Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Prescripţia răspunderii penale

Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie

Indice alfabetic: Drept procesual penal

- recurs în casaţie

C. proc. pen., art. 438 alin. (1) pct. 8

În ipoteza în care instanţa de apel a constatat că noul Cod penal constituie legea penală mai favorabilă şi că, în raport
cu dispoziţiile art. 154 alin. (1) şi (2) C. pen., termenul general de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit, iar primul
act de procedură îndeplinit în cauză sub imperiul reglementării anterioare nu a întrerupt cursul prescripţiei răspunderii
penale, întrucât a fost efectuat ulterior împlinirii termenului general de prescripţie a răspunderii penale calculat potrivit
dispoziţiilor art. 154 alin. (1) şi (2) C. pen., nu este incident cazul de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8
C. proc. pen., termenul general de prescripţie a răspunderii penale fiind împlinit în raport cu ansamblul dispoziţiilor noului
Cod penal.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 39/RC din 2 februarie 2017

Prin sentinţa penală nr. 466 din 6 aprilie 2015, pronunţată de Judecătoria Constanţa, s-au dispus următoarele:

În baza art. 396 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit pedeapsa de 2 ani închisoare în
sarcina inculpatei A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În baza art. 83 C. pen., a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii de 2 ani pe un termen de supraveghere de 2 ani de
la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, perioadă în care s-a stabilit că inculpata trebuie să respecte măsurile de
supraveghere prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. a) - e) C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. raportat la art. 83 C. pen., s-a stabilit pedeapsa de 2 ani închisoare în
sarcina inculpatei B. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

În baza art. 83 C. pen., a fost amânată aplicarea pedepsei închisorii de 2 ani pe un termen de supraveghere de 2 ani de
la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, perioadă în care s-a stabilit că inculpata trebuie să respecte măsurile de
supraveghere prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. a) - e) C. pen.

La termenul de judecată din 9 iulie 2014, inculpatele, prin apărători, au invocat împlinirea termenului de prescripţie a
răspunderii penale pentru faptele deduse judecăţii, în raport cu dispoziţiile art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., având în
vedere limitele de pedeapsă prevăzute în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

Prima instanţă a reţinut că faptele inculpatelor, săvârşite la 17 decembrie 2007 şi respectiv la 24 ianuarie 2008, au
început să fie urmărite penal sub imperiul codurilor anterioare (penal şi de procedură penală), iar urmărirea penală a fost
terminată la 27 ianuarie 2014 (data întocmirii rechizitoriului), înainte de intrarea în vigoare a noilor reglementări.

Totodată, prima instanţă a constatat că efectuarea actelor de procedură în cursul urmăririi penale au avut efect
întreruptiv al cursului prescripţiei răspunderii penale, potrivit dispoziţiilor art. 123 C. pen. anterior, în vigoare la acel
moment, astfel încât s-a apreciat că organului judiciar nu i se poate imputa rămânerea în pasivitate în cauză.

S-a mai arătat că, deşi la acest moment termenul de prescripţie a răspunderii penale s-a redus, corespunzător noii
încadrări juridice (art. 244 alin. 1 şi 2 C. pen.) de la 10 ani la 5 ani, aceasta nu înseamnă că un act de procedură efectuat
cu respectarea legii în vigoare la momentul îndeplinirii lui va fi lipsit de efectele sale (în cazul de faţă de efectul de
întrerupere a cursului prescripţiei răspunderii penale). În aprecierea instanţei, o asemenea interpretare ar face ca noile
dispoziţii penale, mai favorabile în materia prescripţiei răspunderii penale, să-şi dubleze efectul: o dată prin reducerea

1/4 Detalii jurisprudență

 termenului de la 10 ani la 5 ani (ceea ce este de necontestat) şi, a doua oară, prin considerarea că acesta s-a împlinit
chiar înainte de intrarea în vigoare a noului cod, prin care se instituie aceasta. Faţă de cele expuse, prima instanţă a
reţinut că, în cauză, devin incidente dispoziţiile art. 155 alin. (4) C. pen., în raport cu care termenul de prescripţie a
răspunderii penale pentru faptele deduse judecăţii nu s-a împlinit.

Prin decizia nr. 1147/P din 3 decembrie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori
şi de familie, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de partea civilă
Banca C., iar în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de procuror şi inculpata B.
împotriva aceleiaşi sentinţe penale, iar, conform art. 419 C. proc. pen., au fost extinse efectele apelurilor faţă de
inculpata A.

A fost desfiinţată sentinţa penală apelată şi, rejudecând, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1)
lit. f) C. proc. pen., s-a încetat procesul penal pornit faţă de inculpatele B. şi A. sub aspectul infracţiunii prevăzute în art.
244 alin. (1) şi (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii
penale.

Analizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, precum şi din oficiu, curtea de apel a
constatat că, de la data comiterii faptelor reţinute prin actul de sesizare şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, a
intrat în vigoare, la data de 1 februarie 2014, noua codificare, care prevede în art. 5 că, atunci când de la săvârşirea
infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai
favorabilă.

