Prescripţia răspunderii penale. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale.

Decizia Curţii
Constituţionale nr. 297/2018

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea generală. Cauzele care înlătură răspunderea penală

Indice alfabetic: Drept penal

- prescripţia răspunderii penale

C. pen., art. 155

Decizia Curţii Constituţionale nr. 297/2018

În  conformitate  cu  Decizia  Curţii  Constituţionale  nr.  297/2018,  cauza  de  întrerupere  a  cursului  prescripţiei  răspunderii
penale prevăzută în art. 155 alin. (1) C. pen. operează prin îndeplinirea actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie
comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. În cauzele aflate pe rol, în aplicarea art. 5 C.
pen., actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 297/2018
au  ca  efect  întreruperea  cursului  prescripţiei  răspunderii  penale,  numai  dacă,  potrivit  legii,  trebuiau  comunicate
suspectului sau inculpatului.

I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 174/RC din 15 mai 2019

Prin sentinţa penală nr. 87 din 3 mai 2018 a Tribunalului Maramureş, au fost condamnaţi inculpaţii:

-  A.  pentru  săvârşirea  infracţiunilor  de:  evaziune  fiscală  prevăzută  în  art.  9  alin.  (1)  lit.  c)  şi  alin.  (2)  din  Legea  nr.
241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen.; evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c)
din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen.

S-a făcut aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior.

- B. pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 26 C. pen. anterior
raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior.

Prin decizia nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, în baza art.
421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de către inculpaţii A. şi B. împotriva sentinței penale nr. 87
din 3 mai 2018 a Tribunalului Maramureş pe care a desfiinţat-o în ceea ce priveşte latura penală a cauzei şi, pronunţând
o nouă hotărâre, în următoarele limite:

S-a constatat că legea penală mai favorabilă incidentă în prezenta cauză este noul Cod penal.

În baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a constatat că a intervenit prescripţia răspunderii
penale prevăzută în art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 297 din 26 aprilie 2018 cu privire la
infracţiunile  reţinute  în  sarcina  inculpaţilor  apelanţi  şi,  pe  cale  de  consecinţă,  s-a  dispus  încetarea  procesului  penal
pentru infracţiunile de: evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi evaziune
fiscală  prevăzută  în  art.  9  alin.  (1)  lit.  c)  din  Legea  nr.  241/2005,  cu  aplicarea  art.  5  C.  pen.  -  pentru  inculpatul  A.  şi
complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 48 C. pen. raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din
Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 C. pen. - pentru inculpatul B.

Pentru a pronunţa această decizie, analizând incidenţa prescripţiei răspunderii penale, instanţa de apel a avut în vedere
Decizia  nr.  297/2018  a  Curţii  Constituţionale  a  României  prin  care  s-a  constatat  că  soluţia  legislativă  care  prevede
întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză”, din cuprinsul
art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.

1/6 Detalii jurisprudență

 Curtea  de  apel  a  precizat,  în  motivarea  soluţiei  de  încetare  a  procesului  penal  faţă  de  inculpaţi,  că  această  decizie  a
Curţii Constituţionale a României nu este interpretativă, ci una prin care se declară neconstituţionalitatea unei părţi din
cuprinsul  art.  155  alin.  (1)  C.  pen.,  astfel  încât  sintagma  „îndeplinirea  oricărui  act  de  procedură  în  cauză”  este
suspendată de drept, iar în ipoteza în care legiuitorul nu înţelege să intervină în 45 de zile de la publicarea deciziei, îşi
încetează efectele.

S-a  considerat  că,  din  cauza  inactivităţii  Parlamentului  şi/sau  Guvernului,  dispoziţiile  art.  155  alin.  (1)  C.  pen.  au
următorul conţinut: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe.”

Chiar  dacă  în  finalul  Deciziei  nr.  297/2018  a  Curţii  Constituţionale  s-a  arătat:  „Curtea  constată  că  soluţia  legislativă
anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) C. pen. anterior, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile
constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar
prin  îndeplinirea  unui  act  care,  potrivit  legii,  trebuia  comunicat,  în  cauza  în  care  persoana  vizată  avea  calitatea  de
învinuit sau inculpat”, instanţa de apel a apreciat că nu revine judecătorului sarcina de a completa dispoziţiile  art. 155
alin. (1) C. pen., ci legiuitorului.

