UNIVERSITATEA ……………………………………………….

CAUZELE CARE INLATURA

RASPUNDEREA PENALA

AUTOR: .....................................................................

2016

1
UNIVERSITATEA ……………………………………………….

CAUZELE CARE INLATURA

RASPUNDEREA PENALA

AUTOR: .....................................................................

2016

2
Cuprins

Capitolul I:
1 Reglementarea cauzelor care inlatură raspunderea penală Elemente de noutate
2 Rațiunea reglementării cauzelor care inlatură raspunderea penală
3 Prezentarea comparativă a cauzelor care inlatură raspunderea penală in noul Cod penal și in
legislațiile anterioare.

Capitolul II.
Descrierea instituției cauzelor care inlatură raspunderea penală
1 Amnistia
Concept. Definirea instituției
Delimitari terminologice. Natura juridică
Dezvoltarea regulilor generale care delimitează instituția amnistiei și a excepțiilor de la acestea
Efectele amnistiei
Limite ale efectelor amnistiei
Aplicarea legii penale mai favorabile

2. Prescripția raspunderii penale

Concept.
Definirea instituției
Delimitari terminologice. Natura juridică
Dezvoltarea regulilor generale care delimitează instituția prescripției raspunderii penale și a
excepțiilor de la acestea
Efectele prescripției raspunderii penale

3
Termenele de prescripție a raspunderii penale
Intreruperea cursului prescripției raspunderii penale

3.Lipsa plângerii prealabile și retragerea plângerii prealabile

Concept. Definirea instituției
Lipsa plângerii prealabile
Retragerea plângerii prealabile

4. Impăcarea
Concept.
Definirea institutie
Delimitari terminologice. Natura juridică
Sfera de aplicare si conditii
Efectele impacării

Capitolul III. Analiza ipotezelor de aplicare in practică a cauzelor

care inlatură raspunderea penală
Aspecte de practica judiciara privind amnistia
Aspecte de practică judiciară privind prescripția raspunderii
Aspecte de practică judiciară privind lipsa plângerii prealabile
Aspecte de practică judiciară privind retragerea plângerii prealabile
Aspecte de practică judiciară privind impacarea
Aspecte de practicăjudiciară privind problemele procesuale ridicate de cauzele care inlatura
raspunderea penală

4
 CAPITOLUL I

1. Reglementarea cauzelor care înlătură răspunderea penală

Elemente de notate

Efectele admistiei. Art. 152 NCP reglementează, într-o formă aproape identică cu cea
din vechiul Cod penal, efectele admistiei.
Art. 152, Efectele admistiei
1, Admistia înlăatură răspunderea penală pentru infracțiunea săvârsită.Dacă
intervine după condamnare, ea înlătură și executarea pedepsei pronunțate, precum și
celelalte consecințe ale condamnarii. Amenda încasată anterior admistiei nu se restituie.
2,Admistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranță și asupra drepturilor
persoanei vătămate.
Singura diferentă 1 constă în aceea că în noul Cod penal se subliniază că admistia
înlătură răspunderea penală pentru “ infractiunea săvârșită “, iar nu pentru “fapta
săvârșită”, deoarece atunci când sunt incidente cauzele care înlătură răspunderea penală
fapta comisă constituie infracțiune, întrunind toate trăsăturile esențiale ale infracțiunii.
Dacă ar fi vorba doar de o faptă prevăzută de legea penală, care nu ar întrunii și celelalte
trăsături esențiale ale infracțiunii, enumerate în art. 15 NCP, atunci nu ar putea fii
incidentă amnistia, deoarece nu există infracțiune. În acest caz, dacă făptuitorul a fost
trimis în judecată pentru fapta respectivă , se va dispune achitarea acestuia, iar nu
încetarea procesului penal ca urmare a intervenrii amnistiei.
Prescripția răspunderii penale. Art.153 NCP reglementează, într-un mod identic cu
cel din vechiul Cod penal, instituția prescripției răspunderii penale.
Art.153. Prescripția răspunderii penale
1,Prescripția înlătură răspunderea penală.
2,Prescripția nu înlătura răspundea penală in cazul:
a. Infracțiunilor de genocid, contra umnitații și de razboi, indiferent de data la care
au fost comise;

1
Cristinel Ghigheci Cauzele care înlătură răspunderea penală Editura Universul Juridic Bucuresti 2014

5
 b. Infracțiunilor pervăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intentionate urmate
de moartea victimei,

3, Prescripția nu înlătură răspundea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la

alin,2, lit,b, pentru care nu s-a implinit termenul de prescripție, generală sau specială
la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.

Deși, în forma inițială a noului Cod penal, în alin. 2, al art, 153, se prevedea că doar pentru
infracțiunile de genocid, contra umanității și de război, prescripția nu înlătură răspunderea
penală, ulterior, textul a fost modificat prin Legea nr, 27/2012, care a adăugat la acestea
infracțiunile de omor, omor calificat și infracțiunile intenționate urmate de moartea victimei.
Această modificare a fost făcută și în textul vechiului Cod penal, astfel încât ea nu constituie o
noutate.

Termenele de prescripție a răspunderii penale.Art. 154. Reglementează termenele de

prescripțiea răspunderii penale, aducând unele precizării față de dispozițiile corespunzătoare din
vechiul Cod penal.

Art. 154. Termenele de prescripție a răspunderii penale

1. Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt :

a.15 ani , când legea prevede pentru infracțiunea săvârsită pedeapsa detențiunii pe viață
sau pedeapsa inchisorii mai mare de 20 de ani;

b.10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârsită pedeapsa inchisorii mai mare de
10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;

c.8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea2 săvârșită pedeapsa inchisorii mai mare de
5 ani, dar care nu depășește 10 ani;

d.5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa inchisorii mai mare de
un an, dar care nu depășește 5 ani;

2
Idem.

6
 e.3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșita pedeapsa inchisorii care nu
depășește un an sau amendă.

2. Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii

infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau
inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni,
iar ân cazul infracțiunilr de obicei, de la data săvârșirii ultimului act.

3. În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penaleâncepe

să curgă de la data săvârșirii acțiuniisau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa
corespunzătoarerezultatului definitiv produs.

4. În cazul infracțiunilor contra libertățiiși integrității sexuale, săvârșite fată de un

minor, termenul de prescripție incepe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă
minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de
la data decesului.

Termenele de prescripție a răspunderii penale sunt aceleași3 ca in vechiul Cod penal, cu

deosebirea că termenul este de 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa
detențiunii pe viată sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani,și nu mai mare de 15 ani,
motivația fiind determinată de faptul că limita maximă generală a închisorii este de 30 de ani, nu
de 25 de ani, cum era la data adoptării vechiului Cod penal4.

S-a prevăzut data de la care curge termenul de prescripție a raspunderii penale în cazul
infracțiunii de obicei și al celei progresive. În cazul infracțiunilor progresive, termenul de
prescripție a răspunderii penale îincepe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se
calculează în raport cu pedeapsa corespunzatoare rezultatului definitiv produs. În acest fel, se
consacră legal soluția propusă de doctrina majoritară și se asigură premisele pentru o practică
judiciară unitară in materie (a se vedea art 119 C. pen. portughez). În același timp, s-a prevazut
că în cazul infracțiunilor contra libertații și integritații sexuale, savarșite fată de un minor,
termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major, pentru a se crea
astfel posibilitatea urmăririi acestor infracțiuni chiar dacă au fost descoperite la un interval de

3
Expunerea de motive a Legii nr.286/2009 privind Codul penal, publicată in M. Of. Nr. 510 din 24 iulie 2009
4
idem

7
timp mai mare de la comiterea lor în același sens, a se vedea art 71 alin. (3) C. pen. olandez, art.
132 C. pen. spaniol.
Întreruperea cursului prescripției. Art 155 NCP reglementează întreruperea cursului
prescripției raspunderii penale, într-un mod puțin diferit de vechiul Cod penal.
Art. 155. Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale
1. Cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui
act de procedură în cauză.
(1) După fiecare întrerupere incepe sa curgă un nou termen de prescripție.
(2) Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune,
chiar daca actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.
(3) Termenele prevazute la art 154, dacă au fost depăște cu inca o dată, vor fi socotite
îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.
(4) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face sa curgă un nou
termen de prescripție a raspunderii penale.
Spre deosebire de art. 123 alin. (1] C. pen. 1968, în noul Cod nu se mai prevede
obligativitatea comunicării actului de procedură, către învinuit sau inculpat, pentru a se putea
produce efectul întreruptiv de prescripție5.
Deși în forma inițiala a noului Cod penal, in art. 155 alin. (4] NCP, se prevedea ca termenul
de prescripție specială a raspunderii penale se împlinește, oricâte întreruperi ar interveni, dacă
termenul de prescripție generală a fost depașt cu înca o jumătate, ulterior, acest text a fost
modificat prin Legea nr. 187/2012. În urma modificării, termenul de prescripție specială se
socotește împlinit dupa depășirea cu încă o data a termenului de prescripție generală. Aceasta nu
reprezintă însă o noutate, deoarece prin Legea nr. 187/2012 au fost modificate în același sens și
dispozitiile corespunzatoare din vechiul Cod penal (art. 124 C. pen. 1968).

Tot ca un element de noutate din noul Cod penal este și prevederea din alin. (5), potrivit
căreia admiterea in principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou
termen de prescripție a raspunderii penale.

5
Op. Cit.

8
 Suspendarea cursului prescripției raspunderii penale. Art. 156 NCP reglementează, într-o
forma identică cu cea din vechiul Cod penal, instituția suspendării cursului prescripției
raspunderii penale.
Art 156. Suspendarea cursului prescripției răspunderii penale
(5) Cursul termenului prescripției raspunderii penale este suspendat pe timpul cât o
dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neânlaturat împiedică punerea în
mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal.
(6) Prescripția își reia cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Întrucât noul Cod penal a separat instituția prescripției raspunderii penale de cea a prescripției
executării pedepsei, suspendarea cursului celor două prescripții din urmă nu mai este
reglementată în același articol, astfel încât suspendarea cursului prescripției executării pedepsei
este reglementată distinct, în art. 164 NCP. Continutul textului este însă identic cu cel
corespunzător din vechiul Cod penal.
Lipsa plângerii prealabile. În art 157 NCP este reglementată, într-un mod destul de
asemănător cu cel din vechiul Cod penal, instituția lipsei plângerii prealabile, cu următorul
continut:
Art. 157. Lipsa plângerii prealabile
(1) In cazul infractiunilor pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de
introducerea unei plângeri prealabile de catre persoana vătămată, lipsa acestei plângeri
inlatură răspunderea penală.
(2 Fapta care a adus o vatămare mai multor persoane atrage raspunderea penală, chiar dacă
plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele.
3.Fapta atrage raspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au participat
la savârșirea acesteia, chiar dacă plângerea6 prealabilă s-a facut numai cu privire la una dintre
acestea.
4.În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu
capacitatea de exercițiu restrânsa sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor,
acțiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu.

6
C. Voicu, A.S.Uzlău, R.Morosanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal, Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu,
Bucuresti, 2014

9
(5) Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată,
înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acțiunea penală
poate fi pusă în mișcare din oficiu.
Singura deosebire față de reglementarea din vechiul Cod penal constă în aceea ca au mai fost
adăugate două cazuri în care acțiunea penală se poate pune în mișcare din oficiu, alături de lipsa
capacității de exercițiu a persoanei vătămate sau existența unei capacitați de exercițiu restrânse.
Astfel, in art 157 alin. (4) NCP s-a adăugat situația persoanei juridice reprezentate de făptuitor,
iar în art 157 alin. (5) NCP, cazul în care persoana vătămată a decedat sau persoana juridică a
fost lichidată înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plangerii1.
Retragerea plângerii prealabile. Instituția retragerii plângerii prealabile este reglementată în
art. 158 NCP, intr-un mod diferit de vechiul Cod.
Art 158. Retragerea plângerii prealabile
(7) Retragerea plângerii prealabile poate interveni pâna la pronunțarea unei hotarâri
definitive, in cazul infracțiunilor pentru care punerea in mișcare a acțiunii penale este
condiționată de întroducerea unei plângeri prealabile.
(8) Retragerea plângerii prealabile înlătură raspunderea penală a persoanei cu privire la
care plângerea a fost retrasă.
(9) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se
face numai de reprezentanții lor legali. în cazul persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă,
retragerea se face cu incuviințarea persoanelor prevazute de lege7.
(10) În cazul infracțiunilor pentru care punerea in mișcare a acțiunii penale este condiționată
de introducerea unei plângeri prealabile, dar acțiunea penală a fost pusa in mișcare din oficiu in
condițiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai daca este insușită de procuror.
Cea mai importantă modificare față de vechiul Cod constă în aceea că, potrivit art. 158 alin.
(2] NCP, retragerea plângerii prealabile produce efecte doar față de persoana cu privire la care
plăngerea a fost retrasa [in personam], această nemaiavând efecte față de ceilalti participanț la
savarșirea faptei (nu mai produce efecte in rem). Spre deosebire de concepția vechiului Cod
penal, potrivit căruia, pentru a înlatura răspunderea penală, retragerea plângerii prealabile trebuie
sa opereze față de toti participanții la savarșirea faptei, sub imperiul noului Cod penal, plângerea
prealabilă poate fi retrasă doar față de unul sau unii dintre participanți.

7
Op. citata

10
 De asemenea, spre deosebire de reglementarea din vechiul Cod penal, unde nu era posibilă
retragerea plângerii prealabile în cazul în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare din oficiu,
în art 158 alin. (4) NCP se prevede această posibilitate, însă, pentru a produce efecte, retragerea
plângerii prealabile trebuie să fie insușită de procuror.
În art. 158 alin. (3] NCP s-a consacrat o soluțe promovată constant în practica judiciară
adoptată sub imperiul vechiului Cod penal, potrivit careia, pentru persoanele lipsite de capacitate
de exercițiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanții lor legali, iar in cazul
persoanelor cu capacitate de exercițiu restrânsă, retragerea se face cu incuviințarea persoanelor
prevazute de lege. Aceasta soluție era reglementată in mod explicit în vechiul Cod penal, însă
doar cu privire la instituția împacarii parților [art 132 alin. (3] C. pen. 1968].
împăcarea. De asemenea, instituția împăcarii este reglementată în art 159 NCP într-un mod
diferit de vechiul Cod, având urmatorul continut:
Art 159. împăcarea
(11) împaăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mișcare a acțiunii penale s-a
facut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres.
(12) împăcarea înlatură răspunderea penală și stinge acțiunea civilă.
(13) împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit și dacă
are loc pană la citirea actului de sesizare a instanței.
(14) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exercițu, împăcarea se face numai de
reprezentanții lor legali, iar persoanele cu capacitate de exercițu restrânsă se pot împăca cu
încuviințarea persoanelor prevazute de lege.
(15) în cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau
convențional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. împăcarea intervenită intre
persoana juridică ce a săvârsit infracțiunea și persoana vătămată nu produce efecte față de
persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaș fapte8.
(16) în cazul în care infractiunea este savârștă de reprezentantul persoanei juridice vătămate,
dispozițiile art 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător9.
În primul rând, spre deosebire de vechiul Cod penal, împăcarea poate interveni în principal
doar pentru infracțiunile pentru care acțiunea penală se pune in mișcare din oficiu, cu unele

8
V. Dongoroz, Infractiunea și formele sale, ed. Av. Ilie I. Diaconu, Bucuresti, 1937
9
A. Chirilă, Relevanța penală a plângerii prealabile, Ed. Universul Juridic , Bucuresti, 2010

11
excepții, care vor fi menționate ulterior. De asemenea, împăcarea se poate face doar pană la
citirea actului de sesizare a instanței, nemaifiind posibilă în tot cursul procesului penal. A fost
reglementată în art 159 alin. (5) NCP situația împăcarii persoanei juridice, în cazul în care
aceasta are calitatea de persoană vătămată sau de inculpată, menționîndu-se că ea se realizează
prin intermediul reprezentantului său legal sau convențional, ori de către persoana desemnată în
locul acestuia. De asemenea, noul Cod penal a reglementat distinct și situația în care infracțiunea
este savârșită de reprezentantul persoanei juridice vătămate , caz în care aceasta nu poate
produce efecte decât dacă este însușită de procuror.

2. Ratiunea reglementarii cauzelor care inlatura raspunderea penala

Așa cum s-a arătat în capitolul anterior, săvârșirea unei infracțiuni atrage în mod obligatoriu
reacția societații, care trebuie să declanșeze, prin organele statului, acțiunea de tragere la
raspundere penală a infractorului. În sistemul nostru de drept, tragerea la raspundere penală a
infractorilor este un atribut al statului, acțiunea penală prin care se realizează aceasta find o
acțiune publică10.
În doctrină s-a subliniat că „toate normele juridice dau loc la o acțiune în justiție, în caz de
neobservare, dar, pe când, în genere, această acțiune este lasată la discreția (dispoziția) celui
interesat, care e liber de a o pune sau nu în mișcare, dimpotrivă, normele penale dau loc la o
acțiune publică, ce aparține societații și care se promovează din oficiu, așa că procesul penal este
inevitabil. Existența unor cazuri în care acțiunea penală se promovează la plangerea victimei nu
ridică acestei acțiuni caracterul de acțiune publică11".
Deși materia12 cauzelor care înlatură răspunderea penală este reglementată în dreptul penal
material, ea nu poate fi disociată de mijlocul prin care se realizează tragerea la răspunderea
penală, respectiv de acțiunea penală, care iși gasește reglementarea in Codul de procedură
penală. Din acest motiv, ele sunt reglementate și în acest din urmă act normativ, sub forma
cazurilor care împiedică punerea in mișcare și exercitarea acțiunii penale art. 16 alin. [11 lit. el-h)
NCPP.

10
C. Beccaria, Despre infracțiuni și pedepse, Ed. Stințifică, București, 1965
11
V. Dongoroz, Drept penal, op. Citata.
12
ibidem

12
 Pentru a se asigura realizarea funcțiilor dreptului penal, s-a prevăzut în legislația procesual
penală obligativitatea punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale [art 7 NCPP), prin care s-a
instituit principiul obligativitații răspunderii penale. Din moment ce statul și-a arogat in mod
exclusiv dreptul de a pedepsi persoanele care au savarșit infracțiuni, atunci el trebuie sa acțio-
neze întotdeauna pentru tragerea la răspundere penală a acestora, neavând în principiu
posibilitatea de a aprecia cu privire la îndeplinirea sau neândeplinirea acestei obligații. Altfel, în
cazul în care nu ar exista certitudinea tragerii la răspundere penală a persoanelor care au savârșit
infracțiuni, membrii societații ar putea fi tentați să comită astfel de fapte pentru a-și îndeplini
anumite deziderate, victimele ar putea fi tentate să preia rolul de pedepsire a făptuitorilor ș.a.m.d.
Așa cum s-a subliniat de către unul dintre cei mai mari gânditori din istoria dreptului, „una dintre
cele mai puternice frâne ale infracțiunilor nu este cruzimea pedepselor, ci inevitabilitatea lor și,
prin urmare, vigilenta magistraților și acea severitate a unui judecator neânduplecat, care, pentru
a fi o virtute folositoare, trebuie să fie insoțită de o legiuire blanda13".

Având în vedere importanța principiului obligativității tragerii la raspundere penală (respectiv

obligativitatea aplicării pedepsei), se pune întrebarea: cum ar putea fi justificată existența
cauzelor care înlatură raspunderea penală? De ce a înteles legiuitorul să instituie anumite
cazuri în care să nu se mai aplice pedeapsa sau să nu se mai execute pedeapsa aplicată, de vreme
ce acest lucru contravine unui principiu de bază al dreptului penal14?
Răspunsul la aceste întrebari nu a fost ușor de dat și, deși în prezent cauzele care înlătură
răspunderea penală există în marea majoritate a legislațiilor, de-a lungul timpului au fost
exprimate multe opinii care s-au opus existenței acestora. Cel mai solid argument în favoarea
reglementării cauzelor care înlatură răspunderea penală decurge din faptul că scopul aplicării
pedepsei nu este doar unui retributiv, de a răsplăti răul produs de infractor in societate {punitur
quia peccatum est), ci și unui utilitar, de a împiedica săvârșirea unor alte infracțiuni în societate
(punitur ut ne peccetur). Așadar, „a imprima pedepsei numai un caracter retributiv înseamnă a
satisface, doar aparent, ideea de justiție; fiindcă, pentru conștiința colectivă, este just ca acela
care a greșit să ispășească greșeala, dar, în spiritul acestei conștiințe, ideea de justiție purcede de
la credința că ispășirea îndreaptă pe om; deci, în spiritul de dreptate al conștiinței colective, justul
este frate bun cu utilul".

