UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ASISTENŢĂ SOCIALĂ

CATEDRA PSIHOLOGIE

SUPORT DE CURS

PSIHOLOGIA GENERALĂ
PARTEA III

ELABORAT DE:

OXANA ŞEVCENCO,

MASTER ÎN PSIHOLOGIE

CHIŞINĂU, 2010
Tema 1. Psihologia însuşirilor psihice. Modelul general – uman de personalitate. Sistemul de
personalitate. Personalitatea ca obiect de studiu psihologic. Caracteristici ale trăsăturilor de
personalitate.
Tema 2. Abordarea tipologică a personalităţii. Tipologia temperamentală. Temperamentul –
latura dinamico – energetică a personalităţii. Tipuri de activitate nervoasă superioară. Particularităţile
psihologice ale temperamentelor. Portrete temperamentale.
Tema 3. Tipologia constituţională. Tipologie şi compatibilitate umană.
Tema 4. Tipologia senzorială. Caracterizarea tipurilor senzoriale: auditiv, vizual, chinestetic.
Tema 5. Instinctele umane – fundamente ereditare ale adaptabilităţii persoanei. Concepţia lui
Garbuzov V. Tipologia instinctelor umane: egofil, genofil, altruist, de cercetare, dominant, libertofil,
dignitofil.
Tema 6. Aptitudinile – latura instrumental – operaţională a personalităţii. Clasificarea
aptitudinilor. Inteligenţa ca aptitudine generală.
Tema 7. Creativitatea ca structură a personalităţii. Creativitatea ca comportament şi activitate
psihică creativă. Niveluri şi stadii ale creativităţii.
Tema 8. Caracterul – latura relaţional – valorică a personalităţii. Componentele de bază ale
caracterului. Sistemul de atitudini, structuri caracteriale.
Tema 9. Atitudinea faţă de sine ca componentă a caracterului. Autoaprecierea şi nivelul de
aspiraţii.
Tema 10. Motivaţia personalităţii. Modalităţi şi structuri ale motivaţiei (trebuinţele primare şi
secundare, motivele, interesele, convingerile, idealurile, concepţia despre lume şi viaţă).
Tema 11. Formele motivaţiei (pozitivă / negativă; intrinsecă / extrinsecă; cognitivă / afectivă)
Motivaţie şi performanţă. Optimum motivaţional.
Tema 12. Teoriile motivaţiei. Clasificarea teoriilor motivaţionale. Descrierea cîtorva teorii
motivaţionale.

2
Tema 1. Psihologia însuşirilor psihice.
1. Conceptul de personalitate.
2. Structura personalităţii.

1. Conceptul de personalitate.
Termenii de persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât fiecare are
sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii.
Personalitatea este un sistem dinamic, deschis, hipercomplex şi probabilist. Personalitatea este
o structură complexă implicând un ansamblu de structuri şi funcţionând sistemic.
Termenul de persoană desemnează individul uman concret. Personalitatea, dimpotrivă, este o
construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării - la nivelul teoriei
ştiinţifice - a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care
îl numim-persoană umană.
Această primă precizare ne permite să diferenţiem conotaţia ştiinţifică a termenului
personalitate - categorie, construcţie teoretică - de sensul comun al acestuia, ca însuşire sau calitate pe
care cineva o poate avea sau nu.
O privire generală asupra mai multor definiţii date personalităţii evidenţiază câteva
caracteristici, ale acesteia (Perron, R., 1985):
globalitatea: personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permite
descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte. Orice construcţie teoretică validă
referitoare la personalitate trebuie să permită, prin operaţionalizarea conceptelor sale,
descrierea conduitelor şi aspectelor psihofizice care fac din orice fiinţă umană un exemplar
unic;
coerenţă: majoritatea teoriilor postulează ideea existenţei unei anume organizări şi
interdependenţe a elementelor componente ale personalităţii. Când în comportamentul cuiva
apar acte neobişnuite, ele surprind deoarece contravin acestui principiu; încercând să explicăm,
să înţelegem acţiunile curajoase ale unei persoane timide, nu facem altceva decât să reducem
incoerenţa iniţială utilizând modele propuse de o anume teorie a personalităţii. Postulatul
coerenţei este indispensabil studiului structurilor de personalitate şi al dezvoltării lor;
personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse, ci un sistem funcţional format din
elemente interdependente. De aici rezultă o a treia caracteristică:
permanenţa (stabilitatea) temporală: dacă personalitatea este un sistem funcţional, în virtutea
coerenţei sale, acesta generează legi de organizare a căror acţiune este permanentă. Deşi o
persoană se transformă, se dezvoltă, fiinţa umană are conştiinţa existenţei sale, sentimentul
continuităţii şi identităţii personale, în ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul
întregii sale vieţi.
Aceste trei caracteristici, globalitate, coerenţă şi permanenţă evidenţiază faptul că
personalitatea este o structură. Una din definiţiile ce evidenţiază cel mai bine aceste caracteristici este
cea dată de Allport: „Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme
psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic". Deşi faptele de conduită ale
unei persoane prezintă o anume variabilitate situaţională, pe termen lung, observaţia ne furnizează un
cadru relativ stabil, unitar, de aşteptare şi interpretare, relevă anumite invariante.

2. Structura personalităţii.
Subsistemele (substructurile) personalităţii sunt:
subsistemul dinamico-energetic (temperamentul)
subsistemul instrumental-operaţional (aptitudinile)
subsistemul relaţional-valoric şi de autoreglaj (caracterul)
subsistem rezolutiv-productiv (inteligenţa)
subsistem transformativ-constructiv (creativitatea)
   

3
 PERSONALITATEA

Subiectul uman privit în cele 3 ipostaze (înfăţişări) ale sale:

1) subiect pragmatic 2) subiect epistemic 3) subiect axiologic

(al acţiunii, cel ce transformă (al cunoaşterii, cel ce ajunge (purtător şi generator
lumea şi tinde s-o stăpânească) la conştiinţa de sine şi de lume) al valorilor)

apartinenţa la speţa umană;

calitatea de fiinţă socială, şi deci membru al societăţii;
„Personalitatea” cuprinde: calitatea de fiinţă conştientă doatată cu gândire şi voinţă;
dotarea cu valori şi orientarea după aceste valori;
participarea la cultură, potenţialul creativităţii.

EU – centrul edificiului personalităţii; imaginea

de sine – ca viziune asupra propriei fiinţe şi a
raporturilor cu ceilalţi cărora li se presupune
acelaşi EU omenesc.

Personalitatea – un agregat de atitudini şi

aptitudini care are în centrul său Eul ca un factor
de integrare şi coordonare

INDIVID

INDIVIDUALITATEA

PERSOANĂ

PERSONALITATEA

4
 Psihologia personalităţii şi-a focalizat atenţia asupra modului în care procesele, funcţiile şi
stările psihice individuale se integrează pe cele trei coordonate principale: dinamico-energetică,
relaţional-socială şi instrumental performanţională (fondatorul psihologiei personalităţii trebuie socotit
W Stern prin lucrarea sa din 1923).
    Procesul integrării pe cele trei coordonate duce la elaborarea a trei subsisteme funcţionale
independente, care definesc domeniul de studiu al psihologiei personalităţii: temperamentul,
aptitudinile şi caracterul. 

Tema 2. Abordarea tipologică a personalităţii. Tipologia temperamentală.

1. Abordarea tipologică a personalităţii. Tipologii.
2. Definire şi caracterizare generală.
3. Din istoria termenului “temperament”. Tipuri de activitate nervoasă superioară (I.Pavlov).
4. Determinarea temperamentului.
5. Portrete temperamentale.

1. Abordarea tipologică a personalităţii. Tipologii.

Oamenii au fost conştienţi din cele mai vechi timpuri de varietatea şi de pluralitatea
comportamentelor umane. În anul 450 î.Cr., Hipocrate distingea  patru temperamente diferite – o
ipoteză pe care mai târziu au preluat-o şi alţi specialişti. Însă abia C. G. Jung a adus argumente mai
consistente în sprijinul acestei teorii, în cartea sa Tipuri psihologice.
Savantul elveţian susţinea că oamenii au anumite trăsături specifice care pot fi identificate cu
uşurinţă. Cartea lui Jung, deşi acoperă o mică parte din preocupările sale, a reprezentat o bază solidă
pentru diversele studii de mai târziu.
Printre cei care au recunoscut valoarea ei s-a numărat şi Katherine Myers din Statele Unite,
care a găsit acolo confirmarea propriilor ei teorii. Katherine Myers era de multă vreme fascinată de
diferenţele psihologice dintre indivizi, iar teoriile lui Jung au încurajat-o şi stimulat-o să-şi continue
cercetările.
Deşi nu erau psihologi, Katherine şi fiica ei Isabel au studiat teoriile lei Jung timp de patruzeci
de ani, cu atenţie şi răbdare, în ciuda dificultăţilor şi lipsei de recunoaştere. La sfârşitul acestei
perioade, în 1962, au formulat un chestionar care permitea clasificarea şi identificarea a şaisprezece
tipuri de personalitate. Chestionarul a fost numit Indicatorul de Tipuri Myers-Briggs (Myers-Briggs
Type Indicator – MBTI).
La început, ideea tipurilor nu a fost primită cu prea mare entuziasm, dar în 1972 s-a înfiinţat în
Florida un centru oficial de cercetare în domeniu, numit Center for the Application of Psychological
Type (CAPT). Această instituţie, care îşi propune să strângă informaţii şi date despre tipuri de
personalitate, s-a constituit cu vremea într-un centru mondial. Din 1975 Indicatorul de Tipuri Myers-
Briggs este publicat în Statele Unite de către Consulting Psychologists Press. Treptat, el a fost unanim
recunoscut, iar interesul în privinţa  informaţiilor pe care le conţine a crescut considerabil, mai ales în
perioada anilor ’60. Tipologia respectivă se poate aplica oricărui individ, indiferent de zona culturală
din care provine.
2. Definire şi caracterizare generală.
Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii care se exprimă cel
mai pregnant în conduită.
Temperamentul  se defineşte ca „ansamblul însuşirilor dinamico-energetice ale personalităţi”,
„latura dinamică enregetică a personalităţii”(T.Creţu)
„Temperamentul reprezintă un complex de proprietăţi de maximă generalitate care exprimă
intensitate, viteză şi ritm cu care se răspunde stimulărilor ambianţei.
Integrarea însuşirilor şi trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice şi actelor
motorii (precum intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modulitatea, echilibrul etc.) formează structura
temperamentală a personalităţii.

5
 Temperamentul reprezintă modul în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se
psihizează (adică se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice – percepţie, memorie,
gândire, afectivitate) şi se reflectă în comportament.
Temperamentul reprezintă „latura dinamico-energetică a personalităţii, care se manifestă
pregnant în conduită (în mişcări, trăiri afective, în viteza şi ritmul vorbirii, mimică,în conduite
voluntare, în procesul de comunicare etc) încă de la naştere.”
   Indicatorii psiho-comportamentali ai temperamentului sunt:
   - impresionabilitatea (adâncimea şi tăria) care caracterizează fenomenele psihice, în deosebi
cele senzoriale şi afective, ecoul, rezonanţa lor în întreaga fiinţă a subiectului
   - impulsivitatea (indicele impulsivităţii) exprimat în modalitatea de răspuns la anumite
solicitări (brusc, sacadat, lent, domol, etc)
   - ritmul  şi viteza reacţiilor şi trăirilor afective exprimate prin modificările accelerate sau
încetinite, precum şi o anumită regularitate a acestora.
   - tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale (frecvenţa într-o unitate de timp a
manifestărilor psihice)
   - expresivitatea psihică manifestată în expresivitatea vorbirii, debitul şi viteza limbajului, în
expresii emoţionale, în mişcările şi acţiunile voluntare
   - capacitatea de adaptare la situaţii noi, precum şi modul de consumare a energiei
psihonervoase
   „Temperamentul este pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psiho-
comportamentale, el se manifestă în orice situaţie, orice împrejurare, fiind prima determinaţie a
personalităţii care se impune nemijlocit observaţiei.”
   Temperamentul se regăseşte şi începe să-şi dezvăluie trăsăturile sale specifice de îndată ce
omul începe să deschidă gura, să ridice mâna, să gesticuleze. Depinzând direct de structura biologică,
temperamentul este propriu nu numai omului, ci şi animalelor.
   Temperamentul, deşi are o condiţionare biologică directă şi ereditară, dobândeşte valenţe şi
sens real numai în plan psiho-comportamental.
   Temperamentul ţine de latura formală, de suprafaţă a personalităţii şi nu de cea internă, de
conţinut. El nu are o semnificaţie axiologică, nereclamând o împărţire a oamenilor în buni sau răi, în
superiori sau inferiori.  
3. Din istoria termenului “temperament”. Tipuri de activitate nervoasă superioară (I.Pavlov).
Tipologia lui Hippocrate. Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor
temperamentale o datoram medicilor Antichităţii, Hippocrate şi Galenus. Ei au considerat că
dominanţa în organism a uneia dintre cele patru „umori” (sînge, limfa, bila neagra şi bila galbenă)
determină temperamentul. Pe această bază ei stabilesc patru tipuri de temperament: sangvinic,
flegmatic, melancolic şi coleric.
Colericul (predomină bila galbenă) este energic, neliniştit, impetuos, uneori impulsiv şi îşi
risipeste energia. El este inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Are tendinţa de
dominare în grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze.
Sangvinicul (predomină sîngele) este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu uşurinţă la orice
situaţii. Fire activă, schimbă activităţile foarte des deoarece simte permanent nevoia de ceva nou.
Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu usurinţă peste
eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileste uşor contacte cu alte persoane.
Flegmaticul (predomină limfa) este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face,
pare a dispune de o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită şi este foarte tenace,
meticulos în tot ceea ce face. Fire închisa, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale.
Melancolicul (predomină bila neagra) este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin
comunicativ, închis în sine, melancolicul are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut,
gesticulaţia redusă.
Tipuri de activitate nervoasă superioară (I.Pavlov).
Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia fiziologului rus Ivan Pavlov, de
caracteristicile sistemului nervos central:

6
 Forţa sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin rezisetnţa mai
mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situaţii conflictuale. Din acest punct de
vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi sistem nervos slab;
 Mobilitatea desemnează uşurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în funcţie
de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sisetemul nervos este mobil, iar dacă trecerea
este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;
 Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi
inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximaiv egale, se poate vorbi despre sistem nervos echilibtrat. Există şi
un sistem nervos neechilibrat la care predominantă este excitaţia.
Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:
1. tipul puternic – neechilibrat (cu predominarea excitaţiei) – excitabil (corelat cu tetmperamentul
coleric)
2. tipul puternic – echilibrat – mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)
3. tipul puternic – echilibrat – inert (corelat cu temperamentul flegmatic)
4. tipul slab – neechilibrat (cu predominarea inhibiţiei) – rigid (corelat cu temperamentul melancolic)
4. Determinarea temperamentului.
Gheorghe Zapan a determinat patru niveluri ale sistemului temperamentatl: nivelul motor
general (de activitate), nivelul afectiv, nivelul perceptiv-imaginativ şi nivelul mintal (al gîndirii).
Fiecare nivel se caracterizează prin indicii temperamentali: forţă, echilibru, mobilitate, persistenţă,
tonus afectiv (stenic şi astenic) şi direcţie (extravertit sau introvertit). Gh. Zapan a elaborat o metodă
de educare a capacităţii de interapreciere, numită metoda aprecierii obiective a personalităţii.
Tipologia lui Jung şi Eysenck. Psihiatrul elveţian Carl Jung a constatat, pe baza unei
impresionante experienţe clinice, că, în afara unor diferenţe individuale, între oameni există şi
deosebiri tipice. Unii oameni sunt orientaţi predominant spre lumea externă şi intră în categoria
extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea interioară şi aparţin categoriei
introvertiţilor.
Extravertiţii sunt firi deschise, sociabile, comunicative, optimiste, senine, binevoitoare, se
înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar ramîn în relatii cu ei.
Introvertiţii sunt firi închise, greu de pătruns, timizi, puţin comunicativi, înclinaţi spre reverie şi
greu adaptabili.
Psihologul englez Hans Eysenck reia această distincţie a lui Jung, amplificînd cazuistica
probatorie, dar adaugă o noua dimensiune numită grad de neurozism. Aceasta exprimă stabilittatea sau
instabilitateta emoţională a subiectului. Eysenck a reprezentat cele doua dimensiuni pe două axe
perpendiculare, obţinînd tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit – stabil şi
introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

7
 neurotism

Temperamentul Temperamentul
melancolic coleric

introversiune extroversiune

Temperamentul Temperamentul
flegmatic sangvinic

stabilitate emoţională

Tipologia scolii franco – olandeze. Psihologii olandezi G. Heymans si E. D. Wiersma propun

o tipologie a temperamentelor mul mai nuanţată care va fi reluată şi precizată de psihologii francezi
Rene Le Senne şi Gaston Berger. Ei pornesc de la trei factori fundamentali: emotivitatea, activitatea şi
răsunetul. Din combinarea lor rezultă opt tipuri temperamentale. Emotivitatea exprimă reacţiile
afective ale persoanelor în faţa diferitelor evenimente. Emotivii au tendinţa de a se tulbura puternic
chiar şi pentru lucruri mărunte. Dimpotrivă, non-emotivii sunt aceia care se emoţionează greu şi ale
căror emoţii nu sunt prea violente. Activitatea desemnează dispoziţia spre acţiune a unei persoane.
Persoanele active au o continuă dispoziţie spre acţiune, nu pot sta locului. Cele non-active acţionează
parcă împotriva voinţei lor, cu efort şi plîngîndu-se continuu.
Răsunetul se referă la ecoul pe care îl au asupra noastră diferite evenimente, impresii. Acele
persoane la care evenimentele, chiar neînsemnate, au un puternic ecou sunt numite persoane
secundare. Persoanele la care ecoul evenimentelor este mic sunt numite persoane primare. Există opt
tipuri de temperament: pasionaţii (emotivi, activi, secundari), colericii (emotivi, activi, primari),
sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoşii (emotivi, non-activi, primari), flegmaticii (non-
emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi, activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi,
secundari), amorfii (non-emotivi, non-activi, primari).
5. Portrete temperamentale clasice.
Temperamentul coleric. Colericul este un om vioi, imperios, inegal, impulsiv, nestăpânit,
capabil de iniţiative de mare cutezanţă care solicită o forţă impresionantă, dar cu tendinţa spre
surescitare, epuizare ajungând până la incapacitatea de acţiune. Pentru că dispun de multă energie
nervoasă, colericii acţionează puternic, neeconomic, făcând mare risipă de energie. Efectuează
activităţile în asalt, într-un interval minim de timp; drept urmare apare periodic remisiunea, nevoia
imperioasă de întrerupere a acţiunii, de odihnă prelungită. În plan motric, colericul se caracterizează
printr-un permanent neastâmpăr, caracter neregulat, abrupt al mişcărilor.
Colericii sunt oameni mereu neliniştiţi, agitaţi, alarmanţi, nerăbdători, combativi, impulsivi,
agresivi. Predominând procesul excitator, în gândirea colericului se constată o notă de impetuozitate.
Vorbirea este explozivă, rapidă, inegală cu intonaţii oscilante şi cursivitate adeseori întreruptă. În sfera
vieţii afective, caracterizându-se printr-o intensă reactivitate emoţională, printr-o desfăşurare
furtunoasă a sentimentelor, colericii sunt înclinaţi spre explozii afective”; ei oscilează între entuziasm,
încredere necritică în forţele proprii, temeritate ieşită din comun şi deznădejde, neîncredere în sine,
teamă.
      Volumul atenţiei colericului este mijlociu, concentrarea atenţiei e puternică şi stabilă dar distribuţia
şi comutarea ei e mai greoaie. Colericii acţionează uşor şi eficient numai sub impulsul unor scopuri de

8
semnificaţie majoră, fiind greu adaptabili acţiunilor ce reclamă uniformitate, rezolvări de detaliu. În
relaţiile cu oamenii, colericii sunt inegali. Deşi nu prea au deprinderea de a se subordona, ei au o
evidentă vocaţie pentru acţiune, sunt buni şi energici organizatori şi conducători de colectivităţi
umane.
Temperamentul sangvin. Dominanta sangvinicului este vioiciunea, veselia, buna dispoziţie.
Este un uşor adaptabil la orice împrejurări, calm, răbdător, stăpân pe sine, comunicativ. Sangvinicul
trece cu uşurinţă de la o activitate la alta. Manifestă o activitate ritmică, echilibrată în mişcări şi în
vorbire, o reactivitate emoţională, o pronunţată mobilitate a vieţii afective. Leagă uşor prietenii, dar tot
uşor se şi desparte de oameni, ceea ce nu întotdeauna este convenabil sub aspect moral. Volumul
atenţiei este mare, distribuţia şi comutarea acesteia se realizează uşor, concentrarea ei este însă mai
dificilă.
       În sfera activităţii intelectuale, sangvinicul se caracterizează prin rapiditate, prin capacitatea de
a găsii soluţii optime la situaţii schimbătoare, prin interes deosebit pentru tot ceea ce este nou; simte
continuu nevoia de a depăşi situaţiile obişnuite, de a varia ambianţa – aceeaşi situaţie îl plictiseşte
repede – manifestă tendinţa de a modifica continuu modul de activitate, ceea ce îl face deosebit de
activ; această particularitate îl împinge însă, uneori, spre superficialitate; îşi însuşeşte repede limbajul,
are un vocabular bogat, vorbirea este puternică, rapidă, clară, curgătoare, echilibrată, cu accente şi
intonaţii corecte, însoţită fiind de o mimică şi pantomimică excesivă.
       Temperamentul flegmatic. Indivizii aparţinând acestui temperament oferă un tablou relativ
sărac în manifestări exterioare. Flegmaticul este prin excelenţă o fire liniştită, neobişnuit de calmă
imperturbabilă, lentă; se adaptează greu la situaţii noi, trece greu de la o activitate la alte. Are un ritm
lent de lucru, are nevoie de multe repetiţii ale materialului pentru a-l înţelege şi memora.
      În comparaţie cu colericul şi sangvinicul cheltuieşte mai multă energie pentru aceeaşi acţiune.
Se angajează cu mai mare greutate în activitate, în schimb este foarte meticulos, perseverent şi poate
obţine performanţe excepţionale. În activitate şi în conduită este disciplinat şi ordonat. Reactivitatea
emoţională este moderată, desfăşurarea emoţiilor este lentă, sentimentele sunt însă foarte stabile. În
acest sens, leagă greu prietenii dar, odată închegate, acestea rămân foarte statornice. Starea afectivă
este lipsită de exteriorizări pronunţate, prin lipsa de agitaţie motrică şi dinamism în mişcări. Vorbirea
este lentă, egală, corectă, fără emoţii viu exprimate, fără gesticulaţii şi mimică. Volumul atenţiei este
redus, concentrarea se realizează greu dar rămâne durabilă. Flegmaticii sunt oameni cumpătaţi, cu
simţul măsurii, realişti, practici, îşi evaluează corect propriile forţe, pun mai mare temei pe fapte decât
pe vorbe.
       Temperamentul melancolic. Individul aparţinând temperamentului melancolic, fiind puţin
rezistent nervos, prezintă, în genere, o scăzută rezistenţă la efort, mai ales la eforturile intelectuale,
scăzută capacitate de concentrare, redusă mobilizare energetică, întâmpină dificultăţi în luptă cu
obstacole, e înclinat spre interiorizare, reverie, sentimentalism, este timid, cam fricos, cu o scăzută
capacitate de a înfrunta primejdiile, închis în sine. Are nevoie de multe repetiţii pentru înţelegerea şi
fixarea materialului de învăţat. Viaţa afectivă este săracă, mimica inexpresivă. Vocabularul este sărac,
debitul verbal scăzut, vocea monotonă, inexpresivă, propoziţiile sunt scurte şi o construcţie
gramaticală simplă. Volumul atenţiei este redus, capacitatea de concentrare, distribuţie şi comutare a
atenţiei este scăzută. În caz de suprasolicitare, în virtutea rapidei epuizări a rezistenţei lor nervoase,
melancolicii sunt stăpâniţi de neîncredere în forţele proprii, îndoială, teamă; în condiţii neprimejdioase
de lucru, acţionează însă normal, dovedesc răbdare, conştiinciozitate, spirit de analiză minuţioasă,
fiind capabili de realizări remarcabile.

Tema 3. Tipologia constituţională.

1. Descrierea tipurilor constituţionale.

Nevoia de explicaţie şi predicţie i-a făcut pe diverşi cercetători să caute indici constanţi şi uşor
observabili asociaţi unor manifestări de ordin psihologic. Astfel, au apărut o serie de tipologii
constituţionale, bazate pe parametrii constituţiei fizice, corporale. Una dintre cele mai cunoscute
tipologii este cea propusă de E. Kretschmer, care descrie următoarele tipuri:

9
a)  tipul picnic - statură mijlocie, exces ponderal, faţă plină, mâini şi picioare scurte, abdomen şi torace
bine dezvoltate - căruia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice, grupate într-un profil numit
ciclotimie: vioiciune, mobilitate, optimism, umor, spontaneitate, sociabilitate, dar şi superficialitate în
relaţiile sociale, înclinaţie către concesii şi compromisuri, spirit mai practic etc.; tipul picnic – ciclotim
predispune la tulburări maniaco-depresive.
b)  tipul astenic - cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri, umeri apropiaţi şi inguşti,
cap mic şi rotund, muşchi şi oase subţiri (aspect scheletic), nas lung şi ascuţit, paloarea feţei, trăsături
feminine la bărbaţi şi masculine la femei), căruia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic:
înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, meticulozitate dusă uneori până la pedanterie,
un simţ acut al onoarei, manifestări de ambiţie ascunzând adesea un complex de inferioritate etc.; tipul
astenic – schizotim predispune la tulburări de natură schizoidă (schizofrenică).
c)  tipul atletic - constituţie fizică proporţionată, dezvoltare robustă a sistemului osos şi muscular,
umeri laţi şi bazin îngust dezvoltare fizică şi psihică echilibrată; tipul atletic vîscos predispune la
epilepsie .
d) tipul displastic: reuneste numeroase varietati dismorfice sau malformaţii congenitale.
Aceste asocieri statistice (care nu implică în mod necesar o relaţie cauzală) între caracteristicile
fizice şi psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile patologice, mai degrabă decât pentru
personalitatea normală.
Pe baza combinaţiilor în interiorul tipurilor morfologice picnic şi astenic, Kretschmer a
obţinut 6 tipuri temperamentale: 3 ciclotimice şi 3 schizotimice.
a) Temperamente ciclotimice:
1. hipomania (dispoziţie euforică, mobilitate, sociabilitate, comunicativitate exagerată)
2. sintonic (spirit realist, pragmatism, simţul umorului, toleranţă)
3. greoi (lentoare, inerţie, praguri senzoriale ridicate, timpi de reacţie mari)
b) Temperamente schizotimice:
1. hiperestezic (nervozitate, iritabilitate, idealism, interiorizare, delicateţe, circumspecţie)
2. schizotimic (intermediar, rece, calm, energic)
3. anestezic (rece, nervos, logic, sistematic, obtuz, leneş, inaccesibil pasiunilor, indolent). 

Tema 4. Tipologia senzorială.

1. Caracterizarea tipurilor senzoriale: auditiv, vizual, chinestezic şi auditiv digital.

Fiecare dintre noi are un sistem de reprezentare preferat. De exemplu, atunci cînd învăţăm ceva
nou, unii preferă s ăvadă imagini, alţii să-şi imagineze cum se face acel lucru, alţii să audă cum se
face, alţii să simta acel lucru, iar alţii să-şi dea seama exact cum funcţionează. Nici un sistem nu este
mai bun decît celălalt.
Oamenii care sunt foarte buni în profesiile lor au abilitatea de a folosi toate sistemele de
reprezentare şi de a alege care este cel mai potrivit într-o situaţie anume.
În funcţie de sistemul preferat de reprezentare, comportamentul nostru este diferit. În cele ce
urmează vom prezenta caracteristicile principale ale sistemelor de reprezentare: vizual, auditiv,
kinestezic şi auditiv digital.
Vizual
Cei care sunt vizuali tind să:
•    Fie organizati, bine ingrijiti. Pentru că ei vor să arate bine. Şi ce asteaptă de la ceilalţi? Acelaşi
lucru!
•    Folosească vizualizarea pentru a-şi aduce aminte şi pentru a lua decizii.
•    Aibă o imaginaţie bogată şi să le fie greu să-şi exprime ideile în cuvinte.
•    Vorbească mai repede decît majoritatea oamenilor. De ce? Pentru că au o imagine în minte, şi acea
imagine se mişcă şi trebuie să spună totul despre ea într-un timp foarte scurt.
•    Prefere interacţiunile personale – să vadă persoana cu care vorbeşte şi să-i vadă reacţiile.
•    Vrea să vadă concepte, idei sau cum se face un anumit lucru.
•    Vor să vadă imaginea de ansamblu.