Invocând Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018 a Curţii Constituţionale şi faptul că instanţele judecătoreşti au misiunea
constituţională de a realiza justiţia conform art. 126 alin. (1) din Constituţie, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile
dintre  subiectele  de  drept  cu  privire  la  existenţa,  întinderea  şi  exercitarea  drepturilor  lor  subiective,  curtea  de  apel  a
arătat că, în acest context, este evident că nu se poate adăuga la textul art. 155 alin. (1) C. pen. şi că, la acest moment,
nu  sunt  prevăzute  acte  întrerupătoare  ale  cursului  prescripţiei  răspunderii  penale,  afară  de  cel  prevăzut  în  alin.  (5)  al
aceluiaşi articol, respectiv în situaţia „admiterii în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.”

Dacă s-ar proceda de o altă manieră, s-a opinat că s-ar încălca principiile fundamentale de drept, în special principiul
legalităţii.

A mai fost menţionat că deciziile Curţii Constituţionale a României au produs efectele unor legi penale mai favorabile,
precum şi că prin practica Curţii Constituţionale a României, ca de exemplu Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 şi
Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, a fost statuat că dispoziţiile legale succesive, privitoare la prescripţia răspunderii
penale,  trebuie  analizate  din  perspectiva  legii  penale  mai  favorabile,  deoarece  privesc  o  instituţie  de  drept    penal
substanţial.

Astfel, pentru a identifica legea penală mai favorabilă, instanţa de apel a analizat, comparativ, prevederile art. 155 alin.
(1) C. pen. după Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României cu dispoziţiile art. 123 alin. (1) C. pen. anterior,
conform  cărora  „cursul  termenului  prescripţiei  (...)  se  întrerupe  prin  îndeplinirea  oricărui  act  care,  potrivit  legii,  trebuie
comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.”

S-a concluzionat că dispoziţiile actuale ale art. 155 alin. (1) C. pen. sunt mai favorabile.

În continuare, s-a constatat că, în prezent, sunt operabile doar termenele generale de prescripţie a răspunderii penale
prevăzute de noul Cod penal.

Concluzionând, instanţa de apel a considerat că Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României a lipsit de orice
efect  juridic  cauza  de  întrerupere  a  cursului  prescripţiei  răspunderii  penale  constând  în  efectuarea  oricărui  act  de
procedură, fiind aplicabilă în cauza pendinte, întrucât reprezintă o lege penală mai favorabilă în sensul prevederilor art. 5
C. pen.

Împotriva deciziei nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, au
formulat recurs în casație procurorul și inculpatul A.

Prin încheierea din 17 aprilie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis, în principiu, cererile de recurs în casaţie
formulate de procuror și inculpatul A. împotriva deciziei nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel
Cluj, Secţia penală şi de minori.

S-a dispus trimiterea cauzei în vederea judecării recursurilor în casaţie la complet, în compunere de 3 judecători.

S-a  reținut  că  aspectele  antamate  de  procuror  în  susţinerea  cererii  de  recurs  în  casaţie  pot  fi  valorificate  pe  calea
recursului în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., iar cele prezentate de inculpatul A. în
temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 şi pct. 8 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casaţie formulată de procuror, s-a susţinut că încetarea procesului penal faţă de inculpaţii A. şi

2/6 Detalii jurisprudență

 B., ca urmare a împlinirii  termenului de prescripţie generală a răspunderii penale pentru faptele reţinute în sarcina lor,
este nelegală.

În această ordine de idei, procurorul a reliefat că Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curţii Constituţionale, pe care s-a
bazat  soluţia  de  încetare  a  procesului  penal  pronunţată  de  instanţa  de  apel,  nu  este  o  decizie  simplă  de  declarare  a
neconstituţionalităţii  unui  text  de  lege  şi  de  intervenţie  obligatorie  a  legiuitorului,  ci  o  decizie  interpretativă  a  soluţiei
legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de
procedură în cauză, dispoziţie cuprinsă în art. 155 alin. (1) C. pen.

În  această  situaţie,  a  susţinut  procurorul,  efectele  deciziei  se  produc  direct,  chiar  şi  în  cazul  lipsei  intervenţiei
legiuitorului,  iar  pentru  identificarea  soluţiei  legislative  apreciate  drept  constituţională  trebuie  analizate  considerentele
deciziei.