13
Op. citata
14
I. Mândru, Amnistia și grațierea, Ed. All Educațional, București, 1998

13
 Aici trebuie căutat raspunsul la întrebarea: de ce se impune reglementarea cauzelor care
înlatură răspunderea penală”, anume în faptul că pot exista situații în care aplicarea sau
executarea pedepsei să nu își mai indeplinească acest rol utilitar, de prevenire a săvârșirii de noi
infracțiuni? Viața a arătat că pot interveni anumite situații, stări sau împrejurări posterioare
săvârșirii infracțiunii sau aplicării pedepsei, care, în interesul societații, determină inutilitatea sau
inoportunitatea tragerii la răspundere penală, a executării pedepsei ori a menținerii unor
consecințe ale condamnării. Dacă aplicarea sau executarea pedepsei nu iși mai poate îndeplini
rolul utilitar, ea nu se mai justifică nici prin prisma rolului său retributiv, deoarece, „chiar atunci
când pedeapsa dă satisfacție sentimentului colectiv de dreptate, fundamentul ei rămane tot
apărarea socială, fiindcă a respecta sentimentul de dreptate este a apăra insași existența
Societații; acolo unde acest sentiment este nesocotit, Societatea ori se dezagreghează, ori
reacționează violent contra nedreptății15".
0 alta intrebare care se ridica acum cu privire la cauzele care înlatură răspunderea penală este
ce au în comun acestea, astfel încât sa se justifice reglementarea lor într-un singur titlu. Se
constată că acest titlu conține dispoziții foarte diferite între ele, deoarece, la prima vedere, ar fi
greu de găsit elemente comune între amnistie, prescripția răspunderii penale, lipsa și retragerea
plangerii prealabile și împacarea. Așa cum s-a subliniat în doctrină, aceste dispoziții legale
constituie o autentică unitate în diversitate, dar, surmontând multiplele și variatele distincții
dintre instituțiile menționate, legiuitorul a dat prevalență aspectelor comune, privitoare la natura
juridică, trăsaturi și efecte, reunindu-le și armonizându-le într-o arhitectură amplă, solidă și
coerenta16.
În realitate, doar efectele lor justifică reglementarea comună în același titlu al noului Cod
penal, având în vedere că aproape toate intervin înainte de condamnarea definitivă17 a
infractorului, fapt ce atrage înlaturarea răspunderii penale. Singura excepție o reprezintă amnistia
postcondamnatorie, care este reglementată în același articol cu amnistia antecondamnatorie, deși
ea inlatură executarea pedepsei pronunțate, în timp ce, în cazul acesteia din urmă (ca și in cazul
tuturor celorlalte cauze care înlatură răspunderea penală, nu se ajunge la aplicarea unei pedepse,
deoarece ele intervin anterior condamnării. Celelalte cauze care înlatură executarea pedepsei

15
ibidem
16
L. Tanoviceanu, op. citată
17
i. Mândru, op. citată

14
(grațierea și prescripția executării pedepsei sunt reglementate în noul Cod penal într-un titlu
distinct, intitulat „Cauzele care înlatură sau modifică executarea pedepsei” (art 160-164 NCP].
În ciuda efectelor lor comune, fiecare cauză care înlatură răspunderea penală are o
rațiune proprie, care justifică reglementarea distinctă.
Amnistia a avut numeroși adversari printre gânditorii politici și juriști, înca din antichitate.
Platon considera că aceasta nu era compatibilă cu concepția sa asupra justiției, pe care o vedea
intemeiată pe principiile fundamentale ale dreptații și ale binelui general; filozofii stoici
considerau că grațierea iartă ceea ce trebuie pedepsit, înteleptul însă nu face nimic care nu
trebuie făcut, nici nu omite ceea ce trebuie făcut; Filangieri constată că „orice grație făcută unui
infractor e o derogare de la lege; dacă grația e dreaptă, legea e rea; dacă legea e bună, grația e un
atentat contra legii; în prima ipoteză trebuie desființată legea, în cea de-a doua, grația”; Beccaria
considera că amnistia și grațierea trebuie izgonite dintr-o legislație cuminte, în care pedepsele
vor fi blânde și unde justiția se săvârșește cu forme prompte și eficiente; Lombroso a combătut
vehement dreptul de clemență, pe care 1-a calificat ca fiind un drept absurd, o rămăsită a
concepției vechi, după care justiția este emanația capriciului unui despot, a unui preot sau a furiei
populare; Kant considera că pedeapsa este un bine prin ea însăși, care aduce cu sine restabilirea,
necesară, a legii înfrante a datoriei, iar din acest motiv ea trebuie executată întotdeauna; R. von
Mohl s-a pronunțat împotriva acordării clemenței cu ocazia evenimentelor din viața particulară a
suveranului, cum ar fi căsătoria, botezul, aniversarea zilei de naștere sau onomastice, deoarece în
acest mod se știrbește autoritatea legilor penale și prestigiul instantelor.
În sfânrșit, vom încheia seria autorilor care se opun clemenței cu cuvintele profesorului I.
Tanoviceanu, un alt adversar al dreptului de grade, care nu făcea vreo distincție între amnistie și
grațiere: „Mai întai, ne pare incontestabil c a e o exagerațiune a se pretinde că dreptul de grație ar
fi cea mai frumoasă prerogativă a Suveranului, căci dacă iertarea ar fi cea mai frumoasă
prerogativă, lăsarea ca să se execute hotărârile penale ar fi o urâtă faptă a Suveranului, iar
osândirea vinovaților un lucru odios. Părerea noastra este că cea mai frumoasă misiune a
Suveranului și a judecătorilor este nu iertarea, provocătoarea infracțiunilor, ci dreptatea, adică
apărarea societății prin infligerea de suferințe celor răi".
Cu toate acestea, instituția amnistiei și-a găsit și apărători, atat printre gânditori și teoreticieni
(Seneca, H. Grotius, Blackstone, Montesquieu, Hegel, F. Helie, R. von Ihering, R. Stammler
ș.a.), cât și printre practicieni, fiind reglementată in marea majoritate a legislațiilor.

15
 In doctrină s-a arătat că amnistia poate avea ca justificare, pe de o parte, considerente de
politică penală a statului și, pe de altă parte, temeiuri sociale și politice, cum ar fi: a. existența
unor motivații politice, economice ori sociale pentru savarșirea unor infracțiuni, cum ar fi revolte
populare, revoluții etc.; b) sentimentul general de încredere față de rezultatele dobândite în
consolidarea ordinii de stat și de drept, care creează convingerea că funcția reeducativă a
pedepsei poate fi indeplinită fără executarea pedepsei; c) amnistia-bilanț sau „linie de adunare”,
în cazul infracțiunilor comise într-o epocă de criză socială, politică sau economică, sub influenta
situației dificile, iar nu sub imboldul unei perversitați criminale primejdioase; d) amnistia
pacifists sau „pentru pacea socială”, destinată să atragă calmarea pasiunilor populare și
restabilirea liniștii prin uitarea trecutului; e) amnistia de corectare sau corectivă, acordate înainte
de un război, pentru obținerea unor brațe de luptă sau de muncă; f) amnistia „jubiliară”, acordată
cu ocazia unor sărbători naționale, religioase, alegeri prezidențiale, desemnarea unui nou cabinet
etc.; g) supraaglomerarea locurilor de executare a pedepselor, în statele neconsolidate economic;
h} rațiuni umanitare, care nu pot fi suficient fructificate in hotărârea de condamnare, din cauza
caracterului abstract al normelor juridice penale; i) corectarea unor erori judiciare; j] rațiuni de
stat, când anumite interese ale statului se situează mai presus de obligația sa de tragere la
răspundere penală a infractorilor; k) raporturile dintre state, când se amnistiază cetațenii altui
stat, în vederea detensionării unor relații internationale.

Toate acestea constituie argumente în favoarea reglementării amnistiei in Codul penal al unui
stat democratic, având în vedere că rațiunile menționate sunt mai puternice decât obligativitatea
tragerii la raspundere penală a infractorilor. In aceste situații speciale, săvârșirea de infracțiuni nu
este considerată ca prezentând un pericol social deosebit sau cei care le-au comis nu apar ca fiind
deosebit de periculosi pentru societate și, de aceea, statul poate ierta sau trece cu vederea aceste
infracțiuni sau pe autorii lor.
Ba chiar, s-a considerat că, în atare situații și condiții social-politice, renunțarea la aplicarea
pedepsei, adică scutirea de raspundere penală, ca și iertarea, in total sau in parte, de executarea
pedepsei contribuie prin ele insele la restabilirea ordinii juridice sau la trezirea conștiinței celor

16
ce-au savarșit acele infracțiuni și, prin aceasta, la realizarea pe cale indirectă a scopurilor
urmarite prin aplicarea și executarea pedepsei18 *.
Poate parea discutabil, pentru cei care vad in justiție doar infaptuirea unei dreptați absolute, ca
statul sa țină cont de alte aspecte decât de fapta ilicită comisă de infractor, in activitatea de
tragere la raspundere penală. Dreptul (inclusiv dreptul penal) nu este insă doar o expresie a
dreptații abstracte, și el este menit sa reglementeze relațiile sociale dintre persoane concrete, care
sunt mult mai complexe decât ar putea legiuitorul sa cuprindă in niște norme generale de
conduită. Pentru aceste motive, este nevoie de reglementarea unor instrumente care sa permită sa
se dea relevanță cuvenită unor situații social-politice de genul celor menționate anterior, de care
nu se poate face abstracție in activitatea de tragere la raspundere penala.
De vreme ce insăși legea reglementează posibilitatea acordării amnistiei in aceste situații,
aceasta instituțe devine un instrument juridic, care ar putea fi aplicat doar cu respectarea strictă a
principiului legalitații.
Prescripția a avut, de asemenea, o serie de adversari, care au considerat ca reglementarea
acesteia nu-și are nicio justificare, de vreme ce statul are obligatia de a trage la raspundere penală
pe toți infractorii.
S-a afirmat că„spectacolul unui infractor care se bucură in pace de fructul infracțiunii sale
ocrotit de legile pe care le-a violat este o ispită pentru răufăcători, un obiect de durere pentru
oamenii cinstiți, o insultă publică adresată justiției și moralei. Pentru a simți toată absurditatea
unei nepedepsiri dobândită printr-o trecere de timp, nu trebuie decât sa presupunem legea
concepută in acești termeni: «dar dacă hoțul, ucigașul și nedreptul dobânditor al averii altuia
izbutesc sa eludeze in timp de 20 de ani vigilența tribunalelor, abilitatea lor va fi răsplătită,
siguranța lor, restabilită și fructul infracțiunii lor, legitimat in mâinile Ior)"1.
Argumente la fel de dure impotriva prescripției raspunderii penale au fost aduse și de catre
alți autori, insă cei mai multi și-au indreptat criticile inspre instituția prescripției executării
pedepsei, care era tratată impreună cu prescriătia raspunderii penale. S-a aratat in literatura de
specialitate ca „prescripțiunea pedepsei are un rezultat deplorabil, acela că aduce inegalitatea
intre infractori. Într-adevar, bogatul care a comis un delict va putea foarte ușor sa stea câțiva ani
in strainatate, pană când i se va prescrie pedeapsa, pe cand acel care nu are mijloace și nu

18
I. Oancea, în V. Dongoroz, ș.a., Explicații teoretice ale Codului penal român . Partea generală, vol II, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970

17
cunoaște limbi straine nu va putea face acest lucru cu aceeași înlesnire (...). În realitate, nu există
nici un cuvânt temeinic care sa îndrituiască această ciudată instituțiune numită prescripțiunea
pedepselor, introdusă de penaliști prin o asemanare neinteleaptă cu prescripțiunea din dreptul
civil19".
În comentariul său la aceste afirmații, profesorul Vintilă Dongoroz susținea că prescripția
executării pedepsei nu este o instituțe absurdă, ci doar una prost reglementată, deoarece legea se
multumește doar cu faptul că prin trecerea timpului nu se mai impune executarea pedepsei,
deoarece nu se mai poate realiza prevenția generală prin aceasta; dar legea nu se mai interesează
și de prevenția specială, deoarece nu se întreabă dacă infractorul a dat dovadă de o bună
conduită sau dacă, dimpotrivă, acesta a continuat pe calea faradelegilor; din acest motiv, s-a
propus ca în legile penale viitoare să se condiționeze efectul extinctiv al prescripției executării
pedepsei nu numai de trecerea unei anumite durate de timp, ci și de satisfacerea acelorași condiții
de bună conduită ca la reabilitare3. Profesorul a transpus doar parțial această idee, în Codul penal
din 1968, deoarece în art. 127 alin. (1) C. pen. 1968 se prevedea că savarșirea din nou a unei
infracțiuni întrerupe cursul termenului prescripției executării pedepsei, nefiind însa prevazute și
alte condiții de buna conduită ale condamnatului, ca în cazul reabilitării. Noul Cod penal a
preluat în aceeași formă această instituțe, deși ar fi de reflectat dacă nu s-ar fi impus în acest caz
măcar condiția reparării prejudiciului, atunci când acest lucru ar fi fost posibil, pentru a se
institui premisele unei restaurări a ordinii lezate prin infracțiune20.
Cu toate aceste critici, prescripția raspunderii penale are mai mulți partizani în rândul
doctrinarilor și practicienilor, fiind reglementată în marea majoritate a legislațiilor penale. S-au
adus multe argumente în favoarea reglementării acestei instituții, printre care și acela că ideea
fundamentală a prescripției nu este aceea de a da o recompensă infractorului care s-a îndreptat, ci
aceea de a ușura situația suspecților nevinovați, dănd astfel relevanță prezumției de nevinovație.
Prin trecerea timpului, o parte dintre probe dispar, iar, în aceste condiții, cercetarea nu mai poate
fi una completă. În acest fel, judecătorii ar putea fi „seduși prin probe numai in aparență
complecte, de a pronunța sentințe, care din punct de vedere obiectiv sunt injuste”1. Chiar dacă
acest argument nu mai este valabil și în cazul prescripției executării pedepsei, unde probele au
fost administrate, iar infractorul a fost condamnat definitiv, există totuși alte rațiuni pentru care

19
Bentham,Traithes de legisl.II p.149, apud I. Tanoviceanu, op. Citată
20
V. Dongoroz, în I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, op. citată

18
pedeapsa aplicată nu se mai impune a fi executată atunci când a trecut o perioadă mai mare de
timp de la data condamnării, fără ca aceasta să fie pusă în executare.

În literatura de specialitate au mai fost enumerate ca argumente ale legitimității prescripției

raspunderii penale și prescripției executării pedepsei faptul că: „1) după un timp destul de lung,
societatea uită infracțiunea sau condamnarea, tulburarea produsă prin infracțiune dispare și astfel
nu este util a reânvia trecutul uitat, a deschide rana închisă, căci aceasta este în detrimentul
liniștii sociale; 2) lungile privațiuni și suferințe impuse prin exil sau prin frica că va fi prins,
precum și remușcările care 1-au agitat pe infractor timp atât de lung echivalează cu pedeapsa
(expierea) și astfel ar fi neuman și inoportun a-1 mai pedepsi sau a-1 face să-și execute pedeapsa;
3) despre infractorul, care în cursul unui timp mai lung n-a comis o noua infracțiune, există
prezumțiunea amendării, și astfel față de acesta societatea nu mai are nevoie de apărare, - prin
urmare, pedepsirea lui este inutilă fi inoportună; 4) prin trecerea unui timp mai lung devine
dificilă probațiunea faptei, căci memoria martorilor slăbește, probele dispar sau se spălăcesc și
riscul erorilor este mare"2.
Aplicarea și executarea pedepsei trebuie să se facă în vederea atingerii unor scopuri bine
definite, care au fost considerate, în general, ca fiind prevenirea savarșirii de noi infracțiuni, de
către infractorii trași la raspundere sau de către alte persoane, și restabilirea liniștii sociale și
reintegrarea ordinii juridice; or, aplicarea și executarea pedepselor pot conduce la atingerea
scopurilor urmărite dacă efectuarea lor are loc în timp util3. Așadar, în viziunea celor mai mulți
autori, rațiunea reglementării prescripției răspunderii penale s-ar regăsi în aceea că statul poate
decide că nu mai există interes în aplicarea pedepsei, după trecerea unui interval prea mare de
timp, întrucat aceasta nu și-ar mai putea atinge scopul sau de prevenție a savarșirii de noi
infracțiuni21.
Reglementarea completă a instituției prescripției în noul Cod penal cu privire la situațiile și
condițiile în care operează asigură o justă funcționare a acestei instituții, cu deplină respectare a
legalității și buna aplicare a acestei cauze de înlăturare a răspunderii penale și a consecințelor
acesteia. Statul apreciază prin lege că, în cazul în care nu va reuși să tragă la raspundere penală
un infractor, într-o anumită perioadă de timp, atunci va renunța la aceasta22.

21
ibidem
22
Op. Citată

19
 Lipsa plângerii prealabile și retragerea plângerii prealabile își găsesc rațiunea, de cauze care
înlătură răspunderea penală, tot în considerente social-politice și de politică penală a statului. In
vechiul Cod penal, aceste doua cauze de înlaturare a răspunderii penale erau reglementate
împreună, deoarece ele au aceeași ratiune. Deși noul Cod penal le reglementează în doua articole
distincte, considerându-le cauze diferite de înlaturare a răspunderii penale, ele vor fi tratate
împreuna în acest capital, având în vedere justificarea comună a acestora.
Ca și în cazul celorlalte cauze care înlatură răspunderea penală, lipsa plângerii prealabile și
retragerea acesteia au suscitat critici in literatura de specialitate, deoarece pot conduce în fapt la
neaplicarea pedepselor persoanelor vinovate de savârșirea unor infracțiuni. Criticile aduse acestei
instituii sunt, în general, criticile care s-au adus sistemului procesual care condiționează declan-
șarea procesului penal de formularea unei acțiuni de catre o persoană privată, care au funcționat
de-a lungul timpului în special în cadrul sistemelor procesuale adversiale. Pe masură ce interesul
colectiv a început să primeze față de interesul individual al persoanei vătămate, acest lucru a
condus la soluția ca, pe lângă victima direct lezată prin fapta ilicită (acuzarea privată], să dobân-
dească dreptul de a acuza și alte persoane, în numele comunității (acuzarea populară). Cum nici
acest sistem nu s-a dovedit a fi destul de eficient, s-a adoptat un alt sistem, constând în acuzarea
prin intermediul unui organ al statului special înființat, respectiv Ministerul Public (acuzarea din
oficiu). Superioritatea sistemului acuzării din oficiu, prin intermediul unui organ specializat,
rezultă din aceea că, în dreptul englez, care a păstrat sistemul acuzării populare, printr-o ficțiune
foarte originală, organele de poliție acționează în calitate de indivizi, de cetățeni, așa cum orice
cetățean ar putea să o faca, iar nu în calitate de reprezentanți ai statului, poliția fiind pur și simplu
platită pentru ceea ce orice cetățean ar putea face cu titlu de datorie civică23.
Așadar, introducerea principiului oficialității în procesul penal a avut loc mai târziu, cu scopul
de a asigura o deplină aplicare a principiului legalității. Ideea de bază așa era aceea că, de vreme
ce s-a comis o infracțiune, încălcându-se legea, este absolut necesară declanșarea din oficiu a
acțiunii penale, pentru a se impune întotdeauna persoanelor vinovate suportarea consecințelor
acestei încalcari. „Din moment ce legea penală a fost violată, în mod imperativ, din oficiu trebuie

23
T. Pop, Drept penal comparat, vol III, Institut de Arte Grafice Cluj- Napoca 1924

20
promovată și dusă până la sfarșit, în perfectă conformitate cu toate normele pozitive de
procedură penală, activitatea menită a realiza justiția represivă24”.

Lăsarea tragerii la raspundere penală la latitudinea persoanei vătămate nu ar mai fi de natură

să asigure înfaptuirea justitiei represive in toate cazurile în care s-a încalcat legea penală. În
primul rând, persoana vătămată poate să rămână în pasivitate din considerente străine de
realizarea înfăptuirii justiției penale, cum ar fi teama de represalii din partea infractorului,
santajare, corpere etc. În al doilea rând, lăsarea tragerii la raspundere penală pe seama exclusivă
a acesteia nu este de natură să asigure o deplină egalitate a cetățenilor în fața legii, având în
vedere că infractori care au comis aceleași fapte sunt tratați diferit, după cum persoana vătămată
formulează sau nu plângere prealabilă împotriva acestora.
Cu toate acestea, există multe argumente în favoarea instituirii unor excepții de la principiul
oficialitătii tragerii la răspundere penală, când se impune ca acțiunea penală să nu fie pornită sau
exercitată decât cu acordul persoanei vătămate.
Sunt totuși fapte incriminate de legea penală care prezintă un grad redus de pericol social,
prin aceea că ele nu au acea rezonanță socială care să impună neaparat aplicarea de sancțiuni
penale; apoi, sunt alte fapte care se petrec, de regulă, în cercul mai restrâns al anumitor grupuri
sociale, cu o rezonanță mai mult individuală decat socială, când este mai potrivit ca societatea să
renunțe la tragerea la raspundere penală a infractorilor, dacă cei individual lezați nu cred ca e
cazul să sesizeze organele penale2. Așa se întâmplă, de exemplu, în situaăia unui furt comis între
rude sau de către persoane care locuiesc împreună, când rezonanța socială a faptei este una
redusă, iar intervenția din oficiu a organelor judiciare poate să constituie o piedică în calea
reinstaurării păcii sociale, dacă s-ar face împotriva voinței persoanei vătămate.
În cazul altor infracțiuni, punerea în mișcare a procesului penal sau dezbaterile din proces ar
putea uneori arunca o lumină defavorabilă asupra parții vătămate, în special infracțiunile care se
referă la viața personală a acesteia (violarea secretului corespondenței sau a secretului
profesional], sau ar putea determina persoana vătămată să retrăiască momentele comiterii
infracțiunii asupra ei, ceea ce ar echivala cu o revictimizare a acesteia (infracțiunea de viol]. În
aceste cazuri, statul a considerat că e mai bine să lase persoanei vătămate opțiunea de a alege

24
C. Chiseliță, în I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, op. citata

21
daca își asumă aceste consecințe ale procesului penal, tot în interesul unei mai bune restaurări a
ordinii sociale.
Alte înfracțiuni ocrotesc valori sociale care se referă la drepturi subiective nepatrimoniale atât de
intim legate de persoana fizică încât doar ea poate aprecia în ce măsură acestea îi sunt lezate
(onoarea, demnitatea, libertatea psihica)1.
Toate aceste infracțiuni au totuși o trăsătură comună, și anume că, în cazul lor, interesul
ocrotirii persoanelor particulare devine, în raport de consecințele infracțiunii, înteres social; nu
este vorba de o subordonare a interesului întregii societați față de interesul particular, ci de faptul
ca între interesul personal legal al unei persoane într-o cauză determinate și interesul general
există o strânsă legătură, îmbinare; în fond, interesul societății este și acela al protejării relațiilor
de familie, al vieții private a persoanei, al reducerii cauzelor penale de mai mica însemnătate de
pe rolul instanțelor de judecată etc.2.
În afara acestor considerente social-politice, implicarea mai activă a persoanei vătămate în
procesul penal poate fi privită și din perspectiva tendinței actuale de „privatizare” a procesului
penal, aspect care preocupă tot mai mult statele moderne și instituțiile europene. În procesul
penal tradițional, victima infracțiunii nu are decat un rol de „martor" (e adevărat, cu statut
special), deoarece pornirea și exercitarea acțiunii penale sunt considerate atribute exclusive ale
statului, având în vedere că raportul juridic penal de conflict, care ia naștere prin savarșirea
infracțiunii, privește doar statul și pe infractor. Sub influența studiilor moderne de victimologie,
s-a pus tot mai mult problema implicării persoanei vătămate în procesul penal, acordându-i-se
acesteia drepturi care în mod tradițional îi erau refuzate (de exemplu, dreptul de a propune probe,
de a declara cale de atac cu privire la modul de soluționare a acțiunii penale etc.). Așa se explică
recomandarea Consiliului Europei de a se extinde instituția plângerii prealabile, ca o cale spre o
justiție retributiv-restitutivă3. 0 justiție exclusiv retributivă, care pune accentul doar pe
sancționarea infractorului, nu este de natură sa împace corespunzator toate persoanele interesate
în desfașurarea procesului penal, în special, persoanele vătămate, și din acest motiv ea trebuie
completată cu elemente de justiție restitutivă, care sa-i asigure acesteia din urma o minima
reparatie.
Împăcarea este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei pentru care se aplică în mare
parte ceea ce s-a afirmat anterior în cazul lipsei plangerii prealabile și retragerii acesteia. Deși
este reglementată distinct de celelalte doua cauze care înlatură caracterul penal al faptei, rațiunea

22
ei este oarecum asemănătoare, fiind legată tot de existența unor considerații social-politice și de
o plitică penală care împun ca, în anumite cazuri, persoana vătaămată să decidă dacă se pune
capăt acțiunii penale pornite Împotriva infractorului.