10
•    Uneori nu îşi amintesc ce s-a spus şi devin confuzi cînd li se dau multe indicaţii verbale. Dacă le
poţi desena o hartă sau o schiţă, ei văd mai clar ce ai vrut să le comunici.
•    Îşi amintească mai degraba feţe decît nume.
•    Să se concentreze mai degrabă pe o activitate vizuală decît pe zgomot.
Auditiv
•    Sunt conştienţi de schimbările din tonul vocii şi răspund mai uşor la anumite tonalităţi.
•    Percep anumite secvente şi îşi pot aminti cu uşurinţă instructiunile primite.
•    Se bucură de discuţii şi preferă să comunice oral mai degrabă decît în scris.
•    Au nevoie să fie auziti.
•    Sunt uşor distraşi de zgomot.
Kinestezic
•    Vorbesc mai încet decît ceilalţi oameni. Ei au nevoie de timp pentru a-şi da seama ce simt despre
acel subiect.
•    Sunt mai sensibili la cum îşi percep corpul şi sentimentele şi răspund bine la atingeri.
•    Învaţă facînd, mişcîndu-se şi atingînd.
•    Se îmbracă şi se îngrijesc mai mult pentru propriul confort decît pentru modul în care arată.
•    Iau decizii bazate pe sentimente.
•    Stau mai aproape de oameni decît cei cu sistem vizual de reprezentare pentru a simţi energia
celeilalte persoane. Persoanele vizuale stau mai în spate pentru a avea o perspectivă mai bună şi a-i
vedea mai bine, în întregime, pe ceilalţi.
Auditiv digital
•    Simt nevoia să găsească un sens în orice, să-şi dea seama, să înţeleagă.
•    Vorbesc cu ei înşişi şi poartă conversaţii imaginare cu diverse persoane. Adesea îşi aduc aminte că
au discutat ceva cu cineva, cînd de fapt conversaţia nu a a vut loc decît în imaginaţia lor.
•    Învaţă prin a-şi aşeza lucrurile mental.
•    Nu sunt spontani, le place să gîndească mult.
•    Logica, faptele şi cifrele joaca cel mai mare rol în luarea deciziilor.
•    Memoreaza pe secvenţe, proceduri, paşi.
Exista moduri prin care putem determina care este sistemul preferat de reprezentare al cuiva.
Mai jos sunt 12 întrebari care pot determina sistemul de reprezentare preferat. De reţinut: sistemul de
referinţă se poate schimba în timp sau de la o situaţie la alta, şi nici un sistem de reprezentare nu este
mai bun decît celelalte.
Instrucţiuni:
La fiecare punct de mai jos, acordă un numar fiecarei fraze, dupa urmatoarea scară:  
1.    Te caracterizează puţin
2.    Te caracterizează ceva mai mult.
3.    Te caracterizează în general.
4.    Te caracterizeaza cel mai mult.

1. Cînd mă duc în vacanţă la mare, primul lucru de care mă bucur este:

a) Să simt nisipul fierbinte, căldura soarelui şi răcoarea brizei pe faţa mea
b) Sunetul valurilor, al vîntului şi al păsărilor
c) Este genul de vacanţă care are un rost, iar costurile sunt rezonabile
d) Peisajul, soarele luminos şi apa albastră.
2. Cînd sunt depăşit de situaţie, mă ajută, dacă:
a) Văd lucrurile în ansamblu
b) Aud ce se intampla
c) Sunt în contact cu ce se întamplă
d) Înţeleg ce se întamplă
3. Cînd primesc o sarcină la lucru, mi se pare mai uşor dacă:
a) Am o imagine a ceea ce mi se cere
b) Simt lucrul care-mi este cerut
c) Înţeleg ce mi se cere
11
d) Îmi reglez frecvenţa la ceea ce mi se cere
4. Mi-e mai uşor să urmăresc o prezentare, dacă:
a) Mă simt conectat cu prezentatorul şi materialul este de interes pentru mine
b) Există o reprezentare vizuala pentru a putea vedea conceptele prezentate
c) Prezentarea este logică, bazată pe fapte şi cifre
d) Prezentatorul vorbeşte clar, variază tonalitatea vocii şi ştie unde să accentueze mesajul
5. Cînd îmi cumpăr o maşina, iau decizia în funcţie de:
a) Preţ, setări de siguranţă, kilometraj
b) Cît de confortabilă este şi cum mă simt în ea la drive test
c) Culoarea, stilul şi cum arăt în ea
d) Sunetul motorului, silenţiozitatea, sistemele stereo
6. Îmi comunic sentimentele prin:
a) Tonul vocii
b) Cuvinte
c) Înfăţişare
d) Sentimente
7. Cînd sunt neliniştit, primul lucru care se întîmplă este:
a) Lucrurile încep să sune diferit
b) Lucrurile încep să se simtă diferit
c) Lucrurile încep să arate diferit
d) Lucrurile încep să nu mai aiba sens
8. În timpul unei discuţii, sunt influenţat cel mai des de:
a) Logica celeilalte persoane
b) Tonul vocii
c) Energia pe care o simt de la cealaltă persoana
d) Limbajul corpului şi capacitatea de a vedea situaţia din punctul de vedere al celuilalt
9. Îmi evaluez competenţa profesională în funcţie de:
a) înţelegerea mea a ceea ce trebuie făcut
b) modul în care mă văd facînd progrese
c ) cum sună lucrurile
d ) cît de satisfacut ma simt
10. Unul din punctele mele forte este abilitatea de a:
a) vedea ceea ce trebuie făcut
b) găsi înţelesul noilor fapte şi date
c) auzi ce sună corect
d) a intra în legătură cu sentimentele mele
11. Mă bucur de:
a) alegerea unei bucăţi muzicale pentru a o asculta
b) o acţiune logică şi obligatorie
c) alegerea unor haine confortabile
d) alegerea unor haine care arată bine
12. Cînd sunt de acord cu cineva, cel mai des spun:
a) Am un sentiment bun legat de asta
b) Arată bine
c) Sună bine
d) Asta are sens

Pune raspunsurile în tabelul de mai jos:

12
2. Adună ciferele de pe fiecare coloană. Compară scorurile celor patru coloane şi vei afla care este
sistemul tau preferat de reprezentare.

Tema 5. Instinctele umane – fundamente ereditare ale adaptabilităţii persoanei.

1. Concepţia lui Garbuzov V.
2. Tipologia instinctelor umane: egofil, genofil, altruist, de cercetare, dominant, libertofil,
dignitofil.

№ Instinctul dominant Denumirea tipului Descrierea generală a tipului

1. Autoapărare / Egofil Orientaţi pe propria persoană: sunt precauţi
autoconservare pentru sănătataea sa, în primul rînd; nu se
expun riscurilor. Scopul principal este de a
supravieţui cu orice preţ.
2. Sexual / de prelungie a Genofil Orientaţi pe familie, neam. Sunt deosebit de
speciei îngrijoraţi de sănătatea şi soarta copiilor şi
părinţilor săi. Se conduc după principiul:
Casa mea – cetatea mea!
3. Social Altruist Orientaţi spre a acţiona dezinteresat în
favoarea altcuiva. Au necesitatea de a îngriji
pe cineva (nu neapărat din familie). Sunt gata
să jertvească propriile interese pentru a ajuta
o altă persoană care se află în impas.
4. Curiozităţii / cercetării Cercetător Orientaţi spre tot ce este nou, necunoscut.
Sunt gata să părăsească locurile sale (casa,
serviciul, ţara etc.) pentru a explora noi
teritorii, domenii. Pot să rişte cu sănătatea şi
bunurile materiale pentru a se apropia de
noile cunoştinţe.

13
5. Dominării Dominant Orientat spre conducere şi influenţă. De mici
devin buni organizatori, cei care organizează
şi dirijează jocurile. Cînd devin maturi
elaborează planuri grandioase, realizarea
cărora se bazează pe implicarea şi, evident,
dirijarea altor oameni.
6. Libertăţii Libertofil Orientaţi spre manifestarea liberă a propriilor
idei, comportamente, fără a accepta careva
limite impuse din exterior. Sunt acei care
consideră că cele mai importante drepturi ale
omului sunt: libertatea cuvîntului, a credinţei
etc. Este persoana care deseori intră în
contradicţie cu tipurile dominante.
7. Demnităţii Dignitofil Orientaţi spre acţiuni libere, pline de
demnitate. Sunt sensibili la orice încercare de
a ataca demnitatea şi sentimentul stimei de
sine. Sunt gata să rişte cu sănătatea şi chiar
viaţa pentru a nu încălca principiul: În
neamul nostru nu sunt şi nu vor fi niciodată
laşi! Mai bine mort în picioare, decît viu
îngenunchiat!

Tema 6. Aptitudinile – latura instrumental – operaţională a personalităţii.

1. Definire şi caracterizare generală.
2. Clasificarea aptitudinilor.
3. Inteligenţa ca aptitudine generală.

1. Definire şi caracterizare generală.

Psihologul român M. Zlate, a dat o definiţie generală şi sintetică a aptitudinilor însoţită de o
serie de explicitări suplimentare. "Aptitudinile reprezinta un complex de procese şi însuşiri psihice
individuale, structurate într-un mod original, care permite efectuarea cu succes a anumitor
activităţi."
Aptitudinile sunt operaţii superior dezvoltate, care mijlocesc performanţe supramedii în
activitate.
a) Deci, nu orice însuşire psihica este o aptitudine, ci numai cea care îi diferenţiază pe oameni în
privinţa posibilităţii de a atinge performanţe superioare în diverse activităţi;
b) Este aptitudine doar insuşirea care contribuie efectiv la realizarea cu succes a activităţilor;
c) Numai însuşirea care asigură îndeplinirea activităţii la un nivel calitativ superior poate fi considerată
aptitudine;
d) Sunt aptitudini însuşirile dispuse într-o anumită configuraţie în virtutea căreia dispun şi de un mare
grad de operaţionalitate.
Aşadar, pentru ca o însuşire psihică să fie aptitudine trebuie să satisfacă o serie de cerinţe:
- să fie individuală, diferenţiatoare în planul randamentului activităţii;
- să asigure efectiv finalitatea activităţii;
- să contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al activităţii;
- să dispună de un mare grad de operaţionalitate şi eficienţă.
Forma calitativ superioară de manifestare a aptitudinilor complexe este talentul. El se
deosebeşte de aptitudine prin gradul înalt de dezvoltare a aptitudinilor şi mai ales prin îmbinarea lor
corespunzatoare, ceea ce face posibilă creaţia de valori noi şi originale.
Forma cea mai înaltă de dezvoltare a aptitudinilor care se manifestă într-o activitate de
importanţă istorică pentru viaţa societăţii, pentru progresul cunoaşterii umane, ştiinţei, tehnicii,
culturii, conducînd la o puternică originalitate o reprezintă geniul.
14
2. Clasificarea aptitudinilor.

A. După gradul de complexitate:

1. simple (acuitatea vizuală, olfactivă, simţul ritmului, memorie muzicală); se sprijină pe un tip
omogen de operare sau funcţionare; mijlocesc acţiunile şi condiţionează eficienţa în anumite laturi ale
activităţii.
2. complexe (simţul ritmului & memoria muzicală & auz muzical); sunt formate din aptitudini simple,
dar nu prin însumare, ci ca sinteză.

B. După sfera de aplicabilitate, aptitudinile complexe pot fi:

1. speciale (sportive, muzicale, tehnice etc.)
2. generale (spiritul de observaţie, inteligenţa) cele utile pentru mai multe sau pentru toate domeniile;
aptitudinile generale nu pot înlocui aptitudinile speciale, ci doar le pot compensa într-o anumită
măsură; există domenii unde primează aptitudinile speciale, cele generale nefiind obligatorii la nivel
înalt.

C. După natura proceselor psihice prin care se exprimă:

1. aptitudini senzorial – perceptive (ex. vederea spaţială)
2. aptitudini psihomotorii (ex. coordonarea manuală)
3. aptitudini intelectuale (ex. inteligenţa)

APTITUDINILE
latura instrumentală şi executivă a personalităţii

Aptitudine Capacitate

Rezultă dintr-un O aptitudine împlinită

potenţial şi se care s-a consolidat
demonstrează prin prin deprinderi,
facilitatea în învăţare rezultate din exerciţiu
şi execuţie şi s-a îmbogăţit cu o
serie de cunoştinţe
adecvate

1. Simple (elementare) – se sprijină pe un tip omogen de operare sau

funcţionare (proprietăţile sensibilităţii, de reprezentare a obiectelor,
APTITUDINI proprietăţi ale memoriei, calităţile atenţiei
Mijlocesc eficienţa Cele utile în toate
2. Complexe – reuniune de aptitudini elementare, simple
activităţii într-un domeniile de activitate,
(ex. aptitudinea muzicală, de conducere auto ş.a.).
anumit domeniu (ex. sau de cele mai multe
cântul sau muzica din ele (ex. spiritul de
instrumentală, arta observaţie,
Speciale Generale
actoricească sau combinatorica
ramurile de artă imaginativă,
plastică, sportul de inteligenţa ş.a.)
performanţă,
activiteatea tehnică 15
etc.)
 Proces de asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor
adaptări optime;
INTELIGENŢA
Aptitudinea care rezidă în structuri operaţionale dotate cu anumite
calităţi (complexitate, flexibilitate, fluiditate, productivitate).

