Universitatea din Pitești

Facultatea de Litere
Filiala Râmnicu Vâlcea
Specializare Română- Engleză

Lucrare de licență:
“RELAȚII SINTACTICE”

Coordonator: Student:
Prof.univ. dr. Ștefan Găitănaru Mohammedamin Wirya Hemin

Pitești
2011

3
 CUPRINS

I. CONCEPTUL DE RELAȚIE SINTACTICÃ......................................................3

II. TIPOLOGIA RELAȚIILOR SINTACTICE.........................................................7
III. ASPECTE COMUNE ALE MAI MULTOR TIPURI DE COORDONARE......20
IV.CONCLUZII …………………………………………………………………….31
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………..34

4
 I.CONCEPTUL DE RELAȚIE SINTACTICÃ

Relațiile sintactice, în accepția gramaticienilor care deosebesc morfologia de sintaxă,

sunt raporturi supramorfematicecare angajează cuvântul ca unitate sintactică (sintem)
la nivel propozițional și frastic.Trecerea de la relațiile frastice la cele transfrastice,
nestudiate până acum de gramaticieni, presupun reluarea relațiilor de la nivel frastic,
prin reinstituirea centrelor de grup nominal și prin repetarea caracteristicilor grupului
verbal.1
Relaţia lingvistică exprimă raporturile, legăturile care se stabilesc între unităţile
lingvistice, indiferent că este vorba de unităţi nedotate cu semnificaţie (între foneme)
sau de unităţi care au calitatea de semn lingvistic (între morfeme/moneme, sintagme,
propoziţii).2
La nivelul metalimbajului lingvistic, termenii raport şi relaţie sunt întrebuinţaţi
caaflaţi  în  sinonimie  totală,  cu  o  frecvenţă de  utilizare comparabilă.3 Opţiunea
pentru unul sau altul dintre aceşti termeni pare să se coreleze cu distincţia sintaxă
tradiţională / sintaxă modernă-structuralistă şi generativ – trasformaţională. 4
Mioara Avram folosește termenul de raport, iar GuţuRomalo și Pană Dindelegan
pe cel de relaţie.
Relaţia, ca pivot şi liant al organizării comunicării prin limbaj, este unitatea a două
laturi: una care “conjugă comunicarea, enunţul ca fapt al vorbirii ş i faptul comunicat,
realitatea pe care o are în vedere, la care se referă” şi altacare  “leagă  unul  de  celălalt
componentele  enunţului”.5
Prima latură, numită şi relaţia referenţială îndeplineşte o funcţie logică,
asigurând coerenţa faptelor enunţate, fără de care un enunţ nu existăîn calitate de
comunicare.
Se poate spune deci că, din perspectivă logico-semantică, relaţiile
sintactice reprezintă “interpretarea lingvistică a unor raporturi logice, prin care s e
1
Găitănaru, 2007, p. 39
2
DŞL 1997, p. 223;
3
Secrieru, 1998, p. 51;
4
Iordan, 1956 ; şi GLR II, 1963;
5
Guţu  Romalo, 1973, p.35;

5
reflectă în planul gândirii conexiunii extralingvistice, extrinseci (între“obiecte”) şi
intrinseci (interioare “obiectelor”, de tipul parte întreg, conţinut –formă, substanţă –
calităţi, statice sau dinamice etc.) 6 .
Cea  de  a  doua  latură,  numită  şi relaţie  internă sau relaţie structurală, e cea
care organizează enunţul, plasându-i componentele şi conferindu-i, ca
urmare, caracterul de structură purtătoare de informaţie.
Relaţia internă sau structurală, întâlnită în enunţuri analizabile sau
decompozabile (formate din doi sau mai mulţi termeni) reprezintă ceea ce în mod
curent se numeşte raport sau relaţie sintactică.
Relaţiile sintactice constituie modalitatea prin care nivelul lexical se integrează
în nivelul sintactic.
Până acum, gramaticienii au individualizat următoarele tipuri de relații: de
interdependență (subordonare bilaterală), de subordonare, de coordonare, apozițională,
de incidență, mixtă bipropozițională (binară), și cauzal explicativă (raportul sintactic
explicativ, relația intermediară explicativ-justificativă)7.
Relația mixtă bipropozițională (binară) (Trandafir, 1982, pp. 152-154; cf. 1996,
pp. 122-129) sau raportul sintactic mixt (Dimitriu, 2002, pp. 1196-1203) nu poate fi
individualizată ca o relație aparte, dacă se ține cont de tipurile relației de coordonare,
ea fiind de fapt o coordonare monovalentă extensiv-expansivă.8
Ceilalți gramaticieni au inclus-o la coordonare, dar n-au precizat tipurile
acesteia, abordând astfel de enunțuri ca excepții la regula coordonării.9
Relația sintactică denumită coordonare cauzală de către Dragomirescu (1960,
pp. 39-63); relație intermediară explicativ-justificativă de către Merlan, (2001, pp.238-
249) și raport sintactic explicativ de către Dimitriu, (2002, pp. 1203-1208) este
considerată la hotarul dintre coordonare și subordonare. Ea a fost individualizată dintr-
un conservatorism: în limba latină printre conjuncțiile coordonatoare se găseau și cele
cauzal-explicative et, enim, etenim, namque. Ȋntrucât între coordonare și subordonare
nu este o dilimitare tranșantă, gramaticile românești (mai puțin prima ediție a
Gramaticii Academiei) le-au considerat subordonatoare, cauzale.

6
Irimia, 2000, p.330;
7
Găitănaru, 2007, p. 39;
8
idem
9
idem

6
 Problema este în primul rând de convenție: este de preferat să se considere că
există mai multe tipuri ale subordonatei cauzale (directă, indirectă/ explicativă) decât
să se introducă la coordonare conectorii subordonatori: căci, că, fiindcă...10
Prin urmare, relațiile sintactice sunt de două feluri: unele care presupun
existența unui regent, celelalte, nu.
Relațiile care presupun existența regentului sunt și ele de două feluri:
- Cele care exprimă satisfacerea unei balențe sintactice, la nivel
propozițional și frastic sunt relații ierarhice, funcționale: interdependența
(subordonarea bilaterală) și subordonarea.
- Celelalte grupează (coordonarea) sau dublează prin coreferență (relația
coreferențială) unitățile sintactice. Relația de incidență este cea care are
regentul zero11.
Având în vedere diversitatea terminologiei întâlnite în abordarea relaţiilor, cât
şi numărul diferit de relaţii discutate în funcţie de fiecare autor, trebuie să facem
menţiunea că nu ne propunem aici să prezentăm toate discutate în gramatici ci doar
unele, care apar la mai mulţi autori.

10
Găitănaru, 2007, p.40;
11
idem

7
 II. TIPOLOGIA RELAȚIILOR SINTACTICE

1. Relaţia de dependenţă
1.1. Relaţia de dependenţă/subordonare este relaţia fundamentală în funcţie de
care se organizează informaţia care se comunică.
Se caracterizează prin existenţa unui termen obligatoriu exprimat şi neomisibil
(denumit regent, a cărui absenţă determină dezorganizarea enunţului) şi a unui termen
dependent, care, de regulă, poate fi omis.
Absenţa termenului dependent anulează relaţia de dependenţă, dar nu
dezorganizează enunţul privit ca unitate sintactică (compară: Văd o floare frumoasă./
Văd o floare.; Vine la Bucureşti./ Vine.). În cazul anumitor verbe, complinirile sunt
obligatorii: Locuieşte la Bucureşti./* Locuieşte.; Ei angajează colaboratori./ * Ei
angajează.
Termenul regent dintr-o relaţie de dependenţă reprezintă termenul principal,
care impune de regulă termenului subordonat anumite particularităţi de construcţie. În
funcţie de statutul morfologic al termenului regent, aceste particularităţi de construcţie
(restricţii gramaticale) diferă; astfel, verbul, adjectivul şi adverbul impun termenului
subordonat apariţia unei forme cazuale (O strigă., Îi comunică., obiect util oamenilor,
asemenea copilului); substantivul impune termenului subordonat adjectiv anumite
forme de gen, număr şi caz (unei fete frumoase) etc.
După felul în care intră în relaţie elementele participante la respectivul tip de raport
sintactic, se  poate  vorbi  despre  dependenţă  bilaterală  şi  dependenţă unilaterală.
1.1.1.Relaţia  de  dependenţă bilaterală/interdependenţă este o formă specială de
dependenţă între doi termeni care se presupun reciproc (Sb.+ P.) şi formează nucleul
unui enunţ structurat. Fiecare dintre termeni impune celuilalt anumite restricţii
referitoare la categoriile gramaticale implicate în realizarea funcţiei respective.
Interdependenţa sau dependeţa bilaterală (între subiect şi predicat:ambii răspunzând
negativ testului omisiunii, subiectul este întotdeauna presupus) reprezintă “forma de
dependenţă maximă”.