Spre deosebire de rațiunile care au justificat această instituție în vechiul Cod penal, care erau
identice cu cele privind plângerea prealabilă, întrucat și infracțiunile pentru care era posibilă
împacarea parților erau în general aceleași cu cele în care era posibilă lipsa sau retragerea
plangerii prealabile, în noul Cod penal, acestea au note particulare. Astfel, se constată că nu mai
există o suprapunere între infracțiunile urmarite la plângerea prealabilă și cele la care împăcarea
împiedică exercitarea acțiunii penale, aceasta din urmă fiind posibilă doar in cazul unor
infracțiuni contra patrimoniului, cum ar fi furtul, înșelăciunea, înșelaciunea privind asigurarile
ș.a.). Aceste infracțiuni contra patrimoniului nu pot fi considerate ca fiind unele lipsite de
gravitate, ca să se poată susține ca statul i-a cedat persoanei vătămate dreptul de a decide cu
privire la punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale față de infractor, cum se susține în
general cu privire la infracțiunile urmărite la plângerea prealabilă. Dimpotrivă, statul are un
interes în tragerea la raspundere penală a autorilor acestor infracțiuni, fapt rezultat din aceea că în
cazul lor acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu. De asemenea, statul are un interes și în
pedepsirea autorilor acestor infracțiuni, avand în vedere răspândirea lor pe teritoriul tării noastre
și necesitatea prevenirii savarșirii de noi astfel de infracțiuni25.
Se pune atunci întrebarea: care să fie rațiunea pentru care legiuitorul a prevăzut împăcarea, că
si cauză care înlătură răspunderea penală în cazul acestor infracțiuni? Având în vedere caracterul
lor comun, de infracțiuni contra patrimoniului, considerăm că rațiunea legiuitorului a fast aceea
de a încuraja repararea prejudiciului persoanelor vătămate de către infractori. Stiind ca în felul
acesta vor reuși să scape de aplicarea pedepsei pentru infracțiunea savarșită, făptuitorii vor fi
interesați să repare prejudiciul produs prin comiterea acestor infracțiuni contra patrimoniului.
Este justă o astfel de soluție a legiuitorului nostru? Nu s-ar putea ajunge în felul acesta la
încurajarea savarșirii de infracțiuni contră patrimoniului, de vreme ce făptuitorii vor ști că dacă
vor fi prinși nu risca nimic, deoarece pot să evite răspunderea penală prin repararea
prejudiciului? Este adevărat că pe parțile civile le interesează în primul rand repararea
prejudiciului și vor fi ușor dispuse să se impace cu făptuitorii în schimbul reparării prejudiciului,

25
ibidem

23
dar statul trebuie sa fie interesat în primul rând de prevenirea savarșirii de noi infracțiuni. Foarte
puține vor fi persoanele vătămate care vor prefera să opteze pentru tragerea la raspundere penală
a infracțorilor, în locul recuperării prejudiciului. Astfel, este posibil ca în final să se ajungă ca
doar infractorii saraci, care nu vor avea posibilitatea sa repare prejudiciul produs, să raspundă
pentru infracțiunile comise, în timp ce restul vor scăpa de rigorile legii, prin „cumpărarea" bună-
voinței persoanelor vătămate. Acesta poate conduce la o încălcare a principiului egalității în fața
Iegii, de vreme ce persoane care au comis același gen de infracțiuni vor primi un tratament diferit

Acestor critici li s-ar putea raspunde că instituția împăcării nu este condiționată de repararea
prejudiciului de către inculpat, ci de întelegerea dintre persoana vatămată și infractor, care poate
avea la bază și alte considerente. În plus, aceasta este de natură să conducă la întărirea
elementelor de justiție restitutivă, avand în vedere că persoana vătămată este cea care trebuie să
aibă rolul hotărator în activitatea de tragere la răspundere penală pentru aceste infracțiuni.
Împăcarea părților este una dintre cele mai vechi forme de înfăptuire a justiției, având în vedere
că din timpuri străvechi puterea publică a impus membrilor grupului social obligația că părțile să
încerce mai întâi să ajungă la împăcare și numai în cazul când nu reușeau să se împace le era
permis să recurgă la legea talionului (e adevărat că obligația era limitată doar la o încercare de
împăcare, nu și la condițiile acesteia); și la vechii români furtul era considerat ca un delict privat,
fiind urmarit doar la initiativa celui păgubit prin sustragere (cuius interfuit non subripi, es
actonemfurti habet).
În sfârșit, înțelepciunea populară, reflectată în proverbul „mai bine o învoială strâmbă, decat o
judecată dreaptăa”, pare să fie în sensul restabilirii păcii sociale mai degrabă printr-o soluție
amiabilă, decât prin aplicarea strictă a Iegii penale.
3. Prezentarea comparativă a cauzelor care înlatură răspunderea penală în noul Cod
penal și în legislațiile anterioare.
Elemente de drept comparat

Noul Cod penal păstrează tradiția Codurilor penale din 1936 și din 1968, care considerau
cauzele care înlătură răspunderea penală ca fiind instituții de drept penal material. Această
formulă nu este însa adoptată de toate legislațiile din dreptul comparat, ea nefiind îmbratișată
nici de primul nostru Cod penal, din 1864. Acesta din urmă nu reglementa în conținutul său

24
niciuna dintre instituțiile prescripției răspunderii penale sau a executării pedepsei, amnistiei,
grațierii, sau plângerii prealabile, toate fiind reglementate în Codul de procedură penală,
deoarece erau considerate cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale. Faptul a fost
considerat ca firesc, dacă avem în vedere că opera legislativă a epocii a fost puternic influențată
de legislația franceză, unde prescripția acțiunii publice și celelalte cauze erau, ca și în prezent,
tratate ca instituții de drept procesual (art 635-643).
Doctrina vremii nu era însă de acord cu acest lucru, considerând că „legiuitorul tratează
această materie în proc. pen., i
însa ea, fiind o materie de fond, iar nu de formă, care face parte din dreptul material, iar nu cel
formal, e mai logic că sa fie tratată, cum fac unii autori francezi, în codicele penal.
Dealmintrelea, prescripțiunea civilă se găsește în codicele civil, iar în Italia prescripțiunea
pedepselor e tratată de legiuitor în codicele penal'26'1.
Reforma legislativă în materie penală din anul 1936 a adus o schimbare de optică în materia
cauzelor care înlatură raspunderea penală, prin introducerea reglementării lor în Codul penal și
tratarea institutților ca fiind de drept material. Explicația modificarii de tratament juridic în
această materie se regasește în faptul că reforma legislativă penală din 1936 a fost marcată, de
aceastădată, de influența Codului penal italian din 1930, unde cauzele care înlatură raspunderea
penală erau tratate ca fiind de drept material272.
Problema apartenenței cauzelor care înlătură răspunderea penală la dreptul penal material sau
la dreptul procesual penal nu este una lipsită de importanță în prezent, deoarece de aceasta
calificare depinde modul în care se va aplica în cazul lor legea în timp. Dacă vor fi considerate ca
aparținand dreptului penal material, aplicarea legii țn timp țn cazul modificării acestor institute se
va supune principiului aplicării legii penale mai favorabile, în timp dace vor fi considerate ca
aparținand dreptului procesual penal, aplicarea legii în timp va fi supusă principiului imediate
aplicări a legii de procedură.
Nu cu mult timp în urmă a fost dezbătută această problemă în mediul nostru juridic, în
legătură cu modul în care trebuie aplicate în timp Legea nr. 27/2012283, care a modificat textul
din art. 121 alin. (2) $i (3) C. pen. 1968 [precum și textul art. 153 alin. (2] §i (3] NCP, care nu

26
anoviceanu, op. cit, vol. Ill, p. 739..

27
F. Plopeanu, op. cit.

28
Publicata in M, Of. nr. 180 din 20 martie 2012

25
intrase în vigoare la acea dateă, în sensul că, pe de o parte, s-au declarat imprescriptibile
infracțiunile de omor și infracțiunile praeterintenționate care au avut ca urmare moartea victimei,
iar, pe de altă parte, s-a extins aplicabilitatea noilor dispoziții și la prescripțiile aflate țn curs la
acel moment.
Deși această chestiune va fi reluată într-un capital ulterior, trebuie menționat aici că ea nu
pare a fi definitiv clarificată în sistemul nostru de drept, de vreme ce Curtea Constituțională a
validat această modificare legislativă, declarând constituțional textul care prevedea că sunt
imprescriptibile și infracțiunile comise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 27/2012 pentru
care nu se împlinise încă termenul de prescripție. În cazul în care instituția prescripției
răspunderii penale ar fi fost considerate ca aparținând dreptului procesual penal, o astfel de
soluție ar fi fost perfect justificată, deoarece legea procesual penală cere imediat aplicare.
Astfel, dacă s-ar considera că prescripția răspunderii penale privește în realitate prescripția
acțiunii penale (ca în dreptul francez), majorarea termenelor de prescripție a raspunderii penale
sau declararea ca imprescriptibile a unor infracțiuni s-ar putea aplica fară probleme și faptelor
comise anterior intrării în vigoare a noii legi, pentru care nu se împlinise încă termenul de
prescripție, asa cum a motivat Curtea Constituțională Dacă însă această instituție este considerată
una de drept material sau cel puțin una mixtă, de drept material și de drept procesual, atunci ea
trebuie supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile.

In plus, confuzia este menținută și de faptul că aceleași cauze care înlătură raspunderea penală
se regăsesc enumerate și printre cauzele care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii
penale, din art. 16 NCPP.
în literatura de specialitate din țara noastră s-a considerat, în general, că am fi în prezența unor
instituții de drept penal material, susținându-se că „multă vreme, aceste cauze au fost așezate și
tratate în cadrul legilor de procedură penală; astăzi, toată lumea este de acord că ele aparțin
dreptului penal substanțial (C. pen. olandez din 1881; C. pen. Italian din 1930; C. pen. spaniol
din 1928; C. pen. danez din 1930; C. pen. Elvețian din 1937 etc.]"1, într-o altă lucrare, elaborată
sub imperiul Codului penal din 1864 se arată că „stingerea acțiunii penale este o materie care
aparține procedurii penale (sistemul codurilor francez, belgian, român, aplicat și de anteproiectul
român), și astfel tratarea ei are loc în lucrare de procedură penală, dar fiindcă în legiuirea
maghiară această materie este reglementată în Codul penal și deoarece cauzele de stingere sunt în
mare parte comune pentru acțiune și pedeapsă, în cadrul stingerii pedepsei vom vorbi, în linii

26
generale, și despre stingerea acțiunei penale’’2. Așadar, modelul legiuitorului nostru din 1936
(transmis Codurilor penale ulterioare), privind reglementarea în Codul penal a cauzelor care
înlatură raspunderea penală, se pare ca 1-a constituit, pe langă Codul penal italian, și legea
penala maghiară, care s-a aplicat pe teritoriul Transilvaniei înainte de 1918.
0 altă problemă care a fost reglementată diferit în codurile noastre penale se referă la
denumirea și conținutul cauzelor care înlătură raspunderea penală.
În Codul penal din 1936 erau reglementate în Titlul X, intitulat „Stingerea incriminării,
executării pedepsei și a incapacităților ce decurg din condamnare”, următoarele cauze: moartea,
prescripția, amnistia, grațierea, împăcarea părților și reabilitarea.
Ulterior, în Codul penal din 1968, nu a mai fost reglementată printre aceste cauze și moartea
învinuitului sau inculpatului, considerandu-se că în acest caz nu poate fi vorba de o înlaturare a
răspunderii penale, fiindcă înlăturarea presupune ceva ce există și este dat la o parte; or,
răspunderea penală neputând avea ca subiect decât o persoană în viață, nu se poate vorbi de
înlăturarea răspunderii unui mort.
Dacă sub aspectul pedepsei cu închisoarea nu se pune nicio problemă, fiind clar că aceasta nu
poate fi aplicată sau executată de către succesori, sub aspectul pedepsei amenzii sau a altor
sancțiuni de drept penal, lucrurile nu mai sunt la fel de simple. De pildă, în Codul penal din 1936
se reglementa explicit, în art. 163 alin. (2], că dreptul de a confisca obiectele supuse măsurii
confiscării speciale nu încetează prin moartea învinuitului, chiar dacă încetarea din viată a avut
loc înainte de condamnare. Așadar, moartea inculpatului împiedică aplicarea unei pedepse, dar
nu și a măsurii de siguranță a confiscării speciale. În doctrină s-a subliniat că, spre deosebire de
pedeapsa amenzii, măsura de siguranță a confiscării speciale opereaza în rem, urmărind bunul,
chiar dacă acesta trece în patrimoniul altei persoane, și de aceea, în majoritatea sistemelor penale
europene se admite confiscarea bunului chiar după decesul infractorului.
Această problemă nu a fost reglementată nici în vechiul Cod penal (și nici în noul Cod penal),
însa practica judiciară a statuat, în conformitate cu acest principiu, că în acest caz se poate lua
masura de siguranță a confiscării speciale, chiar dacă inculpatul a decedat. Dacă în ceea ce
privește confiscarea bunului s-ar putea argumenta o solutie pozitivă, atunci când bunul nu se mai
gasește și s-ar impune confiscarea prin echivalent, lucrurile se complică și mai mult. Într-o opinie
se sustine că, în acest caz, moștenitorii inculpatului decedat ar putea fi obligați la plata
echivalentului bunului, doar în limita activului succesoral, indiferent de modalitatea de acceptare

27
a succesiunii, iar, într-o alta opinie, se consideră că o confiscare prin echivalent de la moștenitori
este greu de conciliat cu caracterul personal al răspunderii penale, atâta timp cât nu se poate
stabili că echivalentul bunului se află în masa succesorală. Acestea sunt doar câteva argumente
pentru care s-ar putea pune în discutie existenta unei alte cauze care înlatură răspunderea penală,
chiar dacă nereglementată explicit, anume moartea inculpatului. Dacă s-ar considera că în
realitate și moartea este o cauză care înlatură răspunderea penală, așa cum era reglementată în
Codul penal din 1936, atunci nu ar mai fi nicio problemă cu aplicarea măsurii de siguranță a
confiscării, deoarece aceasta poate fi dispusă chiar dacă nu se dispune condamnarea inculpatului,
pentru că a intervenit o cauză care înlatura răspunderea penală.

In legislațiile penale anterioare, ca și in dreptul comparat, au fost reglementate laolaltă

cauzele care înlătură răspunderea penală sau consecințele condamnării, fară a se face o
distincție strictă între acestea. De pildă, au fost reglementate împreună amnistia și grațierea, deși
prima este o cauză care înlatură răspunderea penală, în timp ce a doua este o cauză care înlătură
cons cințele condamnării. De asemenea, în Codul penal anterior au fost reglementate împreună
prescripția răspunderii penale și prescripția executării pedepsei, deși prima este o cauză care
înlătură răspunderea penală, în timp ce a doua, o cauză care înlătură consecințele condamnării. În
ceea ce privește instituția reabilitării, aceasta era considerată o cauză care înlătură consecințele
condamnării, intervenita după executarea pedepsei aplicate.
În noul Cod penal s-a fpcut o distincșie între „cauzele care înlătură răspunderea penală"
(amnistia, prescripția răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea plângerii prealabile
și împăcarea), „cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei" (grațierea și prescripția
executării pedepsei] și „cauzele care înlătură consecințele condamnării” (reabilitarea), fund
reglementate în trei titluri distincte.
Există însă și argumente împotriva acestei soluții a legiuitorului noului Cod penal, de
separare strictă a celor trei categorii de cauze, deoarece cauzele care înlătură răspunderea penala
(amnistia, prescripția răspunderii penale etc.] înlăturăa, totodată, și executarea pedepsei și
consecințele condamnării. De asemenea, între aceste categorii de cauze nu există diferențe de
substanță, ci doar cu privire la momentul în care intervin.
Ca este așa rezultă din faptul că în randul cauzelor care înlătură raspunderea penală (art. 152
NCP] este reglementată și amnistia postcondamnatorie, desi aceasta nu înlătură răspunderea
penală, de vreme ce intervine după ramânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Așa cum

28
prevede și textul din art. 152 alin. (1] teza a Il-a NCP, dacș intervine dupș condamnare, amnistia
înlătură executarea pedepsei pronunțate, precum și celelalte consecinte ale condamnării. S-a
susținut că legiuitorul a sacrificat însa sistematizarea în favoarea reglementării unitare a
amnistiei, cu toate că efectele ei sunt diferite, după cum amnistia este antecondamnatorie sau
postcondamnatorie *.
Este totuși o diferentă de substantă între amnistia postcondamnatorie, pe de o parte, și
grațiere și prescripția executării pedepsei, pe de altăa parte, care ar justifica această diferentă de
tratament a acestor instituții. Amnistia postcondamnatorie înlătură nu doar executarea pedepsei
principale, așa cum se întâmplă în cazul grațierii sau a prescripției executării pedepsei, ci și
executarea pedepselor complementare și a celorlalte consecințe ale condamnării. În cazul
amnistiei, inculpatul este considerat că nu a savarșit infracțiunea, pe când în cazul grațierii sau a
prescripției executării pedepsei, se va considera doar că acesta a executat pedeapsa principală sau
o parte din aceasta.

0 altă discuție se poate purta cu privire la reglementarea amnistiei în Codul penal din 1936,
care prevedea în art. 172 alin. (4) că „amnistia nu se poate acorda decât pentru infracțiunile
politice”. Această limitare a suscitat discuții printre juriștii vremii, considerându-se chiar, în
cadrul dezbaterilor parlamentare de la momentul adoptării Codului, că excluderea infracțiunilor
de drept comun de la posibilitatea acordării amnistiei ar fi neconstituțională. Ulterior, a dispărut
din legislație conceptul de „infracțiune politică”, care nu a mai fost reglementată explicit, deși nu
se poate spune că nu au mai existat în perioada urmatoare condamnări pentru infracțiuni care s-ar
fi înscris în această categorie. Având în vedere lipsa unei reglementări explicite a acestei
categorii de infracțiuni, în Codul penal din 1968 nu s-a mai limitat domeniul de aplicare a
amnistiei doar la infracțiunile politice, fiind posibilă amnistierea oricărei infracțiuni.
Reglementarea din Codul penal din 1936 avea totuși o rațiune în faptul că instituția amnistiei era
adoptată în special în legatură cu comiterea de infracțiuni în perioade de framântări politice sau
sociale, fapt ce justifică „uitarea” lor, pentru instituirea păcii sociale.

29
 CAPITOLUL II

I.Descrierea instituției cauzelor care înlătură raspunderea penală

Amnistia
1.Concept Definirea instituției
«
Etimologia termenului „amnistie’’, care iși are radăcina comună cu termenul de origine
grecească „amnezie”, relevă natura juridică a acestei instituții. Ea reprezintă de fapt o „uitare”,
pe care societatea o așterne peste infracțiunile savarșite într-un anumit context social-politic. De
aici este ușor a extrage caracteristicile prin care se definește amnistia, care a fost definită ca fiind
un act al puterii de stat, o masură luată pe cale de lege, prin care, motivat de anumite considerații
social-politice și de politică penală, se înlătură raspunderea penală pentru anumite infracțiuni
savârșite29.
Așa cum s-a arătat însa în literatură de specialitate, în realitate, amnistia este o uitare
convențională, fictivă, iar nu o uitare reală, fiindcă, din punct de vedere logic, faptele cu adevărat
uitate nu mai pot fi declarate și formal uitate; că nu este o uitare reală, ci convențională, rezultă
.și din împrejurarea că faptele declarate uitate prin amnistie continuă a fi cercetate și judecate de
instanțele judiciare, în vederea stabilirii consecințelor lor civile.
2.Delimitări terminologice. Natură juridică
Deși este definită ca fiind un act al puterii de stat, amnistia constituie pentru raportul juridic
penal de conflict30 nascut prin savarșirea infracțiunii amnistiate o faptă juridică, în sens
material, deoarece prin intervenția sa conduce la stingerea acestuia. În consecință, ca si celelalte
cauze care înlătură raspunderea penală, amnistia este considerată în general o faptă juridică
extinctivă.
Din perspectiva modului de adoptare a amnistiei, aceasta are loc printr-un act normativ al
legiuitorului, fiind atributul exclusiv al acesteia. Adoptarea actului de amnistie nu a fost tot
timpul un atribut exclusiv al puterii legiuitoar find sisteme de drept în care această atribuție
aparține puterii executive. În Codul nostru penal din 1936, amnistia putea fi adoptată de rege.