3. Inteligenţa ca aptitudine generală.

Inteligenţa nu este uşor de definit. La un nivel intuitiv, omul inteligent este acela care este
capabil de a rezolva problemele ce apar în viaţa cotidiană cu mai multă uşurinţă decât majoritatea
oamenilor. Nu a putut fi încă formulată o definiţie a inteligenţei care să mulţumească pe toţi
psihologii.
În scop didactic vom folosi următoarea definiţie a inteligenţei (Cosmovici, A., 1974):
Inteligenţa generală este „o aptitudine generală care contribuie la formarea capacităţilor şi la
adaptarea cognitivă a individului în situaţii noi".
Termenul de inteligenţă  provine de la latinescul intelligere, care înseamna a relaţiona, a organiza sau
de la  interlegere, care presupune stabilirea de relaţii între relaţii.
Chiar terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gîndirea care se limitează la
stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectivelor şi fenomenelor şi nu a relaţiilor între
relaţii.
          Descartes, se pare că a dat definiţia cea mai apropiată de înţelegerea modernă a inteligenţei.
Filosoful francez definea inteligenţa: "mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o
infinitate de lucruri”. În această definire, găsim intuirea celor doua poziţii actuale ale noţiunii de
inteligenţă: ca sistem complex de operaţii; ca aptitudine generală. Vorbind despre inteligenţă ca sistem
complex de operaţii care condiţionează modul general de abordare şi soluţionare a celor mai diverse
situaţii şi sarcini problematice, avem în vedere operaţii şi abilităţi, cum ar fi: adaptarea la situaţii noi,
deducţia şi generalizarea, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate,
consecinţele şi anticiparea deznodămîntului, compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea
celei optime, rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu grade crescînde de dificultate.Toate
aceste abilităţi şi operaţii relevă cel puţin trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei:
1. capacitatea de a soluţiona situaţiile noi;
2. rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitatea ei;
3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări (Pierre Janet o definea ca fiind o conduită pe
măsură)
Inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mintale, ca expresia organizarii superioare a
tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv - motivaţionale şi voliţionale. Pe masură ce se
formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor celorlalte funcţii psihice vom întîlni o
inteligenţă flexibilă şi suplă.
        La inceputul secolului XX, psihologul englez C.Sperman distingea, în seria aptitudinilor umane,
un factor G (general) ce participă la efectuarea tuturor fenomenelor de activitate, şi numeroşi factori S
16
(speciali), care corespund, operaţional, numai condiţiilor concrete ale activităţii respective (ştiinţifice,
artistice, sportive, etc). Factorul general este de ordin intelectual, întrucît înţelegerea şi rezolvarea
problemelor este necesară în orice activitate. De aceea factorul G a fost confundat cu inteligenţa.
          Termenul de inteligenţă are o dublă accepţiune: pe de o parte de proces de asimilare şi
prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, iar pe de altă parte, de aptitudine
rezidînd în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi (complexitate, fluiditate, flexibilitate,
productivitate), prin care se asigură eficienţa conduitei. Aceste calităţi sunt caracteristice subiectului,
reprezintă invariaţii ce pot fi evaluaţi statistic şi sunt situaţii la un anumit nivel sau rang de valoare
funcţională. Inteligenţa, apare astfel, ca sistem de însuşiri stabile proprii subiectului individual şi care
la om se manifestă în calitatea activităţii intelectuale centrată pe gîndire. Procesul central al gîndirii
este strîns legat, chiar îmbinat organic cu toate celelalte.
Psihologul american Thunstone, în această perspectivă, operînd pe bază de cercetări şi
stabileşte mai mulţi factori ai inteligenţei şi anume: de raţionament (deductiv şi inductiv), de memorie,
de capacitate de calcul, de rapiditate perceptuală, de operare spaţială, de înţelegere a cuvintelor şi de
fluenţă verbală. Sunt, deci, în jur de 7 sau 8 factori ai inteligenţei, evaluat după efectele sale finale,
prezenţa unui factor global G nu este infirmată.
Considerînd faptul inteligenţei ca o structură instrumentală, proprie personalităţii individuale,
trebuie să arătăm că însăşi experienţa de viaţă şi cu deosebire experienţa şcolară şi profesională o pune
în evidenţă şi permite evaluarea ei. Empiric, inteligenţa se poate evalua dupa randamentul învăţării,
după uşurinţa şi profunzimea înţelegerii şi după dificultatea şi noutatea problemelor pe care subiectul
este în stare să le rezolve.
          Astăzi, persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenţa este capacitatea generală de achizitie a
cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme sau ea implică diferite tipuri de abilităţi. Cei mai
mulţi optează pentru prima ipoteză.
          Noile cercetări făcute din perspectiva psihologiei cognitive şi a neuropsihologiei, care leagă
comportamentul inteligent de eficienţa neurologică, ar putea aduce precizări pretenţioase în acest sens.
Inteligenţele multiple.
Teoria lui Gardner a revoluţionat educaţia. Gardner lămureşte o întrebare pe care şi-o pun mulţi
profesori: de ce unii indivizi sclipitori nu au rezultate bune la teste sau în general note bune.
Gardner spune că omul are mai multe inteligenţe şi că profesorii ar trebui să se concentreze pe
cele mai dezvoltate inteligenţe ale elevilor, în loc să-şi piardă timpul cu dezvoltarea celorlalte mai slab
dezvoltate.
Cele opt inteligenţe identificate de Gardner sunt:
1. inteligenţa lingvistică – sensibilitate la înţelegere şi ordinea cuvintelor
2. inteligenţa logico-matematică - capacitatea de a rezolva cu uşurinţă probleme şi de a te simţi
foarte confortabil atunci cînd se lucrează cu numere; aceasta este cea care determină obţinerea unor
scoruri foarte mari la testele care măsoară coeficientul de inteligenţă tradiţional.
3. inteligenţa muzicală - capacitatea de a identifica stilul unui compozitor şi de a recunoaşte
diverse partituri muzicale.
4. inteligenţa spaţială – capacitatea de a vedea structuri şi forme cu precizie; cei care posedă acest
tip de inteligenţă se exprimă foarte uşor prin desene, fotografii sau sculpturi.
5. inteligenţa corporal – kinestezică – capacitatea de a utiliza corpul cu precizie, coordonînd
mişcările foarte bine şi, în acelaşi timp, putînd să înţeleagă rapid toate nuanţele unei mişcări.
6.  inteligenţa intra-personală (înţelegerea propriilor emoţii) şi inteligenţa inter-personală
(înţelegerea celorlalţi) capacităţile care te ajută să înţelegi sentimentele celor din jur şi, respectiv, să îţi
înţelegi propriile sentimente; acestea sunt responsabile în bună măsură pentru cele 80 de procente ale
succesului organizaţional. 

Tema 7. Creativitatea ca structură a personalităţii.

1. Creativitatea ca comportament şi activitate psihică creativă.
2. Niveluri şi stadii ale creativităţii.

1. Creativitatea ca comportament şi activitate psihică creativă.

17
 Activitatea de învăţare scoate în evidenţă următoarele tipuri creative:
Tipul necreativ. La o capacitate mică de stocare a informaţiilor (cunoştinţe relativ puţine) se poate
asocia o capacitate combinatorică mică pe un fond energetic stimulator scăzut.
Tipul necreativ-volitiv. În cazul fondului energetic stimulatoriu relativ ridiact s-ar putea să avem de-a
face cu elevii care vor să realizeze ceva, cheltuiesc energie, se frământă, der rezultatele nu sunt pe
măsura calităţii de energie cheltuită. Este vorba de o energie neproductivă ineficientă, ce trebuie
canalizată spre alte activităţi decât cele creative. Pe aceşti elevi îi putem aprecia că „vor, dar nu pot”;
la ei pedomină latura afectiv-motivaţională în detrimentul celorlalte mai ales a celei combinatorii.
Tipul cumulativ. Avem de-a face cu elevi care stochează multe cunoştinţe, din domenii variate dar
care se găsesc în imposibilitatea de a le combina într-o manieră nouă şi originală spre a crea ceva. Sunt
elevi instruiţi, cu un volum apreciabil de cunoştinţe dar sterili, neproductivi. Acest tip cumulativ poate
fi elev volitiv care dispune de un fond energetic motivaţional ce se manifestă preponderent în
acumularea de fapte.
Tipul combinativ-volitiv. O cantitate relativ mică de informaţie s-ar putea să se asocieze la unii elevi,
cu o mare capacitate combinatorie, ceea ce le-ar permite să realizeze un indice de creativitate mediu
sau chiar ridicat. Sunt elevi cu o fantezie bogată şi inteligenţă prodigioasă care crează parcă din nimic.
Ei prind „din zbor” cunoştinţele transmise, au capacitatea de a realiza lucrări inedite în planul
creativităţii. Ei îşi confruntă şi susţin cu tărie opiniile, militează permanent pentru transpunerea lor în
fapt. Planul şi realizarea lor creatoare se suprapun.
Tipul combinativ-nevolitiv. Elevul ce se încadrează într-un asemenea tip întruneşte toate calităţile de
ordin combinativ dar mai puţin disponibilităţile volitive. Din cauza lipsei de energie, cele mai multe
realizări creative rămân în stadiul de proiect, neputând să le finalizeze.
Tipul cumulativ-combinativ-volitiv. O cantitate mare de informaţie, cunoştinţe multe, profunde şi
variate se pot asocia cu o mare capacitate combinatorie, pe un fond energetico-stimulatoriu ridicat.
Suntem în faţa geniului creativ. Sunt cazurile cele mai fericite dar cele mai mai rare. Elevii ce aparţin
acestui tip nu rămân de obicei la un domeniu de cunoaştere. Cu cât energia lor este mai mare, cu atât
capacitatea de a se manifesta multilateral, de a crea multe elemente noi şi originale, de a finaliza, este
mai mare.
Tipul combinativ-imaginativ. Luând în consideraţie eurema critică, putem întâlni şi un asemenea tip,
la care funcţia critică operează in deficit. Funcţia combinatorie lucrând în exces, imaginaţia sa foarte
bogată iese adesea din sfera posibilului, trecând în domeniul visului irealizabil. Sunt elevi cu idei
fanteziste, nerealiste.
Tipul combinativ-critic. La acesta, imaginaţia şi gândirea critică se găsesc în echilibru.Imaginaţia are
curs liber, apoi este supusă cenzurii severe a raţiunii. Asemenea elevi au idei fecunde, realiste, noi şi
originale.
Tipul combinativ-hipercritic. La un asemenea tip, funcţia critică se realizează în exces, fantezia şi
inteligenţa lui pot produce idei noi şi originale dar majoritatea lor sunt ucise în embrion, deci
creativitatea, în cele din urmă, este nulă.
Tipul ideativ. Este vorba de acei elevi la care predomină latura ideativă, având la bază euree de
acumulare şi comprehensiune, eurema asociativ-combinatorie. Sunt indicaţi pentru activităţi de
concepţie, deoarece găsesc soluţii ingenioase în variate situaţii.
Tipul ideativ-imagistic. La cei care aparţin acestui tip, ideaţia şi capacitatea de vizionare a ideilor
sunt în echilibru. Orice idee are posibilitatea de a fi vizualizată.
Tipul imagistic. Este dominat de vizualizarea ideilor şi are mai puţin capacitatea de a elabora idei noi
şi originale. Asemenea elevi au vocaţie pentru transpunerea originală a ideilor altora.
Tipul ideativ-imagistic-obiectual. Are ca notă specifică armonia între structura ideativă imagistică şi
obiectuală. Elevii acestui tip elaborează idei noi şi originale, le pot vizualiza şi transpune în practică.
Este ca şi în domeniul muzicii când, uneori, aceeaşi persoană întruneşte compozitorul, dirijorul şi
interpretul.
2. Niveluri şi stadii ale creativităţii.
Deşi nu există până în prezent o unanimitate de păreri în privinţa definirii creativitaţii
considerăm că aceasta poate fi circumscrisă referindu-ne atât la  produsul procesului, cât şi procesul
însuşi.
18
 Irwing Taylor (1959) cercetător în domeniul psihologiei sociale a analizat peste o sută de
definiţii ale creativităţii şi a pus în evidenţă cinci nivele de creativitate.
1. Primul nivel îl constituie creaţia expresivă, ce poate fi exemplificată şi de desenele spontane ale
copiilor. Este vorba de forma fundamentală a creativităţii, necesară pentru apariţia mai tarziu a unor
nivele superioare. Ea implică o expresie independentă, în care îndemânarea, originalitatea şi calitatea
produsului nu sunt importante.
2. La  nivelul următor, al creaţiei productive, există o tendinţă de a restrânge şi a controla jocul liber
al imaginaţiei şi de a îmbunătăţi tehnica de execuţie; produsele obţinute pot să nu fie cu totul diferite
de acelea ale celorlalţi oameni.
3. La nivelul creaţiei inventive - invenţia şi descoperirea sunt caracteristicile cele mai importante care
implică flexibilitatea în perceperea unor relaţii noi şi neobişnuite între părţile care înainte erau
separate.
4. Creaţia inovatoare este cel de-al patrulea nivel, care se întâlneşte la puţini subiecţi. Ea înseamnă o
modificare semnificativă a fundamentelor sau principiilor care stau la baza unui întreg domeniu de artă
sau stiinţă.
5. Forma cea mai înaltă a puterii creatoare este creativitatea emergentivă în care un principiu total
nou sau o ipoteză nouă apare (emerge) la nivelul cel mai profound şi mai abstract.
Deşi cercetările în domeniul creativităţii s-au intensificat deabia în anul 1950, încă din 1926,
G.Wallace stabilea patru faze ale procesului de creaţie: pregătirea, incubaţia, iluminarea (inspiraţia) şi
verificarea.Î n 1971, A.Moles şi R.Claude deosebeau cinci etape: informarea şi docuentarea, incubaţia,
iluminarea, verificarea şi formularea. Cercetătorul american Alex F.Osborn, mai întâi în 1957 şi apoi
1971, fixa şapte etape: orientarea sau punerea problemei, pregătirea, analiza şi organizarea datelor,
ideaţia sau producerea ideilor, incubaţia, sinteza, evaluarea şi verificarea. Modelul actului creator
alcătuit de Walace este preferat de cei mai mulţi specialişti, fiind mai simplu şi cuprinzător.
a) Pregătirea cuprinde sesizarea şi punerea problemei, documentarea, culegerea, analiza şi
interpretarea materialului faptic cu ajutorul unor metode şi tehnici de cercetare, formularea ipotezei şi
conceperea ideilor prototip, ca direcţii de căutare a primelor soluţii de rezolvare a problemei.
b) Incubaţia intervine în urma unei perioade de muncă obositoare, fără ca soluţia să apară. Este o fază
de aşteptare tensională, când are loc distanţarea de problemă, de tiparele anterioare, producându-se cea
de-a treia fază.
c) Iluminarea sau apariţia bruscă a ideii, a soluţiei, prin comutarea ideilor şi prescurtarea
raţionamentelor. Orientarea către o altă activitate, plimbările şi hobiurile facilitează inspiraţia.
d) Verificarea este faza de control a veridicităţii ipotezei de rezolvare a problemei, de evaluare şi
aplicare a produselor create.
Procesul creaţiei nu se desfăşoară după forme rigide, întrucât el are un caracter dinamic şi
continuu. Etapele sau fazele analizate mai sus nu se succed întotdeauna în aceeaşi ordine, iar unele pot
lipsi. La oamenii de geniu, o intuiţie remarcabilă poate fi punctul de plecare al întregului proces de
creaţie. La alţii, iluminarea nu apare decât în urma unei intense pregătiri, iar, în al treilea caz, inspiraţia
depinde de o observare accidentală, imprevizibilă.
Pentru intregirea sferei noţiunii creativitaţii, alţi cercetători explorează aspecte ale procesului
de creaţie si ale produsului său. Asfel, Graham Wallas, extinzând analiza lui Helmoholtz  despre ceea
ce pare să aibă loc în general în timpul procesului de creaţie a sugerat existenţa a patru etape:
prepararea, incubaţia, iluminarea şi verificarea.
            Prepararea implică constiinţa că există o problemă şi, desigur, culegerea unor informaţii legate
de ea; incubaţia este o perioadă de aşteptare în care problema ramîne „ desţelenită” pînă în momentul
iluminării, cînd apare pe neaşteptate o străfulgerare pe baza căreia este rezolvată problema, dupa care,
urmează verificarea, un proces de punere la punct, un gen de revizuire.
            Pentru a nu trece în revistă şi alte puncte de vedere expuse fie de Tudor Vianu, A. Osborn,
Marian Bejat şi alţii, considerăm că am putea da o definiţie de lucu din care reiese că acceptăm
creativitatea ca activitatea conjugată a tuturor funcţiilor psihice ale persoanei, intelectuale,
afective şi volitive, conştiente şi inconştiente, native şi dobândite, de ordin biologic,
psihofiziologic şi social implicate în producerea noului şi originalului.

19
 Tema 8. Caracterul – latura relaţional – valorică a personalităţii.
1. Latura relational-valorica a personalitatii.
2. Componentele de bază ale caracterului.
3. Sistemul de atitudini, structuri caracteriale.