8
 1.1.2.Relaţia de dependenţă unilaterală: în structuri binare şi ternare
-asociază doi termeni: regentul (care nu poate fi omis) şi adjunctul (care este omisibil
fără să dezorganizeze comunicarea).
-se poate manifesta şi în structuri cu doi regenţi: NP (ex. Casa este mare.),
complement secundar (Îl învaţă poezia.),predicativ suplimentar  ( El  vine
preot  la  noi  în   sat.), circumstanţial opoziţional (În loc de el a venit soră-sa.),
cumulativ (Pe lângă el a venit şi soră-sa.), sociativ (Plec împreună cu ceilalţi.), de
excepţie (În afară de el n-a mai venit nimeni.).
GALR discută poziţia sintactică de atribut circumstanţial ca pe orelaţie de
dependenţă complexă: Băiatul, speriat, a luat-o la goană. –adjectivul este subordonat
sintactico-semantic substantivului., dar depinde semantic şi de verb. Spunem că un
cuvânt este subordonat altuia (regent) sau o propoziţie se subordonează alteia
(regentă), când acestea depind gramatical de cuvântul sau de propoziţia respectivă.
1.1.3. Modalităţi specifice de realizare a relaţiei de dependenţă:
- după nivelul lingvistic la care acţionează, mijloacele care participă la exprimarea
relaţiilor de dependenţă pot fi fonetice, morfologice şi sintactice.
Mijloacele fonetice care participă la exprimarea relaţiilor dedependenţă, atât la
nivel sintagmatic, cât şi la nivel frastic, sunt accentul, intonaţia şi pauza (mijloace
proyodemice), componente inerente comunicării orale,  precum  şi  semnele
ortografice  şi  de  punctuaţie,  ocurente  în comunicarea scrisă.
1. Accentul pune în evidenţă o anumită silabă, prin durată, înălţime şi intensitate. De
exemplu, în enunţul: Iar cérul este tatăl meu, Şi mumă-mea e márea. –
funcţia de subiect este deosebită de cea de nume predicativ prin accentul care
evidenţiază cuvintele cerul, respectiv marea. Tot prin accent se diferenţiază
subiectul de vocativ: Ileana citeşte vs.Ileana, citeşte! 
2. Intonaţia,ca variaţie melodică a timbrului vocal, este prezentă  în
orice  act  de  comunicare orală şi  participă  nemijlocit  la semnificaţie.
 La  nivel  sintactic,  intonaţia  constituie  unicul  mijloc  de diferenţiere a enunţurilor
asertive de cele interogative: Ai ajuns acasă.
vs Ai ajuns acasă?, a enunţurilor interogative de cele exclamative: C i n e a
m a i   văzut aşa ceva? vs. Cine a mai văzut aşa ceva! 
3. Pauza, ca marcă a limitei unei articulaţii a discursului, se
manifestă în zonele de incidenţă ale unităţilor sintactice,asigurând împreună  cu
accentul şi  intonaţia  decupajul şi  receptarea  analitică  a enunţului. Astfel, în cazul

9
 frazei: Când a plecat el avea zece ani.- decupajul se poate face în mai multe feluri
rezultând  semnificaţii diferite: Când aplecat el / avea zece ani. Sau Când a plecat /
el avea zece ani. Pauza poate funcţiona şi ca indice extern de predicaţie: Vorba lungă,
boală curată.
Ortografia şi punctuaţia operează ca un sistem de semne, stabilite prin convenţie
şi care au rolul de „auxiliar grafic al sintaxei”12.
Semnele de punctuaţie marchează situaţiile gramaticale care intră sub incidenţa
intonaţiei şi a pauzei, în aspectul vorbit, iar cele ortografice, cum e cazul cratimei,
ajută la deosebirea unităţilor omofone. Atât semnele  de  punctuaţie,  
cât  şi  cele  de  ortografie  reprezintă indicatori operaţionali în procesul de analiză în
procesul de segmentare şi în cel de interpretare a funcţiilor sintactice, cu condiţia
ca acestea să fie corect folosite în textul scris.
Punctul marchează sfârşitul unei propoziţii sau al unei fraze princoborârea
intonaţiei şi instituirea unei pauze: Aci Moromete se opri. Acest om avea într-adevăr
un glas care seauzea de la un kilometru chiar şi când şoptea.
Solidară cu punctul este, în această situaţie, şi majuscula, ca semn al începutului
unei fraze sau a unei propoziţii independente.
Virgula,  ca  marcă  a  unei  pauze  scurte, serveşte ca  mijloc  de delimitare a două
propoziţii,a unor construcţii incidente sau care conţin vocative precum şi a două unităţi
cu aceeaşi funcţie sintactică.
Alina a venit seara.
Alina, a venit seara! 
Două puncte şi linia de dialog indică vorbirea directă în opoziţie cu cea indirectă
cu relevenţă în procesul de receptare sau în cel de analiză sintactică.
Adu-ţi aminte: - Unde l-ai întâlnit?
Adu-ţi aminte unde l-ai întâlnit.
Cratima, ca semn ortografic, ajută în operaţia de interpretare a unor unităţi
omofone:
Scrieţi numele!
Scrie-ţi numele!
Mijloacele morfologice au ca formă de menifestare variaţia de expresie
a cuvintelor, adică flexiunea. Modalităţile prin care mijloacele morfologice se implică

12
GA II, 1963, p. 483;

10
în exprimarea relaţiilor sintactice de depen-denţă, atât la nivel sintagmatic, cât şi la
nivel frastic, sunt recţiunea şi acordul.
La nivelul propoziţiei : prin acord, recţiune, joncţiune (prepoziţii) şi topică.
a. Flexiunea – (schimbarea formei cuvântului), de exemplu, cazurile oblice la
substantive sau pronume marchează dependenţa unui cuvânt dealtul (culoarea cerului,
povestesc copilului, citesc cartea, meseria lui). 
b. Acordul – adică potrivirea de formă (gen, număr, caz, persoană) între
cuvântul subordonat şi regentul său (casă albă, copii sănătoşi). Un tip special de
acord (reciproc) se realizează între subiect şi predicat. Acesta din urmă impune
subiectului cazul nominativ, iar predicatul se acordă în număr şi persoană cu subiectul
(el scrie, ei scriu).
Raportul sintactic dintre subiect şi predicat are unele particularităţi,motiv pentru
care este considerat un raport de interdependenţă: predicatuls t ă la persoana şi
numărul pe care îl impune subiectul ( N o i m e r g e m l a şcoală. Tu eşti inteligent.);
când numele predicativ este un adjectiv, acesta se acordă cu subiectul în gen şi număr
(Rezolvarea este dificilă. Copiii sunt cuminţi.). Pe de altă parte, subiectul stă la cazul
nominativ, caz pe care îl impune predicatul. Cu alte cuvinte, fiecare dintre cele două
părţi principale depropoziţie impune celeilalte o anumită formă, ceea ce face să se
vorbeascăde un raport de interdependenţă. Acest acord strict gramatical este singurul
care corespunde definiţiei acordului formulate mai sus. 

Acordul după înţeles

Acordul după înţeles se realizează când subiectul propoziţiei este un substantiv
colectiv, urmat de un determinant la plural indicând membrii acestei colectivităţi se dă
prioritate înţelesului şi verbul se acordă cu acest al doilea substantiv, care impune
ideea de pluralitate: Mulţimea  beneficiarilor au  reclamat că   lucrările  nu  s-
au terminat la timp. / Majoritatea elevilor au răspuns foarte bine la examen.
Când subiectul este pronumele fiecare, însoţit sau nu de odeterminare la plural, el
poate fi acordat cu un predicat la plural, dacă în propoziţie există un complement
distributiv: Au sădit fiecare câte un pom în grădina şcolii.
Când subiectul este nici unul (echivalent cu toţi) verbul poate stala plural: Nici
unul nu ştiam poezia pe dinafară.

Acordul prin atracţie

11
 Uneori predicatul nu se acordă cu subiectul lui, cum ar fi normal, ci cu un
altcuvânt mai apropiat ca poziţie de predicat şi care se impune atenţiei.
Este vorba, în acest caz, de acord prin atracţie: de exemplu, există tendinţa de a
acorda verbul nu cu subiectul său,ci cu numele predicativ: 
*Subiectul piesei erau trandafirii (şi nu era trandafirii – cum ar fi corect).
*Două milioane de lei  este o sumă mare ( ş i n u sunt o sumă mare– cum ar fi
corect). Aceste construcţii sunt greşite.
În ciuda acestui fapt, ele sunt din ce înce mai frecvente astăzi: *În ce
privesc  declaraţiile martorilor, acestea coincid.*Ce-s cu banii aştia pe masă?
Acordul după înţeles şi mai ales cel prin atracţie sunt abateri de la
normele limbii literare, deşi există unele situaţii când acestea sunt tolerate: A fost
odată un moş şi o babă…
c. Recţiune - adică subordonatul stă la forma flexionară pe careo i m p u n e r e g e n t u l
s ă u ( telefonez colegilor (dativ),redactez o scrisoare (acuzativ)).  
În  recţiune  termenul  regent  impune  termenului  dependent anumite restricţii
gramaticale (cazuale şi de selectare a prepoziţiilor). Relaţiade interdependenţă
presupune şi recţiune (verbul impune nominalului cazul nominativ); o serie de
verbe au regim special prin care impun anumite cazuri: a conta pe, a
depinde de; subordonarea faţă de un adjectiv/adverb uneori impune cazul
dativ: drag cuiva, util cuiva.
GALR menţionează şi unele adverbe  care cer atât dativul cât şi acuzativul: El se
purta aidoma tatălui său/El se purta aidoma cu tatăl său.

Tipuri de relații sintactice

1. Juxtapunere – sau simpla alăturare a celor două cuvinte, fără element de
legătură (Radu, fratele meu…,plecăm mâine). Spunem că doi termeni sunt
juxtapuşi atunci când sunt plasaţi unul lângă altul, fără ca între ei să existe un
element de coordonare sau de subordonare. Aceşti termeni pot fi cuvinte,
grupuri de cuvinte sau propoziţii: 
De pe faleză admiram cerul, marea, apusul de soare.
El intră ca o furtună, se repede la telefon, formează un număr.
El a ajuns foarte târziu: avusese o pană de cauciuc.
2. Joncţiunea – legătura se realizează prin prepoziţii carepreced cuvântul
subor-donat (floare de cireş, vine spre casă, apare la geam vorbeşte despre tine).

12
 3. Aderenţa – mijlocul prin care o unitate sintactică dependentă intră
în relaţie cu un regent, prin simpla alăturare, fără a implica prezenţa unor mărci
gramaticale sintetice sau analitice. Se manifestă numai la nivel sintagmatic şi
angajează, în general, părţi de propziţie exprimate prin părţi  de  vorbire  neflexibile.
Prin  aderenţă  se  exprimă,  spre  exemplu, dependenţa unui adverb faţă de un regent
verbal, nominal sau adjectival:
Toamna se numără bobocii.
Vorbeşte repede.
Mersul cu faţa înapoi îl ameţeşte.
Era condus de sentimente profund umane.
4 . Topica – sau ordinea cuvintelor poate marca funcţia sintactică a acestora, de
exemplu, în: Lupul vede oaia. -lupul este subiectul (în nominativ), iar oaia este
complement direct (în acuzativ). În: Oaia vede lupul, raporturile sunt inversate.
Ca elemente de relaţie specifice frazei, pronumele şi adverbele relative au s t a t u t
de conectori şi se clasifică în relativizatori (determină „încastrarea” propoziţiilor
relative în structura sintactică a propoziţiilor regente) şi relatori (realizează legarea
unor propoziţii relative periferice de regente).
Absenţa conectorilor este suplinită prin marcarea subordonării prin intonaţie şi
pauză (Vrei să te ajut, ajută-mă!, Fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea.)
 La nivelul frazei, propoziţiile sunt legate de regentă prin:
a. conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: 
Vrem să plecăm în excursie la munte.
Mi-a spus că a reuşit la examen.
N-a venit astăzi, din cauză că este bolnav.
b. pronume şi adjective relative sau nehotărâte compuse cu cele relative: 
Nu se ştie cine a spart geamul clasei noastre.
Arată-mi care este camera de oaspeţi
Adu-mi orice cărţi crezi tu că m-ar interesa.
c. adverbe relative sau nehotărâte compuse cu cele relative: 
Nu mi-a spus unde a plecat.
Vin să te văd când  ieşi din spital.
Telefonează-mi oricând ai nevoie de mine.
d. rar, raportul de subordonare în frază se poate realiza prin juxtapunere, deci fără
element de legătură: 

13
 Bate-mă, tot nu-ţi spun secretul.(= chiar dacă mă baţi, tot nu-ţi spun
secretul).
Dai banii, iei marfa. (= dacă dai banii, iei marfa).
  În aceste cazuri, raportul de subordonare este marcat şi de o intonaţie specială.