29
G. Antoniu - Practica judiciarã penalã, Editura Academiei Române, Bucuresti

30
Ibidem p. 125

30
În favoarea acordării dreptului de amnistie puterii legislative principalul argument adus este
acela că, de vreme ce prin amnistie se lasă fără efect o lege penală, tot legiuitorul trebuie să fie
cel care decide acest lucru, facandu-se o analogie cu dezincriminarea. S-a mai susținut că
amnistia se adoptă pe considerente sociale, iar organul care reprezintă cel mai bine voința
cetățenilor și opinia publică este legiuitorul. Cu toate acestea, au fost aduse o serie de argu-
mente și în favoarea acordării dreptului de amnistie puterii executive, deoarece „amnistia, care
trebuie sa aducă pace, linișe, prin discuțiunile publice lungi din parlament, ațâța pasiunile,
înveninează raporturile dintre partide, pierde din prestigiu și nu poate produce efectele dorite
(...). Ea este un act politic, de guvernământ, de apreciere, de oportunitate în executarea legilor
(...). Pentru parlament, în locul generozitații naturale și indulgenței colective, mobilul principal al
acordării amnistiei foarte adeseori sunt preocupațiuni electorale secrete. Deputații care au
profitat, în ce privește mandatele, de infracțiunile lectorilor lor simt obligațiunea de a face ca
aceștia să fie scutiți de consecințele acelora. Facând abstracție de aceste cazuri, prin amnistie,
deputații iși dobândesc electori și votanți devotați pentru alegerile de mâine31”.
Amnistia se referă la infracțiunile comise în anumite circumstante, find, de regulă, o cauză reală
de înlăturare a raspunderii penale, fără a avea în vedere persoana infractorului. Așadar, amnistia
produce, de regulă, efecte in rem, față de toți participanții la savârșirea infracțiunilor amnistiate,
find acordată impersonal.
De la această regulă se admit însă și excepții, când legiuitorul poate condiționa acordarea
amnistiei de anumite circumstante de ordin personal ale infractorului (de exemplu, lipsa
antecedentelor penale ale infractorului, vârsta acestuia, o anumită calitate asa, o anumită
atitudine etc.), dobândind astfel un caracter mixt. În doctrină s-a dat denumirea de „grație
amnistiantă" acestui gen de amnistie32.
Din textul de la art. 152 alin. (1) NCP se poate deduce o clasificare a amnistiei, în functie de
momentul în care aceasta intervine, în amnistie antecondamnatorie, care mai este denumită și
proprie, deoarece se acordă înainte de a interveni o condamnare definitivă pentru înfracțiunea
respectivă, și amnistie postcondamnatorie, denumită și improprie, deoarece este acordată după

31
M. Basarab – Studia Universitas Babes-Bolyai, Cluj 1996 - Parte generalã Drept penal Vol.II

32
C. Mitrache – Manual de Drept penal parte generalã

31
intervenirea unei condamnări definitive în cauză. Aceasta din urmă este considerată improprie,
deoarece, în doctrina veche, s-a susținut că amnistia nu poate produce efecte cu privire la
infractiunile pentru care s-au pronunțat
hotărâri definitive de condamnare, întrucat s-ar încălca autoritatea de lucru judecat și principiul
separației puterilor în stat.
Cu toate acestea, a triumfat în doctrina și legislația noastră punctul de vedere contrar, potrivit
caruia amnistia iși produce efecte asupra tuturor faptelor amnistiate, chiar daca la data apariției
legii ele erau judecate definitiv, pentru urmatoarele motive: „I. Puterea legii este absolută. Ea
poate face orice; II. Funcțiunea justiției nu se desăvârșește și nici nu se epuizeaza în pronunțarea
hotărârii irevocabile, și de-abia la expirarea execuțiunei penitenciare, ceea ce înseamnă că
procesul penal - în sensul larg al cuvântului - nefiind terminat, faptul nu a intrat în sfera
exclusivă a puterii judecatorești, deci nu se violează principiul separației puterilor în Stat; și III.
Principiul penal nula poena sine lege este valabil până la execuțiunea pedepsei, pentru că și
executarea pedepselor se face tot în baza legii penale, ori legea, încetand de a mai produce efecte
pentru faptele amnistiate, aceste fapte, după cum nu mai pot fi urmarite, instruite sau judecate,
tot așa să nu mai poată fi nici executate, cand au fost sancționate cu pedepse în curs de
execuțiune efectivă sau eventuală, pentru că și pentru ele legea de incriminare penală a încetat de
a mai exista, prin puterea legii de discriminare (dezincriminare - p.n., C.G.), numită lege de
amnistie33”.
Cele mai importante argumente constau însa în necesitatea asigurarii unei echitați între
persoanele care au comis aceleagi infracțiuni, indiferent dacă pentru unele hotărârea de
condamnare a ramas definitivă inainte de adoptarea legii de amnistie, iar pentru altele, după
această dată. De cele mai multe ori, momentul rămânerii definitive a unei hotărâri de
condamnare nu ține de inculpat și ar fi injust ca acesta să atragă consecințe diferite asupra
situației celor doua persoane34.
3. Dezvoltarea regulilor generate care delimitează instituția amnistiei și a excepțiilor de la
acestea
Efectele amnistiei

33
N.T. Buzea, infractiunea penala si culpabilitatea…, op.cit., p.623
34
Op. citata

32
 Noul Cod penal reglementează în art. 152 doar efectele amnistiei, deoarece acestea sunt cele
mai relevante, în ceea ce privește caracterizarea instituției. Efectul comun, atat al amnistiei
antecondamnatorii, cât și al celei postcondamnatorii, este înlăturarea raspunderii penale pentru
infracțiunea savarșita. Faptul că pentru amnistia postcondamnatorie legiuitorul a menționat
explicit în art 152 alin. (1) teza a Il-a NCP că ea înlătură și executarea pedepsei pronunaţe,
precum şi celelalte consecinţe ale condamnării, nu conduce la concluzia că aceasta nu ar înlătura
răspunderea penală. Chiar dacă s-a stabilit existenţa răspunderii penale printr-o hotărâre
definitivă de condamnare, aceasta tot va fi înlăturată, ca efect al amnistiei infracţiunii, iar
înlăturarea executării pedepsei pronunţate şi a celorlalte consecinţe ale condamnării reprezintă
tocmai consecinţa acestei înlăturări a răspunderii penale.
Amnistia are, în principiu, efecte in rem privind infracţiunea comisă şi aplicându-se tuturor
participanţilor la aceasta. Atunci când are caracter mixt, in rem şi in personam, aplicarea legii de
amnistie fiind condiţionată şi de îndeplinirea unor condiţii privitoare la persoana suspecţilor sau
inculpaţilor, efectele amnistiei se vor produce numai cu privire la acei participanţi care înde-
plinesc condiţiile prevăzute de legea de amnistie.
Incidenţa amnistiei poate fi condiţionată de maximul special al pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunile comise, caz în care se va avea în vedere maximul special al pedepsei
prevăzut de legea în vigoare în momentul săvârşirii faptei; de asemenea, se va avea în vedere
maximul special prevăzut pentru infracţiunea fapt consumat, şi nu maximul special prevăzut
pentru infracţiunea fapt tentat; în acest caz, este posibil ca anumite forme calificate sau agravate
ale infracţiunii-tip, care sunt sancţionate cu o pedeapsă al cărei maxim este mai mare decât cel
indicat în legea de amnistie, să fie exceptate de la amnistiere; circumstanţele atenuante sau
agravante nu au însă efect asupra determinării infracţiunilor amnistiate.
De menţionat este că amnistia nu se extinde asupra favorizatorilor sau tăinuitorilor ori
omisiunii denunţării, decât dacă aceste infracţiuni sunt prevăzute în mod expres în actul de
clemenţă.
0 problema care se ridică este aceea că în cazul amnistiei antecon-damnatorii, neavând o
hotărâre definitivă de condamnare a infractorului, nu s-ar putea susţine cu certitudine că acesta ar
fi săvârşit infracţiunea, fără a se aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie. în aceste condiţii,
se pune întrebarea: cum se poate împăca efectul obligatoriu al înlăturării răspunderii penale în
cazul amnistiei cu prezumţia de nevinovăţie? Amnistia produce efecte obligatorii, neputând fi

33
refuzată de cel căruia îi este aplicabilă, iar dacă urmărire» penală sau cercetarea judecătorească
nu sunt complete, prin aplicarea efectelor amnistiei şi încetarea procesului penal, se consideră că
suspectul sau inculpatul a săvârşit infracţiunea respectivă. Din acest motiv, în literatura de
specialitate s-a afirmat că aplicarea actului de clemenţă în aceste cazuri se întemeiază prezumţia
existenţei infracţiunii, iar prezumţia constituţională de nevinovăţie se transformă într-o autentică
prezumţie de vinovăţie.
Pentru a înlătura acest neajuns major, art 18 NCPP a prevăzut dreptul suspectului sau
inculpatului ca, în caz de amnistie, să poată cere continuarea procesului penal pentru a obţine
restabilirea adevărului, în vederea obţinerii unei soluţii care să-i ateste nevinovăţia. Această
soluţie se întemeiază pe respectarea principiului aflării adevărului, însă, în cazul în care se va
stabili în final vinovăţia suspectului sau inculpatului, va opera efectul amnistiei de înlăturare a
răspunderii penale. Poate că această problemă ar fi trebuit rezolvată prin acordarea posibilităţi
suspectului sau inculpatului de a refuza amnistia, astfel încât procesul penal să fie desfăşurat în
vederea îndeplinirii rolului său de a trage la răspundere persoanele vinovate de săvârşirea
infracţiunilor sau de stabilire a nevinovăţiei acestora. Dacă suspectul sau inculpatul nu solicită
continuarea procesului35 penal, acest lucru se consideră o recunoaştere a vinovăţiei sale cu
privire la săvârşirea infracţiunii amnistiate, fapt ce permite statului să considere săvârşită
infracţiunea respectivă. Recunoaşterea tacită a săvârşirii infracţiunii, prin nesolicitarea
continuării procesului penal de către suspect sau inculpat, nu conduce la o încălcare a prezumţiei
de nevinovăţie, deoarece este permisă tranzacţia dintre stat şi inculpat cu privire la acest aspect
Solicitarea de continuare a procesului penal atrage restabilirea prezumţiei de nevinovăţie, care se
va aplica până la soluţionarea definitivă a cauzei36.
Dacă însă inculpatul a solicitat continuarea procesului penal, iar în urma cercetării se
constată că în realitatea fapta acestuia întruneşte elementele constitutive ale unei alte infracţiuni,
exceptată de la amnistie, în doctrină s-au conturat două opinii cu privire la soluţia ce se impune
în cauză.

35
I. Tanoviceanu – Tratat de drept si procedurã penalã, Bucuresti 1924

36
I. Ionescu-Dolj – Codul penal adnotat, Editura librãriei Soced & Co S.A., Bucuresti 1937

34
 Intr-o opinie, se arată că în această situaţie nu este posibilă o schimbare de încadrare juridică a
faptei, deoarece s-a stins acţiunea penală, iar, în acest caz, o reîncadrare juridică a faptei nu se
poate face decât prin redeschiderea urmăririi penale sau prin exercitarea unei căi de atac
extraordinare.
Limite ale efectelor amnistiei
Art. 152 alin. (1) teza a IlI-a şi alin. (2) NCP prevăd explicit şi unele limite ale efectelor
amnistiei.
Prima dintre acestea este cea potrivit căreia, amnistia nu produce efecte asupra amenzii
plătite anterior intervenţiei sale. Această soluţie se justifică prin aceea că amnistia nu conduce
la o repunere în situaţia de dinainte de condamnare, nu reprezintă o restitutio in integrum,
deoarece ea stinge consecinţele ce ar urma să fie suportate, iar nu pe cele care s-au stins deja prin
executare; se arată că, dacă s-ar admite restituirea amenzilor executate, atunci s-ar putea pune şi
problema găsirii unor mijloace de reparare a prejudiciilor care au decurs din executarea totală sau
parţială a altor pedepse, de exemplu, în cazul pedepselor privative de libertate executate.
In doctrina noastră anterioară s-a apreciat ca fiind nefericită preluarea acestei soluţii din
legislaţia italiană, arătându-se că „(...] din moment ce se concede amnistia, implicit trebuie să
considerăm că acest act e motivat de suficiente raţiuni cari au dictat înlăturarea reacţiunii
represive. Şi atunci, dacă acţiunea represivă nu mai este necesară şi oportună, ce rost mai poate
avea reţinerea amenzilor plătite. Aceste amenzi erau intrate în patrimoniul Statului în baza
efectelor reacţiunii represive, ori aceasta nemaiexistând, Statul nu poate reţine fără just titlu o
sumă încasată. Ştim că incumbă Statului să cultive în cel mai înalt grad simţul demnităţii şi
justiţiei şi atunci de ce să-1 silim prin dispo-ziţiuni absurde la meschinării de rând". Se mai arată
că nu se poate compara această situaţie cu cea a condamnatului la pedeapsa închisorii, care a
executat deja o parte din pedeapsă până la momentul intervenirii amnistiei, deoarece
„imposibilul nu poate nimeni să-1 ceară de la legi, ori este imposibil a reda unui om clipele de
libertate pierdute şi nici el nu va pretinde aceasta; dar legea e datoare, atunci când are
posibilitatea, să fie logică cu ea însăşi, fiindcă numai aşa va avea prestigiu şi va fi respectată".
Amnistia nu are, de asemenea, efecte asupra măsurilor de siguranţă, deoarece măsurile de
siguranţă, spre deosebire de pedepse, au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală [art 107 alin. (1) NCP]. Această
limitare a efectelor măsurilor de siguranţă relevă cel mai bine faptul că amnistia este de fapt o

35
ficţiune, deoarece consideră că nu s-ar fi petrecut un fapt care s-a petrecut în realitate. Dacă, în
ceea ce priveşte aplicarea unei pedepse, legiuitorul poate să aprecieze că aceasta nu mai este
necesară pentru represiunea penală, în cazul măsurilor de siguranţă, nu mai putea să considere că
nu există starea de pericol pe care o relevă persoana inculpatului sau anumite bunuri care au
legătură cu infracţiunea comisă.
Pentru aceste motive, s-a susţinut în doctrină că amnistia nu stinge acţiunea penală în cazul în
care urmează a se lua măsuri de siguranţă1. în cazul în care se impune luarea unor măsuri de
siguranţă în cauză, organele judiciare sunt obligate să exercite acţiunea penală în continuare.
Atunci când amnistia intervine în cursul urmăririi penale, dacă se impune luarea măsurii de
siguranţă a confiscării speciale, procurorul va dispune clasarea cu privire la infracţiunea
amnistiată, însă prin ordonanţa de clasare va dispune sesizarea judecătorului de cameră
preliminară de la instanţa căreia i-ar fi revenit competenţa de soluţionare în fond a cauzei, în
vederea luării acestei măsuri de siguranţă, potrivit art. 315 alin. (2) lit. c] NCPP.
In cazul în care amnistia intervine în cursul urmăririi penale, dacă se impune luarea vreuneia
dintre celelalte măsuri de siguranţă, legiuitorul nu a prevăzut o procedură de luare a acestora. în
art. 315 alin. (2) lit e) NCPP se prevede că prin ordonanţa de clasare se va dispune sesizarea
instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii speciale în materia sănătăţii mintale, în vederea
dispunerii internării nevoluntare. Din această formulare nu rezultă însă că ar fi vorba în acest caz
de luarea măsurii de siguranţă a internării medicale, deoarece aceasta este o măsură diferită de
internarea nevoluntară, dispusă în baza legii speciale din materia sănătăţii mintale. în aceste
condiţii, nu se poate stabili cu certitudine dacă trebuie sesizat judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, pentru luarea acestor măsuri de
siguranţă, în cazul în care procurorul dispune clasarea pentru intervenirea amnistiei.
Atunci când amnistia intervine în cursul judecăţii, dacă se impune luarea vreunei măsuri de
siguranţă, instanţa de judecată va dispune aceasta prin aceeaşi hotărâre prin care dispune
încetarea procesului penal, făcând toate probele care se impun, chiar dacă inculpatul nu cere
continuarea procesului penal.
Practica judiciară a statuat în mod repetat că amnistia nu are niciun fel de efect asupra măsurii
de siguranţă a confiscării speciale. Aceasta poate fi dispusă şi executată şi după amnistierea
infracţiunii, indiferent în posesia cui s-ar afla bunul confiscat, la momentul punerii în executare a
măsurii.

36
 Elemente de drept comparat
In legislaţia italiană, dreptul de acordare a amnistiei şi a graţierii colective este delegat, prin
lege, Preşedintelui Republicii. El nu poate amnistia ori graţia, în cazuri nedeterminate, fără legea
de delegare şi nici Parlamentul nu poate acorda clemenţa nemijlocit, prin lege.
în sistemul german, Preşedintele Republicii exercită dreptul de graţiere pentru infracţiunile
federale (genocid, înaltă trădare, atentat), în timp ce, în landuri, dreptul de graţiere este exercitat
de către prim-miniştri. Constituţia Federaţiei nu conţine niciun fel de reglementări cu privire la
amnistie şi graţierea colective, însă constituţiile landurilor prevăd că ele nu se acordă decât prin
lege. Noţiunea de „amnistie" are o semnificaţie mai largă decât în dreptul nostru, cuprinzând nu
numai amnistia propriu-zisă, ci şi graţierea colectivă37.
Acelaşi conţinut îl are amnistia şi în dreptul austriac, unde deosebirea dintre amnistie şi
graţiere nu se face în funcţie de efectele lor juridice, ci în raport cu caracterul personal sau
impersonal al actului de clemenţă. Nici prin lege şi nici prin act administrativ al Preşedintelui nu
se poate amnistia în materia cauzelor de acuzare privată (similare infracţiunilor urmărite la plân-
gerea prealabilă, din dreptul nostru).
în Elveţia, amnistia şi graţierea colectivă nu se acordă decât prin referendum.
în Franţa, Preşedintele Republicii are dreptul să graţieze.

4.Evidenţierea noutăţilor aduse de reglementarea instituţiei amnistiei în noul Cod penal.

Aplicarea legii penale mai favorabile
Noul Cod penal a păstrat în general atât o reglementare asemănătoare vechiului Cod, cu
privire la amnistie, operând doar unele modificări, prin fixarea precisă a obiectului amnistiei -
respectiv infracţiunea comisă -, cât şi o restrângere a limitelor sale în raport cu sancţiunile
aplicabile persoanelor fizice infractori minori.
Astfel, se constată, în primul rând, că noul Cod penal foloseşte noţiunea de „infracţiune"
pentru a defini obiectul amnistiei, înlocuind astfel termenul de „faptă", folosit în vechiul Cod
penal. în Expunerea de motive a noului Cod penal, această modificare este justificată prin faptul
că, pentru a înlătura răspunderea penală, este necesar ca fapta să constituie infracţiune; în caz

37
V.Pasca, Drept penal partea generala, op. cit. p. 354

37
contrar, amnistia nu poate opera, nu poate avea obiect Fiind doar o modificare de concept,
aceasta nu ridică problema aplicării legii penale mai favorabile38.
Noul Cod penal nu mai prevede că amnistia nu are efect asupra măsurilor educative, aşa cum
prevedea art. 119 alin. (2) C. pen. 1968. Această limitare din vechiul Cod penal era explicată prin
faptul că măsurile educative urmăresc reeducarea infractorilor minori, iar acest proces este unul
diferit de reeducarea infractorilor majori, care ar putea fi compromis prin aplicarea efectelor
amnistiei.
S-a criticat vechea reglementare, considerându-se că excluderea măsurilor educative de la
efectele amnistiei ar fi creat situaţii discriminatorii. în primul rand vechea reglementare era de
natura sa creeze o discriminare intre infractorii minori şi cei majori, deoarece amnistierea unei
infracţiuni ar fi înlăturat răspunderea penală pentru aceştia din urmă, dar nu şi pentru infractorii
minori, care ar fi fost obligaţi să execute măsura educativă aplicată. De asemenea, textul ar fi fost
de natură să creeze o discriminare chiar între infractorii minori, deoarece în cazul în care
acestora li s-ar fi aplicat o pedeapsă, ei ar fi beneficiat de legea de amnistie, în timp ce în cazul în
care li s-ar fi aplicat o măsură educativă, nu ar mai fi beneficiat de aceasta. Pe de altă parte,
aceste situaţii discriminatorii ar fi fost incidente în cazul în care amnistia ar fi intervenit după
hotărârea definitivă de condamnare, nu şi atunci când ea ar fi intervenit înainte de acest moment,
când s-ar fi dispus încetarea procesului penal faţă de inculpat, indiferent dacă era vorba de un
major sau de un minor.
Dispoziţiile noului Cod penal vor produce şi unele efecte cu privire la nasurile de siguranţă,
având în vedere că se reglementează interzicerea unor drepturi în cadrul pedepselor
complementare, deşi anterior acestea erau reglementate în categoria măsurilor de siguranţă. Este
cazul interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, potrivit art. 66 alin. (1)
lit. c) NCP, a interzicerii dreptului condamnatului de a se afla în anumite localităţi, potrivit art
66 alin. (1] lit 1) NCP, a interzicerii dreptului de a se apropia de locuinţa «ictimei, potrivit art 66
alin. (1] lit o) NCP. în noul Cod penal s-a păstrat regula din vechiul Cod, potrivit căreia amnistia
nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, însă în cazurile enumerate anterior nu mai suntem în
prezenţa unor măsuri de siguranţă, ci a unor pedepse complementare. In consecinţă, asupra
acestora legea de amnistie va produce efecte.

38
Op.cit. p. 254

38
 Modificările legislative menţionate pot ridica problema aplicării legii penale mai favorabile,
în cazul infracţiunilor comise de minori şi în cazul măsurilor de siguranţă care au fost
reglementate în categoria pedepselor complementare.
Astfel, potrivit vechiului Cod penal, măsurile educative nu erau considerate amnistiate (decât
dacă legiuitorul menţiona explicit acest lucru}, în timp ce, potrivit noului Cod penal, amnistia
produce efecte asupra infracţiunilor comise de minori, în toate situaţiile. Noua reglementare
constituie, aşadar, lege penală mai favorabilă infractorilor minori. De asemenea, noul Cod penal,
ce reglementează interzicerea drepturilor prevăzute în art. 66 alin. [1] lit. c), 1] şi o) NCP m
categoria pedepselor complementare, este mai favorabil decât vechiul Cod, care permitea
interzicerea acestora, ca măsuri de siguranţă, fapt permis în unele cazuri chiar şi în lipsa unei
hotărâri de condamnare.
Aşa cum am arătat anterior, în materia graţierii, noul Cod penal face o dfetincţie între
măsurile educative privative de libertate şi cele neprivative de libertate, în sensul că doar acestea
din urmă sunt exceptate, în principiu, de la eiectele graţierii. Această distincţie nu putea fi făcută
în cazul amnistiei, deoarece asta din urmă priveşte infracţiunea, iar nu sancţiunea aplicată. De
aceea, odată amnistiată o infracţiune, aceasta nu mai poate atrage nici o măsură educativă
privativă de libertate şi nici o măsură educativă neprivativă de libertate.