S-a precizat că instanţa de contencios constituţional nu a înţeles să constate că nu ar mai exista niciun act de procedură
întrerupător de prescripţie şi a arătat explicit, în paragraful 34, că norma trebuie aplicată în raport cu prevederile art. 123
alin.  (1)  C.  pen.  anterior,  respectiv  că  întreruperea  cursului  prescripţiei  răspunderii  penale  are  loc  prin  îndeplinirea
oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului în vederea respectării calităţilor procesuale
potrivit noii reglementări procesual penale.

Procurorul a menţionat că, în raport cu dispoziţiile tranzitorii ale art. 4 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a
Codului  de  procedură  penală,  data  faptelor  (iunie,  octombrie,  decembrie  2008)  şi  datele  la  care  s-a  dispus  începerea
urmăririi  penale,  extinderea  cercetărilor,  schimbarea  încadrării  juridice,  punere  în  mişcare  a  acţiunii  penale  şi  toate
actele procedurale efectuate ulterior sesizării instanţei, termenul de 8 ani al prescripţiei generale a răspunderii penale a
fost întrerupt.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului în casaţie, desfiinţarea deciziei şi trimiterea spre rejudecare a cauzei pentru
ca instanţa de apel să se pronunţe pe fondul cauzei.

Prin  cererea  de recurs  în  casaţie  formulată  de recurentul  inculpat  A.,  au fost  indicate  cazul  de casare  prevăzut  în art.
438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. - „inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” și
cel prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - „în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”

Analizând  recursurile  în  casaţie  declarate  de  procuror  și  inculpatul  A.,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  constată
următoarele:

Din  perspectivă  teoretică,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  notează  că  eventualele  erori  intervenite  în  activitatea  de
judecată,  fie  în  ceea  ce  priveşte  stabilirea  faptelor,  fie  în  privinţa  aplicării  legii,  pot  fi  înlăturate  în  urma  exercitării
controlului judiciar, prin intermediul căilor de atac ordinare şi extraordinare.

Recursul în casaţie este o cale de atac extraordinară prin care se atacă hotărâri definitive care au intrat în autoritatea
lucrului judecat şi poate fi exercitat doar în cazuri anumite prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

În  acest  sens  sunt  dispoziţiile  art.  433  C.  proc.  pen.  care  prevăd  că  scopul  acestei  căi  de  atac  este  judecarea,  în
condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept şi dispoziţiile art. 447 C. proc. pen. potrivit cu care pe
calea recursului în casaţie instanţa verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul
le-a prevăzut expres şi limitativ prin dispoziţiile art. 438 C. proc. pen., pentru a asigura echilibrul între principiul legalităţii
şi principiul autorităţii de lucru judecat.

Ca  atare,  având  în  vedere  că  recursul  în  casaţie  conferă  posibilitatea  de  analiză  a  unor  eventuale  aspecte  de
nelegalitate ale hotărârilor pronunţate de instanţele de apel, în mod evident, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate
să  stabilească  o  altă  situaţie  de  fapt,  diferită  de  cea  menţionată  în  hotărârea  atacată,  prin  reevaluarea  materialului
probator.

Prin cererea de recurs în casaţie, procurorul a invocat cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.:
„în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal.”

Acest caz de casare vizează acele situaţii în care, faţă de actele şi lucrările dosarului, s-a reţinut în mod eronat incidenţa
unuia  dintre  impedimentele  prevăzute  în  art.  16  alin.  (1)  lit.  e)-j)  C.  proc.  pen.,  respectiv:  lit.  e)  lipseşte  plângerea
prealabilă,  autorizarea  sau  sesizarea  organului  competent  ori  o  altă  condiţie  prevăzută  de  lege,  necesară  pentru

3/6 Detalii jurisprudență

 punerea  în  mişcare  a  acţiunii  penale;  lit.  f)  a  intervenit  amnistia  sau  prescripţia,  decesul  suspectului  ori  al  inculpatului
persoană  fizică  sau  s-a  dispus  radierea  suspectului  ori  inculpatului  persoană  juridică;  lit.  g)  a  fost  retrasă  plângerea
prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori
a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; lit. h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; lit. i) există
autoritate de lucru judecat; lit. j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.

