Acordul de recunoaștere a vinovăției – instrument juridic

necesar pentru simplificarea activității procesual penale

De Ion Ristea
22 Mai 2015 
Articol UJ Premium
Voturi: 4
Vizualizari: 1136
ETICHETE

Recunoasterea vinovatiei
DESPRE

 Simplificarea elaborării normelor penale și procesual penale și al aplicării acestora

 Conceptul de justiție negociată
 Avize necesare din partea procurorului ierarhic superior
 Consecințe asupra principiului prezumției de nevinovăție și asupra probatoriului
administrat
 Principiul legalității aplicării pedepsei și al individualizării acesteia
RECOMANDĂRI

 Punct de vedere asupra reglementării unui prag valoric al pagubei în cuprinsul normelor
penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu
7 Iul 2017
 Natura juridică a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 143/2000, privind prevenirea și
combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, în raport cu dispozițiile art. 2 din aceeași
lege
10 Apr 2017
 Neconstituționalitate (comunicat CCR): Art. 399 („Dispoziţiile cu privire la măsurile
preventive”) alin. (3) lit. d) Cod procedură penală. Măsuri educative privative de libertate
18 Feb 2016
 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUMatingem demersul inițial anunțat
încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul
este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!
 VREAU DETALII!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial,
editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic
și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!
🔑VREAU CONT PREMIUM!

Simplificarea elaborării normelor penale și procesual penale și al aplicării acestora,

reprezintă un deziderat important către care tind națiunile lumii și în special statele
europene.

În acest sens Comitetul Miniștrilor din Consiliul Europei a adoptat la data de 17.09.1987 (în
cadrul celei de-a 410-a reuniuni a delegațiilor miniștrilor), Recomandarea nr. (87) 18 privind
simplificarea justiției penale.

Astfel, s-a recomandat guvernelor statelor membre să adopte măsurile necesare pentru
aplicarea în legislația proprie a principiului oportunității urmăririi penale, alte măsuri având
același scop cu acest principiu, proceduri sumare, tranzacții necontencioase, proceduri
simplificate pentru infracțiunile minore, simplificarea procedurii judecătorești ordinare,
aspecte privind compunerea și specializarea completelor de judecată.

Această recomandare a fost transpusă în legislația penală română.

Astfel, expunerea de motive care a însoțit proiectul noului Cod penal a vizat, printre alte
obiective, și simplificarea reglementărilor de drept substanțial, menită să faciliteze aplicarea
lor unitară și cu celeritate în activitatea organelor judiciare[1].
De asemenea, noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 a urmărit
printre altele și crearea unui cadru legislativ în care procesul penal să fie mai rapid, mai
eficient, mai puțin costisitor, precum și reglementarea adecvată a obligațiilor internaționale
asumate de țara noastră privind actele normative din domeniul dreptului procesual
penal[2].
În acest context a apărut în legislația penală română instituții noi cum ar fi cauzele
justificative, cauzele de neimputabilitate, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea
amânării pedepsei, iar în domeniul dreptului procesual penal, acordul privind recunoașterea
vinovăției, renunțarea la urmărire penală, judecătorul de drepturi și libertăți, camera
preliminară, etc.

Dintre toate acestea, obiectul analizei noastre îl reprezintă acordul de recunoaștere a

vinovăției – expresia conceptului de justiție negociată și instrument important menit să
simplifice procesul penal și totodată să reducă durata acestuia.

1. Această instituție, în mod tradițional aparține sistemelor judiciare de tip acuzatorial, de

regulă cele de drept anglo-saxon. Sistemele de drept de tip inchizitorial, în care procurorul și
judecătorul au rol activ în administrarea probatorului pentru stabilirea adevărului și care
promovează de regulă principiului oficialității au criticat instituția acordului de recunoaștere
a vinovăției, principalul argument fiind acela că adevărul nu poate fi negociat.
Însă, instituția a reușit să pătrundă și în sistemele de drept romano- germanic, dar numai
însoțită de un sistem de garanții, pentru a se evita ca o persoană să fie declarată vinovată
numai în baza unei declarații personale.

În acest sens, legiuitorul român (ca și cel francez) a optat pentru introducerea acestei
instituții în legislația procesuală română, dar numai în condițiile existenței probelor de
vinovăție.

2. În Codul de procedură penală român, acordul de recunoaștere a vinovăției este

reglementat în Titlul IV, Capitolul I, de la art. 478 și până la art. 488, inclusiv.
Desigur că nu vom analiza toate aceste norme, ci vom face referire numai la aspectele
contradictorii constatate în doctrină și în practica judiciară.