II. Prescripţia răspunderii penale

1. Concept Definirea instituţiei
Timpul nu rămâne indiferent instituţiilor de drept penal şi procesual penal, deoarece atragerea
răspunderii penale este o operaţiune care se desfăşoară în cadrul societăţii. Dacă societatea nu
reuşeşte să tragă la răspundere penală pe infractor într-un anumită perioadă de timp, s-a pus
problema dacă mai este utilă pedepsirea acestuia, având în vedere schimbările pe care trecerea
timpului le produce în societate39.
Instituţia nu reprezintă o creaţie a dreptului penal, ci îşi are originea în dreptul civil, unde
prescripţia extinctivă este definită ca reprezentând stingerea dreptului la acţiune neexercitat în
termenul de prescripţie1. Faptul că instituţia prescripţiei răspunderii penale are o origine comună

39
I. Mandru – Amnistia si gratierea, Editura All Educational, Bucuresti

39
cu instituţia prescripţiei extinctive din dreptul civil rezultă din aceea că, până la intrare în vigoare
a Codului penal din 1968, aceasta purta denumirea de „prescripţia acţiunii penale" sau
„prescripţia urmăririi".
Acesta este şi unul dintre motivele pentru care mult timp a fost incertă apartenenţa
instituţiei prescripţiei răspunderii penale la dreptul penal material sau la dreptul procesual
penal. Discuţiile acestea nu par a se fi epuizat nici în prezent, dacă ţinem cont că în doctrina
recentă s-a încercat, destul de argumentat, demonstrarea apartenenţei instituţiei prescripţiei
răspunderii penale la dreptul procesual penal.
Importanţa calificării instituţiei prescripţiei răspunderii penale ca fiind una de drept penal
substanţial sau de drept procesual penal constă, în primul rând, în stabilirea regulilor de aplicare
a legii în timp, având în vedere că legea penală este guvernată de principiul aplicării legii mai
favorabile, în timp ce legea de procedură penală este guvernată de principiul aplicării imediate a
legii. De asemenea, termenele de prescripţie vor fi calculate într-un fel, dacă vor fi considerate de
drept substanţial, şi în alt fel, dacă vor fi considerate de drept procedural. în sfârşit, interpretarea
dispoziţiilor de drept penal substanţial se face diferit de cele de drept procedural, în cazul în care
textul este ambiguu sau neclar, principiile de interpretare fiind diferite.

Instituţia a fost reglementată pentru prima dată, în mod coerent, în dreptul francez, dar nu în
Codul penal din 1810, ci în Codul de instrucţiune criminală din 1808, în art. 635-6431. Pe filiera
franceză, instituţia prescripţiei răspunderii penale a fost reglementată, în legislaţia noastră
modernă, în art 593 şi urm. C pr. pen. 186440.

Ulterior, după Unirea din 1918, ca urmare a influenţei legislaţiei aplicabile in Ardeal, a
celorlalte legislaţii din Europa occidentală, precum şi a literaturii de specialitate, instituţia
prescripţiei răspunderii penale a fost reglementată în Codul penal din 1936, fiind considerată o
instituţie de drept penal substanţial. în expunerea de motive a acestui cod s-a făcut precizarea că
„prin introducerea acestui capitol în Codul penal, se taie o controversă care exista în dreptul
penal ai Vechiului Regat, şi anume aceea dacă legile relative la prescripţiune sunt legi ae formă
sau de fond, hotărând în sensul că sunt legi de fond. Tot în strânsă legătură cu materia cauzelor
de stingere a executării pedepselor era şi materia stingerii incriminării prin prescripţiune, deci a

40
V. Dongoroz – Drept penal, Bucuresti 1939

40
dreptului de urmărire sau a acţiunii penale. Această materie a stingerii dreptului de urmărire sau
acţiunii ptolice e considerată de mulţi penalişti ca o chestiune de procedură şi deci rezervată
Codului de procedură; ori o atare susţinere e cu totul neîntemeiată, stingerea dreptului de
urmărire nefiind în realitate decât o cauză de stingere a iacrirninării, deci o chestiune de drept
penal, iar nu de procedură, şi prin urmare axul ei este a fi tratată în Codul penal".
în ceea ce priveşte justificarea existenţei instituţiilor prescripţiei răspunderii penale şi
prescripţiei executării pedepsei, discuţiile asupra legitimităţii acestora au fost destul de aprinse
de-a lungul timpului. în prezent, majoritatea legislaţiilor şi autorilor de drept penal sunt de acord
că instituţia prescripţiei lăspunderii penale este una legitimă, aducând mai multe argumente în
favoarea asistenţei acesteia.
S-a spus că viaţa de nelinişte şi chinurile conştiinţei, care au acţionat asupra iafractorului o
perioadă lungă de timp, constituie o pedeapsă îndestulătoare pentru a ispăşi (a expia] fapta
comisă. Argumentul este folosit de cei care consi-ieră că scopul pedepsei este ispăşirea răului
produs în societate prin săvârşirea iafracţiunii, aşadaj, de adepţii teoriei retribuţiunii cu privire la
pedeapsă. S-a răspuns acestui argument că „acest motiv, deşi are oarecare temeinicie, nu este
iadestulător, fiindcă dacă infractorul a fugit într-o ţară cu care nu există reciprocitate ori tratat de
extrădare, el nu are să se teamă de nimic. încât despre BBistrările de conştiinţă, dacă ar exista, n-
ar trebui nicio pedeapsă".

2. Delimitări terminologice. Natură juridică

In literatura de specialitate s-a arătat că sunt mai multe sisteme, referitoare la caracterul
legii, ce reglementează prescripţia în materia penală. Un sistem reglementează ambele
prescripţii în Codul penal, al doilea sistem le reglementează în Codul de procedură penală, iar al
treilea sistem reglementează prescripţia răspunderii penale în Codul de procedură penală, iar
prescripţia executării pedepsei în Codul penal. Profesorul Traian Pop consideră că sistemul din
urmă este cel corect, deoarece „prescripţiunea acţiunii aparţine procedurii penale, iar
prescripţiunea executării pedepsei aparţine Codului penal", susţinând că, în doctrină, opinia
majoritară ar fi fost pentru acest sistem. Aşa cum am arătat anterior, în legislaţia noastră a fost
adoptat, începând cu Codul penal din 1936 până în prezent, primul sistem, ce reglementează
ambele forme ale prescripţiei în Codul penal.
In dreptul comparat nu există unitate de vederi nici cu privire la formele prescripţiei
reglementate în materie penală. în legislaţiile dominate de sistemul francez, continental, este

41
admisă atât prescripţia răspunderii penale (căreia i se mai spunea şi prescripţia acţiunii sau a
infracţiunii], cât şi prescripţia executării pedepsei (căreia i se mai spune şi prescripţia pedepsei).
Spre deosebire de acestea, sistemul anglo-saxon nu admite niciun fel de prescripţie. Mai există şi
un sistem intermediar, care admite doar prescripţia răspunderii penale, nu şi prescripţia executării
pedepsei, care a şi fost criticată mai mult în literatura de specialitate de la noi.
Intrebându-se dacă prescripţia executării pedepsei este, într-adevăr, utilă societăţii, profesorul
Ion Tanoviceanu afirma „că ea este sau, mai bine, că poate să fie utilă unor condamnaţi, lucrul
este evident, contestăm însă că prescripţiunea pedepsei ar putea să fie folositoare societăţii. în
adevăr, un individ condamnat trebuie să aibă ferma convingere că, odată condamnat, e dator să
execute pedeapsa şi nimic decât moartea nu-1 poate sustrage de la consecinţele faptei sale.
Altfel, legea ar da ca premiu nepedepsirea acelora care, prin fugă ori ascunzându-se, izbutesc să
scape câtva timp de executarea pedepsei, şi care nu numai că au violat într-un moment de uitare
legea penală, dar continuă să o violeze din nou, nesupunându-se pedepsei la care au fost
condamnaţi (...). în afară de acestea, prescripţiunea pedepsei are un rezultat deplorabil, acela că
aduce inegalitatea între infractori. în adevăr, bogatul care a comis un delict va putea foarte uşor
să stea câţiva ani în străinătate, până când i se va prescrie pedeapsa, pe când acel care nu are
mijloace şi nu cunoaşte limbi străine nu va putea face acest lucru cu aceeaşi înlesnire".
Profesorul nu este de acord cu argumentul adus în favoarea instituţiei prescripţiei executării
pedepsei, în sensul că prin trecerea timpului ar fi încetat scopul pedepsei, deoarece „scopul
pedepsii este apărarea societăţii şi societatea nu este apărată atunci când asasinul nepedepsit
reintră în sânul său. Sustrăgându-se de la pedeapsă, ucigaşul a dovedit că este abil, iar nu că s-a
pocăit, siguranţa şi mai ales liniştea societăţii nu pot fi astfel ocrotite".
0 poziţie mai echilibrată cu privire la acest subiect o are C. Beccaria, care susţine că „în cazul
infracţiunilor sălbatice, a căror amintire rămâne mult timp în memoria oamenilor, nu trebuie să
se acorde, când ele sunt dovedite, nicio prescripţie în favoarea inculpatului care s-a sustras prin
fugă; dar la infracţiunile neînsemnate şi nelămurite trebuie să se înlăture prin prescripţie nesigu-
ranţa soartei unui cetăţean, deoarece întunericul în care au stat învăluite multă vreme
infracţiunile suprimă exemplul impunităţii, iar vinovatului îi lasă posibilitatea de a deveni mai
bun între timp". Aceasta este soluţia adoptată şi de legislaţia noastră, care admite prescripţia
executării pedepsei pentru cea mai mare parte a infracţiunilor, dar reglementează şi
imprescriptibilitatea pentru unele infracţiuni foarte grave.

42
 Rezultă, aşadar, că o altă împărţire a sistemelor penale poate fi făcută în funcţie de întinderea
prescripţiei, după care există sistemul prescripţiei generale şi complete, care admite prescripţia
răspunderii penale şi a executării pedepsei pentru toate infracţiunile şi pedepsele şi sistemul
prescripţiei limitate sau incomplete, care exceptează de la prescripţie anumite infracţiuni şi
pedepsele aplicate pentru acestea.
Cum rezultă din cele de mai sus, trebuie făcută distincţie, în primul rând, între prescripţia
răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei. Prima înlătură răspunderea penală, iar
cea de-a doua înlătură executarea pedepsei. Acest fapt 1-a determinat pe legiuitorul noului Cod
penal să le reglementeze în capitole distincte, prescripţia răspunderii penale, în capitolul privind
cauzele care înlătură răspunderea penală (art 153-156 NCP), iar cea de-a doua, în capitolul
privind cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (art 161-164 NCP].
Cu toate acestea, diferenţierile dintre cele două forme ale prescripţiei nu au fost întotdeauna
considerate suficiente, pentru a conduce la o separare a reglementării lor în capitole distincte.
Sub imperiul vechiului Cod penal, s-a considerat că instituţia prescripţiei penale este una singură,
fapt ce explica reglementarea lor intr-un singur capitol prezentand in felul acesta o unitate
institutionala bine conturata. S-a considerat ca aceasta sistematizare isi afla justificarea in tot
ceea ce formează fondul comun al celor două forme de prescripţie; mai întâi, atât prescripţia
răspunderii penale, cât şi prescripţia executării pedepsei se întemeiază pe situaţii obiective şi pe
consideraţii social-politice asemănătoare şi răspund unor cerinţe de politică penală similare; în al
doilea rând, ambele feluri de prescripţie produc efecte juridice extinctive cu privire la
răspunderea penală şi la consecinţele acesteia.
Prescripţia răspunderii penale este denumirea folosită începând cu intrarea în vigoare a
Codului penal din 1968. Până la acest moment, instituţia era denumită prescripţia acţiunii penale
sau prescripţia urmăririi penale. Aceste din urmă denumiri, deşi exacte, au fost considerate
nepotrivite, deoarece ele se referă exclusiv la aspectul procesual al dreptului de a trage la
răspundere penală, iar nu la aspectul substanţial al dreptului; este adevărat că, prescriindu-se
dreptul de a trage la răspundere penală, de a aplica pedeapsa, implicit se prescrie şi acţiunea care
exercită un asemenea drept; totuşi, în termenii dreptului penal material şi faţă de redactarea
textului, care, vorbind de înlăturarea răspunderii penale, pune accentul pe stingerea răspunderii,
s-a considerat că este mai potrivită denumirea de prescripţie a răspunderii penale.

43
 Prescripţia executării pedepsei este denumirea consacrată tot de Codul penal din 1968,
deoarece anterior acestuia se folosea pentru denumirea instituţiei termenul de „prescripţia
pedepsei". în doctrină a fost criticată sintagma „stingerea executării pedepsei prin prescripţie",
fiindcă executarea nu este decât unul dintre modurile de stingere a pedepsei (modul normal), or,
prescripţia este şi ea tot un mod de stingere a pedepsei; aşadar, prescripţia face ca executarea să
nu mai poată avea loc (o înlătură), pentru că pedeapsa s-a stins; deci, ceea ce se stinge este
pedeapsa, iar nu executarea.
In penal, prescripţia are doar un efect extinctiv, spre deosebire de dreptul civil, unde
prescripţia poate avea şi un efect constitutiv, în cazul prescripţiei achizitive. în vechiul Cod
civil, prescripţia achizitivă şi prescripţia extinctivă erau reglementate împreună, iar instituţia
prescripţiei avea o definiţie legală, în art 1837 C. civ. anterior, potrivit căruia „prescripţia este un
mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligaţie, sub condiţiile determinate prin
această lege". în doctrina penală s-a susţinut că această definiţie, componenta referitoare la
prescripţia extinctivă, este valabilă în dreptul penal, deoarece „şi în penal prescripţia are tot
înţelesul de eliberare de obligaţiuni sub condiţiile impuse prin legea penală".
Atat prescriptia achizitiva cat si prescriptia extictiva presupun termene si se înfăţişează ca
nişte sancţiuni pentru titularii drepturilor subiective civile care au rămas inactivi o anume durată
de timp. Ideea prescripţiei ca sancţiune este adoptată uneori şi în doctrina penală, unde s-a
susţinut că inexorabila trecere a timpului este marcată şi în planul raporturilor juridice de drept
penal prin instituţia prescripţiei ca sancţiune a neexercitării în termen util a drepturilor subiective
recunoscute de lege.
Considerăm că, în penal, prescripţia şi-a pierdut caracterul de sancţiune juridică, raţiunile
existenţei acesteia fiind altele, aşa cum am arătat anterior. în plus, motivele pentru care nu se
realizează tragerea la răspundere penală a infractorilor, în termenele de prescripţie, sunt în
general independente de vreo culpă a organelor judiciare, ca să poată fi legată instituţia
prescripţiei de ideea de sancţiune. Din aceste motive, suntem de acord cu afirmaţia făcută în lite-
ratura de specialitate din dreptul civil, potrivit căreia natura juridică a prescrip-pei trebuie
stabilită în cadrul fiecărei ramuri de drept.
In opoziţie cu prescripţia civilă, care este fondată pe interesul posesorului sau al debitorului şi
transformă o stare de fapt într-o stare de drept, prescripţia penală este fondată pe interesul
societăţii, iar nu pe al inculpatului sau al condamnatului, şi, în temeiul acesta, este de ordine

44
publică; din acest caracter al prescripţiei penale rezultă că ea este impusă, fără ca infractorul sau
puterea lică să aibă posibilitatea să o refuze; în plus, organele judiciare trebuie să o ia în
considerare din oficiu, fără să fie nevoie ca aceasta să fie invocată de partea m favoarea căreia a
curs termenul de prescripţie.
De asemenea, dacă inculpatul invocă prescripţia, procurorul este cel care trebuie să facă
dovada datei la care s-a săvârşit infracţiunea, precum şi a eventualelor cauze de întrerupere sau
de suspendare a prescripţiei, dacă termenul prevăzut de lege a fost depăşit; principiul reus in
exceptione fit actor nu funcţionează în acest caz, deoarece, în penal, chestiunea prescripţiei nu
este de ordin privat şi trebuie luată în considerare chiar din oficiu.
3. Dezvoltarea regulilor generate care delimiteaza institutia prescriptiei raspunderii penale
si a exceptiilor de la acestea
. Efectele prescriptiei raspunderii penale
Potrivit art. 153 alin. (1) NCP, prescriptia inlatura raspunderea penala, ceea eamna ca fapta
savarsita constituie infractiune, insa, din considerentele aratate mai sus, raspunderea penala este
inlaturata.
In literatura de specialitate au fost identificate două sisteme legislative, aplicabile în materia
efectelor prescripţiei în dreptul penal.
Un prim sistem, în care efectele prescripţiei răspunderii penale sunt similare amnistiei, iar
efectele prescripţiei executării pedepsei sunt similare celor ale graţierii. Teza acestui sistem este
consecinţa caracterului obiectiv al prescripţiei răspunderii penale, în sensul că aceasta are efect
general pentru toţi participanţii la infracţiune, ea neputând interveni în favoarea unuia dintre
participanţi, fără a interveni în favoarea celorlalţi. Cât priveşte însă prescripţia executării
pedepsei, aceasta, ca şi graţierea, exonerează pe condamnat de executarea pedepsei, dar lasă să
subziste condamnarea, cu toate efectele sale legale: rămâne înscrisă în cazierul judiciar,
constituie prim termen al recidivei, produce incapacităţi şi decăderi. Spre deosebire de prescripţia
răspunderii penale, care operează in rem, prescripţia executării pedepsei operează in personam,
adică ea poate interveni doar pentru unele dintre persoanele condamnate pentru aceeaşi
infracţiune.
Un al doilea sistem prevede că atât efectele prescripţiei răspunderii penale, cât şi efectele
prescripţiei executării pedepsei sunt similare cu cele ale graţierii, adică nici prescripţia
răspunderii penale nu înlătură răspunderea penală, ci doar exonerează de la executarea pedepsei.

45
Consecinţele acestui fapt constau în aceea că prescripţia are caracter subiectiv, adică are efect
limitat la persoana în favoarea căreia a intervenit.
Noul nostru Cod penal, ca şi cel anterior, a adoptat primul sistem, cu privire la efectele
prescripţiei răspunderii penale, consacrând ca afect al acesteia înlăturarea răspunderii penale
pentru infracţiunea comisă. Spre deosebire de vechiul Cod penal, care reglementa în acelaşi
capitol atât prescripţia răspunderii penale, cât şi prescripţia executării pedepsei, noul Cod penal
subliniază mai bine deosebirea dintre cele două feluri de prescripţie, reglementându-le în capitole
diferite.
Intrucât fapta comisă constituie infracţiune, celelalte forme de răspundere juridică nu sunt
înlăturate, fapt ce este de natură să producă o serie de consecinţe practice.
In prezent, este unanim admis că prescripţia răspunderii penale nu împiedică luarea de către
organele judiciare a măsurilor de siguranţă, atunci când subzistă o stare de pericol social care
justifică luarea unei asemene măsuri; singura excepţie de la această regulă o constituie măsura de
siguranţă a confiscării extinse, pentru care legea prevede explicit că este necesară existenţa unei
hotărâri de condamnare.
Acest punct de vedere a fost adoptat şi în practica judiciară, unde s-a statuat că măsura de
siguranţă a confiscării speciale se dispune şi în cazul în care a intervenit prescripţia răspunderii
penale, întrucât scopul acesteia îl constituie înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea
săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală, putând fi luată chiar dacă făptuitorului nu i se aplică
o pedeapsă.
In doctrina penală mai veche s-a susţinut punctul de vedere potrivit căruia prescripţia
răspunderii penale apără şi de măsurile de siguranţă, deşi la vremea respectivă exista o dispoziţie
legală, în art. 169 C. pen. 1936, potrivit căreia prescripţia executării pedepsei nu are efect asupra
pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă. Această dispoziţie legală privea însă
prescripţia executării pedepsei, nefiind una similară şi pentru prescripţia răspunderii penale
[acţiunii penale), fapt ce a făcut posibilă opinia menţionată.
De asemenea, prescripţia răspunderii penale nu are efect asupra drepturilor persoanei
vătămate sau ale părţii civile, de exemplu, despăgubirile civile, cheltuielile judiciare, costul
expertizelor efectuate în scopul stabilirii prejudiciului.
In ceea ce priveşte efectele prescripţiei răspunderii penale asupra acţiunii civile rezultate din
săvârşirea infracţiunii, soluţiile consacrate în legislaţie şi în doctrină nu au fost unitare.

46
 In legislaţia noastră penală din 1864 (art. 593-595 C. pr. pen. din 1864) a fost consacrat
principiul unităţii sau indivizibilităţii prescripţiei răspunderii penale şi a celei civile, pentru
prejudiciul produs prin infracţiune. Trebuie menţionat că la vremea respectivă termenul de
prescripţie a acţiunii civile era mai mare decât prescripţia acţiunii penale, fiind de 30 de ani. Se
prevedea că acţiunea penală şi acţiunea civilă pentru prejudiciul produs prin infracţiune se
prescriu în acelaşi timp, nefiind două categorii de prescripţii, una pentru acţiunea penală şi una
pentru acţiunea civilă, ci o prescripţie unică, ce stinge simultan acţiunea penală şi acţiunea civilă;
întreruperea acţiunii penale producea şi întreruperea acţiunii civile; principiul prescripţiei
simultane sau concomitente are valoare nu numai înaintea instanţelor penale, ci şi înaintea
instanţelor civile, în sensul că, după stingerea acţiunii penale prin prescripţie, acţiunea civilă nu
mai poate avea loc nici înaintea instanţelor civile4.
In doctrina vremii era justificată această soluţie prin aceea că „legiuitorul nu a voit ca,
judecându-se acţiunea privată, după ce acţiunea publică a fost stinsă, să se constate că s-a comis
o infracţiune şi că ea, din neîngrijirea ministerului public, s-a prescris asa ca nu mai poate fii
urmarita.
. Termenele de prescripţie a răspunderii penale
Termenele de prescripţie a răspunderii penale constituie un element esenţial în reglementarea
acestei instituţii, având în vedere importanţa pe care o are factorul timp în definirea prescripţiei.
Intervalul de timp necesar pentru incidenţa prescripţiei se numeşte durata prescripţiei.
Durata prescripţiei răspunderii penale este în general mai redusă decât cea a executării pedepsei,
deoarece în acest din urmă caz s-a pronunţat o condamnare definitivă, care implică o certitudine
asupra culpabilităţii infractorului p prin aceasta fixează în mod mai temeinic şi mai durabil
memoria societăţii asupra faptei acestuia1.
în gândirea juridică s-a pus de-a lungul timpului problema duratei termenelor de prescripţie a
răspunderii penale, concepându-se mai multe sisteme.
Un prim sistem aplicat în materia duratei prescripţiei răspunderii penale este cel al
proporţionalităţii, potrivit căruia aceasta este stabilită în funcţie de calificarea infracţiunii în
dreptul intern ca fiind crimă, delict sau contravenţie, acolo unde există o astfel de împărţire
tripartită. Un alt sistem este cel al progresivităţii, potrivit căruia durata prescripţiei este stabilită
în funcţie de mărimea pedepsei prevăzute pentru infracţiunea respectivă, aplicabil în general în
legislaţiile care nu cunosc mai multe categorii de infracţiuni, cum sunt cele menţionate anterior.