1. Latura relational-valorica a personalitatii.

În sens larg, caracterul este un mod de a fi, un asamblu de particularităţi psihoindividuale ce
apar ca trăsături ale unui „portret” psihic global.
În sens restrîns şi specific, caracterul reuneşte însuşiri sau particularităţi privind relaţiile
pe care le întreţine subiectul cu lumea şi valorile dupa care el se conduce. În sistemul de
personalitate, caracterul reprezintă latura relaţională şi valorică, este în principal un ansamblu de
atitudini-valori.
Caracterul este o formaţiune superioară la structurarea căruia contribuie trebuinţele
umane, motivele,  sentimentele superioare, convingerile morale, aspiraţiile şi idealul, în ultimă
instanţă, concepţia despre lume şi viaţă.
În timp ce temperamentul este neutral, din punct de vedere al conţinutului, sociomoral, al
semnificaţiei umaniste, caracterul se defineşte, în principal, prin valorile după  care subiectul se
călăuzeşte, prin raporturile pe care le întreţine cu lumea şi cu propria fiinţă.
Între caracer şi aptitudini distincţia este mai pregnantă. În timp ce aptitudinea, ca sistem
operaţional eficient, se investeşte în activitate şi se apreciază după rezultatele obţinute, trăsăturile de
caracter constau din modul de raportare la diversele laturi ale realităţii inclusiv activitatea proprie.
Poate exita deci o discordanţă între sensurile nivelurile atitudinale (caracteriale) şi
aptitudninile, după cum poate să se constate parţial denivelări şi discordanţe sau o dezvoltare
superioară şi concordantă a ambelor formaţiuni.
2. Componentele de bază ale caracterului.
Însuşirea caracterială reprezintă o poziţie a subiectului faţă de cele din jur, un mod de a se
raporta la evenimentele existenţei sale în lume. În ştiinţele umaniste, aceste modalităţi de raportare 
care pornesc de la subiect, îl exprimă pe el  şi se traduc prin comportamente, poartă numele de
atitudini.
La nivelul caracterului ne interesează nu atitudinile circumstanţiale şi variabile, ci acelea care
sunt stabile şi generalizate, fiind proprii subiectului în cauză, întemeindu-se pe convingeri puternice.
Definim atitudinea ca o modalitate de raportare la o clasă generală de obiecte sau fenomene şi
prin care subiectul se orientează selectiv şi se autoreglează preferenţial.
                       
Observăm că insuşirile voluntare pot să depăşească atitudinile de o categorie sau alta şi să se
manifeste în orice situaţie, constant. În acest caz, se vorbeşte de un caracter dominat de voinţă,
indiferent de orientările sale atitudinale. De altfel, un vechi psiholog german, P. Klages, definea
caracterul ca vointţă moraliceşte organizată.  Întrucît omul nu există decît între oameni, trebuie
considerată categoria atitudinilor faţă de oameni . Îndepărtarea sau chiar contrazicerea principiului
despre om ca valoare supremă este o retragere pe poziţii ostile omului.
         Nu putem despărţi însă atitudinea faţă de oameni de atitudinea faţă de sine. Demnitatea
înseamnă conştiinţa propriei valori în condiţiile respectului faţă de alţii, neacceptării înjosirii. Sînt
inacceptabile atît umilinţa cît şi aroganţa. Cît priveşte modestia, aceasta se cere a fi corelată cu
demnitatea.
         Un rol esenţial în viaţa şi existenţa omenească îl îndeplinesc activitatea, munca. Rolurile
profesionale îndeplinite cu efort şi competenţa sunt, după mulţi autori, indicatori ai valorii sociale ale
personalităţii.
         Intregrîndu-le pe toate celelalte, ultima categorie de atitudini priveşte societatea, răspunderile
cetăţeneşti şi politice pe care fiecare le are faţă de destinele colectivităţii din care face parte în
condiţiile democraţiei şi ale deplinei libertăţi. În plan social-istoric, valoarea diriguitoare este
patriotismul.
         3. Sistemul de atitudini; structuri caracteriale      

20
         Atitudinile şi calităţile voluntare asociate lor sunt corelate, interdependente şi chiar organizate
într-un sistem prin intregrări la diverse niveluri.
         Marele caracterolog american G. Allport arată că la fiecare individ, se pot descoperi 1-2
trăsături caracteriale care domină şi controlează pe celelalte. Este apoi un grup de trăsături
principale (10-15) care pot fi cu uşurinţă recunoscute la individ ca fiindu-i caracterirstice, iar în rest,
sute şi mii de trăsături secundare şi de fond, care sunt slab exprimate şi pe care însuşi subiectul uneori
le neagă.
A cunoaste pe cineva, înseamnă a-i determina trăsăturile caracteriale cardinale. Trăsătura –
„stăpînă” nu trebuie să se rupă de trăsăturile principale pe care şi le subordonează şi pe care le
integrează într-o structură unică.      
Ierarhizarea atitudinilor şi trăsăturilor în sistem este principala particularitate a
structurii caracteriale.       
Unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta din
motive de circumstanţe, contrare principiilor declarate.
Expresivitatea caracterului se referă la dezvoltarea precumpănitoare a uneia sau a cîtorva trăsături,
care dau o notă specifică întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, uşor de relevat şi
dominate în raport cu situaţia în care se află;
Originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea şi realizarea anumitor valori,
coerenţa launtrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare la fiecare
individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane.
Bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor pe care persoana le stabileşte cu viaţa socială,
cu munca, cu semenii etc.
Statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracteriale au o semnificaţie de o
mare valoare morală, aceasta fundamentînd constanta manifestare în comportament.
Plasticitatea caracterului apare ca o condiţie a restructurării unor elemente ale caracterului în raport
cu noile cerinţe impuse  cu necesitatea slujirii aceloraşi principii.
Tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor fundamentale,
convingerilor, sentimentelor de mare valoare morala etc., pe care persoana le-a transformat în linii de
orientare fundamentală şi de prespectivă. Datorită forţei caracteriale, omul atinge nivelul suprem al
eroismului.
Toate aceste particularităţi, de ansamblu, ale caracterului relevă încă o dată faptul că acesta
poate fi definit ca sistem de atitudini stabile şi specific individuale, avînd o semnificaţie socială şi
morală, atestandu-l pe om ca membru al societăţii, ca purtător de valori, deci, ca personalitate.
CARACTERUL
fizionomie spirituală prin care subiectul se prezintă ca individualitate irepetabilă
şi prin care se deosebeşte de alţii, aşa cum se deosebeşte prin înfăţişarea sa fizică

COMPONENTELE DE BAZĂ ALE CARACTERULUI

Atitudinea stabilă Trăsătura volitivă

Modalitate de raportare la o Însuşirile voluntare – formează
clasă generală de obiecte sau un caracter dominat de voinţă,
fenomene şi prin care subiectul indiferent de orientările sale
se orientează selectiv şi se atitudinale. E o perseverenţă
autoreglează preferenţial. asupra caracterului omenesc.
Atitudini stabile şi generalizate,
fiind proprii subiectului în
cauză, întemeindu-se pe
convingeri puternice
TRĂSĂTURILE CARACTERIALE

21
 1-2 trăsături cardinale 10-15 trăsături
(domină şi controlează principale (pot fi uşor
toate celelalte) recunoscute la individ,
ca fiindu-i caracteristice)
Sute şi mii de trăsături
secundare şi de fond
(sunt slab exprimate şi
pe care însuşi subiectul,
uneori, le neagă)

Tema 9. Atitudinea faţă de sine ca componentă a caracterului.

1. Atitudinea faţă de sine exprimată prin autoapreciere.
2. Autoaprcierea şi nivelul de aspiraţii.

1. Atitudinea faţă de sine exprimată prin autoapreciere.

Nu există oameni răi, ci oameni care au o proastă părere depre ei înşişi. Dacă te accepţi cu
bucurie reală, nimic nu te poate face nefericit. Există personalităţi de succes care luptă continuu cu
propriile sentimente de neîmplinire, îndoială, ură de sine chiar. Ginduri negre îi afecteaza chiar şi pe
cei mai puternici, întrucît performanţele nu sunt atinse constant nici de către aceştia.
Conceptual, autoaprecierea îşi are originea în teoria lui Freud asupra Eu-lui ideal. Ruşinea
expresia emoţionala a subaprecierii, a constituit şi constitue încă un subiect fierbinte pentru terapeuţii
ultimilor ani şi face conţinutul cărtii unui reputat psiholog american, Michael Lewis, “Ruşinea: binele
expus” (1986).
Autoaprecierea nu apare ca un produs al căutărilor continue ale legilor naturii fundamentale şi
unificatoare, ca o paradigmă necesară şi utilă analizării tuturor problemelor cu care se confruntă
societatea umana.
Subestimarea valorică sau subaprecierea se explică printr-o metadependenţă, stare ce pare că
stă la baza multor neplăceri, din cele mai diverse, de la banala bulimie la neliniştea performantă.
Dintotdeauna oamenii au avut speranţa, cît şi credinţa că-şi pot învinge aceste dependenţe şi este bine
cît funcţionează încrederea în sine. Cînd se erodează această speranţă, vulnerabilitatea individului
creşte, imaginea de sine suferă o regresie, apar crizele de identitate.
Fiecare dintre noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, avem simţul sinelui, adică estimarea
valorică a propriului nostru Eu, într-un cuvînt, modul cum mă simt şi mă cunosc, cum mă identific.
G.W. Allport considera că din evoluţia sinelui izvorăsc anumite modele, tipare matrice sau
“patternuri”, condiţii subiective care influenţeaza atît funcţionarea, cît şi structurarea personalităţii. El
identifică două modele fundmentale: sentimentul de inferioritate şi conştiinţa.
Sentimentul de inferioritate apare ca o imagine inadecvată a sinelui, în urma rănirii respectului
de sine. Conpensaţia şi supraconpensaţia sunt modele de învingere a acestui sentiment. Conştiinţa
cîntăreşte permanent imaginea noastră despre noi înşine şi are în vedere ceea ce ar trebui făcut,
strădania de a construi planuri şi idealuri noi.
Subestimarea personalităţii apare în urma crizelor de identitate. Spre deosebire de G. Allport,
E. Erikson crede că aceste crize nu apar doar în copilărie sau adolescenţă. Conflictele interne, care se
referă la identitate (conştiinţa continuităţii sinelui), sunt permanente. Cu fiecare negare, cu criticile
aduse persoanei noastre, cu insuccesele şi nerealizările în plan afectiv-emoţional şi profesional
personalitatea suferă o anumită regresie. Rezolvarea crizelor de identitate nu este doar problema
majoră a adolescenţei. Pentru Erikson, fidelitatea este nucleul identităţii, înseamnă posibilitatea de a
realiza potenţialităţile, într-un context care să-i permită individului să fie el însuşi şi folositor celorlalţi,
loial cu el însuşi şi cu ceilalţi.
La batrîneţe, identitatea este întreţinută prin înţelepciune, care este puterea ce provine din
rezolvarea tuturor crizelor de identitate, detaşat, dar încă activ, curajos şi demn. Punem în discuţie
această problemă întrucît este privită cu seriozitate în foarte multe state civilizate, la foarte multe
niveluri ierarhice, începînd cu specialişti psiholgi şi sociologi şi sfîrşind cu oamenii politici, de decizie.
22
 Astăzi, autoevaluarea personalităţii a devenit pentru unele ţări “politica de stat”. Se investesc
mari fonduri şi s-au creat instituţii specializate care se ocupa prin programe speciale de educarea
individului în acest sens. Spre exemplu, în SUA, conceptul de autoapreciere s-a consolidat în aproape
toate sectoarele sociale. Există un consiliu de autoevaluare ce dispune de publicaţii, există o Comisie
de stat pentru promovarea autoevaluării. Numai în anul 1992 s-au organizat şi ţinut zece conferinţe
regionale şi naţionale care au avut ca obiectiv principal distrugerea imaginilor proprii negative din
societate. În statul Minnesota, spre exemplu, se desfaşoară programul “Cel mai valoros copil”, de
încurajare a autoevaluării la copii de 3-6 ani. În Maryland, o acţiune de stat în acest sens a stabilit
existenţa a mai mult de 1 000 de modalităţi prin care cetăţenii aveau deja în preocupare ridicarea
nivelului autoaprecierii: studenţii, lucrătorii guvernamentali, persoane cu putere executivă.
Oamenii de afaceri au început să-şi dea seama că prin dezvoltarea capacităţii de autoapreciere a
personalului, cunoscută de obicei în acest context ca “împuternicire”, se obţine un factor motivaţional
mult mai eficient decît demodata şi costisitoare creştere de salariu.
Pentru o autoevaluare adecvată şi dezvoltarea imaginii de sine, atît copii, adolescenţii, cît şi
adulţii au nevoie, pe lîngă afectivitate, de un sentiment fundamental de siguranţă şi securitate, ce se
bazeaza pe sentimentul competenţei profesionale şi al recunoaşterii de către ceilalţi a propriei valori.
“Există o uriaşă industrie de autoapreciere care, în parte, nu are nici un sens”, afirmă prof.
Lilian Katz, preşedinta Asociaţiei naţionale de educare a copiilor preşcolari. Mai toţi cei întrebaţi
consideră că autoevaluarea trebuie să se nască din interior, dintr-un sentiment sincer de autorealizare şi
valuare. Pentru americani, impactul real a constat din medalii şi premii obţinute pentru cele mai banale
realizări obţinute încă din copilarie, întreceri făcute foarte des, uneori chiar la 6 săptamîni.
     Lilian Katz este de părere însă că “autoevaluarea trebuie să urmeze, nu să preceadă realizarea
reală”. Autoevaluarea este considerată în America un “vaccin social”, “elixirul naţional”, care îi
potenţează în a trăi responsbil şi îi inoculează împotriva tentaţiilor crimei, violenţei, abuzului asupra
copiilor, eşecului în educaţie şi în alte rele.
Şi totuşi americani nu sunt o naţiune fericită, cum s-ar crede la prima vedere (judecînd după
zîmbetul lor). Statisticile arată că rata sinuciderilor atinge aici cote foarte ridicate în raport cu alte
state, plasand-o pe locul 4, iar la consumul de alcol şi droguri o gasim pe locul 1. Intuim vulnerabilităţi
şi sensibilităţi, precum şi o supralicitare continuă, din dorinţa de a menţine şi impune o imagine model,
care să impresioneze în continuare pe simpatizanţi.
Totuşi nu sunt de neglijat strădania şi grija lor în această direcţie, ar trebui chiar învăţat din
politica americană, în sensul stimulării şi potenţării individualităţii, de apreciere şi încurajare a valorii,
de consolidare a respectului de sine şi, în final, a demnităţii şi mîndriei naţionale.