Motivul  de  nelegalitate  prevăzut  în  art.  438  alin.  (1)  pct.  8  C.  proc.  pen.  se  constată  numai  prin  raportare  la  datele
existente la momentul pronunţării hotărârii definitive atacate.

În cauză, critica formulată de procuror în sensul că instanţa de apel a dispus, în mod greşit, încetarea procesului penal
în baza art. 396 alin. (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale,
constatând că a intervenit prescripţia răspunderii penale prevăzută în art. 154 alin. (1) lit. b) C. pen. pentru infracţiunile
de evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 241/2005, cu aplicarea art. 5 C. pen., de săvârşirea cărora a fost acuzat inculpatul A. şi complicitate la infracţiunea
de evaziune  fiscală  prevăzută  în art.  48 C. pen. raportat  la art.  9 alin.  (1) lit.  c) şi alin.  (2) din Legea nr. 241/2005, cu
aplicarea art. 41 C. pen., de comiterea căreia a fost acuzat inculpatul B., este întemeiată.

Prin  decizia  recurată,  analizând  incidenţa  prescripţiei  răspunderii  penale,  curtea  de  apel  a  considerat  că  Decizia  nr.
297/2018 a Curţii Constituţionale a României nu este o decizie interpretativă şi, ca urmare, Codul penal nu mai prevede
acte  întrerupătoare  ale  cursului  prescripţiei  răspunderii  penale,  afară  de  cel  prevăzut  în  alin.  (5)  al  art.  155  C.  pen.,
respectiv în cazul „admiterii în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.”

Prin  urmare,  curtea  de  apel  a  luat  în  considerare  şi  a  constatat  împlinit  termenul  general  de  prescripţie  a  răspunderii
penale, în raport cu datele concrete ale speţei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale a României, publicată în M.
Of. nr. 518 din 25 iunie 2018, a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că soluţia legislativă care
prevede  întreruperea  cursului  termenului  prescripţiei  răspunderii  penale  prin îndeplinirea oricărui act de procedură în
cauză, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituţională.

În cuprinsul deciziei, Curtea a constatat că „dispoziţiile art. 155 alin. (1) C. pen. instituie o soluţie legislativă de natură a
crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale
la răspundere penală pentru faptele săvârşite” (paragraful 30).

Totodată,  a  constatat  că  „soluţia  legislativă  anterioară,  prevăzută  la  art.  123  alin.  (1)  C.  pen.  anterior,  îndeplinea
condiţiile  de  previzibilitate  impuse  prin  dispoziţiile  constituţionale  analizate  în  prezenta  cauză,  întrucât  prevedea
întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat,
în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat” (paragraful 34).

Considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale sunt obligatorii. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională
a  statuat  cu  valoare  de  principiu  că  forţa  obligatorie  care  însoţeşte  actele  jurisdicţionale,  deci  şi  deciziile  Curţii
Constituţionale,  se  ataşează  nu  numai  dispozitivului,  ci  şi  considerentelor  pe  care  acesta  se  sprijină  (Decizia  Plenului
Curţii  Constituţionale  nr.  1/1995,  publicată  în  M.  Of.  nr.  16  din  26  ianuarie  1995,  Decizia  nr.  223  din  13  martie  2012,
publicată  în  M.  Of.  nr.  256  din  18  aprilie  2012,  Decizia  nr.  3  din  15  ianuarie  2014,  publicată  în  M.  Of.  nr.  71  din  29
ianuarie 2014).

Referitor la efectele deciziilor Curţii Constituţionale, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie şi art. 31 alin. (1) din Legea
nr.  47/1992,  toate  deciziile  Curţii  Constituţionale  au  ca  efect  obligaţia  de  conformare,  în  cazul  deciziilor  interpretative
urmând  ca  practica  judiciară  să  se  adapteze  în  conformitate  cu  interpretarea  dată  normei  de  către  instanţa  de
contencios constituţional. Prin deciziile interpretative se constată constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea, însă într-
o  anumită  interpretare  a  textului  de  lege  supus  controlului  de  constituţionalitate,  textul  de  lege  putând  fi  în  continuare
aplicat,  însă  în  interpretarea  obligatorie  stabilită  de  Curtea  Constituţională,  respectiv  cu  eliminarea  acelei  interpretări
constatate ca fiind neconstituţională.