47
Poate fi şi un sistem mixt, care combină cele două sisteme de mai sus, în care durata prescripţiei
variază atât în funcţie de calificarea infracţiunii, cât şi în funcţie de mărimea pedepselor.
Un sistem original de stabilire a duratei prescripţiei 1-a propus gânditorul Cesare Beccaria. El
pleacă de la ideea că infracţiunile se împart în două grupe, prima este cea a infracţiunilor crude,
începând de la infracţiunea de omor, iar a doua este a infracţiunilor mai puţin însemnate, cum
sunt cele contra patrimoniului. Criteriul acestei împărţiri îl constituie natura umană, care este
determinată mult mai uşor să comită infracţiuni din cea de-a doua categorie, prin care se încalcă
drepturi sociale, stabilite prin convenţii sociale (de exemplu, dreptul de proprietate), însă va
comite mai greu infracţiuni din prima categorie, prin care se protejează drepturi naturale (cum
este dreptul la viaţă). Aşadar, distincţia dintre cele două categorii de infracţiuni este făcută în
funcţie de probabilitatea ca acuzatul să comită aceste infracţiuni, motiv pentru care pentru
infracţiunile mai crude ar trebui să se prevadă un termen de prescripţie mai redus, iar la cele mai
puţin însemnate un termen de prescripţie mai ridicat Această distincţie urmăreşte în realitate
respectarea prezumţiei de nevinovăţie, pe care autorul o vede mai puternică în cazul celor acuzaţi
de infracţiuni crude, deoarece este mai probabil ca acuzatul să nu fi comis aceste infracţiuni.
Sistemul propus de gânditorul italian nu a fost adoptat în dreptul pozitiv, unde s-au promovat
în general sisteme care majorează durata prescripţiei în funcţie de gravitatea infracţiunilor
comise, deoarece aceste infracţiuni necesită un timp mai mare pentru descoperire şi probarea
vinovăţiei şi au un impact mai mare în conştiinţa publică, necesitând o durată mai mare pentru
uitarea lor de către societate.
La fel a procedat şi legiuitorul noului Cod penal, care prevede în art 154 alin. (1) că
termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10
ani, dar care nu depăşeşte 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani,
dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de un an,
dar care nu depăşeşte 5 ani;

48
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte
un an sau amenda.
Potrivit art. 148 NCP, aceleaşi termene şi condiţii sunt prevăzute şi pentru infractorul
persoană juridică, determinarea duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale
realizându-se prin raportare la pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită de
aceasta. în cazul în care persoana juridică este acuzată de săvârşirea aceleiaşi infracţiuni ca
persoana fizică din cadrul acesteia, care a comis fapta (de exemplu, ucidere din culpă), cele două
persoane nu vor fi considerate participanţi la săvârşirea infracţiunii, astfel încât este posibil ca
termenul de prescripţie a răspunderii penale să curgă de la momente diferite.
O chestiune controversată în doctrină a fost aceea dacă termenul de prescripţie a răspunderii
penale trebuie calculat în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege, abstractă, sau în funcţie de
pedeapsa aplicată de instanţa de judecată, adică concretă.
Sub imperiul Codului penal din 1936, opinia majoritară era aceea că durata prescripţiei
răspunderii penale ar trebui stabilită în funcţie de pedeapsa concretă, pe care ar fi aplicat-o
judecătorul pentru infracţiunea respectivă, iar nu în funcţie de pedeapsa abstractă, prevăzută de
lege. Se pornea de la ideea că pentru prescripţia executării pedepsei se avea în vedere pedeapsa
concretă aplicată de judecător, or prescripţia răspunderii penale nu poate avea în vedere o
pedeapsă mai aspră, adică maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă. După ce
a susţinut mai întâi opinia contrară, profesorul Traian Pop s-a alăturat apoi opiniei majoritare,
considerând că s-ar opune oricărei logici şi ideii fundamentale a prescripţiei faptul ca infractorul
declarat vinovat şi condamnat să fie privilegiat faţă de infractorul a cărui culpabilitate nu este
stabilită. Discuţia a fost tranşată în vechiul Cod penal, soluţia fiind preluată şi în noul Cod penal,
prin reglementarea termenelor de prescripţie a răspunderii penale în funcţie de pedeapsa
prevăzută de lege, având în vedere formula folosită: „când legea prevede pentru infracţiunea
săvârşită pedeapsa (...)". în cazul prescripţiei executării pedepsei, rămâne însă criteriul pedepsei
aplicate de instanţa de judecată pentru infracţiunea săvârşită41.
Un alt aspect42 al acestei controverse este acela dacă ar trebui sau nu să fie luate în
considerare la determinarea pedepsei prevăzute de lege cauzele de reducere sau de majorare a

41
I. Mandru – Amnistia si gratierea, Editura All Educational, Bucuresti
42
Op. citata

49
pedepsei. într-o opinie s-a susţinut că, în cazul în care scăderea pedepsei rezultă chiar din lege43,
atunci această pedeapsă redusă se are în vedere la stabilirea termenului de prescripţie, iar nu
pedeapsa legală a infracţiunii de bază (de exemplu, infracţiunea de omor cu scuza provocării); se
susţine că aceasta nu este o derogare de la principiul potrivit căruia durata prescripţiei trebuie
stabilită în funcţie de pedeapsa legală, abstractă, iar nu în funcţie de cea concretă, deoarece, în
acest caz, legea, iar nu judecătorul, scade pedeapsa infracţiunii de bază. Se considera însă că
termenul de prescripţie este în funcţie de calificarea legală ce se dă faptei în cursul judecăţii şi de
pedeapsa ce rezultă în mod obligatoriu din textele de lege, adică pedepse ce rezultă din aplicarea
efectelor obligatorii ale acelor cauze, nu şi a efectelor lor facultative, căci „atunci s-ar falsifica
sistemul legii".
Referitor la circumstanţele legale agravante s-a susţinut că, ţinându-se seama de principiul
potrivit căruia pedeapsa legală a unui fapt nu este, totdeauna, pedeapsa înscrisă în articolul prin
care acel fapt este incriminat, ci pedeapsa legală care rezultă din combinarea tuturor textelor de
lege care determină pedeapsa legală a acelui fapt, ar trebui să se ţină seama la durata prescripţiei
şi de cauzele legale care sporesc, prin voinţa legii, pedeapsa iniţială; este echitabil aceasta şi e în
conformitate cu principiul criminologie de a trata pe fiecare infractor în raport cu situaţia legală
şi cu gradul lui de periculozitate44.
Această controversă s-a reluat şi după intrarea în vigoare a vechiului Cod penal, formulându-
se în literatura de specialitate două opinii. într-o opinie s-a susţinut că pentru determinarea exactă
a termenului de prescripţie a răspunderii penale, organele şi instanţele penale trebuie să dea
faptei săvârşite justa calificare, tinand seama de toate imprejurarile concrete de care depinde
incadrarea acelei fapte.
Intreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale
Intreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale este o cauză legală ce lipseşte de orice
eficienţă timpul scurs până în momentul intervenirii sale, în ceea ce priveşte împlinirea
termenului de prescripţie, şi face ca un nou termen să înceapă a curge după îndeplinirea actului
întrerupător; prin întrerupere se pierde deci beneficiul timpului scurs până la intervenirea actului
care a întrerupt cursul prescripţiei1.

43
V.Pasca, Masurile de siguranta, Ed. LuminaLex, Bucuresti, 1998
44
ibidem

50
 Justificarea existenţei unei astfel de instituţii porneşte de la ideea că în cursul prescripţiei se
presupune că rezonanţa infracţiunii săvârşite dispare treptat-treptat şi, în aceeaşi măsură, este
uitată tulburarea socială provocată de infracţiune; acest proces de stingere a rezonanţei faptei
săvârşite şi de uitare a urmărilor sale suferă întârzieri atunci când, în cursul prescripţiei, înăuntrul
termenului de prescripţie a intervenit un act de tragere la răspundere penală a infractorului pentru
infracţiunea săvârşită de el; prin această tragere la răspundere fapta rămâne încă vie în conştiinţa
socială sau, în tot cazul, este din nou repusă în atenţia oamenilor, anihilându-se efectele
procesului de uitare a infracţiunii2. în aceste cazuri, nu mai este justificată înlăturarea răspunderii
penale prin intervenirea prescripţiei, deoarece infracţiunea comisă nu a căzut în uitare, ci
procesul de tragere la răspundere penală îşi urmează cursul.
Atunci când s-a expus raţiunea prescripţiei răspunderii penale s-a subliniat că principalul
argument îmbrăţişat de doctrină a fost acela că aplicarea pedepsei nu mai este utilă, după trecerea
unei durate mari de timp, de la data săvârşirii infracţiunii. Cum explica profesorul V. Dongoroz,
„revolta şi dorinţa de răzbunare a victimei sau a urmaşilor săi desigur e atenuată, încât nu poate fi
temere de producerea vreunui fapt penal; sentimentul de indignare a grupului social, de
asemenea, nu a putut decât să se domolească, trecutul poate reînvia intelectualiceşte, dar nu se
mai pot restabili stările psihologice şi de conştiinţă din trecut în intensitatea şi calitatea pe care au
avut-o. în fine, un fapt îndepărtat nu mai poate fi periculos nici ca exemplu, legile imitaţiei fiind
veşnic subjugate principiului actualităţii"1. Aşadar, din moment ce stările sufleteşti ale victimei şi
ale apropiaţilor acesteia s-au domolit, iar infracţiunea a fost uitată de membrii comunităţii în care
aceasta a fost săvârşită, pedepsirea autorului nu şi-ar mai putea realiza scopul de prevenţie
generală, de a constitui un exemplu pentru celelalte persoane, astfel încât acestea să nu comită
fapte similare45.
Problema pe care a identificat-o profesorul în legătură cu instituţia prescripţiei era aceea că ea
trece peste latura prevenţiei speciale, ţinând seama doar de prevenţia generală. în mod just s-a
subliniat că „legea nu se mai interesează şi de prevenţia specială46, ea nu întreabă dacă, în timpul
cerut pentru prescripţie, infractorul a dat dovadă de o bună conduită, dacă pocăinţa şi remuşcarea
de care se pomeneşte mereu este o realitate sau dacă, dimpotrivă, infractorul a continuat pe calea

45
D.Soare, Persoana juridical titulara a plareptul Nr,4/2007

46
Op. citata

51
fărădelegilor. Legea acordă beneficiul prescripţiei deopotrivă celor care prin scurgerea vremii au
probat că nu sunt periculoşi şi că temerea de reînnoire a faptelor penale care motiva prevenţia
specială nu mai există, cât şi celor care prin conduita lor au dovedit că şi după atâta timp sunt tot
atât de periculoşi şi gata de a comite fapte rele ca şi atunci când s-a pronunţat pedeapsa pe care
prescripţia o înlătură"2. Această deficienţă a fost înlăturată din legislaţia penală ulterioară, în
materia prescripţiei executării pedepselor, prin introducerea dispoziţiei potrivit căreia cursul
termenului de prescripţie a executării pedepsei se întrerupe prin săvârşirea din nou a unei
infracţiuni [art 163 alin. (2] NCP].
Deşi cele menţionate de profesorul Dongoroz în legătură cu scopul prevenţiei speciale sunt
valabile şi în cazul prescripţiei răspunderii penale, pentru aceasta nu s-a mai prevăzut, nici în
legislaţiile anterioare şi nici în noul Cod penal, ca motiv de întrerupere a cursului prescripţiei,
conduita rea a infractorului, rezultată din săvârşirea unei infracţiuni. Singurul caz de întrerupere
a prescripţiei răspunderii penale, menţionat în art. 155 alin. [1] NCP, este cel constând în
îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză. Aceasta este probabil o reminiscenţă a vechii
reglementări a prescripţiei răspunderii penale, din perioada în care această instituţie era
reglementată în Codul de procedură penală. El este perfect justificat în acest caz, deoarece
prescripţia răspunderii penale (cunoscută anterior sub numele de „prescripţia acţiunii penale")
era întemeiată pe ideea de sancţiune a organelor judiciare, pentru inactivitatea acestora o lungă
perioadă de timp. în prezent însă, am văzut că instituţia prescripţiei nu mai are la bază această
justificare, ci este bazată pe ideea lipsei de utilitate a pedepsirii infractorului, după trecerea unei
perioade mari de timp, de la data săvârşirii infracţiunii. Din acest motiv, cauza de întrerupere a
prescripţiei răspunderii penale, preluată din fostul art. 593 C. pr. pen. 1864 (când instituţia
aparţinerea procedurii penale), cu greu şi-ar putea găsi o justificare teoretică în legislaţia
actuală47.
Se constată că, spre deosebire de Codul penal anterior, în noul Cod penal nu se mai prevede
condiţia ca actul de procedură să fie comunicat învinuitului (suspectului) sau inculpatului,
pentru a produce efect întreruptiv de prescripţie. Acest lucru este de natură să uşureze aplicarea
în practică a instituţiei întreruperii prescripţiei răspunderii penale, deoarece, sub imperiul
vechiului Cod penal, practica judiciară a avut dificultăţi în stabilirea exactă a actelor care au ca

47
V. Brutaru, Prescriptia raspunderii penale, din perspective dreptului comparat, in revista de Drept Penal,
nr.3/2006

52
efect întreruperea prescripţiei răspunderii penale. Explicaţia care s-a dat condiţiei din vechea
legislaţie, ca actul de procedură să fie comunicat învinuitului sau inculpatului, a fost aceea că
numai un asemenea act ar releva existenţa şi persistenţa acţiunii de tragere la răspundere penală a
infractorului şi implică exerciţiul efectiv al acestei acţiuni, deoarece asemenea acte se
îndeplinesc numai atunci când infracţiunea săvârşită face obiectul unui proces penal care priveşte
infracţiunea săvârşită şi care se desfăşoară legal împotriva celui învinuit sau inculpat pentru acea
infracţiune.
Această explicaţie era greu de acceptat, în condiţiile în care doctrina unanimă considera că
întreruperea prescripţiei răspunderii penale era o instituţie care, ca şi prescripţia răspunderii
penale, privea în principal fapta comisă, iar nu persoana învinuitului sau inculpatului, motiv
pentru care aceasta producea efecte in rem, iar nu in personam. Or, în aceste condiţii, nu avea o
justificare acceptabilă condiţionarea efectelor întreruperii, de comunicarea actului de procedură
către învinuit sau inculpat Din moment ce actul de procedură priveşte fapta comisă, pentru care
se realizează tragerea la răspundere penală a infractorului, este mai just ca acesta să-şi producă
efectul întreruptiv independent de comunicarea lui către inculpat.
In doctrină s-a susţinut că în noul Cod penal întreruperea cursului prescripţiei ar fi posibilă şi
prin efectuarea actelor premergătoare, deoarece, chiar dacă nu este începută urmărirea penală,
nu mai există condiţia de a comunica actele respective suspectului sau inculpatului.

III. LIPSA PLANGERII PREALABILE SI RETRAGEREA ACESTEIA

1. Lipsa plangerii prealabile

Prin exceptie de la principiul oficialitatii procesului penal, legiuitorul a prevazut ca,

pentru anumite infractiuni, de regula cu un grad de pericol social mai redus, tragerea la
raspundere penala sa fie lasata la aprecierea persoanei vatamate, punerea in miscare a actiunii
penale fiind conditionata de manifestarea expresa de vointa a victimei.Reglementarea plangerii
prealabile a fost dictata si de anumite ratiuni de politica penala, care impun ca in anumite situatii,
sa se acorde prioritate ocrotirii vietii personale a victimei, careia i se ofera posibilitatea de a
hotari daca este sau nu cazul sa se faca publicitate faptei, ceea ce este inevitabil intr-un proces
penal, chiar daca fapta este mai grava (ca de exemplu, in cazul infractiunii de viol,in forma ei

53
simpla, tip, de baza, art. 197 alin 1 din Codul penal, cand raspunderea penala este conditionata de
o plangere prealabila).

Plangerea prealabila este incunostiintarea organelor judiciare de catre persoana

vatamata cu privire la fapta savarsita si vatamarea suferita prin aceasta. Plangera prealabila
reprezinta o conditie de tragere la raspundere penala si deci pentru pornirea procesului penal in
toate cazurile in care este prevazuta in mod expres in cuprinsul normei de incriminare.

Plangera prealabila trebuie sa fie facuta de persoana vatamata prin infractiune, cu

exceptia in care victima este un minor sau incapabil, situatie in care pot face o asemenea
plangere reprezentantii lor legali(parinti, tutore, curator),cu precizarea ca pentru aceste persoane,
punerea in miscare a actiunii penale se poate face si din oficiu(art.132 alin. ultim din Codul
penal).

Sub aspect procesual, plangerea prealabila se adreseaza organului de cercetare penala

sau porcurorului, potrivit legii(art.279 alin. 2 din Codul de procedura penala). Plingerea
prealabila trebuie introdusa in termen de 2 luni din ziua in care persoana vatamata a stiut cine
este faptuitorul.Cand persoana vatamata este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge
de la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut cine este faptuitorul(art.284 alin. 1 si 2
dinCodul de procedura penala).

Plingerea prealabila nu trebuie confundata cu plangerea (in sensul art. 222 din Codul de
procedura penala). In timp ce plangerea prealabila reprezinta, asa cum am subliniat, o conditie de
tragere la raspundere penala a infractorului, plangerea reprezinta doar o incunostintare despre
savarsirea oricarei infractiuni a carei victima a fost insasi cel ce face plangerea ori una dintre
persoanele pentru care poate face plangerea potrivit dispoziiziilor legale procesuale.

Plangerea prealabila(ca si lipsa sau retragerea ei) produce efecte in rem.Astfel, in caz de
participatie, fapta atrage raspunderea penala a tuturor participantilor, chiar daca plangerea s-a
facut sau se mentine cu privire numai la unul dintre ei(indivizibilitate pasiva).Tot astfel, daca
prin infractiune au fost vatamate mai multe persoane, fapta atrage raspunderea penala chiar daca
plangerea s-a facut sau se mentine numai de catre una din ele(indivizibilitate activa)(art. 131
alin. 3 si 4 dinCodul penal).

54
 Lipsa plangerii prealabile, in cazul in infractiunilor pentru care punerea in miscare a
actiunii penale este conditionata de introducerea unei astfel de plingeri, inlatura raspunderea
penala (art. 131 alin.1 din Codul penal).

Prin lipsa plangerii prealabile se intelege fie ca o asemenea plangere nu a fost efectiv
introdusa de persoana vatamata sau, prin exceptie de persoanele indrituite, fie a fost introdusa in
termenul legal de alte persoane neandrituite sa faca o astfel de plangere, fie ca plangerea
prealabila nu a fost introdusa in termenul prevazut de lege.

Lipsa plangerii prealabile nu stinge actiunea civila, persoana vatamata printr-o infractiune
avand la indemana cale actiunii civile, pe care o poate introduce in termenul general al
prescriptiei extinctive de 3 ani, pentru recuperarea daunelor suferite prin infractiune.

2.Retragerea plangerii prealabile.

Potrivit prevederilor atr. 131 alin 2 din Codul penal,retragerea plangerii prealabile, de
asemenea, inlatura raspunderea penala.

Retragerea plangerii prealabile reprezinta manifestarea de vointa a persoanei vatamate printr-

o infractiune, care dupa ce a introdus plangerea prealabila, revine si renunta, in conditiile
legii, la plangerea facuta mai inainte de solutionarea cauzei printr-o hotarare definitiva de
condamnare.

Pentru ca retragerea plingerii prealabile sa inlature raspunderea penala se cer indeplinite

urmatoareleconditii:

a) Retragerea plangerii prealabile sa reprezinte o manifestare expresa a vointei persoanei

vatamate. Este indeplinita aceasta conditie si atunci cand retragerea plangerii s-a facut printr-un
inscris autentic[9].Daca pentru persoanele lipsite de capacitate de exercitiu s-a depus o plangere
prealabila de reprezentantii legali, sau daca persoana cu capacitate de exercitiu restransa a depus
o plangere prealabila cu consimtamantul reprezentantilor legali, plangerea prealabila se poate
retrage in aceleasi conditii in care a fost depusa[10].

55
b) Retragerea plangerii prealabile trebuie sa fie totala, adica sa priveasca atat latura penala cat si
cea civila a cauzei, cum s-a decis in practica judiciara[11].Ca o consecinta a caracterului total al
retragerii plangerii prealabile ea va avea efecte in cazul indivibizilitatii active si pasive numai
daca este facuta de toate persoanele vatamate si respectiv retrasa fata de toti participantii la
comiterea faptei.

c) Retragerea plangerii prealabile trebuie sa fie facuta neconditionat ea neproducandu-si efecte

daca este conditionata pe viitor de unele reparatii civile, sau de o anumita conduita a faptuitorului
fata de persoana vatamata.

d) Retragerea plangerii prealabile trebuie sa intervina pana la pronuntarea unei hotarari

definitive, dupa acest moment ea nemaiavand semnificatie penala.

IV. IMPACAREA PARTILOR

1.Notiune si caracterizare.

Impacarea partilor constituie un act bilateral, o intelegere intervenita intre partea vatamata si
infractor cu privire la incetarea procesului penal si inlaturarea raspunderii penale.

Impacarea partilor este posibila numai in cazurile prevazute de lege (art. 132 alin. 1 din Codul
penal).De regula, in cazurile cand actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a
persoanei vatamate, legea prevede, de asemenea, posibilitatea impacarii partilor.Exista insa si
infractiuni pentru care actiunea penala se pune in miscare din oficiu, sau si din oficiu, dar legea
acorda posibilitatea partilor de a se impaca(de exemplu,la infractiunea de seductie-art.199 din
Codul penal;la infractiunile de violenta, comise asupra unui membru de familie,prevazute de art.
180-181 din Codul penal)

In cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercitiu, impacarea se face prin reprezentantii

lor legali; persoanele cu capacitate de exercitiu restrinsa se pot impaca cu incuvintarea
persoanelor prevazute de lege.In asemenea situatii, impacarea produce efecte si in cazul in care
actiunea penala a fost pusa in miscare din oficiu(art.132 alin. 3 din Codulpenal).

