extindere a ştiinței în scopul conservării rezurselor şi a utilizării lor în scop
constructiv, nepoluant.

Bibliografie

[1] Andruh M., Haiduc I., Pop V., Chimie generală și anorganică, Politehnica Press,
București, 2010.
[2] Beral E., Zapan M., Chimie anorganică, Editura tehnică, București, 1977.
[3] Constantinescu G.C., Roșca I., Negoiu M., Chimie anorganică, Editura tehnică,
București, 1986.

42
 [4] Mihăilă V., Moraru M., Cantemir Gh., Compediu de chimie, Editura Teora, Bucureşti,
2003.
[5] Nenițescu C.D., Chimie generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985.
[6] Țică R., Curs chimia nemetalelor, 1992
[7] http://advancedelearning.com/index.php/articles/c4132
[8] http://www.didactic.ro/materiale-didactice/experimentul-de-laborator-metoda-didactica-
de-predare-invatare-evaluare

43