2. Relaţia de nondependenţă
Relaţia de nondependenţă/coordonare se stabileşte între minimum două unităţi
situate la nivelul aceleiaşi structuri sintactice. Propoziţiile şi elementele dintr-o
propoziţie sunt în coordonare când se află din punct de vedere sintactic pe
acelaşi plan (deci nu depind gramatical unul de altul) şi sunt legate între ele
printr-o conjuncţie coordonatoare: şi, sau, nici, dar, ori, ba, ci, iar, însă, aşadar,
deci, fie, etc.
Coordonarea prezintă anumite particularităţi sintactico-semantice care se referă la
structura unităţilor sintactice implicate în relaţie şi la modalităţile prin care se
realizează relaţia. În funcţie de modul în care sunt organizate sintactic, unităţile
implicate într-o relaţie de coordonare sunt propoziţiile principale (A muncit mult şi îşi
merită prima.) sau componente subordonate aceluiaşi element regent (A cumpărat
cărţi şi caiete.; A spus că e bolnav şi că nu o să vină.; Ea vorbeşte puţin şi cum se
cuvine.). Specific relaţiei de coordonare este procesul de repetare a unei poziţii
sintactice. Teoretic, orice poziţie sintactică se poate repeta prin coordonare, cu
excepţia poziţiei de predicat, care, prin repetare, determină schimbarea statutului
unităţii, din propoziţie în frază. (El cântă şi dansează.).
În construcţii de tipul: ”Ideile unui regim, chiar dacă nu le urmăreşti în presă şi în
discursuri (şi eu nu le urmăream) plutesc în aer, şi se insinuează fără să vrei...
„ (Marin Preda, ”Viaţa ca o pradă”), deşi propoziţia şi eu nu le urmăream este
introdusă prin şi, nu este coordonată, ci incidentă.
Atât la nivelul propoziţiei, cât şi la nivelul frazei, coordonarea se realizează prin
aceleaşi mijloace:
- conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale coordonatoare: 
I-am telefonat de multe ori, dar nu l-am găsit.
Solicitările de adeverinţe, precum şi reclamaţiile, se depun la primul ghişeu. 
.-  juxtapunere, adică alăturarea elementelor coordonate: 
Din piaţă am cumpărat  fructe, zarzavaturi şi ce mai era necesar.
L-am căutat peste tot, nu dau de el, nu ştiu unde ar putea fi.

14
 Elementele  coordonate  sunt,  în  principiu,  din  aceeaşi  clasă gramaticală (de
exemplu substantiv + substantiv, adjectiv + adjectiv, adverb +adverb, propoziţie +
propoziţie) şi au aceeaşi funcţie sintactică:
Sora şi fratele meu sunt studenţi. 
Cred că el este bolnav sau foarte obosit. 
Am căutat, dar nu am găsit nimic. 
Se întâmplă însă ca o propoziţie să fie coordonată cu un cuvânt dinregentă, care are
aceeaşi funcţie sintactică cu aceasta:
Iată un eveniment  neprevăzut şi care poate răsturna situaţia.
Coordonarea între un complement direct şi o subordonată introdusă prin “să” este,
de asemenea posibilă, dar nu este foarte frecventă:
Î ţ i c e r linişte şi să mă laşi un timp să mă gândesc. 
Deşi literară, această exprimare este de obicei evitată, iar vorbitorii preferă să
spună:
Îţi cer linişte şi timp să mă gândesc.
De obicei, propoziţiile aflate în coordonare cu şi sunt de acelaşi tip: fie enunţiative,
fie interogative, fie exclamative:
Ţi-am  spus  cum  s-a  întâmplat şi trebuie să mă crezi ( ş i n u * Ţi-am
spus cum s-a întâmplat şi crede-mă !) sau
Am auzit ce-ai spus şi mă întreb cum vei proceda (şi nu *Am auzit ce-aispus şi
cum vei proceda?).
Uneori, conjuncţiile se repetă, fiind în corelaţie, pentru a sublinia ideea de
coordonare: şi…şi,  ba…ba, nici…nici, fie…fie, sau…sau:
Am cumpărat şi mere şi struguri. 
Îl găseşti fie la facultate, fie acasă.
Mai ales în limbajul ştiinţific sau didactic, conjuncţiile şi /sau apar împreună,
pentru a exprima coordonarea sau o altă eventualitate:
Dacă c i n e v a a r e o c a s ă şi/sau mai multe terenuri de construcţie,
legea spunecă…
Prezenţa lui dar, î n c a l i t a t e d e e l e m e n t c o o r d o n a t o r a d v e r s a t i v
p o a t e induce modificări sintactice şi/sau semantice secvenţelor care îl precedă, cum
ar fi:
-  tautologia:
De cunoscut îl cunosc, dar nu i-am vorbit niciodată.

15
-          repetiţia:
Omul, prost, prost, dar îşi cunoştea interesul.
-          inversiunea subiectului cu predicatul:
Zice el, dar nu are dreptate.
  Există situaţii în care dar exprimă un raport conclusiv, nemaiputând fi
substituit cu însăşi având sensul „deci”: Să plecăm dar (= deci să plecăm).
„Trăsături  universal valabile n-au fost încă descoperite  (topica părţilor de
propoziţie, posibilitatea inversării ordinii propoziţilor ş.a. pot fi considerate indici
formali în anumite limbi), iar criteriul formal  folosit  în mod curent este diferenţa
dintre mijloacele  introductive”13.
În cazul lipsei elementului introductiv, gramaticile tradiţionale disting coordonarea
de subordonare  numai sau aproape numai după înţeles.
GA dă următoarea indicaţie: „De câte ori e posibilă interpretarea  unor  propoziţii
juxtapuse  drept  coordonate,  această interpretare trebuie  preferată, întrucât   pe de o
parte se bazează pe existenţa unor situaţii sigure de folosire a juxtapunerii  în
coordonare, iar pe de alta este mai uşor de demostrat, operaţia de “subînţelegere” a
unei conjuncţii fiind aici mult mai simplă”.14
În distingerea coordonării de subordonare trebuie avut în vedere “felul cum este
formulată comunicarea, construcţia ei gramaticală”, deoarece,“altminteri, în ce
priveşte înţelesul se pot găsi asemănări  între unele unităţi concrete coordonate şi altele
subordonate (deexemplu, nuanţe cauzale, finale, temporale sau condiţionale la
unităţilecoordonate copulativ), sau chiar între unele raporturi – ori specii de unităţi– în
ansamblul, din cele două categorii opuse în  principiu (raportul decoordonare
copulativ  şi  cel   de  subordonare   cumulativ; raportul  de coordonare adversativ şi
cel de subordonare concesiv sau opoziţional;raportul de coordonare conclusiv şi cel de
subordonare consecutiv)”.15
“Atingerile semantice” dintre unele coordonate şi unele subordonate (între
adversative  şi  concesive)  şi  între  concluzive  şi  consecutive  au  fost semnalate, cu
mult înainte, de către Alexandru Graur, care vedea în acest fapt dovada că nu există
limite tranşante între coordonare şi subordonare.
Relaţia  de  coordonare  se  întâlneşte   deopotrivă  între  unităţile propoziţiei, ale
frazei  sau chiar între fraze. Specificul  acestei  relaţii  rezidă  în  aceea  că  “unităţile
13
Stati, 1957, p.166;
14
GA I I , 1 9 6 3 , p . 2 3 3 ;
15
Avram,M., 2001, p. 239;

16
 aflate  în conexiune sunt situate pe aceeaşi treaptă, cu alte cuvinte nu  sunt ierarhizate
sintactic, şi asta pentru că, în acest caz, nu există dependenţă gramaticală”.16
Aserţiunea că relaţiile de coordonare se pot stabili între oricât  de mulţi termeni,
fiind, aşadar, seriale,  vizează, în fapt, coordonarea copulativă şi, parţial, disjunctivă,
nu însă şi coordonarea adversativă şi cea concluzivă,care sunt binare.
Coordonarea se realizează între unităţi (părţi  de propoziţie / propoziţii) de acelaşi fel
(omogene) – frecvent sau feluri diferite (eterogene) – mai rar (şi dacă se referă la
acelaşi cuvânt / regentă).
În cazul unităţilor de feluri diferite, variată şi firească este numai coordonarea
copulativă, celelalte raporturi fiind slab reprezentate. La nivelul frazei, coordonarea se
poate realiza şi între o propoziţie secundară şi o parte de propoziţie  a regentei.
Mijloacele de expresie ale relaţiei de coordonare sunt joncţiunea (conjuncţii
coordonatoare şi, rar, elemente prepoziţionale sau adverbiale), juxtapunerea şi,  ca
mijloc  însoţitor, intonaţia.
În funcţie de raportul semantic dintre termenii săi, relaţia de coordonare poate fi
copulativă, disjunctivă, adversativă şi concluzivă. Raportul copulativ indică o asociere
a termenilor, cel disjunctiv – o alegere, o selectare dintre mai mulţi termeni, cel
adversativ – o opoziţie între mai mulţi termeni şi cel concluziv – o urmare, o
consecinţă (termenul al doilea fiind o urmare în raport cu cel dintâi), cf.: El scrie şi
citeşte.(raport copulativ), El scrie sau citeşte. (raport disjunctiv), El nu citeşte, ci scrie.
şi El scrie, dar nu citeşte. (raport adversativ), El scrie bine, deci citeşte mult în
domeniu. (raport concluziv).
După natura logică a relaţiei dintre unităţile care se leagă, lucrările de sintaxă
împart coordonarea în subtipurile:

2.1. Coordonarea   copulativă

Coordonarea copulativă se realizează între unităţi  care se asociază simultan sau
succesiv.
Relația de coordonare prezintă aspecte controversate generate de nepotrivirea
dintre o definiție restrictivă, simplificată și diversitate faptelor de limbă. Unii
gramaticieni au încercat să impună și să conserve limitele, instituind uneori raporturi
sintactice noi, alții au amplificat diversitățile, semnalând sau nu incompatibilitatea17.
16
Teodorescu, 1974. p.81;
17
Găitănaru, 2007, p. 76;

17
 După opinia domnului profesor Găitănaru Ștefan, coordonarea se clasifică astfel18:
Monovalentă Extensivă
Coordonarea ............................................ Extensiv-Expansivă
Bivalentă Expansivă

Mijloacele de realizare sunt:

a) joncţiunea, materializată prin: conjuncţiile şi, nici(folosite şi corelative, respectiv
adverbial), locuţiunile conjuncţionale atât… cât şi, ca şi, dar şi, nu numai…, ci(şi),
precum şi, prepoziţia cu, locuţiunile prepoziţionale ş i c u , împreună cu adverbele
darămite, necum, plus;
b) juxtapunerea;
c) combinarea joncţiunii cu parataxa.
În cazul propoziţiilor, cele cu acţiuni simultane au, în general, topică liberă
(exceptând pe cele în care apar corelativele atât… cât şi, nu numai…ci şi sau reliefa-
rea  unor gradaţii), iar  cele cu acţiuni succesive  au topică fixă, impusă de logică:
Zâmbi către cei  din jur  şi muri liniştit.
*Muri liniştit şi zâmbi către  cei din jur.
Faptul că între propoziţiile copulative - mai ales când exprimă  acţiuni succesive –
pot exista nuanţe   de sens caracteristice subordonării ( Du-te şi te culcă-finală /Mă
supăr şi plec– condiţională, Daţi-mi  un exemplu concret şi vă aprob– condiţională
şi finală), “nu schimbă calitatea formalăde  coordonate copulative a propoziţiilor
respective”.19
Exemplele citate se înscriu între situaţiile care evidenţiază  dificultatea interpretării
categorice a unor propoziţii juxtapuse.
Putem întâlni cazuri în care conjuncţia şi să preceadă o incidentă ducând astfel
în eroare: Ideile unui regim, chiar dacă nu le urmăreşti în presăşi în discursuri (şi eu
nu le urmăream) plutesc în aer, ţi se insinuează fără să vrei... ( M. Preda, “Viaţa ca o
pradă”).

2.2. Coordonarea disjunctivă

Coordonarea  disjunctivă   se  realizează  între  unităţi  ale  căror conţinuturi se
exclud reciproc,  fiind, altfel zis, supuşi unei opţiuni.

18
Idem, p. 77;
19
Avram, 2001, p. 329;

18
 Când sunt mai multe unităţi  (de regulă sunt două), tot una singură indică valabilul
momentului  dat.
Mijloacele de realizare sunt:
-conjuncţiile sau, ori, fie şi locuţiunea conjuncţională fie că, folosite
întretermeni sau corelate;
-juxtapunerea combinată cu joncţiunea, când termenii  sunt mai  mult de doi:
Greşeala  poate  să  fie a mea, a d-tale ori a d-sale.
Topica unităţilor  disjunctive este liberă, dar, când una e pozitivă, iar
cealaltănegativă, apare preferinţa pentru ordinea pozitiv-negativ:
Citeşti sau nu citeşti ?
De observat că – aşa cum se precizează şi în GA II –„cu cât numărul unităţilor
sintactice coordonate disjunctiv este mai mare, cuatât opoziţia, raportul de excludere
reciprocă  slăbeşte, ajungând să se confunde cu raportul copulativ”,20 cum
demonstrează exemple de felul următor:
Când uităm  un obiect, o întâmplare, e din cauză că am avut interes s-o uităm,
sau pentru că ne-a fost  dezagreabilă întâmplarea, sau am fi  vrut  să
ascundem obiectul.
O apropiere de raportul copulativ avem – se spune în acelaşi loc al lucrării citate
mai înainte – “şi atunci când unităţile coordonate sunt numai două, dacă nu există
obligaţia  de a alege o singură situaţie”21, ca în exemplul:
Doriţi  să vă hodiniţi, ori doriţi să gustaţi ceva, vă rog să porunciţi. (Sadoveanu) la
care  răspunsul ar putea fi doresc şi  una şi alta sau nici una, nici alta.
  Rezultă că, în exemple cum sunt cele de mai înainte, opţiunea pentru raportul.
disjunctiv se justifică prin faptul  că unităţile respective sunt simplu
construite.

2.3.Coordonarea alternativă
Coordonarea alternativă apare la Dumitru Irimia . Construcţii de tipul Ba râde, ba
plânge. Pot fi interpretate ca reprezentând un tip aparte de coordonare (coordonare
alternativă). Faptul că exprimă opţiuni apropie foarte mult coordonarea alternativă de
cea disjunctivă; diferenţa derivă din faptul că acţiunile implicate presupun succesiune
(şi nu concomitenţă) în timp.

20
GA II, 1963, p.246;
21
Idem

19
 Deşi o tratează  ca tip distinct, Mioara Avram, nu uită să-i precizeze  poziţia
intermediară între raportul copulativ şi cel disjunctiv, însensul că după înţeles se leagă
de cel copulativ, iar după construcţie de cel disjunctiv22: Spunea ba una, ba alta.
2.4. Coordonarea adversativă
Coordonarea adversativă se manifestă între unităţi prezentate ca aflându-se în
opoziţie, fără excludere.
Ea indică, din punct de vedere semantico-pragmatic, o opoziţie, cu diverse tipuri
de manifestare.
Opoziţia se realizează doar între doi termeni, funcţiile sintactice fiind,de obicei,
aceleaşi sau, rar, diferite (Învaţă  noaptea, dar bine).Aceasta poate reprezenta o
contrazicere a aşteptărilor pe care vorbitorul emiţător le are în raport cu sensul
primului termen coordonat (S-a dus la bibliotecă, dar/ însă nu a citit nimic.), o
corectare a primului termen care apare negat explicit („Artistul nu ia atitudine, ci
trăieşte răul şi binele, eliberându-se de amândouă, rămânând cu o intactă
curiozitate.”, G.Călinescu,”Istoria...”) sau un simplu contrast tematic între cei doi
termeni (El scrie, iar ea se uită la TV.).
În coordonarea adversativă de „corectare” a primului termen (Mănâncă nu fructe,
ci legume.; Se duce nu la facultate, ci la prietena ei.; Este o studentă nu bună, ci
eminentă.) relaţia se stabileşte între o primă propoziţie: Nu mănâncă fructe.; Nu se
duce la facultate.; Nu este o studentă bună. şi o a doua propoziţie eliptică – ci
(mănâncă) legume, ci (se duce) la prietena ei, ci (e o studentă) eminentă. Corectarea
primului termen poate reprezenta, în unele construcţii, o negaţie metalingvistică. Prin
acest procedeu se contestă adecvarea unui enunţ la realitate, ca în : Ţinuta ei nu este
„super”, ci foarte elegantă.
Tipul de coordonare adversativă care exprimă o contrazicere a aşteptărilor este
echivalent cu un raport răsturnat de subordonare concesivă (Avea bani, dar nu a
cumpărat cartea./ Deşi avea bani, nu a cumpărat cartea.), iar tipul care exprimă un
contrast tematic exprimă un raport apropiat de cel copulativ („Nu avea slujbă, iar
singurele locuri pe unde îl puteai găsi în mod sigur erau câteva cârciumi de duzină,
unde de altfel cred că şi dormea.”, M.Cărtărescu, „Orbitor”).
Mijloacele de realizare sunt:
a) joncţiunea, respectiv prin conjuncţiile dar, iar, însă, şi :

22
Avram, 2001, p.239;

20
 “Era pe când nu s-a zărit, / Azi o vedem şi nu e” (Eminescu), cărora li se adaugă
locuţiunile conjuncţionale numai  că,  în  schimb23,adverbul cât , c o r e l a t s a u n u
c u atât:
Nu mi-e ciudă de pagubă, cât  deprostia mea;
Nu atât greşeala, cât nepăsarea ta mă supără. 2 4
Coordonare adversativă realizată prin joncțiune se distribuie, sub aspect formal, în
trei grade de adversitate care refac în mare măsură gradația acestora din latină:
- gradul cel mai slab exprimă coexistența în diversitate: lucrurile sunt diferite
dar nu se exclud:ex. Maria citește, iar fratele ei scrie.;
- gradul mediu se exprimă prin conjuncțiile dar, însă, și, or și prin
locuțiunile conjuncționale dar că, doar că, numai că, numai să, când colo.
Grupurile astfel create coexistă, deși se opun: ex. Maria vrea să învețe, dar
fratele ei cântă.;
- gradul forte de adversitate este exprimat de conjuncția ci si de negația care
se află întotdeauna în unitatea care-l precede: ex. Nu merg mâine, ci
poimâine.25.
b) juxtapunerea – rar, când unul dintre termeni este negativ:
Nu carte, bani îi trebuie; N-a telefonat, a scris.26
În “Gramatica pentru toţi” (p.332), Mioara Avram face următoarea precizare
privitoare la elementele de legătură: “ Adverbe ca dimpotrivă, totuşi şi locuţiunile
adverbiale cu toate acestea, în schimb pot apărea ca mijloace de întă-rire a opoziţiei
atât la coordonarea  adversativă  realizată  prin  juxtapunere (N-am  neglijat,
dimpotrivă m-am interesat zilnic) – situaţie în care sunt confundate uneori cu ele-
mente joncţionale -, cât şi la cea realizată prin conjuncţii, alături de
caresunt mai mult sau mai puţin redundante( ci dimpotrivă, dar/însă în
schimb,dar/însă/şi totuşi/ cu toate acestea).” 27
De menţionat că dar însă nu este o conjuncţie compusă, ci o construcţie
pleonastică.
Topica unităţilor adversative este fixă, respectiv cea precedată de elementul
relaţional ocupă locul al doilea.