2.Conditiile impacarii partilor.

56
a) Impacarea partilor se poate realiza numai in cazul acelor infractiuni pentru
care legea prevede expres aceasta modalitate de stingere a raspunderii penale.

b) Impacarea partilor este un act bilateral, adica intervine intre cele doua parti.

c) Impacarea este personala, adica are loc intre persoanele care s-au inteles in
conditiile legii sa puna capat conflictului.

d) Impacarea trebuie sa se realizeze pana la ramanerea definitiva a hotararii de

condamnare.

e) Impacarea trebuie sa fie, ca si retragerea plangerii, totala si neconditionata, adica

sa se refere atat la latura penala, cat si la latura civila a cauzei, sens in care art.132 alin. 1 din
Codul penal arata expres ca impacarea partilor inlatura raspunderea penala si stinge si actiunea
civila.

3.Efectele impacarii.

Impacarea opereaza in personam, adica inlatura raspunderea penala numai fata de

infractorul cu care partea vatamata s-a impacat, spre deosebire de lipsa plangerii si retragerea
acesteia care opereaza in rem.

Intrucat impacarea are un caracter personal, partea vatamata trebuie sa precizeze clar, in caz
de participatie, care sunt inculpatii cu care s-a impacat, cauza de inlaturare a raspunderii penale
operand numai fata de acesti inculpati.

57
 CAPITOLUL 3

I.Analiza ipotezelor de aplicare în practică a cauzelor care înlătură răspunderea penală

1. Aspecte de practică judiciară privind amnistia
In cazul infracţiunilor ale căror consecinţe nu se produc imediat
executarea acţiunii sau inacţiunii de către autor, s-a statuat în practica ju anterioară că incidenţa
actului legislativ de amnistie sau graţiere se aprc: funcţie de data actului de executare ce
caracterizează latura obiectivă a i~ unii, iar nu de data consumării acesteia prin producerea
rezultatului.
Această regulă este similară celei statuate în art. 154 alin. (3) N privire la momentul de la care
curge termenul de prescripţie a răsp penale în cazul infracţiunilor progresive, unde se prevede că,
în cazul infracţiuni, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă data săvârşirii
acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu peJ corespunzătoare rezultatului definitiv
produs. Această regulă ar trebui aplice, pentru identitate de raţiune, şi în cazul amnistiei, întrucât
şi a reprezintă tot o cauză care înlătură răspunderea penală, ca şi prescrip" punderii penale.
Aşadar, în cazul infracţiunilor progresive, momentul la analizează incidenţa actului de amnistie
este cel al săvârşirii acţiu inacţiunii, însă, la stabilirea faptului dacă infracţiunea este sau nu
amnistiei, se ţine seama şi de rezultatul mai grav, produs după apariţia 1 amnistie. De pildă, în
cazul în care, după săvârşirea unei acţiuni de intervine o lege care amnistiază infracţiunea de
lovire, dar nu şi infracţiu loviri cauzatoare de moarte, nu se va constata amnistiată infracţiunea,
dacă rezultatul mai grav produs, constând în moartea victimei, a int ulterior adoptării legii de
amnistie.
Speţa redată anterior pare însă a institui aceeaşi regulă şi în cazul infracţiuni de rezultat, la
care momentul acţiunii sau inacţiunii este dif momentul producerii rezultatului. De pildă, chiar
dacă nu este vorba infracţiune progresivă, în cazul infracţiunii de înşelăciune, momentul ind în

58
eroare şi momentul producerii pagubei în patrimoniul persoanei vatamate pot fi despartite de o
durata de timp . Daca s-ar adopta regula din decizia comentată ar însemna ca în cazul în care
între cele două momente intervine o lege de amnistie, infracţiunea să fie considerată amnistiată,
ceea ce este destul de discutabil. în acest caz, considerăm că infracţiunea este considerată consu-
mată doar în momentul producerii rezultatului, iar faptul că acesta s-a produs la scurt timp după
acţiunea făptuitorului de inducere în eroare nu rupe unitatea naturală a infracţiunii de înşelăciune.
într-un mod similar se pune problema în cazul infracţiunilor de luare de mită şi trafic de
influenţă, când actul de amnistie intervine între momentul pretinderii şi cel al primirii
bunurilor.
In practica judiciară şi într-o opinie doctrinară1 s-a arătat că între conţinuturile alternative ale
infracţiunii de trafic de influenţă există o corelaţie naturală - pretinderea de bani sau alte foloase
şi acceptarea de promisiuni, de daruri reprezentând doar acţiuni intermediare - acestea găsindu-şi
împlinirea şi raţiunea de a fi doar în acţiunea finală de primire a foloaselor. Prin urmare, deşi,
odată cu pretinderea foloaselor ori acceptarea promisiunilor, infracţiunea poate fi considerată
consumată, acţiunea survenientă de primire nu poate fi decon-textualizată, ci ea alcătuieşte, cu
cele precedente, o unitate naturală de infracţiune. Aşadar, dacă foloasele materiale au fost
pretinse anterior actului de clemenţă, dar primite ulterior acestuia, făptuitorul nu va beneficia de
el.
Intr-o altă opinie doctrinară s-a apreciat ca fiind discutabilă această soluţie, considerându-se
că, în acest caz, infracţiunea de trafic de influenţă s-a consumat în momentul pretinderii sumelor
băneşti.
Un alt autor susţine că trebuie făcută distincţia dintre infracţiuni cu conţinuturi alternative, la
care fiecare variantă normativă constituie o infracţiune distinctă (de exemplu, la ultraj sau
înşelăciune), pe care legiuitorul le-a reunit în acelaşi text de lege din raţiuni de tehnică
legislativă, şi infracţiunea cu conţinut alternativ, la care variantele normative nu constituie
infracţiuni distincte, ci toate formează conţinutul aceleiaşi infracţiuni; în situaţia traficului de
influenţă, se arată că „primirea", „pretinderea" şi „acceptarea" nu constituie infracţiuni separate,
ci se consumă prin săvârşirea oricăreia dintre cele trei modalităţi enunţate; aşadar, în speţa
menţionată anterior, realizarea infracţiunii având loc anterior actului de clemenţă, inculpatul ar fi
trebuit să beneficieze de acesta.

59
 In actele normative de acordare a amnistiei se prevăd şi excepţii de la aceasta, respectiv de
infracţiuni pentru care nu se aplică actul normativ de amnistie.

.2. Aspecte de practică judiciară privind prescripţia răspunderii penale

S-a pus problema care va fi termenul de prescripţie a răspunderii cazul infracţiunii rămase
în forma atipică a tentativei. Aceasta extinsă la toate cauzele de atenuare a răspunderii penale,
cum ar fi cir ţele atenuante, cauzele de reducere a pedepselor prevăzute în legile speciale.
Intr-o opinie, se susţine că prescripţia răspunderii penale trebuie minată în funcţie de durata
pedepselor prevăzute de lege pentru forma ti nu în funcţie de modul în care acestea s-ar putea
individualiza ca u~ existenţei unei stări de atenuare sau agravare cum sunt cele referi formele
atipice ale infracţiunii, respectiv faptul penal tentat şi faptul epuizat1. Se invocă în sprijinul
acestui punct de vedere o decizie a i supreme, dată în materia unei alte cauze de înlăturare a
răspunderii pen care s-a decis că în cazul aplicării amnistiei se vor avea în vedere limi pedeapsă
prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, chiar dacă rămas în faza tentativei.
Această soluţie era adoptată şi în jurisprudenţa mai veche, unde s-a cu titlu de principiu, că la
calcularea termenului de prescripţie a răsp penale trebuie să se ţină seama de pedeapsa prevăzută
de lege infracţiunea săvârşită, iar nu de pedeapsa aplicată ca efect al existenţei cauze de atenuare
a răspunderii penale.
In doctrină s-a adoptat şi un punct de vedere diferit cu privire la problemă. S-a susţinut că, în
general, la stabilirea termenelor de pre: trebuie să se ţină seama de pedeapsa de bază, făcându-se
abstracţie circumstanţele atenuante sau agravante care o modifică; în caz de tent: se susţine că
durata termenului de prescripţie ar trebui să se stabile; raport cu pedeapsa legală a tentativei,
deoarece tentativa este ea însăşi o ţiune, diferenţiată de infracţiunea consumată prin gradul de
realizare a sale obiective, iar termenul de prescripţie se calculează în funcţie de i unea săvârşită4.
Acest punct de vedere a rămas minoritar, doctrina subliniind că la duratei prescripţiei răspunderii
penale legiuitorul nu s-a condus după li legale ale pedepselor pentru infracţiunile concret
săvârşite de autor. Dacă procedat astfel, ar fi trebuit să prevadă durate de prescripţie diferite
pentru pedepsele maxime de 25 de ani , de 20 de ani, de 18 ani, astfel incat durata prescripţiei să
corespundă cu gravitatea abstractă a acestora (exprimată în limitele legale de pedeapsă ale
fiecărei infracţiuni). Aceeaşi globalizare a acţionat şi în ceea ce priveşte tentativa la infracţiune.
Dacă legiuitorul n-a ţinut seama şi n-a fixat o limită de durată specifică a infracţiunii consumate,

60
când maximul pedepsei prevăzute de lege este de 25 sau 20 de ani, lăsând ca în toate cazurile să
opereze durata convenţională de prescripţie de 15 ani, cu atât mai mult nu şi-a propus să ţină
seama la fixarea duratei prescripţiei de limitele de pedeapsă pe care legea le prevede în cazul
tentativei la infracţiune. Limitele globale, convenţionale au avut în vedere numai infracţiunea
consumată, adică limitele care constituie regula prevăzută în Partea specială a Codului penal, şi
nu excepţiile (tentativa, calitatea de instigator sau complice, dacă aceşti participanţi ar fi
sancţionaţi în limite mai reduse decât autorul). Aceste excepţii, după cum se ştie, sunt
incriminate şi sancţionate numai în baza unor reguli speciale din Partea generală a Codului penal,
dispoziţii care trebuie menţionate alături de infracţiunea-tip reţinută în sarcina făptuitorului, spre
a se sublinia că ele reprezintă, ca tehnică de legiferare, devieri, abateri de la regula generală1.
De asemenea, s-a mai susţinut că termenele de prescripţie au fost prevăzute de lege
diferenţiat, pe categorii de infracţiuni, în funcţie de gravitatea abstractă a acestora, deoarece s-a
urmărit ca prescripţia să opereze numai după trecerea, de la data săvârşirii infracţiunii, a unui
termen suficient de lung, pentru a permite realizarea, în toate cazurile, indiferent de gravitatea
concretă a infracţiunii săvârşite, a acelor condiţii social-juridice care fac inutilă tragerea la
răspundere penală şi sancţionarea făptuitorului. Aceasta explică şi de ce durata termenelor de
prescripţie a răspunderii penale este pusă de legiuitor în relaţia cu durata sau cuantumul
pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, şi nu cu durata ori cuantumul
pedepselor care ar putea fi aplicate în ipoteza în care, neoperând prescripţia, făptuitorul ar fi tras
la răspundere şi sancţionat.
Un alt argument adus în favoarea acestei opinii este acela că în cazul amnistiei, ce reprezintă
tot o cauză care înlătură răspunderea penală, se au în vedere tot limitele de pedeapsă prevăzute
de lege pentru infracţiunea consumată, atunci când legiuitorul condiţionează incidenţa acesteia
de un maxim special al pedepsei prevăzute pentru infracţiunea comisă.

In cazul în care însă legiuitorul a incriminat diferite fapte periculoase ca infracţiuni, nu numai
în configuraţia lor tipică, dar şi în una sau mai multe variante agravate (acestea apărând uneori
ca variante calificate) sau atenuate.

3.Aspecte de practica judiciara privind lipsa plangerii prealabile

61
 In practica judiciara au fost adoptate mai multe solutii in care sa discutat cu privire la
calificarea institutiei plangerii prealabile, respectiv daca aceasta este o institutie de drept penal
substa),ntial sau una de drept procesual penal.

Consecinţa practică cea mai importantă a răspunsului la această întrebare este aceea că, în
cazul succesiunii de legi în timp, dacă se stabileşte că aceasta este o instituţie de drept penal
substanţial, ea este supusă principiului aplicării legii penale mai favorabile, în timp ce, dacă se va
considera că este vorba de o instituţie de drept procesual penal, ea este supusă principiului
aplicării imediate a legii de procedură.
In acest sens, într-o soluţie de practică judiciară s-a menţionat că plângerea prealabilă este o
instituţie a dreptului procesual penal - privitoare la sesizarea instanţei - cu privire la care nu
operează principiul aplicării legii penale mai favorabile.
Soluţia a fost criticată de doctrină, care a subliniat că, după o opinie unanim admisă astăzi în
literatura de specialitate, plângerea prealabilă are natură juridică mixtă sau complexă, fiind o
instituţie atât a dreptului penal substanţial, cât şi a dreptului procesual penal.
Ca instituţie a dreptului penal substanţial, plângerea prealabilă apare ca o condiţie de
pedepsibilitate sau, în alţi termeni, de aplicare a sancţiunilor prevăzute de legea penală, în sensul
că, în anumite cazuri prevăzute de lege, incidenţa răspunderii penale este dependentă de voinţa
persoanei vătămate, dreptul statului de a aplica sancţiunea prevăzută de lege fiind suspendat, în
exerciţiul său, până la exprimarea voinţei persoanei vătămate prin introducerea plângerii
prealabile. Ca instituţie a dreptului procesual penal, plângerea prealabilă reprezintă o condiţie de
procedibilitate sau, în alţi termeni, o condiţie de începere şi continuare a procesului penal; ea
constituie nu numai un mod de sesizare a organelor judiciare penale de către persoana vătămată,
cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, ci şi o condiţie sine qua non pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale. în calitatea sa de instituţie a dreptului penal substanţial, plângerea prealabilă
poate constitui un element de determinare a legii penale mai favorabile. Astfel, dacă cu privire la
o anumită infracţiune una dintre legile penale succesive condiţionează punerea în mişcare a
acţiunii penale de introducerea unei plângeri prealabile, în timp ce cealaltă lege nu prevede o
asemenea condiţie, iar în speţă nu s-a introdus plângere, legea mai favorabilă este cea care
prevede condiţia sus-arătată.
.4. Aspecte de practică judiciară privind retragerea plângerii prealabile

62
 In practica judiciară au fost adoptate o serie de soluţii, care au lămurit unele aspecte neclare
referitoare la retragerea plângerii prealabile. Deşi acestea au fost pronunţate sub imperiul
vechiului Cod, multe dintre regulile stabilite rămân valabile şi după intrarea în vigoare a noului
Cod penal.
Practica judiciară a statuat că nu există nicio cerinţă cu privire la forma în care se poate
retrage plângerea, esenţial fiind ca declaraţia să fie reală şi să nu fi fost obţinută prin doi sau
violenţă1. De asemenea, declaraţia neechivocă a părţii vătămate că nu urmăreşte condamnarea
inculpatului echivalează cu o retragere a plângerii.
In doctrină s-a susţinut că deşi nu există o cerinţă formală de valabilitate a retragerii plângerii
prealabile, aceasta trebuie, ca oricare act de dispoziţie, să emane de la o persoană care poate
dispune de dreptul respectiv, iar manifestarea de voinţă să fie reală, şi nu smulsă prin doi sau
violenţă; în măsura în care s-ar dovedi că inculpatul a determinat prin înşelăciune persoana
vătămată să-şi retragă plângerea, instanţa de recurs va trebui să caseze spre rejudecare pentru a se
verifica susţinerile cu privire la existenţa dolului.
Va fi greu de stabilit în ce ar trebui să constea înşelăciunea, pentru a putea fi considerată doi,
în cazul retragerii plângerii prealabile, deoarece nu orice afirmaţie necorespunzătoare folosită de
inculpat pentru a determina persoana vătămată să-şi retragă plângerea prealabilă s-ar putea
încadra în noţiunea de „doi". Cert este că, potrivit art. 438 alin. [1) pct. 8 NCPP, în cazul în care
în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal, se poate formula recurs în casaţie împotriva
sentinţei penale definitive, iar aici s-ar putea include şi situaţia în care declaraţia persoanei
vătămate de retragere a plângerii prealabile a fost obţinută prin doi. Problema este că, potrivit art
436 NCPP, persoana vătămată nu poate declara recurs în casaţie, deşi partea civilă are această
calitate.
Potrivit jurisprudenţei, instanţa nu poate lua act de retragerea plângerii făcută de inculpat
(care avea şi calitatea de persoană vătămată) în alt dosar contra persoanei vătămate (care avea şi
calitatea de inculpat), dacă cele două dosare nu sunt conexate.
împotriva acestei soluţii s-a susţinut că retragerea plângerii prealabile chiar dacă priveşte un alt
dosar, neconexat cu primul, ar trebui să producă efecte,deoarece declaratia persoanei vatamate
chiar in aceste conditii, fiind dată în faţa instanţei şi consemnată în cuprinsul încheierii de
şedinţă ori a hotărârii, constituie o declaraţie autentică, expresie a manifestării reale de roinţă a
celui de la care emană. Ca urmare, inculpatul ar putea valorifica această declaraţie a persoanei

63
vătămate pentru a cere încetarea procesului penal în dosarul respectiv. împrejurarea că cele două
dosare nu au fost conexate încă nu poate să constituie un motiv de a nu se ţine seama de voinţa,
exprimată în 3ceastă formă, a persoanei vătămate.
Dacă declaraţia de retragere este dată în faţa organului de poliţie, acest organ are obligaţia de
a o înainta instanţei pentru a se putea dispune încetarea procesului penal.
In acest caz, deşi organul de urmărire penală nu mai are competenţa de a efectua vreun act de
procedură penală în dosar, după terminarea urmăririi penale şi sesizarea instanţei de judecată, s-a
apreciat că organul de poliţie poate hia act în mod valabil de retragerea plângerii prealabile şi
poate atesta identitatea şi manifestarea de voinţă a persoanei vătămate. Considerăm că într-un
astfel de caz organul de poliţie are doar obligaţia de a înainta instanţei de mdecată cererea de
retragere a plângerii prealabile, înregistrată greşit de către persoana vătămată, iar instanţa va
aprecia asupra valabilităţii manifestării de .oinţă a acesteia.
Momentul final până la care este posibilă retragerea plângerii prealabile constituie un
subiect de discuţii, mai ales după intrarea în vigoare a noului Cod penal, care a trecut recursul în
casaţie în categoria căilor extraordinare de atac. Sub imperiul vechiului Cod penal era posibilă
retragerea plângerii prealabile în faza recursului, deoarece hotărârea penală rămânea definitivă
de-abia după pronunţarea deciziei de către instanţa de recurs. în prezent, având în vedere că
recursul este o cale extraordinară de atac, s-ar putea susţine că nu ar fi posibilă retragerea
plângerii prealabile în timpul judecării recursului în casaţie.

Cu toate acestea, în practica judiciară anterioară s-a considerat că retragerea plângerii

prealabile este posibilă şi după exercitarea recursului extraordinar, care era o cale extraordinară
de atac la vremea respectivă, motivându-se că exercitarea acestuia implică - chiar bazat pe alte
motive - reluarea acţiunii penale.

.5. Aspecte de practică judiciară privind împăcarea

Una dintre condiţiile împăcării, analizată într-un capitol anterior, este aceea ca aceasta să fie
totală şi necondiţionată, adică să privească atât acţiunea penală, cât şi acţiunea civilă formulată
în cadrul procesului penal şi să nu fie supusă vreunei condiţii viitoare, care ar da împăcării un
caracter nedefinitiv, provizoriu. Multe probleme s-au ridicat în practica judiciară cu privire la
respectarea acestor condiţii, în cazul în care părţile care s-au împăcat stabilesc o modalitate de
reparare a prejudiciului rezultat din infracţiune.

64
 Intr-o decizie s-a reţinut că recursul prin care partea vătămată - care s-a împăcat cu inculpatul
pentru infracţiunea de furt între soţi - susţine că în mod greşit prima instanţă, încetând procesul
penal, nu a soluţionat latura civilă, în sensul obligării inculpatului să restituie bunurile sustrase
din domiciliul conjugal, este neîntemeiat şi urmează a fi respins.
In nota critică a acestei decizii s-a susţinut că, deşi împăcarea părţilor în faţa instanţei este
totală şi necondiţionată, aceasta nu exclude posibilitatea ca în cadrul acordului intervenit între ele
cu prilejul împăcării - părţile să convină asupra reparării prejudiciului produs prin infracţiune; în
asemenea caz - în care împăcarea tot necondiţionată rămâne -, obligaţia asumată de inculpat va fi
trecută în dispozitivul hotărârii pentru ca, în caz de neîndeplinire, să se poată proceda la
executarea silită (a se vedea, în acest sens, Trib. Mun. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr.
2056/1976, în RRD nr. 5/1977, p. 69). Odată ce a intervenit împăcarea şi s-a încetat procesul
penal, partea vătămată nu se va putea plânge, în calea de atac, că prima instanţă nu a soluţionat
latura civilă a cauzei, căci, aşa cum s-a arătat, împăcarea stinge atât acţiunea penală, cât şi
acţiunea civilă; de asemenea, dacă inculpatul şi-a asumat unele obligaţii privitoare la repararea
prejudiciului consemnate în dispozitivul sentinţei, neîndeplinirea acestora nu poate constitui
temei de a ataca hotărârea pronunţată.
In acest sens, s-a statuat în altă decizie că obligaţia asumată de inculpat va fi trecută în
dispozitivul hotărârii, pentru ca, în caz de neîndeplinire, să se poată proceda la executarea silită,
sau că, dacă părţile s-au împăcat, procesul penal încetează chiar dacă acestea au convenit
stabilirea unui termen pentru plata despăgubirilor.
Doctrina a arătat, de asemenea, că, deşi împăcarea părţilor în faţa instanţei este totală şi
necondiţionată, aceasta nu exclude posibilitatea ca părţile să convină asupra modului de reparare
a prejudiciului produs prin infracţiune; dacă persoana vătămată condiţionează împăcarea de
achitarea unei sume de bani, înseamnă că nu s-a ajuns la un acord, că nu există o împăcare
valabilă şi, ca atare, pretinsa împăcare nu va fi susceptibilă să producă efecte; dacă a intervenit
împăcarea, persoana vătămată nu va putea, în recurs, să pretindă că împăcarea nu este valabilă
fiindcă inculpatul nu i-a plătit integral despăgubirea, deoarece împăcarea a fost totală şi
necondiţionată; partea vătămată va putea însă să tragă la răspundere civilă (fără a contesta
valabilitatea împăcării) pe inculpat asupra modului în care îşi execută obligaţiile civile asumate
prin actul de împăcare.