Din această perspectivă, se remarcă faptul că, prin Decizia nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, nu s-a constatat numai
neconstituţionalitatea  soluţiei  legislative  care  prevede  întreruperea  cursului  termenului  prescripţiei  răspunderii  penale
prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din  cuprinsul  dispoziţiilor  art.  155  alin.  (1)  C.  pen.,  ci  instanţa  de
contencios constituţional a oferit o interpretare sintagmei respective prin trimiterea făcută la reglementarea din cuprinsul
art.  123  alin.  (1)  C.  pen.  anterior  care  prevedea  întreruperea  cursului  prescripţiei  răspunderii  penale  prin  îndeplinirea
unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului  sau  inculpatului,  statuând,  astfel,  că  în  această  interpretare

4/6 Detalii jurisprudență

 legea să devină previzibilă.

Aşadar, Curtea Constituţională nu a înţeles să considere că nu ar mai exista instituţia prescripţiei speciale a răspunderii
penale  şi  actele  de  procedură  întrerupătoare  de  prescripţie,  ci  a  statuat  că  norma  trebuie  aplicată  în  raport  cu
prevederile art. 123 alin. (1) C. pen. anterior.

Astfel, prin paragraful 24 din Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituţională a precizat că „întreruperea cursului termenului
de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile
existenței  unor  pârghii  legale  de  încunoștințare  a  persoanei  în  cauză  cu  privire  la  începerea  unui  nou  termen  de
prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate
în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale.”

Curtea Constituţională a statuat că „se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1)
C. pen. asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia
de  a  cunoaște  aspectul  intervenirii  întreruperii  cursului  prescripției  răspunderii  penale  și  al  începerii  cursului  unui  nou
termen de prescripție. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menționat este și data
de la care începe să curgă și poate fi calculat noul termen de prescripție. A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu
ocazia  efectuării  unor  acte  procedurale  care  nu  sunt  comunicate  suspectului  sau  inculpatului  și  care  au  ca  efect
întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de
imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele
comise,  incertitudine  ce poate  dura până la împlinirea  termenului  prescripției  speciale,  prevăzut  la art.  155 alin.  (4) C.
pen.” (paragraful 28).

Efectele  Deciziei  nr.  297/2018  a  Curţii  Constituţionale  a  României,  publicată  în  M.  Of.  nr.  518  din  25  iunie  2018,  au
influenţă  asupra  dispoziţiilor  art.  5  C.  pen.  privind  aplicarea  legii  penale  mai  favorabile  până  la  judecarea  definitivă  a
cauzei,  organul  judiciar  având  atributul  să  identifice  dacă,  până  la  împlinirea  termenului  general  al  prescripţiei
răspunderii  penale,  a  fost  îndeplinit  un  act  care,  potrivit  legii,  trebuia  comunicat  suspectului  sau  inculpatului,  cu
posibilitatea aplicării dispoziţiilor privind întreruperea cursului prescripţiei şi a celor ce reglementează prescripţia specială
a răspunderii penale, situaţie în funcţie de care se stabileşte legea penală mai favorabilă.

Aplicarea pentru viitor a deciziilor Curţii Constituţionale vizează, în mod primordial, situaţiile juridice pendinte, deci cele
care nu au devenit facta praeterita.

Pornind  de  la  aceste  consideraţii  de  ordin  teoretic,  se  reţine  că  inculpatul  A.  a  fost  cercetat  pentru  infracţiunile  de
evaziune fiscală prevăzute în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 şi în art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea
nr. 241/2005, iar inculpatul B. pentru complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) din
Legea nr. 241/2005, presupus săvârşite în iunie 2008 şi epuizate sau comise din nou în octombrie şi decembrie 2008.

Raportat  la  limitele  de  pedeapsă  ale  infracţiunii  de  evaziune  fiscală,  se  constată  că  termenul  general  al  prescripţiei
răspunderii  penale  este  de  8  ani  (cel  mai  scurt,  raportat  la  limitele  de  pedeapsă  prevăzute  în  timp,  de  la  data
presupuselor  infracţiuni  de  evaziune  fiscală)  şi  nu  s-a  împlinit  mai  înainte  de  a  fi  întrerupt  prin  acte  care  trebuie
comunicate suspectului sau inculpatului. 