23
Irimia, 2000,  pp.501-502;
24
Avram, , 2001, p. 320;
25
Găitănaru, 2007, p. 88;
26
ibidem, pp.320 – 331;
27
Avram, 2001, p.332;

21
 Dintre conjuncţii, spun aproape toate lucrările de sintaxă, cea mai folosită în
raportul  adversativ este ci. 

2.5.Coordonarea opozitivă
Ȋn 2001, M. Sala afirma că există trei tipuri de raporturi adversative: contrazicerea
așteptării (Plouă, dar e destul de cald.); corectare și substituire (Nu plouă, ci e soare.)
și contrastul tematic (Afară plouă, iar în casă e bine.)
Coordonarea opozitivă este considerată un subtip al coordonării adversative, în
construcţii de tipul Reporterul povestea în detaliu nu pentru a informa cititorii, ci ca
să-i convingă., în care componentele implicate în coordonare se exclud, în termenii
opoziţiei afirmativ/ negativ.
Coordonarea adversativă indică, din punct de vedere semantico-pragmatic, o
opoziţie, cu diverse tipuri de manifestare. Opoziţia poate reprezenta o contrazicere a
aşteptărilor pe care vorbitorul emiţător le are în raport cu sensul primului termen
coordonat (S-a dus la bibliotecă, dar/ însă nu a citit nimic.), o corectare a primului
termen care apare negat explicit („Artistul nu ia atitudine, ci  trăieşte răul şi binele,
eliberându-se de amândouă, rămânând cu o intactă curiozitate.”,
G.Călinescu,”Istoria...”) sau un simplu contrast tematic între cei doi termeni (El scrie,
iar ea se uită la TV.).
Acest tip de coordonare este menţionat de Irimia 28, care o conideră ca având
drept marcă proprie conjuncţia ci, căreia i se adaugă şi, iar (numai când al
doilea termen are formă negativă) şi nu atât… cât:
Nu el, ci fratele lui e cel care trebuie să răspundă.
Nu atât filmul, cât cartea m-a impresionat.

După GALR coordonarea opozitivă este o relație de „corectare” a primului termen

(Mănâncă nu fructe, ci  legume.; Se duce nu la facultate, ci la prietena ei.; Este o studentă nu
bună, ci eminentă.); relaţia stabilindu-se între o primă propoziţie: Nu mănâncă fructe.; Nu se
duce la facultate.; Nu este o studentă bună. şi o a doua propoziţie eliptică – ci (mănâncă)
legume, ci (se duce) la prietena ei, ci (e o studentă) eminentă. Corectarea primului termen
poate reprezenta, în unele construcţii, o negaţie metalingvistică. Prin acest procedeu se
contestă adecvarea unui enunţ la realitate, ca în : Ţinuta ei nu este „super”, ci foarte
elegantă.

28
Irimia, 2000, pp.502-506

22
 Acest tipul de coordonare exprimă o contrazicere a aşteptărilor este echivalent cu un
raport răsturnat de subordonare concesivă (Avea bani, dar  nu a cumpărat cartea./  Deşi avea
bani, nu a cumpărat cartea.), iar tipul care exprimă un contrast tematic exprimă un raport
apropiat de cel copulativ („Nu avea slujbă, iar singurele locuri pe unde îl puteai găsi în mod
sigur erau câteva cârciumi de duzină, unde de altfel cred că şi dormea.”, M.Cărtărescu,
„Orbitor”).

2.6. Coordonare concluzivă

Coordonarea concluzivă asociază termeni (propoziţii, fraze sau secvenţe de fraze)
a căror ordine de succesiune nu se poate modifica şi se caracterizează, din punct de
vedere semantico-pragmatic, prin următoarele valori ale celui de-al doilea termen:
urmare factuală (Este frig, deci lacul îngheaţă.), concluzie (A redactat tot capitolul, s-
a îngrijit de computerizare şi a făcut corecturile deci a terminat tot ce avea de făcut.),
deducţie (Uşa era forţată, deci a intrat un hoţ.). Realizarea acestor valori este
determinată de raporturile dintre semnificaţiile celor doi termeni.
Din punct de vedere pragmatic, conectorul concluziv poate corela acte diferite de
limbaj, cum ar fi o aserţiune şi o interogaţie (Ai învăţat cursul, deci vei merge la
examen?), o aserţiune şi un ordin sau o invitaţie (Este târziu, deci nu mai lungi
vorba!).
Semnificaţia anumitor construcţii concluzive – excepţie fac cele în care
coordonarea exprimă o deducţie sau o explicaţie – este foarte apropiată de cea
exprimată printr-un enunţ cu subordonată consecutivă: A muncit mult, deci a reuşit./ A
muncit mult, aşa încât a reuşit.
În cadrul acestei relaţii, cea de a doua unitate exprimă concluzia rezultată din
conţinutul celei dintâi.
Se stabileşte doar între doi termeni, exprimându-se prin:
a ) joncţiune, cu aşadar, (şi)deci, (şi)prin urmare, în concluzie, ca atare,  (care)va  să
zică etc.; elemente  având  un  statut  controversatm(conjuncţii, locuţiuni
conjuncţionale sau adverbe),
b) juxtapunere - numai între propoziţii (Eşti major, descurcă-te singur );
c)  pauza
Unitatea care exprimă concluzia are topică fixă: nu poate sta decât pe locul al
doilea.

23
 După Şerban, nu poate exista un  astfel de raport  între termenii propoziţiei,
deoarece construcţiile cu deci, adică, aşadar etc. sunt apoziţionale  sau referenţiale, în
terminologia adoptată de autor.29
De menţionat că şi GA II30 şi Mioara Avram31 recunosc faptul că, de cele mai
multe ori, partea de propoziţie concluzivă are şi sens explicativ faţă de coordonata ei.
Datorită conținutului semantic și jonctivelor specifice, coordonarea conclusivă este
distinctă de celelalte tipuri de coordonare32.

III.ASPECTE COMUNE MAI MULTOR TIPURI DE COORDONARE

29
Şerban, 1974, pp.105-107;
30
GA II, 1963, p.225;
31
Avram, 2001, p. 321;
32
Găitănaru, 2007, p. 91

24
 În utilizare, mijloacele joncţionale enumerate se diferenţiază, fiind, în
anumite cazuri, preferate, limitate sau chiar restricţionate. În plus, mai pot fi observate
şi situaţii ca următoarele:
- nerepetarea unor componente comune precum părţi de propoziţie;
Cumpăr şi vând marfă bună,
constituenţi  identici din structuri asemănătoare;
Am ascultat  şi înţeles  întreaga poveste,
 sau a elementului  introductiv subordonator (Înţeleg că ştii, dar nu vrei să ştii / dar
nu vrei să spui );
- realizarea  coordonării  doar  între  elementele  relaţionale  în  cazul subordonatelor
diferite care au acelaşi predicat:
A sosit 1/ când  2/  şi unde nu credeam 3/.
Este iubit  1/ deşi  2/ sau pentru că este sever  3/.

1.  Modalităţi  specifice  de  realizare  a  relaţiei  de  coordonare:

- joncţiune,
- juxtapunere (parataxă)
1.1. Joncţiunea este caracterizată prin prezenţa unor conectori specifici
(conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale):
- copulativă (indică o asociere: şi-î n e n u n ţ u r i d e factură orală este asociată
frecvent relaţiei semantice de scop/consecutiv: Du-te şi cumpără pâine./Şi atunci ea i-
a tras una şi s-a înroşit pe loc-, cât şi, precum şi, cum şi; uneori se pot asocia
propoziţii circumstanţiale de tip diferit: Din moment ce ne-am terminat treaba şi dacă
toţi suntem de acord, putem lua o scurtă pauză. ),
- disjunctivă (alegere, selectare: sau, ori, fie, au ),
-adversativă (opoziţie: iar, dar, însă, ci, or, ba, numai cât),
- concluzivă (urmare,consecinţă: aşadar, deci, carevasăzică/vasăzică, ca atare, de
aceea, în concluzie, în consecinţă, prin urmare; pot fi uneori precedate de conjuncţia
copulativă şi: A greşit şi deci trebuie ajutat să se îndrepte). Se pot discuta şitipuri
aparte de coordonare: coordonarea alternativă (Ba râde, ba plânge.),
coordonarea opozitivă – subtip al celei adversative (Îi spunea toate acesteanu pentru
a-l speria, ci pentru a-l convinge.).
Conjuncţiile  corelative  includ,  uneori,  adverbe: atât...cât  şi,   nu numai...ci şi,
aci...aci, acum...acum, când...când, ba...ba, nici...nici. 

25
 1 . 2 . Juxtapunerea: în absenţa  conectorilor, coordonarea este redată de pauză
marcată grafic prin virgulă.
2. Relaţia dintre coordonare şi subordonare
Nu se pot stabili limite tranşante din punct de vedere al informaţiei pe care o
transmit: A plecat la timp, dar tot a pierdut trenul. – Deşi a plecat la timp, tot a
pierdut trenul.
3. Relaţia de echivalenţă /apozitivă
Relaţia de echivalenţă/apozitivă se stabileşte între cel puţin doi termeni cu
identitate referen-ţială, oricare dintre ei fiind omisibil.
Alăturarea a doua unităţi coreferenţiale poate corespunde unei relaţii
de echivalenţă: Capitala, Bucureşti..., sau de dependenţă: Oraşul Bucureşti...
În construcţii de tipul Cartea Mariei, prietena mea, ..., deşi relaţia este de
echivalenţă în plan semantico-referenţial, nu poate fi omis decât termenul nemarcat
sintactic.
Apoziţia este un cuvânt sau o construcţie mai largă, care reia ş i explică, detaliază
un alt cuvânt:
Câinele lui, un lup, îl însoţea pretutindeni
Am plecat cu Alexandru,vărul meu dinspre mamă.
Gramaticile tradiţionale tratează apoziţia în capitolul Atribut, numind-o atribut
apoziţional. Deşi în cele mai multe cazuri cuvântul reluat şi explicate s t e u n
substantiv, apoziţia depăşeşte sfera atributului, adică termenul explicat poate fi un
adverb, un verb, un adjectiv etc: 
L-am auzit lamentâdu-se, adică plângându-se de felul cum era tratat. 
L-au găsit a doua zi tot acolo, adică în şanţ .
Şi deodată a apărut el: nenorocitul, hoţul, condamnatul, cel dispreţuit de toţi.
Gustul fructului era ciudat, adică dulce-amărui. 
Cât priveşte cazul, de regulă, apoziţia care explică un substantiv sau un pronume
este în cazul nominativ. Mai rar, ea poate repeta cazul cuvântului explicat, dar această
exprimare este învechită, populară sau apare în limbajul poetic: 
I-a lăsat o casă moştenire lui Radu, lui fecioru-meu.
Uneori apoziţia este anunţată de un adverb explicativ: adică, anume, bunăoară, ca:
Am doi fraţi, anume Radu şi Mircea.
Ai putea să-mi dai un ajutor, bunăoară la spălat vasele.
Astfel de situaţii se întâlnesc în limba familiară, vorbită.