2. Autoaprcierea şi nivelul de aspiraţii.

Aspiraţia este o dorinţă care vizează un model a cărui realizare constituie un progres, o
dezvoltare într-o anume direcţie. Nu orice dorinţă constituie o aspiraţie. Nu se spune: „Aspir să
mănânc o îngheţată", ci „doresc să mănânc...". În schimb, un tânăr aspiră să devină medic, după cum
un compozitor aspiră să scrie o simfonie. Termenul „nivel de aspiraţie" (introdus de germanul E.
Hoppe în 1930) se referă la „aşteptările, scopurile ori pretenţiile unei persoane, privind realizarea
sa viitoare într-o sarcină dată". Astfel, un tânăr doreşte să devină laborant într-un laborator de
chimie. Un altul aspiră să devină licenţiat în chimie, un al treilea visează să ajungă renumit savant
chimist. Iată trei niveluri de aspiraţie foarte deosebite, deşi în relaţie cu acelaşi domeniu.
Eforturile făcute de fiecare sunt în funcţie de nivelul aspiraţiei. El atrage după sine şi satisfacţia
sau insatisfacţia trăite după un anume rezultat. Un şahist poate să fie fericit că a ieşit al doilea la un
concurs judeţean, pe când altul e profund supărat, deoarece, la ultimul campionat mondial, s-a aflat
doar pe locul al doilea.
În legătură cu această temă, s-au efectuat multe cercetări experimentale, care au dus la o
modificare a definiţiei. Aşa E. Hurlock caracterizează nivelul de aspiraţie ca fiind : „Standardul pe
care o persoană se aşteaptă şi speră să-1 atingă într-o performanţă dată". Cum se vede, sfera
termenului de „aspiraţie" este aici lărgită. Sarcinile puse în faţa subiecţilor de experienţă variază foarte
mult. De exemplu, se organizează trageri la ţintă cu puşca: mai întâi, la 100 m - 10 focuri. Apoi se
controlează rezultatele şi li se comunică trăgătorilor. Ţinta se mută la 150 m. Înainte de a reîncepe
23
tragerea, fiecare este întrebat ce punctaj crede că va realiza acum. Se execută tragerea, se constată
performanţele şi se mută ţinta la 175 m, chestionând din nou subiecţii asupra speranţelor privind
reuşita tragerii ş.a.m.d.
Analiza evoluţiei răspunsurilor date de subiecţi în variate cercetări, a dus la concluzii similare.
Aşa cum înregistrează L. Festinger, după obţinerea unui succes, nivelul de aspiraţie a crescut în 51 %
din cazuri; 41 % menţin acelaşi nivel şi numai 8% îl coboară. Dimpotrivă, după eşec, 64% coboară
aşteptările, 29% le menţin şi 7% le măresc. Procentele variază întrucâtva după natura probei, dar
sensul răspunsurilor e acelaşi: succesele fac să crească nivelul aşteptărilor, pe când insuccesele îl
coboară. În puţine cazuri, reacţia e diferită de cea a majorităţii.
Există însă manifestări ale diferenţelor individuale. Sunt unii care ridică mereu nivelul
pretenţiilor, e vorba de cei ambiţioşi sau dorind să pară astfel. Alţii prevăd mereu performanţe scăzute,
la aceştia domină frica de eşec. Deosebirile în ce priveşte nivelul de aspiraţie au multiple cauze. Un rol
par să-1 aibă resursele energetice ale persoanei, mult influenţate de hormonii cortico-suprarenali.
Mediul familial şi educaţia au o înrâurire certă. Aspiraţiile sunt în funcţie de condiţiile materiale şi
culturale în care se dezvoltă copilul. Printre fiii de ţărani sunt proporţional mai puţini cu aspiraţia
absolvirii unei facultăţi, în raport cu cei proveniţi dintre intelectuali. Elevul ce face parte dintr-o clasă
cu nivel şcolar scăzut are de obicei aspiraţii mai limitate, decât acela dintr-o clasă cu rezultate
deosebite. Apoi condiţiile educative pot favoriza dorinţa realizării de sine, ambiţia, obişnuirea cu
efortul sistematic, factori care permit succesul şcolar şi ridicarea nivelului de aspiraţie. Importantă este
şi sprijinirea autocunoaşterii. Cunoaşterea propriilor posibilităţi e deosebit de importantă. Cei care
ajung să se supraestimeze se condamnă uneori la eşecuri pentru întreaga viaţă. Şi subestimarea are
dezavantaje, împiedicând progresele posibile. Justa autoapreciere îngăduie obţinerea unui loc meritat
în ierarhia socială şi asigură posibilitatea unei vieţi echilibrate.
În prezent, cercetătorii, observând că experimentele suscită de fapt o dorinţă momentană şi o
apreciere a reuşitei posibile, iar nu aspiraţia în sensul propriu al cuvântului, tind să facă o distincţie
binevenită. Ceea ce se constată într-un experiment limitat este, de fapt, nivelul de expectanţă - la ce
se aşteaptă subiectul. Nivelul de aspiraţie se referă la o realizare mai îndepărtată, la un progres real,
dorit cu intensitate. Iar dacă e vorba de obiective de amploare, ceea ce vrea să realizeze omul în
întreaga sa existenţă, se foloseşte sintagma „nivelul eului" ; e vorba de un „eu ideal", o concepţie
despre posibilităţile sale globale în raport cu cerinţele sociale, adică nivelul aspiraţiilor în mai multe
direcţii: profesiune, viaţă social-politică, familie.
Nivelul unei aspiraţii şi cu atât mai mult nivelul eului sunt o trăsătură destul de stabilă, după o
anumită vârstă (adolescenţa), devenind o dimensiune caracteristică a persoanei şi având o mare
influenţă în direcţionarea eforturilor, în progresul ei.
Aspiraţiile, motivaţia de realizare, ambiţia contribuie la sporirea eficienţei muncii, a învăţării şi
chiar la soluţionarea unor probleme. Totuşi creşterea performanţelor nu e tot timpul într-un raport
direct cu intensitatea motivaţiei. Cercetările au dus la o constatare cunoscută azi ca fiind „legea lui
Yerkes-Dodson", conform căreia creşterea performanţei este proporţională cu intensificarea motivaţiei
numai până la un punct, după care încep o stagnare şi chiar un declin.
Într-adevăr, motivaţia prea puternică duce la apariţia de emoţii, care introduc oarecare
dezorganizare ce împiedică progresul, ducând chiar la regres. Momentul în care începe declinul este în
funcţie de complexitatea şi dificultatea sarcinii: când nu e mare, punctul de inflexiune apare mai târziu
şi invers. Desigur, un rol important îl au şi particularităţile psihice individuale: emotivitatea, echilibrul,
stăpânirea de sine.

Tema 10. Motivaţia personalităţii.

1. Natura motivelor. Modalităţi şi structuri ale motivaţiei
2. Moduri şi varietăţi de motive.
3. Clasificarea principalelor motive direcţii fundamentale.