S-a mai reţinut că, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 5 C. pen. sunt
constituţionale, în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii
penale mai favorabile.

Analizând incidenţa dispoziţiilor legale anterior menţionate în raport de condiţiile de incriminare a faptelor deduse
judecăţii, de sancţionare penală şi de tragere la răspundere penală a inculpatelor, curtea de apel a constatat că faptele
constituie înşelăciune, conform art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior (sancţionată cu închisoare de la 3 la 15 ani),
iar potrivit actualei reglementări constituie tot infracţiunea de înşelăciune, prevăzută în art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
(sancţionată cu închisoare de la 1 la 5 ani), astfel încât s-a apreciat că, sub aspectul pedepsei principale, dispoziţiile noii
codificări reprezintă legea mai favorabilă, având în vedere limitele de pedeapsă mai reduse.

S-a mai arătat că, potrivit art. 122 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 10
ani, iar conform noilor prevederi (art. 154 alin. 1 lit. d C. pen.), termenul de prescripţie este de 5 ani.

De asemenea, curtea de apel a constatat că inculpatele A. şi B. sunt acuzate că ar fi săvârşit infracţiunile de înşelăciune
la datele de 17 decembrie 2007 şi respectiv 24 ianuarie 2008, termenul de prescripţie generală de 5 ani, care curge
potrivit art. 154 alin. (2) C. pen., fiind împlinit la data de 16 decembrie 2012 şi respectiv 23 ianuarie 2013. S-a mai
precizat că, în cauză, s-a dispus începerea urmării penale pentru infracţiunile de înşelăciune la data de 18 noiembrie
2013, ulterior împlinirii termenului de prescripţie generală a răspunderii penale, astfel că actul procesual menţionat nu a
produs efect întreruptiv cu privire la cursul prescripţiei.

Prin urmare, s-a apreciat că, şi în ceea ce priveşte condiţiile de tragere la răspundere penală, actuala reglementare
reprezintă legea penală mai favorabilă celor două inculpate, în speţă fiind incident cazul de împiedicare a exercitării
acţiunii penale prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

S-a constatat, aşadar, că soluţia primei instanţe este contrară considerentelor Deciziei nr. 265/2014 a Curţii
Constituţionale, că deşi s-a reţinut actuala reglementare ca lege mai favorabilă, atât în ceea ce priveşte limitele de
pedeapsă, cât şi modalitatea de executare stabilită, analizând incidenţa dispoziţiilor privind prescripţia răspunderii
penale, s-a apreciat că, la momentul realizării actelor de procedură în cursul urmăririi penale, acestea au avut efectul
întreruptiv al cursului prescripţiei răspunderii penale, potrivit dispoziţiilor art. 123 C. pen. anterior. Totodată, deşi s-a
reţinut efectul întreruptiv al cursului prescripţiei în temeiul codificării anterioare, instanţa de fond a arătat că, în cauză,
devin incidente dispoziţiile din actuala reglementare, în raport cu care s-a apreciat că termenul de prescripţie a
răspunderii penale pentru faptele deduse judecăţii nu s-a împlinit.

În aprecierea curţii de apel, argumentaţia primei instanţe a fost eronată, întrucât aceasta avea obligaţia de a analiza
global incidenţa legii penale mai favorabile, cu prioritate în ceea ce priveşte condiţiile de tragere la răspundere penală a
inculpatelor.

2/4 Detalii jurisprudență

 Totodată, instanţa de apel a apreciat că trebuie avute în vedere şi considerentele deciziei nr. 21 din 6 octombrie 2014 a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, la data de 26 ianuarie 2016, partea civilă D. a declarat recurs în casaţie.

În cuprinsul cererii de recurs, prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., s-a arătat,
în esenţă, că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatele A. şi B., întrucât instanţa a fost
sesizată cu rechizitoriu la data de 27 ianuarie 2014, anterior intrării în vigoare a noii codificări, că actele de urmărire
penală efectuate în cauză au întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, potrivit art. 123 C. pen. anterior, astfel
încât, în mod corect, s-a început urmărirea penală la 18 noiembrie 2013, în cadrul termenului general de prescripţie a
răspunderii penale (10 ani), conform prevederilor Codului penal anterior. Prin urmare, în mod greşit, instanţa de control
judiciar a analizat şi aplicat retroactiv dispoziţiile noii codificări referitoare la termenul de prescripţie (5 ani), cu consecinţa
încetării procesului penal.