26
 Explicaţia sau detalierea unui cuvânt poate fi uneori extinsă la nivelu lunor
propoziţii, juxtapusă sau legată de principală fie prin conjuncţii (ca, să, ca…să),
pronume relative (mai ales ceea ce) sau adverbe relative:
Mi-a venit o idee: împachetăm şi plecăm imediat. 
A venit cu o propunere: să renunţăm la cumpărarea casei şi să luăm o maşină.
M-a minţit cu neruşinare, ceea ce m-a înfuriat. 
Ca şi în cazul apoziţiei, propoziţia cu această valoare poate fi anunţată sau nu de
un adverb explicativ:
A început să se poarte ciudat, adică încearcă să mă evite.
S-a pregătit temeinic pentru concert, adică a exersat şi acompus piese noi. 
Referindu-ne la locul apoziţiei, trebuie menţionat faptul că atât apoziţia cât şi
propoziţia cu această valoare se plasează întotdeauna după cuvântul pe care îl explică.
Apoziţia a generat, de-a lungul anilor, în literatura de specialitate o
serie de controverse. Fenomen lingvistic complex, ea a cunoscut mai multe abordări,
după cum relaţia dintre termenul de bază şi termenul apozat a fost interpretată ca fiind
de natură sintactică, semantică sau pragmatică. 
4. Pespective de abordare   a apoziţiei
4.1. Pespectiva sintactică
În majoritatea abordărilor tradiţionale, apoziţia a fost considerată ounitate
sintactică şi, potrivit celor două raporturi sintactice dintr-un enunţ, a fost apropiată de
subordonare, respectiv de coordonare.
4.1.1.Subordonarea
Între cei doi termeni ai sintagmei apozitive se consideră că există o rela-ţie de
dependenţă unilaterală; termenul în apoziţie intră în relaţie c u enunţul numai prin
intermediul bazei, de care depinde. Apoziţia este, aşadar,atribut  substantival  în  cazul
nominativ,  indiferent  de  cazul  termenului determinat sau acordat în caz cu acesta.
4.1.2.  Coordonarea
Identitatea sintactică a termenilor, distribuţia identică, posibilitatea inter-vertirii lor
sau posibilitatea inserării unei conjuncţii coordonatoare sunt argumente care apropie
construcţiile apozitive de cele coordonate. (Coteanu– subordonatele explicative).
4.2. Perspectiva semantică
Admiţând  natura  non-sintactică  a  raportului  dintre  termenii  unei sintagme
apozitive,  susţinătorii  perspectivei  semantice  teoretizează independenţa
constituenţilor. Aceştia apar într-un raport negramatic al, non-sintactic,

27
 argumentat printre altele, la nivelul expresiei, de poziţia paranteticăîn care apare
apoziţia. Apoziţia nu este actant, nu este funcţie (subordonată), ci duplicatul,
termenului prim şi a funcţiei acestuia.
4.2.1. Nondependenţa (apoziţia în ipostaza de comentariu al unui referent fixat).
Termenii relaţiei apozitive desemnează acelaşi referent realizând
oechivalenţă referenţial-sintactică.
P. Diaconescu defineşte apoziţia ca un tip de reluare: fiind oreluare a bazei,
apoziţia nu intră în raporturi sintactice propriu-zise desubordonare sau coordonare cu
aceasta.
4 . 2 . 2 . Adordonarea (apoziţia  ca  tip  de  expansiune semantică).
Orice enunţ presupune un proces de ordonare a cuvintelor relizat prindouă relaţii
-  adordonarea (unităţile  se  distribuie  în  structuri  lineare);  
-subordonarea (unităţile  se  integrează  în  structuri  ierarhice) 33
Termenul de adordonare îşi găseşte un corespondent în conceptul de non-
dependenţă,  teoretizată  de  Guţu-Romalo34 reunind coordonarea  şi  apoziţiona-
rea.  Deşi  forme  ale  aceloraşi  legături asintagmatice,  afuncţionale,  aceste
două  relaţii  sunt  foarte  diferite: apoziţionarea reuneşte unităţi identice, din punct de
vedere referenţial, în timp ce coordonarea reuneşte unităţi diferite. În funcţie de
conţinutul său şi de mijloacele de expresie, apoziţionarea poate fi realizată prin
apoziţie, reluare sau repetiţie

4.3. Perspectiva pragmatică

Perspectiva interpretativă revine, însă, din ce în ce mai frecvent,
încâmpul cercetărilor privind apoziţia. Apoziţia este considerată un tip de relaţie
contextuală, care implică planul extralingvistic, termenii sintagmei întâlnindu-se prin
comunitatea  referentului.35
În cercetările recente, apoziţia începe, aşadar, să fie considerată ca un fapt eminamente
discursiv. Pentru a-i determina rolul, este imposibil deconceput exclusivitatea perspectivei
frastice; utilizarea ei variază considerabilde la un tip de discurs la altul, în funcţie de
locutor.

4.4. Perspective noi de abordare a apoziţiei

33
Diaconescu,1995, pp.127-205.
34
Guţu  Romalo, 1973, p. 162;
35
Irimia, 2000,  p.510;

28
 4.4.1.  În  cercetările  actuale,  sunt  reconsiderate  criteriile tradiţionale şi se
restrânge câmpul sintagmelor apozitive la cele adnominale (cu incidenţă
nominală). Noua perspectivă presupune şi o definiţie distinctă, după cum urmează:
- Apoziţia ca predicaţie
a) predicaţie externă (un argument poate primi calitate predicativă şi în
exteriorulsintagmelor nominale);
b)  predicaţie  secundă  (apoziţia  este   element  subordonat  predicaţiei primare);
c)  predicaţie  non-focalizantă  (structuri  neemfatizate,  neintegratesintactic);
- Apoziţia ca relativă redusă
- apoziţia este un tip de predicaţie atributive (se redă printr-o parafrază cu „a fi”);
-Apoziţia ca act discursiv
-  apoziţia codifică atitudinea locutorului faţă de propriul mesaj;
- apoziţia este un act de limbaj, o strategie discursivă care comandă selecţialexico-
semantică;
4.4.2. Trăsături sintactico-semantice
Apoziţia este o expresie denominativă-disjunctă, formată dintr-un
suport autonom sintactic şi semantic şi un aport, termen descriptiv, detaşat. Aportul,
termenul apozat, prezintă următoarele caracteristici: funcţionează într-un grup
endocentric, este un determinant suprimabil, nonrestrictiv (complinire exterioară
bazei), un termen descriptiv detaşat, reprezintă opredicaţie cu incidenţă nominală şi
provine dintr-o relativă prin reducerea copulei şi a relatorului pronominal.
4.5. “False apoziţii”: elevul X 
  În cercetările mai recente din lingvistica franceză sunt delimitate apoziţiile
neizolate, „închise”; ele presupun un prim termen generic, cu sferă
noţională largă şi un al doilea care restrânge această sferă. Diferenţele dintre cele
două elemente ale sintagmelor apozitive sunt multiple şi pot fi dispuse
corespunzător.
a) Suportul
- este autonom, din punct de vedere sintactic;
- ocupă o poziţie referenţială în enunţ;
- în planul informaţional admite o expansiune de natură semantică
nonrestrictivă (care să nu restrângă validitatea predicaţiei primare);
- la nivel pragmatic presupune, din partea receptorului mesajului, intuiţia unui scenariu
interpretativ, contextual.

29
 b) Aportul
- este un termen descriptiv detaşat;
- constituie o “celulă referenţială” alături de suport având o referinţă virtuală);
- nu poate modifica vericondiţionalitatea predicaţiei primare (ocupă opoziţie periferică
în structura argumentală a enunţului);
- este modalizabil;
Părinţii, aproape/probabil/întrucâtva unicul său sprijin, îl aşteptau.
- poate fi antepus sau postpus:
- apoziţii la dreapta
L-a revăzut pe Alex, prietenul meu.
-apoziţii la stânga (frontale): au doar subiectul ca argument şi rol
sintactic şi discursiv special: de deschidere frastică;
Prieten de nădejde, Radu m-a ajutat.
- are funcţia generală de a predica proprietăţile controlorului său (indice iconic al
domeniului controlorului său);
- poate fi însoţit de mărci grafematice (virgula (,), două puncte (:),semnele citării
(“ ”), parantezele rotunde ( ), liniuţe de pauză (- …-), punctele de
suspensie (…) semnul egal (=), prozodemice (pauza, accentul) sau de  „apozeme”
(selectate  în  funcţie  de  semnificaţiile modale ale apoziţiei în raport cu baza).:
Tot satul: oameni, copii, câini se strânsese. (Caragiale)
Toată suflarea omenească – de la copii până la bătrâni –a
fost  prezentă.
Tipuri de apozeme:
- argumentative: bunăoară, ca de exemplu, precum;
Păsările răpitoare, bunăoară uliul, vulturul, au văzul foarte dezvoltat.
- metalingvistice: cu alte cuvinte, altfel spus, mai bine zis, mai exact, pe româneşte;
Neparticiparea ta, mai bine zis absenţa nemotivată l-asupărat.
- de specificare : de obicei, de regulă, în general, în particular,în
realitate, de fapt, în speţă, în fond, mai ales, mai cu seamă, mai   exact, mai
precis, îndeosebi, în special;
Elevii, mai ales cei mici, au fost entuziasmaţi.
- explicative: respectiv, anume, adică, sau;
Acidul acetic sau oţetul intra în compusul chimic.