65
 In acest caz, rămâne de lămurit aspectul dacă părţile sunt obligate să redacteze o tranzacţie
scrisă cu privire la modul în care s-au înţeles să fie repar:' prejudiciul sau ele pot indica oral,
instanţei penale, obligaţiile pe care şi le-a asumat inculpatul în acest sens. Potrivit art 439 NCPC,
tranzacţia va fi încheiată în formă scrisă şi va alcătui dispozitivul hotărârii. Deşi autorul notei
critice redate mai sus nu face această precizare, considerăm că, faţă de dispoziţiile exprese din
Codul de procedură civilă, doar în cazul în care este îndeplinita această condiţie, instanţa penală
ar putea să treacă în dispozitivul hotărârii penale obligaţia asumată de inculpat, în cazul
împăcării părţilor.
In acest caz este posibilă anularea convenţiei încheiate de părţi, în cazul în care
consimţământul acestora a fost viciat Astfel, în practica judiciară s-a statuat că este nulă
convenţia prin care inculpatul se împacă cu victima, în schimbul unei sume de bani, atunci când
inculpatul a crezut că astfel va fi apărat de sancţiunea penală1.
în cazul unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se stinge prin împăcarea părţilor, instanţa de
casare trebuie să ia în considerare declaraţia de împăcare, chiar dacă a fost dată după
pronunţarea hotărârii primei instanţe şi după expirarea termenului de recurs pentru părţi, în
măsura în care se află sesizată legal cu recursul procurorului împotriva hotărârii instanţei de
fond.
Impăcarea intervenită între părţi este irevocabilă, în consecinţă, partea vătămată care s-a
împăcat cu inculpatul, consemnând această împăcare într-un act autentificat de notar, nu poate
reveni ulterior, în faţa instanţei, asupra declaraţiei de împăcare. Aceasta îşi produce toate efectele
în proces, în sensul că instanţa urmează să ia act de împăcare şi să pronunţe încetarea procesului
penal3. Hotărârea este în acord cu principiul enunţat în capitolul anterior, potrivit căruia
împăcarea produce efecte ope legis, de la momentul intervenirii ei, iar nu de la momentul
constatării acestui lucru de către organul judiciar.
Soluţii divergente au fost pronunţate în practica judiciară cu privire la încuviinţarea părinţilor
persoanei vătămate cu capacitate restrânsă de exerciţiu.
Intr-o hotărâre s-a statuat că minora care a împlinit 14 ani îşi exercită singură drepturile şi
obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor; ea are nevoie de încuviinţarea
prealabilă a ambilor părinţi pentru a se putea împăca în procesul penal în care figurează ca parte
vătămată.

66
 Intr-o altă hotărâre s-a reţinut că în cazul infracţiunilor pentru care procesul penal se porneşte
la plângerea prealabilă a părţii vătămate, declaraţia de împăcare făcută numai de unul dintre
părinţii minorului - parte vătămată - are ca efect stingerea acţiunii penale şi încetarea urmăririi,
chiar dacă plângerea prealabilă a fost făcută de celălalt părinte, absent la judecată; în asemenea
situaţie, recursul declarat de părintele care a lipsit de la proces, pentru motivul că se opune la
împăcare, urmează a fi respins.

.6. Aspecte de practică judiciară privind problemele procesuale ridicate de cauzele care
înlătură răspunderea penală
In cazul concursului de cauze care înlătură răspunderea penală, nu
există un punct de vedere unitar cu privire la soluţia pe care trebuie să o adopte instanţa de
judecată.
Când, ulterior adoptării actului de amnistie, a intervenit retragerea plângerii prealabile
sau împăcarea părţilor, în practica judiciară s-a decis că urmărirea penală sau procesul penal
trebuie să înceteze în baza acestui din urmă temei.
în acest caz, un autor sugerează că ar trebui să se ţină seama de ordinea de preferinţă din articolul
ce reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale în
Codul de procedură penală (art 16 NCPP), deoarece enumerarea lor nu este aleatorie, ci este
subordonată unei rigori impuse de natura şi efectele acestora.

Intr-o altă opinie se susţine că, în acest caz, urmărirea penală sau procesul penal ar trebui să
înceteze ca urmare a amnistiei, deoarece în momentul inter-venirii împăcării părţilor sau al
retragerii plângerii prealabile, răspunderea penală era deja înlăturată ca efect al amnistiei,
retragerea plângerii prealabile sau împăcarea rămânând astfel lipsite de obiect.

Considerăm că această din urmă opinie este justificată, deoarece, în cazul în care intervin mai
multe cauze care înlătură răspunderea penală, nu s-ar putea lua în considerare ordinea în care
acestea sunt enumerate în art 16 alin. (1) lit e) şi f) NCPP, respectiv nu s-ar putea susţine că
amnistia ar trebui să primeze faţă de retragerea plângerii prealabile sau împăcare, pentru că
prima se regăseşte în art. 16 lit. f), în timp ce ultimele se regăsesc în art 16 lit g) NCPP.
Aceeaşi regulă a priorităţii cauzei care înlătură răspunderea penală care a intervenit mai întâi
considerăm că este aplicabilă şi în cazul în care anterior apariţiei actului de amnistie s-a

67
împlinit termenul de prescripţie a răspunderii penale, deoarece, prin intervenirea prescripţiei
răspunderii penale, amnistia a rămas fără obiect. E discutabilă, aşadar, afirmaţia făcută în
literatura de specialitate, sub imperiul Codului penal din 1936, potrivit căreia, atunci când
concură mai multe cauze de stingere a pedepsei sau acţiunii publice, se dă preferinţă amnistiei.
Aşa cum am arătat într-un capitol anterior, sub imperiul Codului penal din 1936, decesul
făptuitorului era prevăzut printre cauzele de nepedepsire, alături de amnistie şi prescripţia
răspunderii penale. Aşa se explică şi reglementarea acestora împreună, chiar şi în prezent, în
rândul cauzelor care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, în art. 16 alin.
(1) lit. f) NCPP.
Intr-o altă opinie, în acest caz, procesul penal ar trebui să înceteze în baza amnistiei, care
operează obligatoriu de la data intervenirii sale, astfel încât hotărârea instanţei de judecată va
avea doar efect declarativ.
Considerăm că această din urmă opinie corespunde principiului priorităţii cronologice a
cauzelor care lipsesc de obiect acţiunea penală.

De asemenea, într-o altă cauză s-a constatat că persoana vătămată a declarat cale de atac
împotriva unei sentinţe prin care s-a dispus încetarea procesului penal, pentru că exista
autoritate de lucru judecat. în faţa instanţei superioare părţile s-au împăcat S-a decis că
trebuie respinsă calea de atac deoarece, atâta vreme cât procesul penal a încetat - corect - ca
urmare a autorităţii lucrului judecat, voinţa părţilor de a se împăca este inoperantă, nemaiputând
produce efectele prevăzute de lege.

68
 Concluzii
Cauzele care înlătură răspunderea penală (amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa
plângerii prealabile, retragerea acesteia şi împăcarea), deşi reunite de legiuitor într-un singur
capitol, îşi menţin caracterul de instituţii autonome, fiecare dintre acestea având o raţiune
distinctă.
Există încă multe aspecte nelămurite în acest domeniu, fapt cauzat de inexistenţa, atât la
nivelul legislaţiilor statelor europene, cât şi la nivelul legislaţiei româneşti, a unor reglementări
unitare ale cauzelor care înlătură răspunderea penală. Aşa cum s-a demonstrat în cuprinsul
lucrării, nici măcar în cadrul legislaţiei noastre moderne nu s-a păstrat de-a lungul timpului o
concepţie unitară cu privire la acestea, fiind de ajuns să amintim că însăşi denumirea de „cauze
care înlătură răspunderea penală" a fost adoptată de-abia începând cu vechiul Cod penal, din
1968.
Legiuitorul noului Cod penal a menţinut tradiţia instituită începând cu Codul penal din 1936,
de a reglementa amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile, retragerea
acesteia şi împăcarea în Codul penal, considerându-le instituţii de drept penal substanţial, iar nu
de procedură penală. Această calificare produce consecinţe, în primul rând, în ceea ce priveşte
modul de aplicare a legii penale mai favorabile, în cazul succesiunii de legi în timp şi, în al
doilea rând, în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor reglementate de aceste instituţii.
Cu toate că legislaţia şi doctrina noastră de aproape o sută de ani au clarificat problema
apartenenţei acestor instituţii la dreptul penal substanţial, doctrina recentă a readus în discuţie
acest aspect, susţinând că, de fapt, prescripţia răspunderii penale ar fi o instituţie de drept
procesual penal, care ar trebui supusă principiilor acestei materii, în special principiului aplicării
imediate a legii procesual penale.
Este adevărat că problema a fost repusă pe tapet într-un moment în care se discuta
neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale care au declarat ca fiind imprescriptibile infracţiunile de
omor şi infracţiunile intenţionate care au avut ca urmare moartea victimei, prevăzând, totodată,
că acestea se aplică şi infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a noii legi. în încercarea

69
de a demonstra că această lege nu încalcă dispoziţiile constituţionale, chiar dacă se aplică şi
infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a legii noi, s-a susţinut că, în realitate, prescripţia
răspunderii penale este o instituţie de procedură penală, iar dispoziţiile de declarare a
imprescriptibilităţii infracţiunilor de omor şi a infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare
moartea victimei ar trebui să se aplice şi infracţiunilor comise anterior, deoarece legea de
procedură este de imediată aplicare. S-au adus ca argument, în acest sens, dispoziţiile legale din
dreptul francez, unde această instituţie aparţine în mod tradiţional procedurii penale, fiind
reglementată în Codul de procedură penală ca prescripţie a acţiunii penale. De altfel, chiar prima
noastră legislaţie penală modernă, din 1864, care era puternic influenţată de dreptul francez, a
reglementat instituţia prescripţiei răspunderii penale în Codul de procedură penală, ca prescripţie
a acţiunii penale.
Această opinie nu a fost însă împărtăşită de alţi autori români, marea majoritate a acestora
fiind de opinie că prescripţia, ca şi celelalte cauze care înlătură răspunderea penală, sunt instituţii
de drept penal material, deoarece ele au efect asupra pedepsei, atrăgând neaplicarea acesteia.
în ciuda acestui fapt, de necontestat în sistemul nostru de drept, Curtea Constituţională a
României a considerat că sunt constituţionale dispoziţiile legale care prevedeau că
imprescriptibilitatea infracţiunilor de omor şi a celor intenţionate care au avut ca urmare moartea
victimei se aplică şi infracţiunilor comise anterior noii legi. Este adevărat că decizia a fost
adoptată cu opinia separată a unor judecători de prestigiu ai Curţii Constituţionale, dar se pune
întrebarea cum se poate totuşi împăca opinia majorităţii cu principiul constituţional al
neretroactivităţii legii penale mai aspre.
Analiza făcută de Curtea Constituţională a României, în opinia majoritară, a fost una deosebit
de fină, punându-se practic în balanţă două principii fundamentale: principiul securităţii
raporturilor juridice, care se opunea aplicării retroactive a legii noi, şi principiul asigurării unei
protecţii reale a dreptului la viaţă, care ar pleda pentru soluţia declarării imprescriptibilităţii
infracţiunilor contra vieţii. în final, însuşindu-şi o soluţie similară, adoptată de Curtea
Constituţională a Germaniei în urmă cu aproximativ 40 de ani, Curtea Constituţională a
României a dat prioritate protecţiei dreptului la viaţă, considerând că importanţa deosebită a
acestui drept justifică soluţia legiuitorului.
In felul acesta, s-a făcut o ierarhizare a drepturilor fundamentale protejate de Constituţie, care
ar putea suscita multe discuţii cu privire la fundamentul ei teoretic. Cert este că se validează

70
astfel ideea că dispoziţiile legale (inclusiv cele constituţionale) nu pot fi aplicate separat unele de
altele, făcând abstracţie de celelalte norme, ci acestea trebuie interpretate şi aplicate în
ansamblul lor, fapt pe care îl considerăm conform cu complexitatea fenomenului social, pe care
dreptul este chemat să îl reglementeze.
In sfârşit, o altă modificare legislativă care se impune a fi amintită este cea din art. 158 alin.
[4] NCP, potrivit căreia în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale
este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în
mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită
de procuror. Aceasta este soluţia pe care a ales-o legiuitorul pentru a împiedica retragerile de
plângeri prealabile care ar fi făcute în contradicţie cu interesul persoanei vătămate minore.
Sub imperiul vechiului Cod penal, practica judiciară era constantă, în sensul că nu era posibilă
retragerea plângerii prealabile atunci când acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu, în
cazul persoanelor vătămate minore. Această soluţie putea deveni una extrem de injustă, în cazul
în care era în interesul minorului să pună capăt conflictului prin retragerea plângerii prealabile.
Pe de altă parte, soluţia din noul Cod penal ridică mai multe întrebări legate de procurorul
competent să îşi însuşească retragerea plângerii prealabile, actul prin care acesta îşi manifestă
voinţa sau refuzul de a şi-o însuşi, posibilitatea atacării acestui act la procurorul ierarhic superior,
posibilitatea retractării actului de către procuror ş.a. Aceste aspecte nu pot fi clarificate decât în
practica judiciară, prin aplicarea principiilor de drept care guvernează activitatea procurorului în
cursul urmăririi penale şi în faza de judecată. Considerăm că în cursul urmăririi procurorul ar
trebui să adopte o ordonanţă în care să consemneze manifestarea sa de voinţă cu privire la acest
aspect, ordonanţă care ar putea fi atacată la procurorul ierarhic superior, potrivit regulilor de la
urmărirea penală. în cursul judecăţii însă, procurorul care cunoaşte cel mai bine stadiul dosarului
şi care ar putea să aprecieze cu privire la motivele care au determinat retragerea plângerii
prealabile este procurorul de şedinţă, astfel că acesta ar trebui să fie cel care îşi însuşeşte
retragerea plângerii prealabile. în acest caz, actul procurorului de însuşire nu poate fi decât
declaraţia orală, iar regulile de desfăşurare a procesului penal în cursul judecăţii nu mai permit
atacarea lui la procurorul ierarhic superior.

Concluzionând, s-ar putea susţine că instituţia cauzelor care înlătură răspunderea penală şi-a
găsit, în general, o reglementare mai precisă în noul Cod penal, întrucât au fost avute în vedere

71
unele dificultăţi de interpretare şi de aplicare a textelor din vechiul Cod penal. Au fost adoptate
însă şi unele soluţii noi, care îşi vor dovedi eficienţa sau lipsurile în practica judiciară viitoare.
Cert este că un echilibru perfect între toate interesele implicate în desfăşurarea unui proces penal
este greu de obţinut şi tocmai de aceea este de apreciat un legiuitor care urmăreşte să intervină, în
principal, doar acolo unde practica judiciară a relevat dificultăţi de aplicare a textelor existente.

72
Bibliografie
I. Doctrină
G. Antoniu, C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2011;
G. Antoniu ş.a., Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, voi. II, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2011;
T. Avrigeanu, Pericol social, vinovăţie personală şi imputare penală, Ed. Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2010;
M. Basarab ş.a., Codul penal comentat, voi. I, Partea generală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
C. Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1965; S. Bogdan ş.a., Noul
Cod penal. Partea specială. Analize, explicaţii, comentarii, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014;
A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2007;
N. Buzea, Curs de drept penal, Editori G. Dărângă şi N. Daniil, 1934-1935;
N.T. Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea. Doctrină. Legislaţie. Juris-prudenţă,
Tipografia „Sabin Solomon", Alba Iulia, 1944;
A Chirilă, Relevanţa penală a plângerii prealabile, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010;
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, voi. I, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1969;
V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală, voi. II, Ed.
Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970;
V. Dongoroz, Drept penal (reeditarea ediţiei din 1939), Asociaţia Română de Ştiinţe Penale,
Bucureşti, 2000;
N. Giurgiu, Răspunderea şi sancţiunile de drept penal, Ed. Neuron, Focşani, 1995;
I. Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. AII Educaţional, Bucureşti, 1998; R. Moroşanu, Aspecte
controversate în materia graţieri, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;

73
D. Niţu, Imunitatea şefului de stat în dreptul penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;
V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităpi infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură
şi Presă „Şansa" S.R.L., Bucureşti, 1992;
V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în materie penală pe anii
1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
V. Pasca, Măsurile de siguranţă, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
V. Pasca, Drept penal. Partea generală. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011;
T. Pop, Drept penal comparat, voi. III, Institut de Arte Grafice „Ardealul", Cluj-Napoca, 1924;
P. Pricope, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2013;
C.G. Rătescu, H. Asnavorian, I. Ionescu Dolj, T. Pop, I.Gr. Perieţeanu, M.I. Papadopolu, V.
Dongoroz, N. Pavelescu, Codul penal Carol al II-lea adnotat, Partea generală, voi. I, Ed.
Librăriei Socec & Co. S.A., Bucureşti, 1937;
FI. Streteanu, Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
FI. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, voi. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, voi. III, ediţiunea a doua a Cursului de
drept şi procedură penală, revăzut şi completat de V. Dongoroz, C. Chiseliţă, Ş. Laday, E.
Decuseară, Tipografia „Curierul Judiciar", Bucureşti;
T. Toader ş.a., Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
A.S. Tulbure, Prezumţia de nevinovăţie - Contribuţii la integrarea europeană, Agenţia de
publicitate şi management „Red", Sibiu, 1996;
M. Udroiu, Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
T. Vasiliu ş.a., Codul penal al R.S.R comentat şi adnotat Partea generală, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972;
C. Voicu, AS. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru
practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014;
G.G. Vrăbiescu, Cursuri de Drept procesual penal şi de Criminalistică, Ed. Themis Cart,
Bucureşti, 2009.
II. Articole
M. Acsinte, Introducerea plângerii prealabile în cazul infracţiunilor susceptibile de
continuitate, în Dreptul nr. 7/1998;

74
V. Brutarii, Prescripţia răspunderii penale, din perspectiva dreptului comparat, în Revista de
Drept Penal nr. 3/2006;
H. Dumbravă, Răspunderea penală. întreruperea prescripţiei, în Revista de Drept Penal nr.
1/2000;
l.Gh. Gorgăneanu, Plângere prealabilă. Sesizarea instanţelor, în Revista de Drept Penal nr.
2/2002;
M.K. Guiu, Noţiunea şi temeiul răspunderii penale, în Dreptul nr. 10-11/1994;
A. Neacşu, Tulburarea de posesie. Plângere prealabilă, în Revista de Drept Penal nr. 2/2000;
G. Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, în
Dreptul nr. 7/2000;
F. Plopeanu, Prescripţia răspunderii în dreptul penal sau cum o eroare a creat un mit, articol
publicat pe site-ul www.juridice.ro, ultima vizualizare la 1 iunie 2014;
I. Pohonţu, Consideraţii în legătură cu aplicarea amnistiei în cazul infracţiunilor de rezultat şi
cu raportul de cauzalitate în penal, în LP nr. 12/1961;
Şt Siclodi, Despre cauzele care înlătură răspunderea penală, în RRD nr. 2/1970;
D. Soare, Persoana juridică titulară a plângerii prealabile, în Dreptul nr. 4/2007;
FI. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a
Noului Cod penal, în CDP nr. 3/2013;
T. Toader, Momentul plângerii prealabile la infracţiunea de tulburare de posesie, în Dreptul
nr. 12/1998;
M. Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea articolului 131 alineatul 5 din Codul penal,
în Dreptul nr. 4/2000.
G. Antoniu, Observaţii cu privire la anteproiectul unui al doilea nou Cod penal (II), în Revista
de Drept Penal nr. 4/2007;
G. Antoniu, Unele reflecţii asupra termenului de prescripţie, în Revista de Drept Penal nr.
2/2003;
G. Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune europeană, în Revista de Drept
Penal nr. 1 /2004;
L. Biro, Consideraţii privitoare la efectul amnistiei în cazul infracţiunilor continuate, în RRD
nr. 5/1969;

75
V. Brutarii, Prescripţia răspunderii penale, din perspectiva dreptului comparat, în Revista de
Drept Penal nr. 3/2006;
H. Dumbravă, Răspunderea penală. întreruperea prescripţiei, în Revista de Drept Penal nr.
1/2000;
l.Gh. Gorgăneanu, Plângere prealabilă. Sesizarea instanţelor, în Revista de Drept Penal nr.
2/2002;
M.K. Guiu, Noţiunea şi temeiul răspunderii penale, în Dreptul nr. 10-11/1994;
A. Neacşu, Tulburarea de posesie. Plângere prealabilă, în Revista de Drept Penal nr. 2/2000;
G. Nicolae, Aspecte teoretice privind retragerea plângerii prealabile şi împăcarea părţilor, în
Dreptul nr. 7/2000;
F. Plopeanu, Prescripţia răspunderii în dreptul penal sau cum o eroare a creat un mit, articol
publicat pe site-ul www.juridice.ro, ultima vizualizare la 1 iunie 2014;
I. Pohonţu, Consideraţii în legătură cu aplicarea amnistiei în cazul infracţiunilor de rezultat şi
cu raportul de cauzalitate în penal, în LP nr. 12/1961;
Şt Siclodi, Despre cauzele care înlătură răspunderea penală, în RRD nr. 2/1970;
D. Soare, Persoana juridică titulară a plângerii prealabile, în Dreptul nr. 4/2007;
FI. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a
Noului Cod penal, în CDP nr. 3/2013;
T. Toader, Momentul plângerii prealabile la infracţiunea de tulburare de posesie, în Dreptul
nr. 12/1998;
M. Vasiescu, Unele probleme privind interpretarea articolului 131 alineatul 5 din Codul penal,
în Dreptul nr. 4/2000.
Ghigheci Cristinel “ cauzele care inlatura raspunderea penala”, Universul Juridic 2014,
Bucuresti

76