1. Natura motivelor. Modalităţi şi structuri ale motivaţiei

24
 Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esenţial în declanşarea, orientarea şi modificarea
conduitei, iar motivaţia e constituită din ansamblul motivelor, mai bine zis din structurarea tuturor
motivelor, întrucât ele nu sunt pe acelaşi plan.
Un motiv este o cauză principală a unui comportament. Nu orice cauză este un motiv. O
detunătură puternică ne face să tresărim, ea este cauza reacţiei noastre, dar nu spunem că ar fi
„motivul" tresăririi. Motivul este o cauză internă a conduitei noastre.
La baza motivaţiei ar sta un principiu din biologie, cel al homeostaziei, potrivit căruia
organismele tind să-şi menţină aceeaşi stare, un anume echilibru constant, cu toate modificările
mediului. Când echilibrul este perturbat, atunci fiinţa vie reacţionează în vederea restabilirii lui.
Dezechilibrele se traduc pe planul psihic prin apariţia unei trebuinţe: nevoia de hrană, de apă, de
căldură etc. Trebuinţa este tocmai o trăire a unei stări de dezechilibru, provocată, de obicei, de o
lipsă. Dar nu tot ceea ce reţinem ca o necesitate are o cauză nativă. Sunt multe trebuinţe formate în
cursul existenţei: nevoia de a fuma, de a vedea un film, dorinţa de a te plimba cu automobilul (dorinţa
fiind o trebuinţă conştientă de obiectul ei) etc. Toate acestea se formează, fiind produsul experienţei, al
civilizaţiei care, satisfăcând unele nevoi, creează şi altele noi.
Nici ipoteza conform căreia motivele şi-ar avea sursa într-un deficit nu se verifică în toate
cazurile. De exemplu, şoarecii, fără să fie flămânzi, se plimbă şi examinează un labirint gol, activitate
ce le poate înlesni învăţarea căii de urmat când se introduce hrană în acel aparat. Apoi cimpanzeii,
dacă le punem în cuşcă un zăvor mai complicat, nu se lasă până nu-1 demontează în bucăţi. Montându-
1 din nou şi repunându-1 la îndemâna lor, sunt în stare să-1 descompună de nenumărate ori. în ambele
cazuri e vorba de curiozitate, iar în al doilea intervine şi impulsul spre manipulare - dar acestea nu
provin din nici un deficit.
Charlotte Biihler, studiind copii foarte mici (din primii ani de viaţă), a constatat la ei, pe lângă
motive în relaţie cu foamea, setea, nevoia de ocrotire, şi un activism fără rădăcini „homeostatice": a)
tendinţa de a cunoaşte, de a explora mediul înconjurător; b) impulsul spre manipularea obiectelor şi
chiar c) tendinţa care ar urmări „influenţarea creatoare a mediului", încercarea de a transforma ceea ce
întâlneşte în jur. Astfel, încă din copilărie, se vădeşte tendinţa de dominare a mediului, atât de
caracteristică speciei umane. Ea este însă efectul unui surplus de energie, nu al unui deficit. Studiile
encefalografice arată prezenţa unei activităţi electrice a creierului chiar şi în somnul lent. Există
energie nervoasă ce caută să se declanşeze.
Evident apare acest fenomen în nuvela lui N. Gogol, Taras Bulba, unde eroul este conducător
al unei oşti de cazaci (inamici înverşunaţi ai tătarilor, a căror expansiune spre vestul Europei au
împiedicat-o). Era pace şi Taras Bulba se plictisea; organiza vânători, făcea exerciţii militare, dar
acestea nu-1 satisfăceau, dorea o înfruntare militară autentică. Şi atunci, adună comandanţii militari ca
să plănuiască o diversiune, pentru a-i asmuţi pe tătari. Apare clară nevoia de tensiune şi de acţiune
violentă, cu mare consum de energie.
Această trebuinţă de excitaţie, de activitate a reieşit din experienţele efectuate înainte de a se
lansa în spaţiu cosmonauţii. Se urmăreau efectele unei privări totale de stimulări, situaţie ce s-ar putea
întâlni în zborul din cosmos. Subiectul era îmbrăcat într-un costum de scafandru, izolat fonic şi
cufundat în apă la o temperatură aleasă în aşa fel, încât să nu resimtă nici cald, nici rece, iar senzaţiile
tactile nu aveau cum să se producă (exceptându-le pe cele discrete şi uniforme provocate de
îmbrăcăminte). Având ochii acoperiţi şi atracţia gravităţii fiind anihilată de presiunea apei, privarea
senzorială devenea aproape totală. Or, s-a constatat că persoana respectivă era foarte incomodată şi
începea să aibă halucinaţii penibile. Subiecţii preferau să fie expuşi la solicitări care cereau mari
eforturi, decât să repete situaţia de privare senzorială, încât lipsa senzaţiilor, a oricărei surse de
tensiune este în contradicţie cu starea psihică normală şi provoacă tulburări. De altfel, sunt multe
ocupaţii de „timp liber" în care oamenii caută să-şi cheltuiască resursele energetice excedentare (de
exemplu, alpinismul).
Desigur, declanşarea unei acţiuni este în funcţie de cunoaşterea unei situaţii. Dar e o mare
greşeală să afirmi, aşa cum fac unii psihologi cognitivişti, că reacţiile noastre, comportamentul sunt o
funcţie a proceselor cognitive. Acestea, dacă nu există o tensiune, un impuls corespunzător, nu pot
cauza nici o mişcare. Dimpotrivă, cel puţin la copii, apar mişcări impulsive, fără nici o legătură cu
procesele cognitive.
25
2. Moduri şi varietăţi de motive.
Trebuinţa traduce o stare de dezechilibru. Ea dă naştere la tendinţe (unii preferă termenul
sinonim de „impuls") care constau într-o pornire către mişcare, către o acţiune. Se poate spune chiar că
tendinţa este un început de mişcare, fiindcă miograful arată prezenţa unei slabe excitaţii musculare,
când ea apare. în fapt, tendinţa, dacă nu întâmpină un obstacol, declanşează una sau mai multe mişcări.
Dar, în acelaşi moment, apar mai multe tendinţe. Când sunt contrare, ele se inhibă şi acţiunea nu are
loc (un copil ar întinde mâna după un obiect interzis de părinţi, dar conştiinţa pedepsei declanşează un
impuls mai puternic şi fapta nepermisă nu are loc). În domeniul vieţii psihice, cauzele principale sunt
finale, vizează anumite scopuri. Acestea pot să fie sau nu conştiente. Când trebuinţa este conştientă,
vorbim de dorinţă. Tendinţa conştientă de scopul ei este denumită „intenţie". Dar între scopul
urmărit conştient şi cel real, care poate fi inconştient, sunt uneori mari deosebiri. Mama vitregă care
refuză să-i cumpere rochii noi fiicei soţului său, spune la toată lumea (şi chiar crede) că se
împotriveşte, fiindcă nu vrea ca aceasta să ajungă o fiinţă cochetă, adevăratul motiv fiind însă antipatia
ei puternică faţă de fetiţa respectivă.
În viaţa noastră cotidiană, nu ne punem tot timpul probleme referitoare la motivaţia celor din
jur. Când conduita este una comună, obişnuită, nimeni nu se gândeşte la motivaţie: N vine în fiecare zi
la serviciu, îşi întocmeşte lucrările ce-i revin, apoi pleacă acasă. Nu se pune întrebarea de ce o face.
Motivul general este acela de a-şi asigura un mijloc de existenţă, se mai adaugă poate şi conştiinţa unei
obligaţii faţă de familie, supunerea la reguli respectate de toţi cei din jur ş.a. Ne punem întrebări
referitoare la motivaţie atunci când apar comportamente mai puţin obişnuite : N vine de obicei cu
tramvaiul; azi a venit cu un taxi şi îmbrăcat ca pentru o ceremonie solemnă. De ce ?
Uneori motivaţia se contopeşte cu însăşi acţiunea la care ea dă naştere; când cineva citeşte o
carte pentru plăcerea pe care i-o procură sau explorează o peşteră pentru a-şi satisface curiozitatea,
vorbim de motivaţie intrinsecă. Dacă însă acţiunea desfăşurată reprezintă doar un mijloc pentru
realizarea unui scop, atunci motivaţia ei este extrinsecă (elevul care învaţă ca să facă plăcere mamei
sale, deşi materia respectivă îi displace). În anumite condiţii, o motivaţie extrinsecă poate da naştere
uneia intrinseci.
Când se încearcă însă o clasificare detaliată a motivelor, apar dificultăţi foarte mari, fiindcă în
cursul dezvoltării societăţii, o dată cu perfecţionarea uneltelor şi cu ameliorarea condiţiilor de trai,
trebuinţele şi tendinţele s-au diversificat, s-au înmulţit considerabil. Astfel a apărut şi o problemă de
natură filosofică: oare civilizaţia e în avantajul individului, dacă ea multiplică trebuinţele? Încă din
antichitate, Diogene, care dormea într-un butoi, considera inutile şi dăunătoare mijloacele de sporire a
confortului. Asistând la nenumăratele pretenţii ce le poate ridica un tânăr care se naşte din părinţi
bogaţi, te poţi întreba dacă poziţia filosofului grec n-ar fi totuşi justă. Însă înmulţirea trebuinţelor se
produce în condiţiile în care satisfacerea celor vitale se face astăzi mult mai facil decât în mileniile
trecute - încât problema e mai complexă decât poate părea.
Pentru psiholog, nu numai numărul mare de trebuinţe creează probleme, ci şi complexitatea
modului lor de satisfacere. La începutul secolului, McDougall, pentru a explica diferite conduite, a
susţinut existenţa a numeroase instincte. Sub influenţa sa a apărut o adevărată modă de a explica
fiecare conduită printr-un instinct, prin ereditate. În 1924, un psiholog a examinat 100 de lucrări
psihologice publicate în acei ani şi a găsit 14.046 acţiuni umane justificate prin instincte, prin
impulsuri ereditare specifice. Aproape fiecare acţiune era explicată printr-o tendinţă aparte. Era o
abandonare a ştiinţei, a încercării de a explica fenomenele. Situaţia se poate înţelege şi prin faptul că în
orice activitate orientată spre un scop, se observă mai multe aspecte, mai multe momente şi nu este
uşor să stabileşti care este cel esenţial, dominându-le şi influenţându-le pe celelalte.
Să luăm exemplul instinctului sexual, cu certitudine înnăscut, dar care implică mai multe
momente, mai multe aspecte: tendinţa de a intra în vorbă cu o persoană de sex contrar, tendinţa de
comportament amabil, curtenitor, impulsul de a privi nudităţi, mişcări de apropiere, de proprie
dezgolire (exhibiţionism), impulsul de unire fizică şi de mişcări corespunzătoare. Care dintre ele este
cel esenţial? Probabil ultimul menţionat. Celelalte derivă din interferenţa acestuia cu situaţiile şi
interdicţiile sociale, sunt adaptări ale direcţiei instinctive în raport cu comportamentul civilizat, învăţat.
A vedea însă în fiecare acţiune un instinct aparte înseamnă a nega orice rol al învăţării, al progresului
şi al complicării conduitei umane. Aşa cum schema constituie o structură permiţând o adaptare la
26
condiţii similare, tot aşa unele tendinţe intense se pot diversifica, dând naştere unui comportament
plastic, adaptat condiţiilor reale din exterior, încât sunt legitime încercările de a grupa principalele
motive în câteva direcţii fundamentale.
3. Clasificarea principalelor motive direcţii fundamentale.
Eduard Spranger a descris ceea ce e denumit de el Lebensformen - forme de existenţă,
subliniind motivaţiile dominante ce se pot constata, purificând oarecum structurile individuale. Ar fi,
după Spranger, şase forme fundamentale:
a) tipul teoretic, preocupat de cunoaşterea adevărului, de studii ştiinţifice sau filosofice;
b) tipul economic, avid de bani, de bogăţie;
c) tipul estetic ce îşi închină viaţa frumosului din natură şi artă;
d) tipul social, prietenos, sociabil, preocupat de soarta celor mulţi, de opere caritabile;
e) omul politic, dornic de putere, de a domina pe ceilalţi;
f) omul religios, orientat către absolut, către ceea ce depăşeşte posibilităţile cunoaşterii umane.
Această clasificare a avut un mare ecou în psihologia primei jumătăţi a secolului XX, ba chiar
şi după cel de-al doilea război mondial, când G. Allport (împreună cu P. Vernon şi G. Lindzey) a
elaborat un chestionar prin care se urmăreşte stabilirea ponderii celor 6 valori (aspiraţii fundamentale)
la o persoană. El a obţinut rezultate mulţumitoare, dar a observat că tipologia lui Spranger „se aplică
cel mai bine la oamenii care au un nivel destul de înalt de educaţie şi experienţă" şi că se neglijează
„valorile pur senzuale" (Allport, G., p. 453). Deci această clasificare se vădeşte a fi incompletă.
Mai cuprinzătoare este cea întocmită de H. Thomae, care vorbeşte de „tematicile existenţei",
preocupări fundamentale, în spatele cărora stau motive stabile. Sunt descrise tot şase domenii, dar în
cadrul unora sunt indicate mai multe preocupări. Astfel:
a)   tematica reglativă cuprinde domeniul trebuinţelor vitale: de hrană, apă, căldură, adică nevoile de
ordin material, care în lumea civilizată depind de bani. Dar sunt incluse aici tematica erotică şi frica,
preocuparea pentru propria securitate. Credem că ar trebui adăugate încă două subteme:   1)
agresivitatea - pe care S. Freud o considera un instinct fundamental, ceea ce e discutabil, dar este o
motivaţie prezentă, de exemplu, în răzbunare - şi 2) tendinţa păstrării echilibrului sufletesc, menţionată
de Charlotte Btihler, A. Maslow ş.a. (tentativa de a scăpa de o mare tensiune nervoasă provocată de o
mare nedreptate ori o nenorocire şi care se diminuează fie printr-un mare efort fizic, fie prin alcool ori,
în mod dezastruos, prin droguri).
b)  tematica integrării sociale, nevoia de societate, de comunicare, colaborare, tendinţa de a ajuta pe
cei în dificultate.
c)   tendinţa spre ridicarea socială:   ambiţia, dorinţa de a depăşi pe alţii, de a-i conduce.
d)  activarea existenţei, nevoia unei varietăţi, fuga de monotonie şi plictiseală, dorinţa de a călători, a
participa la spectacole, „a te distra", de aventură chiar. Aici ar intra şi căutarea tensiunii, prezentă, de
pildă, la alpinist.
e)   tematica creativă ori a realizării de sine: ea cuprinde nu doar dorinţa creaţiei pe tărâmul ştiinţei
ori al artei, dar şi nevoia de a fi competent, de a şti multe, de a-ţi realiza aptitudinile într-un domeniu
sau altul (şi în sport, desigur).
f)   tematica normativă - referitoare la tendinţa supunerii la normele şi regulile sociale:   ascultarea de
părinţi,  efectuarea stagiului militar,  păstrarea convenienţelor.
Se observă lesne o gamă mult mai largă de motive, aspiraţii, două din ele nefigurând deloc în
tipurile lui Spranger (activarea existenţei şi tematica normativă). Aceste motive sunt aproape toate
prezente la orice om, dar nu în aceeaşi proporţie. La fiecare sunt câteva dominante, iar altele apar
extrem de rar şi fugitiv. Apoi, în orice activitate mai susţinută, sunt prezente, de obicei, mai multe
motive: un student învaţă cu sârguinţă, dorind să-şi realizeze aptitudinile în profesia de medic. Se mai
adaugă însă şi preocuparea pentru un nivel material ridicat şi aspiraţia de a face parte dintr-o categorie
socială preţuită, de a corespunde aşteptărilor părinţilor sau logodnicei, de a-i ajuta pe oamenii în
suferinţă...
Complexitatea motivaţiei umane constituie o deosebire majoră faţă de animalele superioare. Un
alt aspect diferenţiator îl constituie distanţarea sa de motivaţia pur biologică: găsim interese de ordin
moral, estetic şi intelectual care pot ocupa un loc important în preocupările omului. Apoi factorul
cognitiv are o pondere mult mai mare: aprecierea situaţiilor, prevederea, planificarea joacă un rol
27
important. În fine, societatea are o influenţă majoră: opiniile, atitudinile celor din jur, familia, colegii,
conducătorii modelează dorinţele, aspiraţiile noii generaţii. Rolul mentalităţii grupului social e foarte
vizibil în dialogul relatat de un misionar care discuta (la începutul secolului XX) cu un indian
american:
Misionarul: „Frate, de ce nu mergi într-un oraş mare pentru a lucra într-o uzină?"
Indianul: „Şi ce va fi dacă lucrez? "
- „Ai bani şi poti avea multe."
- „Ei, şi?"
-„Poţi ajunge şef, ai mulţi bani, poţi fi chiar director."
- „Ei, şi ce? "
- „Poţi ajunge să ai atât de mulţi bani, încât să nu mai ai nevoie să munceşti! "
- „Dar, om cu faţa palidă, este tocmai ceea ce fac acum! De ce să-mi fac atâtea griji pentru ca să ajung
la ceea ce fac acum ? Omul alb are în pieptul său un ocean în mişcare, pe când noi ceilalţi, indienii, noi
privim stelele şi visăm la ele."
Deşi replicile misionarului n-au fost prea adecvate, mentalitatea indianului reiese clar. Pe el nu-
1 interesa deloc confortul, ca să facă eforturi mari. Acest fel de a vedea constituie unul din factorii care
explică de ce indienii au rămas la periferia civilizaţiei americane.

Tema 11. Formele motivaţiei şi optimum motivaţional.

1. Formele motivaţiei: pozitivă / negativă; intrinsecă / extrinsecă; cognitivă / afectivă
2. Motivaţie şi performanţă. Optimum motivaţional.

1. Formele motivaţiei: pozitivă / negativă; intrinsecă / extrinsecă; cognitivă / afectivă

În existenţa concretă a omului, sunt puse în funcţiune diferite forme ale motivaţiei, clasificare,
două cîte două, în perechi opuse.
A. Motivaţia pozitivă / negativă.
Motivaţia pozitivă – motivaţia produsă de stimulări premiale (lauda, încurajarea, premierea etc.); se
soldează cu efecte benefice: preferarea persoanelor, a activităţilor, angajarea etc. (se instalează stări
afective tonifiante)
Motivaţia negativă – produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţarea, pedepsirea, blamarea);
aduce cu sine efecte negative, precum: abţinerea, evitarea, refuzul.
B. Motivaţia intinsecă / extrinsecă
Motivaţia intrinsecă – sursa se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui personale, iar motivaţia
este soldată cu activitatea subiectului.
Motivaţia extrinsecă – sursa este în afara subiectului, fiindu-i sugerată sau chiar impusă acestuia de o
altă persoană.
C. Motivaţia cognitivă / afectivă
Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a cunoaşte. Forma
ei tipică – curiozitatea pentru nou.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea altor persoane,
de a se simţi bine în compania altora.
2. Motivaţie şi performanţă. Optimum motivaţional.
Motivaţia trebuie pusă în slujbaobţinerii unor performanţe înalte. Relaţia dintre intensitatea
motivaţiei şi nivelul performanţei depinde de complexitatea activităţii pe care subiectul o are de
îndeplinit:
în sarcini simple, pe măsură ce creşte intensitatea motivaţiei creşte şi nivelul performanţei.
în sarcini complexe, creşterea intensităţii motivaţiei se asociază pînă la un punct cu creşterea
performanţei, după care aceasta din urmă scade (deoarece sarcina fiind complexă, cu mai multe
alternative, intensitatea mare a motivaţiei este nefavorabilă discriminării, discernămîntului).
Eficienţa activităţii mai depinde şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al
sarcinii cu care se confuntă individul. Între motivaţie şi gradul de dificultate trebuie realizată o
asemenea adecvare încît să se ajungă la optimum motivaţional (adică la o intensitate optimă a
motivaţiei care să permită obţinerea unor performanţe înalte sau cel puţin scontate).
28
Despre optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:
A. Cînd dificultatea sarcinii este percepută corect de către subiect. În acest caz, optimum
motivaţional înseamnă relaţia de corepondenţă între cele două:
 la sarcina dificilă – intensitate mare a motivaţiei
 la sarcină medie – intensitate medie
B. Сînd dificultatea sarcinii este percepută incorrect:
 cînd subapreciază dificultatea, el va fi submotivat, va activa cu deficit energtic, nu-şi va
realiza sarcina;
 cînd supraapreciază dificultatea va fi supramotivat, acţionînd cu surplus de energie, care
poate să-l dezorganizeze, streseze, să-l conducă la eşec.
Optimum motivaţional se obţine prin acţiunea celor două variabile care intră în joc:
 Obişnuirea indivizilor de a percepe cît mai bine, corect dificultatea sarcinii (prin atragerea
atenţiei asupra importanţei ei, prin sublinierea momentelor ei mai grele etc.).
 Manipularea intensităţii motivaţiei în sensul creşterii sau scăderii ei (inducerea unor emoţii
puternice, ar putea creşte intensitatea motivaţiei).

Tema 12. Teoriile motivaţiei.

1. Clasificarea teoriilor motivaţionale.
2. Descrierea cîtorva teorii motivaţionale.

1. Clasificarea teoriilor motivaţionale

Pentru înţelegerea motivaţiei sunt diferite abordări pentru că mulţi teoreticieni au dezvoltat
propriile opinii şi teorii cu privire la motivaţii. Ei au abordat motivaţia pornind de la diferite puncte de
vedere, de la idei determinate de condiţiile sociale şi politice existente la acea vreme.
Deşi problematica motivaţiei a constituit un numitor comun pentru teorii foarte diferite, se
observă o ruptură între nivelul macrosocial al analizei şi nivelul microsocial al acesteia. Pe de o parte
se remarcă existenţa unor teorii orientate spre explicarea unor fenomene macrosociale, ele utilizînd
unele “mecanisme motivaţionale” fără a se sprijini însă pe o teorie explicită a motivaţiei. Dintre
acestea amintim concepţiile - de altfel foarte diferite între ele - ale lui Max Weber, John Kenneth
Galbraith şi John H. Goldthorpe. Pe de altă parte există un numar mare de teorii ale motivaţiei, în
general, şi ale motivatiei muncii, în special, care opresc analiza doar la factori psihologici şi
psihosociali, fără a deschide cadrul explicativ spre procesele macrosociale.
Clasificarea teoriilor motivaţionale (după Longenecker şi Pringll)
1. Teorii de continut - ce vizează factorii care direcţionează comportamentul motivat:
 Ierarhia nevoilor
 X–Y
 Factori duali
 E.R.G.
 Achiziţia succeselor
 Motivaţia prin bani, statut social şi realizări
2. Teorii de proces – ce vizează factorii care incită sau iniţiază comportamentul
 Performanţe aşteptate
 Echitate
 Motivatia prin pornirea interioara a individului pentru muncă, performanţă şi
recunoaştere
3. Teorii de întărire – ce vizează factorii care determină repetarea unui coportament
 Conditionarea operantă
 Motivaţia prin recompensarea comportamentului
Pe de altă parte profesorul spaniol Juan Perez Lopez delimitează în funcţie de ipotezele
privind natura motivaţiei personalului, trei categorii de teorii:
a) Teorii mecaniciste, caracterizate prin faptul că se presupune că oamenii sunt motivaţi
numai prin corelaţii cu consecinţele acţiunilor lor, adică prin motivaţii extrinseci. Mai concret
motivaţiile extrinseci cuprind orice fel de stimuli: prima, statut social; pe care o persoană o primeşte
29
din exterior în schimbul acţiunii pe care el o realizează. În consecinţă, comportamentul uman este
conceput ca un sistem mecanicist.
b) Teorii psihosociologice, care consideră că salariaţii sunt motivaţi atît prin motivatţii
extrinseci cît şi intrinseci. Ultima categorie are în vedere consecinţele generate de însăşi realizarea
acţiunii, acestea satisfăcînd nevoi sau dorinţe ale persoanei în cauză. Motivaţiile intrinseci se referă la
dezvoltarea abilităţilor, îmbogăţirea cunoştinţelor, plăcerea de a face personal o anumită muncă etc.
În acest caz se poate concluziona că comportamentul uman este conceput ca un sistem biologic.
c) Teorii antropologice. Acestea au în vedere pe lîngă motivaţiile extrinseci şi intrinseci şi pe
cele transcendente. Prin motivaţii transcendente se desemnează acele consecinţe a căror obţinere este
urmărită în mod special. Spre exemplu, acţiunea unui reprezentant comercial de a vinde un anumit
produs unui client, convins fiind că acesta poate satisface o anumită necesitate a clientului în cauză.