30
 Sau îşi pierde calitatea de conjuncţie coordonatoare disjunctivă şi devine
adverb  într-o  structură  apozitivă,  marcând  identitatea semantică dintre apoziţie şi
bază.
- modalizatoare: poate, probabil, cu siguranţă, în mod sigur, desigur,
probabil;
Un coleg, probabil un student mai bun, l-a depăşit.
Vorbitorul transpune baza care aparţine unui alt registru stilistic, în propriul său
registru, printr-un verb de tip “dicendi” - a zice, a spune:aş zice, cum se zice, s-ar
putea spune:
Sentimentul de disponibilitate şi chinuitoare hotărâre, s-ar putea spune de
nedeterminare, rămase acelaşi. (Ivasiuc)
Fuga de la faţa locului, s-ar fi cuvenit să zic laşitatea, nu este de iertat.
A redactat o lucrare slabă, o capodoperă că să zic aşa.
Unitatea sintactică Dunărea, din sintagma fluviul Dunărea stă întotdeauna în cazul
Nominativ, mai precis într-un fals Nominativ, ceea ce explică şi denumirea de falsă
apoziţie. Invariabilitatea atestă că termenul respectiv nu stă  sub  semnul  regimului
cazual,  impus  de  termenul  prim.  
Puşcariu consideră că aceste construcţii cad sub incidenţa unui „casus
generalis”,„non- casus”.36
Acest tip de apoziţie are la bază, prin urmare, o relaţie restrictivă, d e incluziune:
luna mai, vocala a, cifra trei. Baza este gen, iar unitatea apoziţie -s p e c i e . Din punct
de vedere semantic, construcţie îndeplineşte o funcţie denominativă. Astfel, în
calitatea de bază apare, prin urmare, orice substantiv (apelativ) individual:
-     nume de filiaţie sau de rudenie naturală:
bunicul Manole, unchiul Vasile, mătuşa Mărioara;
- nume de adresare oficială sau familiară:
domnul Popescu, tanti Maria, conu’ Iancu;
- nume profesiuni:
doctorul Popescu, inspectorul Neamţu, poetul Coşbuc;
- nume de locuri:
continentul Europa, judeţul Vîlcea, lacul Amara;
- nume de instituţii sau asociaţii sociale, politice sau culturale:
Editura Univers, Universitatea Craiova;
36
Hodiş, 1990,p.16;

31
- nume de opere:
poemul Luceafărul, romanul Răscoala;
- nume care desemnează diviziuni temporale:
secolul douăzeci, anul 1821;
- sintagme aparţinând stilului ştiinţific:
modul indicativ, punctul P.

5. Relaţia de incidenţă
Multe gramatici tratează incidenţa ca pe o relaţie sintactică aparte, motiv pentru
care deschidem aici această problematică, în conformitate cu gramaticile mai noi
(GALR),
care discută problema ca pe un tip aparte de structură sintactică.
Inserţiile  incidente  au  intrat  relativ  târziu  în  atenţia  specială  a sintacticienilor
noştri. GA,II,1963 este prima lucrare care tratează cuvintele şi construcţiile incidente
într-un capitol aparte. Dicţionarele lingvistice străine  şi româneşti  precizează că e
vorba de elemente parantetice,  fără cuvânt de subordonare sau, altfel spus, nelegate
sintactic, incluse în componenţa altei structuri pe care o întrerup.
Ceea ce numim elemente  parantetice se prezintă sub formă de cuvânt,
îmbi-nare de cuvinte, propoziţie (principală sau secundară) şi chiar frază. De o
relaţie sintactică aparte, numită relaţie sintactică zero sau raport de incidenţă, s-a
început a se vorbi odată cu lucrările gramaticienilor Trandafir, Dimitriu, Iordan –
Robu, vorbesc de o relaţie de interdependenţă bilaterală mediată iar Diaconescu în
Sintaxa limbii române de o relaţie de adordonare. Referirile  la  elemente  incidente,
făcute  de  GA, II,  1963  şi Mioara Avram în Gramatica pentru toţi,( pp.326-327)
reţin cam aceleaşi aspecte:
- perturbă caracterul unitar al unei propoziţie sau fraze;
-nu se leagă sintactic de propoziţia  sau fraza în care apar;
-reprezintă o comunicare marginală, de sine stătătoare, aflată pe altplan faţă de
comunicarea de bază, în sensul că vorbitorii sunt diferiţi (povestitorul şi un personaj)
sau că vorbitorul unic introduce î n comunicarea sa elemente de adresare, de atitudine,
de explicaţie.
Pentru cei mai mulţi autori, elemenle incidente nu pot fi concepute  în mod logic
ca unităţi sintactice “de sine stătătoare” şi nici nu pot fi detaşate de context, cum
spune GA, II (p.422).

32
 Argumentul  este  următorul:  în  comunicarea  de  sine  stătătoare, aprecierea,
gradul de convingere, explicaţia (adică  tocmai ceea ce justifică incidenţele) nu mai
pot fi acceptate ca atare, întrucât sunt concepte care presupun o relaţie; se fac în
legătură cu ceva, în cazul nostru cu conţinutul unei părţi sau al întregului din
comunicarea de bază.
Scoasă din context, adică în absenţa enunţului primar, incidenta devine “un
segment de vorbire fără stabilitate”37 sau rămâne suspendată “ca expresie a unui enunţ
destructurat”: [“Aveam cinsprezece ani, dar îmi simţeam gândirea milenară ]
(sentiment miraculos care se micşorează pe măsură ce începem să trăim) [ şi îmi
dădeam seama că la capătul viu al acestui fluviu care înainta spre necunoscut  eram
eu”] (M. Preda). Articulaţi în limitele unităţii enunţării, termenii implicaţi în relaţia de
incidenţă sunt “ enunţuri cu grade diferite de autonomie”.38
După Irimia situaţia se prezintă în felul următor:
-termenul primar, baza enunţării, este indispensabil autonomiei şi integrării enunţului
complex;
-termenul secund poate lipsi, fără consecinţe asupra enunţului primar;
absenţa lui reduce enunţul complex la enunţul primar (simplu):
“Cine sunt eu?” [ fu cea dintâi cugetare ce-i veni în minte.] 
-absenţa  termenului primar duce la una din următoarele două situaţii:
a) nu are consecinţe asupra autonomiei termenului secund ca în exemplul:
[“Mi-am spus că poate el e refugiat  ardelean ] 
(de fapt nu ştiam de unde e, crezusem că e bucureştean)
[şi n-am vrut să-l jignesc, m-am aşezat şi eu în faţa lui”] 
 b)  subminează autonomia termenului secund, ca în exemplul:
[ “Cine sînt eu ? “ ] fu cea dintâi cugetare ce-i veni în minte.
Se  poate  spune  deci  că  nu  întotdeauna  incidenta  reprezintă  o comunicare
de sine stătătoare. În ce priveşte expresia, relaţia de incidenţă se manifestă prin
mijloace prozodemice: pauza - mijlocul principal şi intonaţia.
După unii autori, legătura sau articularea enunţurilor implicate într-o relaţie de
incidenţă se poate face şi prin elemente joncţionale, unele proprii coordonării, altele
proprii subordonării39:

37
Diaconescu, 1995, p. 390,
38
Irimia, 2000, p.520.
39
Idem, p.522

33
 „ Aici vrând-nevrând trebuie să mă urmezi  – şi  aceasta îţi va fi pedeapsa–
într-o lungă controversă”.
„Numai în grădina ursului –dacă-i fi auzit de dînsa– se află
salăţi  de aceste”.
Fiind vorba de planuri  diferite, se înţelege că elementele de relaţie numai pot
avea relevanţa întâlnită  la coordonare şi subordonare.40
De fapt, nu e greu de observat că, în enunţurile în care termenul incident  e
precedat  de conjuncţie, pauza anulează caracterul  coordonator sau subordonator al
acesteia41.
Elementele joncţionale aflate la începutul incidentei sunt, într-un fel,
suspendate, deoarece trebuia să realizeze legătura de coordonare sau subordonare cu o
unitate tot incidentă, pe care vorbitorul  n-a mai exprimat-o.
O situaţie aparte ar putea s-o reprezinte aşa-numita “incidentă legată” la
dreapta.42
Ne pregăteam să trecem dunărea cu bacul ( căci de curând îl  puseseră iar în
funcţiune).
Destul de des, în articularea enunţurilor e preferat un procedeu semantic,
respectiv  utilizarea unui pronume sau adverb prin care se reia termenul implicat în
comentariu:
“Acesta se întreabă sincer cum un om aşa de mediocru ca arhitectul –
asta era spaima lui – poate fi profesor - în învăţământul superior” (Călinescu)
“Bisisica –aşa o botezase Achim când o învăţase să împungă ca berbecii – ieşise din
cârd şi ridicase fruntea spre popă” (Preda).
Formula reluării termenului implicat în comentariu  prin pronume sau adverb
caracterizează îndeosebi sintaxa limbii vorbite.43
Într-o propoziţie sau frază poate exista un cuvânt, un grup de cuvinte s a u o
propoziţie care nu au nici o legătură sintactică cu restul enunţului, reprezintă o
comunicare de sine stătătoare, care se află pe alt plan sintactic faţă de restul frazei: 
Nu ştiam, mi-a răspuns el, că a fost arestat.
Nu cred, zău, că el este de vină.

40
Diaconescu, 1995, p.390;
41
Irimia,2000 p.523;
42
Idem
43
D i a c o n e s c u , 1995, p.390;

34
 Vorbitorul introduce în frază cuvinte sau propoziţii de explicare sau de atitudine.
Acestea se numesc construcţii incidente. O propoziţie incidentă ca z i s e e l , c r e d
e u , mă gândesc se reduce adesea la un verb şi la subiectul acestuia, care
este frecvent plasat după verb, este inversat: 
Tu ai dreptate, zise el, nu e om cinstit.
N-o să regreţi, cred eu, că am dreptate.
Verbul unei propoziţii incidente este foarte frecvent un verb de declaraţie de tipul
a spune, a zice, a răspunde, a declara sau de opinie, de tipul a crede, a gândi, a
presupune.
În uzajul literar sensul „a spune” este uneori implicit în sensul verbului folosit: 
Ia te uită, se miră el , mai eşti încă aici? (= spuse el cu mirare).
Ce-ai păţit, se nelinişti el, nu te simţi bine?(= spuse el cu nelinişte). 
  În limba vorbită apar frecvent cuvinte sau propoziţii incidente care nu comunică
nimic, sunt golite de sens, ca:
- Domnule! 
- Soro!
 - Mă rog.- Nu-i aşa?
- Ce mai?
  Se recomandă evitarea acestora, întrucât este neelegantă şi încarcă inutil
comunicarea. În textul scris, inserţiunea  incidentă este marcată prin semne
grafematice: virgula, punctul şi virgula, linia de pauză, parantezele rotunde sau drepte.