Prin încheierea nr. 500/RC pronunţată la 17 noiembrie 2016, apreciind că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute în art. 434
C. proc. pen. - art. 438 C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a
admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de partea civilă D. împotriva deciziei nr. 1147/P din 3
decembrie 2015 a Curţii de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi a dispus
trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de recurentă.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.,
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază recursul în casaţie formulat de partea civilă D. ca fiind nefondat, pentru
următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta parte civilă şi-a întemeiat cererea pe cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.,
arătând, în esenţă, că în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal pentru inculpatele A. şi B. prin aplicarea
retroactivă a dispoziţiilor art. 154 C. pen. (care stabilesc un termen de prescripţie a răspunderii penale de 5 ani), întrucât
instanţa a fost sesizată cu rechizitoriu la 27 ianuarie 2014, anterior intrării în vigoare a noii codificări, că actele de
urmărire penală au întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, potrivit art. 123 C. pen. anterior, urmărirea penală
fiind începută, în mod corect, la 18 noiembrie 2013, în cadrul termenului general de prescripţie a răspunderii penale (10
ani), conform reglementării anterioare, motiv pentru care se impune admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi
trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în condiţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse
casării, în situaţiile în care s-a dispus în mod greşit încetarea procesului penal pentru oricare dintre motivele prevăzute
în art. 16 alin. (1) lit. e) - j) C. proc. pen., respectiv lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului
competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit
amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori
inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia
înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o
cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un
alt stat, potrivit legii.

Este de menţionat că, din perspectiva cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., pentru a se
constata acest motiv de nelegalitate, existenţa cauzei de încetare a procesului penal se apreciază prin raportare la
datele existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate, analiza fiind strict limitată la verificarea împlinirii sau
nu a termenului de prescripţie, pornind de la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea reţinută în
sarcina inculpatului, în raport cu încadrarea juridică a faptei şi legea penală mai favorabilă, stabilite, cu caracter definitiv,
de instanţa de apel, însă având în vedere eventuala incidenţă a unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului
acestui termen.

Astfel, în speţă, se constată că prin decizia atacată instanţa de apel a constatat, în temeiul art. 154 alin. (1) lit. d) şi alin.
(2) C. pen., că a intervenit prescripţia răspunderii penale a inculpatelor A. şi B. pentru infracţiunile prevăzute în art. 244
alin. (1) şi (2) C. pen., constând în prezentarea, cu ocazia încheierii unor contracte de credit cu Banca C., a
adeverinţelor de salariu emise de societatea E. şi a contractelor individuale de muncă care atestau, contrar realităţii,
calitatea de angajat al societăţii, obţinând astfel câte un credit de 15.000 euro şi cauzând unităţii bancare o pagubă
reprezentând credit neachitat, dobânzi restante şi dobânzi majorate, iar fidejusorului D., o pagubă reprezentând sumele

3/4 Detalii jurisprudență

 ce i-au fost poprite din veniturile salariale, în procedura de executare silită.

Potrivit dispoziţiilor art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., termenul de prescripţie a răspunderii penale este de 5 ani, atunci când
legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani, iar
conform alin. (2), acesta începe să curgă de la data săvârşirii infracţiunii.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, pe de o parte, că potrivit dispoziţiilor art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.,
pedeapsa închisorii pentru infracţiunea de înşelăciune este de maxim 5 ani, iar, pe de altă parte, că faptele inculpatelor
au fost săvârşite la 17 decembrie 2007 şi respectiv 24 ianuarie 2008, astfel încât termenul de prescripţie a răspunderii
penale s-a împlinit pentru A. la data de 16 decembrie 2012, iar pentru B. la 23 ianuarie 2013.

Totodată, se mai observă că prin rezoluţia din 18 noiembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa s-a
dispus începerea urmăriri penale faţă de A. şi B. pentru săvârşirea, între altele, a câte unei infracţiuni de înşelăciune
prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. anterior, astfel încât îndeplinirea ulterioară, în cauză, a acestui prim act
de procedură nu a putut conduce la întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, în sensul
prevăzut de dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen.

În aceste condiţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportându-se la limitele de pedeapsă prevăzute de lege (maxim 5
ani) pentru infracţiunea de înşelăciune reţinută în sarcina inculpatelor A. şi B., în raport cu încadrarea juridică a faptei
(art. 244 alin. 1 şi 2 C. pen.) şi legea penală mai favorabilă (actuala codificare), stabilite cu caracter definitiv de instanţa
de apel, constată că, în cauză, termenul general de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit la data de 16 decembrie
2012 (pentru A.) şi respectiv 23 ianuarie 2013 (pentru B.), având în vedere şi împrejurarea că nu a existat niciun act de
întrerupere a acestui termen, aşa cum s-a menţionat anterior, astfel încât, în mod corect, s-a dispus încetarea procesului
penal.

Pentru considerentele dezvoltate anterior, având în vedere că în cauză nu este incident temeiul de casare prevăzut în
art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. întrucât, în mod corect, s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a împlinirii
termenului de prescripţie a răspunderii penale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C.
proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de partea civilă D. împotriva deciziei nr. 1147/P din 3
decembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie.

4/4 Detalii jurisprudență