Astfel, în cauză, a fost începută urmărirea penală faţă de inculpaţi la data de 29 iunie 2011 - confirmată la aceeaşi dată
prin rezoluţie, fiind extinse cercetările penale la data de 29 iunie 2011 şi schimbată încadrarea juridică la data de 9 mai
2013, pusă în mişcare acţiunea penală prin ordonanţa din 9 mai 2013 şi întocmite procese-verbale, la 8 iulie 2015, de
aducere la cunoştinţă a schimbării încadrării juridice, procesul continuând cu toate actele procedurale efectuate ulterior
sesizării instanţei prin rechizitoriu.

În cauză au aplicabilitate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Codului de procedură penală,
potrivit cărora actele de procedură penală îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu
respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile.

Aşadar, termenul de prescripţie generală a răspunderii penale pentru inculpaţii A. şi B. a fost întrerupt, situaţie în care
prescripţia răspunderii penale se stabileşte raportat la termenul de prescripţie specială a răspunderii penale, care nu era
împlinit la data pronunţării deciziei recurate. În acelaşi sens, decizia nr. 285/A din 31 octombrie 2014 a Secţiei penale a
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În  consecinţă,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  constată  că  motivele  recursului  în  casaţie  declarat  de  procuror  sunt
întemeiate.

5/6 Detalii jurisprudență

 Cât priveşte recursul în casaţie formulat de inculpatul A., acesta a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 C.
proc. pen. care conferă dreptul inculpatului de a solicita achitarea în situaţia în care instanţa de apel dispune încetarea
procesului penal, pe motiv că a intervenit prescripţia răspunderii penale (sens în care a statuat şi Curtea Constituţională
prin Decizia nr. 699 din 29 noiembrie 2016, publicată în M. Of. nr. 315 din 3 mai 2017 - paragraful 26 „(...) şi inculpatul
poate formula recurs în casaţie în temeiul dispoziţiilor art. 438 alin. 1 pct. 8 C. proc. pen., în scopul obţinerii însă a unei
soluţii de achitare”).

Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  mai  reţine  că  recurentul  inculpat  a  prezentat  motivele  sale  de  recurs  subsumate
cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că faptele descrise prin decizia recurată nu
întrunesc  elementele  de  tipicitate  ale  infracţiunii  de  evaziune  fiscală,  sub  aspectul  elementului  material  al  laturii
obiective.

Având în vedere soluţia de admitere care se impune a fi dispusă în privinţa recursului în casaţie formulat de procuror şi
motivul  care  a  determinat  această  soluţie,  Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  precizează  că,  în  rejudecare,  instanţa  de
apel urmează să examineze motivele de recurs ale inculpatului A., ca apărări pe fondul acuzaţiilor aduse acestuia.

Recurenţii  inculpaţi  au  solicitat  continuarea  procesului  penal,  întrucât  A.  a  formulat  concluzii,  în  principal,  de  achitare
pentru  infracţiunile  de  evaziune  fiscală,  dar,  în  subsidiar,  de  încetare  a  procesului  penal  invocând  intervenirea
prescripţiei răspunderii penale şi a solicitat administrarea mai multor probe pe situaţia de fapt, iar inculpatul B. a solicitat,
la rândul său, achitarea pentru complicitate la evaziune fiscală şi a propus probe, instanţa de apel pronunţându-se pe
cererile de probe la termenul din 6 noiembrie 2018. De altfel, prin decizia recurată, instanţa de apel a dispus încetarea
procesului  penal  numai  după  ce,  în  prealabil,  a  examinat  fondul  cauzei  şi  a  conchis  că  sunt  nefondate  solicitările
inculpaţilor apelanţi de a dispune achitarea.

Înalta  Curte  de  Casaţie  şi  Justiţie  a  evaluat  anterior,  conform  jurisprudenţei,  că  solicitarea  inculpatului  de  a  fi  achitat
echivalează  cu  solicitarea  acestuia  de  continuare  a  procesului  penal  (decizia  nr.  242/A  din  2  octombrie  2018  a  Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a
admis recursurile  în casaţie declarate  de procuror şi inculpatul A. împotriva deciziei  nr. 1348/A din 19 noiembrie 2018
pronunţate de Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori privind pe inculpaţii A. şi B.

A casat decizia penală recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori.

A menţinut actele efectuate în cauză până la data de 2 noiembrie 2018, inclusiv.

6/6 Detalii jurisprudență