IV. CONCLUZII

În urma parcurgerii materialului lingvistic necesar pentru realizarea lucrării de faţă

am ajuns la mai multe concluzii.
Referitor la dezbaterea din primul capitol au rezultat următoarele:

35
 Prin relaţie lingvistică înțelegem raporturile, legăturile care se stabilesc între
unităţile lingvistice, indiferent că este vorba de unităţi nedotate cu semnificaţie sau de unităţi
care au calitatea de semn lingvistic.Termenii raport şi relaţie sunt întrebuinţaţi  ca  aflaţi  în
sinonimie  totală, în funcţie de preferinţa utilizatorului (gramaticianului).
Relaţiile sintactice constituie modalitatea prin care nivelul lexical se integrează în
nivelul sintactic.
Ȋn capitolul al doilea am prezentat tipologia relațiilor sintactice.
Relaţiile structurale care organizează enunţul sunt: de dependenţă, de nondependenţă
sau de coordonare şi de echivalenţă sau apozitivă;
Relaţia de dependenţă reprezintă relaţia fundamentală în funcţie de care se
organizează informaţia care se comunică; se caracterizează prin existenţa unui termen
obligatoriu exprimat şi neomisibil - denumit regent, a cărui absenţă determină
dezorganizarea enunţului- şi a unui termen dependent, care, de regulă, poate fi omis.
Absenţa termenului dependent anulează relaţia de dependenţă, dar nu dezorganizează
enunţul privit ca unitate sintactică.
La rândul ei, relaţia de dependenţă se realizează ca relaţie de dependenţă bilaterală şi
de dependenţă unilaterală;
Dependenţa unilaterală se manifestă în structuri binare şi ternare, ea asociază doi
termeni: unul care nu poate fi omis (regentul) şi unul care poate fi omis fără să se
dezorganizeze comunicarea (adjunctul).
Relaţia de dependenţă bilaterală sau de interdependenţă reprezintă o formă specială
de dependenţă între doi termeni care se presupun reciproc. Acest tip de relaţie se stabileşte
între subiectul şi predicatul unei propoziţii şi formează nucleul unui enunţ structurat.
Fiecare dintre termeni impune celuilalt anumite restricţii referitoare la categoriile
gramaticale.
Relaţia de dependenţă se realizează în mod parţial diferit la nivelul propoziţiei şi la
nivelul frazei.
La nivelul propoziţiei, relaţia de dependenţă se exprimă prin acord, recţiune, elemente
de joncţiune (prepoziţii) şi topică;
La nivelul frazei, raportul de dependenţă se manifestă prin elemente joncţionale
(conjuncţii, pronume şi adverbe relative); elementele de relaţie proprii nivelului frazei
sunt pronumele şi adverbele relative; ele au statut de conectori şi se clasifică în
relativizatori şi relatori, criteriile de diferenţiere fiind de natură semantică şi
pragmatică.

36
 Relaţia de coordonare se stabileşte între minimum două unităţi sintactice situate la
nivelul aceleiaşi structuri sintactice. Coordonarea prezintă anumite particularităţi
sintactico-semantice care se referă la structura unităţilor sintactice implicate în relaţie
şi la modalităţile prin care se realizează relaţia. În funcţie de modul în care sunt
organizate sintactic, unităţile implicate într-o relaţie de coordonare sunt propoziţiile
principale sau componente subordonate aceluiaşi element regent.Specific relaţiei de
coordonare este procesul de repetare a unei poziţii sintactice;
Teoretic, orice poziţie sintactică se poate repeta prin coordonare, cu excepţia
poziţiei de predicat;
Relaţia de coordonare se realizează prin joncţiune, exprimată prin conectori care,
morfologic, sunt conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale coordonatoare, şi prin
juxtapunere (parataxă), marcată intonaţional prin pauză, în cele mai multe situaţii.
Relaţia de coordonare cunoaște următoarele forme copulativă, disjunctivă,
adversativă şi concluzivă.
Coordonarea copulativă, corespunzând unei relaţii de asociere, marchează o
continuitate care se diferenţiază în raport cu sensurile termenilor corelaţi: astfel, indică
simultaneitatea unor acţiuni (El ţine materialul şi ea îl taie.), simultaneitatea lor
contrastantă (El munceşte şi ea doarme.), succesiunea temporală sau temporal-cauzală
a unor acţiuni (Scoate portofelul şi plăteşte.; A muncit mult şi a reuşit la examen.);
Coordonarea disjunctivă presupune posibilitatea unei alegeri, a unei selectări care
poate implica excluderea sau alternanţa termenilor. Termenii corelaţi prin coordonare
disjunctivă au în comun o serie de trăsături semantice la care se adaugă altele care se
exclud reciproc în toate situaţiile (Urcă sau coboară scara?) sau care doar
circumstanţial se exclud (Toarnă-mi un pahar de vin sau ţuică!);
Coordonarea adversativă indică, din punct de vedere semantico-pragmatic, o
opoziţie, cu diverse tipuri de manifestare. Opoziţia poate reprezenta o contrazicere a
aşteptărilor pe care vorbitorul emiţător le are în raport cu sensul primului termen
coordonat (S-a dus la bibliotecă, dar/ însă nu a citit nimic.), o corectare a primului
termen care apare negat explicit („Artistul nu ia atitudine, ci trăieşte răul şi binele,
eliberându-se de amândouă, rămânând cu o intactă curiozitate.”) sau un simplu
contrast tematic între cei doi termeni (El scrie, iar ea se uită la un film.);
Coordonarea concluzivă asociază termeni (propoziţii, fraze sau secvenţe de fraze)
a căror ordine de succesiune nu se poate modifica şi se caracterizează, din punct de
vedere semantico-pragmatic, prin următoarele valori ale celui de-al doilea termen:

37
 urmare factuală (Este frig, deci lacul îngheaţă.), concluzie (A redactat tot capitolul, s-
a îngrijit de computerizare şi a făcut corecturile deci a terminat tot ce avea de făcut.),
deducţie (Uşa era forţată, deci a intrat un hoţ.).Realizarea acestor valori (urmare
factuală, concluzie, deducţie) este determinată de raporturile dintre semnificaţiile celor
doi termeni.
Ȋn al treilea capitol sunt prezentate asemănări între relațiile de coordonare,
subordonare și de echivalență.
Am vorbit despre modalitățile specifice de realizare a coordonării: joncțiunea si
respectiv juxtapunerea.
Relaţia de echivalenţă sau apozitivă se stabileşte între cel puţin doi termeni, oricare
dintre ei fiind, în general, omisibil. Numărul termenilor implicaţi într-o asemenea
relaţie este teoretic nelimitat, dar în utilizarea curentă se reduce, de obicei, la doi
termeni.Prin numărul de termeni implicaţi şi prin posibilitatea lor de a fi omişi
(oricare dintre ei) relaţia de echivalenţă se aseamănă cu relaţia de nondependenţă sau
coordonare.
Specifică pentru relaţia de echivalenţă – relaţie de nondependenţă apozitivă - este
identitatea referenţială a termenilor săi.
Termenii implicaţi în relaţia de echivalenţă pot fi foarte diferiţi ca organizare
lingvistică: Au terminat azi, 18 noiembrie.
Incidenţa este privita ca o relaţie sintactică aparte, însă nu toţi gramaticienii sunt de
acord cu această afirmaţie.

BIBLIOGRAFIE

GA II, 1963 = Gramatica limbii române, vol.II, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1963.

38
GALR, 2005 = Gramatica limbii române. Enunţul. Vol. II, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2005.
Avram, 2001 = Avram, M., Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.
Constantinescu-Dobridor, 1998 = Constantinescu-Dobridor, Gh., Sintaxa limbii române, 
Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1998.
Diaconescu, 1995 = Diaconescu, I., Sintaxa limbii române, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1995.
Draşoveanu, 1958 = Draşoveanu, D. D., Despre natura raportului dintre subiectşi
predicat // CL,anul III, 1958.
DŞL =Dicţionar general de ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică , Bucureşti, 1997.
Găitănaru, 2007 = Găitănaru, Șt., Sintaxa limbii române I. Unități și relații, Editura
Trialog, Pitești, 2007.
Gruiţă 1981 = Gruiţă G., Acordul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1981.
Goian, 1995 = Goian, M. E.,  Limba română, Probleme de sintaxă, Bucureşti, Editura
Recif, 1995.
Guţu  Romalo, 1973 = Guţu  Romalo, V., Sintaxa limbii române. Probleme şi
interpretări, EDP, Bucureşti, 1973.
Guţu  Romalo, 1972 = Guţu Romalo,V., Corectitudine şi greşeală (Limba română azi),
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Hodiş, 1990 = Hodiş, V., Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Bucureşti, 1990
Iordan, 1956 = Iordan,I., LRC, Bucureşti, 1956.
Irimia, 2000 = Irimia, D., Gramatica limbii române, Polirom, Iaşi, 2000.
Merlan, 2001 = Merlan, A., Sintaxa limbii române. Relaţii sintacticeşi
conectori, Bucureşti, Editura Universităţii „Al. Ioan Cuza”, 2001.
Mirea, 1990 = Mirea,A., Raporturi sintactice în propoziţie şi în frază  (I) // LLR, nr. 2,
1990.
Secrieru,1998 = Secrieru,M., Nivelul sintactic al limbii române, Editura Axa,
Botoşani, 1998.
Şerban,1974 = Şerban, V . , Teoria şi topica propoziţiei î n limba română contemporană,
E D P , Bucureşti, 1 9 7 4 .
Stati, 1957 = Stati, S., Elementul regent în relaţia de subordonare // SCL, VIII, nr. 3,
1957.

39
Trandafir, 1957 = Trandafir, Gh, Observaţii asupra clasificării relaţiilor sintactice // LR,
nr. 1, 1989.
Trandafir,1982 = Trandafir, Gh. D., Probleme controversate de gramatică a limbii
române actuale, Craiova, Scrisul românesc, 1982.

40