2. Descrierea cîtorva teorii motivaţionale.

Teoria ierarhiei nevoilor (A. Maslow)
Acest concept a fost dezvoltat de un psiholog de clinică Abroham Maslow a cărui teorie despre
motivaţia umană continuă să fie referinţă în literatura managerială. El a clasificat nevoile umane în
cinci categorii care sunt prezentate în ordinea de importanţă pentru individ. Pînă cînd nevoile de bază
nu sunt suficient de bine împlinite o persoană nu se va strădui să-şi satisfacă nevoile superioare.
Ierarhia nevoilor a lui Maslow cuprinde urmatoarele tipuri:
• nevoi fiziologice;
• nevoi de securitate şi sănătate;
• nevoi de apartenenţă şi dragoste;
• nevoi de stimă;
• nevoi de autorealizare.

1. Nevoile fiziologice (hrana, îmbrăcăminte) sunt nevoile primare generale care determină existenţa. În
organizaţie, satisfacerea acestor nevoi are loc prin existenţa unui salariu, a condiţiilor bune de muncă,
a unui restaurant de incintă, a aerului condiţionat etc.
2. Nevoile de securitate şi siguranţă sunt nevoi primare de autoconservare, protejare a propriului
corp, a propriei existenţe, prin crearea siguranţei în ziua de mâine. Celelalte nevoi devin importante în
motivarea individului numai după ce nevoile de bază au fost satisfacute la un nivel acceptat de fiecare
ca fiind suficient. Altfel, nici una din următoarele categorii de nevoi nu pot să apară dacă precedenta
nu a fost satisfăcută la nivel minim. (Ex.: creşterea salariilor în funcţie de inflaţie, beneficii şi adaosuri
determinate de condiţii speciale de lucru, siguranţa existenţei unei pensii).
3. Nevoile sociale cuprind nevoia de afiliere, prietenie şi de satisfacere a relaţiilor inter-umane. La
locul de muncă aceste nevoi se transformă în dorinţa de a contacta pe ceilalti angajaţi, de a crea
legături puternice cu echipa de muncă, de a avea un manager competent ce supraveghează activitatea.
4. Nevoile de stimă, de recunoaştere a eului se referă la nevoia fiecărui individ de a fi respectat de
ceilalţi, de a i se recunoaşte prestigiul şi realizările. Succesul obţinut printr-un proiect, promovarea în
diferite funcţii din organizaţie sunt expresia satisfacerii acestor nevoi.
5. Nevoile de autorealizare sunt cel mai greu de definit. Ele implică dorinţa de a dezvolta potenţialul
real al persoanei pînă la posibilităţile lui maxime exprimînd abilităţile, talentele şi emoţiile acesteia
într-un mod care să o mulţumească tot mai mult. Maslow sugerează că oamenii care se autorealizează
au percepţii clare asupra realităţii, se acceptă pe ei înşişi şi pe ceilalţi şi sunt independenţi, creativi şi
apreciativi cu lumea din jurul lor. Condiţiile organizaţionale care ar putea asigura autorealizarea includ
posturi de intrare în organizaţie care să aibă un mare potenţial de creativitate şi creştere ca şi o relaxare
a structurii pentru a permite autodezvoltarea şi progresul personal.
O analiză a tipurilor de nevoi, pentru a şti cum pot fi motivaţi angjaţii în diferite firme din
lume, arată că nevoile de nivel 3,4,5, domină în ţările dezvoltate (SUA, Anglia, Olanda etc.), în altele,
cum ar fi Japonia, Coreea există o combinaţie a nevoilor de nivel 4,5, cu 1,2.

Teoria X şi teoria Y (Mc. Gregor)

30
 Douglas McGregor a prezentat două seturi de presupuneri despre motivaţia în muncă a
oamenilor care au fost luate în considerare de cei mai mulţi manageri. Unul din seturi (considerat
negativ) a fost denumit teoria X, iar celălalt (considerat pozitiv) poarta denumirea de teoria Y. Cheia
esenţială a teoriei Y este aceea ca munca pentru sine este motivatorul celor mai mulţi oameni.
Premisele teoriei X:
• oamenilor nu le place munca şi trebuie sancţionaţi pentru a o face;
• va trebui utilizată constrîngerea pentru atingerea obiectivelor organizaţiei;
• oamenilor le place să fie conduşi şi să nu aiba responsabilităţi;
• oamenii doresc securitatea în munca lor.
Premisele teorii Y:
• oamenii muncesc cu plăcere;
• oamenilor nu le place să fie controlaţi şi supravegheaţi;
• oamenii nu resping responsabilităţile;
• oamenii doresc securitatea dar au şi alte nevoi, de autorealizare sau stimă.
Există o a treia teorie Z apărută din dorinţa individualizării managementului japonez. Esenţa ei e
definită de trei aspecte importante:
• grupul este structura de bază în firmă;
• angajarea pe viaţă, polivalenţa, cariera lentă contureaza motivaţia individuală;
• respectul oamenilor pentru muncă şi grup este măsura propriului lor respect.
Teoria Z vine într-un fel să aplice miracolul japonez, economic şi social, fără a ne detaşa de
particularităţile legate de cultură, omogenitatea etnică şi chiar politica Guvernului.

Teoria factorilor duali (Herzberg)

Herzberg a ajuns la concluzia că există două grupuri de factori care influenţează sentimentele
angajatului faţă de munca sa:
• motivatori (intrinseci sau de conţinut);
• igienici (extrinseci sau de contact).
Ideea centrală a acestei teorii constă în afirmarea discontinuităţii între factorii care produc
satisfacţia şi cei care produc insatisfacţia în muncă. Concepţia tradiţională consideră că fiecare factor
al activităţii profesionale poate determina atît satisfacţii cît şi insatisfacţii spre deosebire de aceasta
teoria bifactorială susţine că satisfacţia în muncă este determinată numai de un anumit tip de factori
(motivatori), iar insatisfacţia este produsă de un alt tip de factori (igienici).

Teoria E.R.D.
Această teorie are la bază conceptia lui Alderfer care consideră că există trei feluri de nevoi
individuale:
• nevoi existenţiale;
• nevoi relaţionale;
• nevoi de împlinire.
1. Nevoile existenţiale - sunt foarte importante în desfăşurarea muncii; aceste nevoi sunt de securitate
a muncii, condiţiile de muncă, ore rezonabile pentru muncă, plata adecvata a salariilor şi beneficiilor.
2. Nevoile relaţionale - implică relaţii de prietenie cu familia, colegii, şefii, subordonaţii şi alţii.
Caracteristica acestor nevoi este că satisfacerea lor depinde esenţial de raportul cu ceilalţi: fie de tip
ostil, fie de tip amical.
3. Nevoile de împlinire - acelea care fac nevoile să devină creative, stimulative pentru sine. Ele îşi au
geneza în nevoia intimă ca expierenţa să completeze devenirea umană. Satisfacerea acestor nevoi este
expresia modului de realizare a capacităţilor şi talentelor personale.

Teoria achiziţiei succeselor.

Această teorie a fost propusă de Mcllelland, care arată că nivelul de aspiraţii orientează
comportamentul. Nivelul de aspiraţii defineşte acele nevoi de succese care variază de la o persoană la
alta şi care sunt determinate de perfomanţele obţinute anterior. Evaluarea performanţelor drept o
realizare (succes) sau o nerealizare (insucces) formează un proces complex.
31
 Organizaţia oferă satisfacerea a trei tipuri de nevoi: nevoia de putere, nevoia de afiliere, nevoia
de realizare. Mcllelland a pus accentul pe nevoia de realizare. Plecînd de la ipoteza că forţa
motivaţională de producere a unui anumit act este o funcţie a produselor dintre puterea motivului,
aşteptare sau expectanţă şi valoarea stimulentului s-a ajuns la formularea relaţiei :
Motivaţia = f ( Motiv X Aşteptare X Stimulent )
1. Nevoia de putere.
• indivizii la care nevoia de putere este mare tind să ocupe în organizaţie poziţia cea mai înaltă şi mai
autoritară;
• autorul arată că există două “feţe” ale puterii: una negativă sau puterea utilizată în scop personal şi
una pozitivă, puterea utilizată în scop social.
2. Nevoia de afiliere.
• persoanele care au nevoie de afiliere vor căuta în organizaţie prietenii noi şi satisfacţii pe baza lor.
3. Nevoia de realizare.
La indivizii cu nevoie de realizare ridicată s-au determinat următoarele caracteristici:
• caută în special sarcini de dificultate medie;
• au capacitatea de a amîna momentul recompensării;
• persistă mai mult timp în faţa eşecului;
• disting clar situaţiile pe care le pot controla;
• tind spre situaţii noi care implicş riscul si inovarea;
• au nevoie să cunoască rezultatele acţiunilor lor şi cum au fost ele apreciate.
Teza formulată de Mcllelland şi Winter este următoarea: “Schimbarea motivelor are mult mai
multe şanse să se producă într-o atmosferă interpersonală, în care individul se simte călduros, dar onest
sprijinit şi respectat de ceilalţi, decît în cazul unei persoane capabile să conducă şi să direcţioneze
propriul ei comportament viitor.”

Teoria performanţelor aşteptate (Vroom)

Această teorie denumită şi teoria lui Victor Vroom, combină, în explicarea motivaţiei, factorii
individuali cu factorii organizaţionali.
Ideea care domină această teorie este aceea că indivizii iau o anumită decizie cu privire la
comportamentul lor în speranţa satisfacerii unor nevoi sau dorinţe. Relaţia între comportament şi
rezultatele dorite este afectată de un complex de factori individuali (nevoi, calificare, abilitate) şi
factori organizaţionali (organizarea controlului, sistemul de recompense, performante etc.).
Relaţia comportament - performanţă este caracterizată de existenţa a trei mărimi:
• raportul “efort- performanţă” (aşteptarea);
• raportul “performanţă- recompensă” (instrumentalitatea);
• valenţa.
1. Aşteptarea (A) sau expectanţa se referă la evaluarea de către angajat a sansei de a atinge
performanţa prin munca depusă. Se exprimă prin relaţia act - rezultat.
2. Instrumentalitatea (I) arată că individul aşteaptă ca performanţa înaltă să ducă la rezultatele dorite
şi este o asociere de tip rezultat- rezultat. Dacă individul nu este recompensat în funcţie de performanţa
atinsă poate apare demotivarea.
3. Valenţa (V) sau “orientarea afectiva spre un anumit rezultat “ (preferinţa) este valoarea pozitivă sau
negativă atribuită de lucrător diverselor rezultate aşteptate de la munca sa (salariu, promovare şi
premii, mîndria de a reuşi, interesul de a îndeplini o misiune etc.).
Cînd preferinţa are o valenţă pozitivă ne aflăm în faţa unui motiv pozitiv de atracţie. Cînd
preferinţa este negativă avem în faţă motive negative (de evitare). Puterea motivaţiei poate fi definită
ca o funcţie de cele trei mărimi:
F = S (A x I) x V

Teoria echităţii
32
 Corectitudinea, în literatura managerială, se referă la echitate şi vizează imputurile şi
rezultatele.
Imputurile pe care fiecare persoană le aduce în organizaţie, pot fi: nivel educaţional, vîrsta,
experienţa, productivitate, alte talente şi eforturi.
Rezultatele obţinute de o persoană sunt recompensele obţinute în schimbul imputurilor. Ele se
concretizeaza în bani, beneficii, recunoaştere, prestigiu. O recompensă poate fi tangibilă, cum ar fi
rezultatele economice, sau intangibilă, în cazul rezultatelor interne de recunoaştere sau achiziţie.
Opinia individului despre valoarea corectitudinii este importantă în relaţia dintre performanţa şi
satisfscţia în muncă, pentru ca unul dintre sensurile echităţii este procesul de schimb şi comparaţie.
Dacă imputul depaşeşte rezultatul, atunci angajatul va avea tendinţa de a reduce imputul. În
acest caz reacţiile sale pot include următoarele efecte: creşterea insatisfacţiei, sustragerea de bunuri
pentru echivalarea recompensei, părăsirea postului pentru unul mai echitabil, modificarea percepţiei
comparaţiei sau reducerea productivităţii. Aceste acţiuni duc la diminuarea inechităţii.
Dacă rezultatul depăşeşte imputul, s-ar putea crede că angajatul are o tendinţă de a mări efortul.
Dacă simte că primeste mai mult decît oferă, s-ar putea să muncească mai mult, pentru a justifica plata
prea mare. O alta acţiune ar putea include refacerea comparaţiei crezînd că nu şi-a evaluat corect
eforturile şi că nu a fost plătit echitabil.

Teoria condiţionării operante.

Ideea de bază a acestei teorii este simplă: individul va obţine performanţă dacă va fi plătit. Este
particularizarea teoriei comportamentale de întărire pozitivă: dacă un comportament este recunoscut şi
recompensat atunci el se va repeta. Unii manageri încearcă să influenţeze munca prin recompensă.
Psihologul B. F. Skinner a stabilit existenţa unei relaţii între cîştig şi performaţă, ceea ce
determină utilizarea cîştigurilor ca motivaţie efectivă.
Procesul de operare condiţionată are următoarea expresie: stimuli comportament
consecinţe comportament viitor.
Procesul de operare condiţionată presupune existenţa următoarelor ipoteze:
• stimulii trebuie să fie clar identificabili pentru angajaţi;
• consecinţele comportamentului trebuie să aparţină acestuia, adică performanţa trebuie reflectată în
recompense sau consecinţe pozitive, iar rezultatele slabe să determine consecinţe negative.

33