Potrivit art. 478 C. pr. pen., în cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii
penale, inculpatul și procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de
către inculpat [alin. (1)].

Efectele acordului de recunoaștere a vinovăției sunt supuse avizului procurorului ierarhic

superior [alin. (2)].

Acordul de recunoaștere a vinovăției poate fi inițiat atât de către procuror, cât și de către
inculpat [alin. (3)].

Limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și

scris al procurorului ierarhic superior [alin. (4)].
Dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia un
acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia, fără a fi adusă atingere
prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord [alin. (5)].

Inculpații minori nu pot încheia acorduri de recunoaștere a vinovăției [alin. (6)].

Art. 479 C. pr. pen., prevede că obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl reprezintă
recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în
mișcare acțiunea penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de
executare a acesteia.

Din analiza acestor norme procesual penale, deducem că acordul de recunoaștere a

vinovăției reprezintă o înțelegere intervenită în timpul urmăririi penale, mai exact după
punerea în mișcare a acțiunii penale, între procuror și inculpat (la inițiativa oricăruia), în
anumite limite și cu anumite efecte avizate de procurorul ierarhic superior, prin care
inculpatul recunoaște comiterea faptei, acceptă încadrarea juridică, felul și cuantumul
pedepsei, precum și forma de executare a acesteia.

3. Analizând textul de la art. 478 C. pr. pen., constatăm în primul rând o imperfecțiune de

redactare. Astfel, la alin. (2) se prevede că „efectele acordului de recunoaștere a vinovăției
sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior”, iar la alin. (4) se prevede că „limitele
încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al
procurorului ierarhic superior”. Aceste texte trebuiau inversate în sensul că prevederile de la
alin. (4) trebuiau inserate la alin. (2), iar cele din alin. (2) trebuiau menționate la alin. (4),
pentru că, în primul rând, se stabilesc limitele și după aceea se analizează efectele.
4. Potrivit art. 478 alin. (6) C. pr. pen., inculpații minori nu pot încheia acorduri de
recunoaștere a vinovăției. Apreciem că această prevedere legală este deficitară și propunem
îmbunătățirea ei. Astfel, propunem ca acest text de lege [art. 478 alin. (6) C. pr. pen.], să fie
redactat în așa fel încât inculpații minori să aibă posibilitatea să încheie acordul de
recunoaștere a vinovăție, cu încuviințarea reprezentantului lor legal, în condițiile
prevederilor legale din acest capitol, iar dispozițiile referitoare la procedura în cauzele cu
infractori minori să se aplică în mod corespunzător.
De asemenea, propunem ca alin. (3) al art. 480 C. pr. pen., abrogat prin Legea nr. 255/2013,
să facă referire și la prevederile art. 396 alin. (10) C. pr. pen., iar acest din urmă text să aibă
următorul conținut: „Când judecata s-a desfășurat în condițiile art. 375 alin. (1), (2) și (4),
când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiții a fost respinsă sau când
cercetarea judecătorească a avut loc în condițiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar
instanța reține aceeași situație de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de
condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în
cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. În
ceea ce îi privește pe inculpații minori, instanța va avea în vedere aceste aspecte la alegerea
măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe
care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime”.
5. O problemă controversată se referă la numărul de avize necesare din partea procurorului
ierarhic superior. În practica și doctrina de specialitate au fost exprimate în principal două
opinii. Prima dintre acestea susține că procurorul ierarhic superior trebuie să emită un
singur aviz prealabil și scris pentru ca acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat între
procurorul de caz și inculpat să-și producă efectele vizate, acord care va fi înaintat ulterior
instanței, pentru a fi supus controlului. Această opinie are la baza premisa că art. 478 alin.
(2) C. pr. pen., este un text de principiu, reluat ulterior în alin. (4) din această normă legală.
A doua opinie care este majoritară, susține ideea conform căreia, pentru ca un acord de
recunoaștere a vinovăției încheiat între procuror și inculpat să își producă efectele urmărite
și să fie admis de instanța de judecată, este necesar ca procurorul ierarhic superior să emită
două avize, unul anterior și altul ulterior încheierii propriu-zise a acordului. În soluționarea
acestei divergențe de opinie, trebuie avute în vedere principiile de drept conform cărora
dispozițiile legii procesual penale sunt de strictă interpretare.

Așadar, atâta timp cât din dispozițiile art. 478 alin. (4) C. pr. pen., rezultă că limitele
încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al
procurorului ierarhic superior, iar, potrivit alin. (2), efectele acordului de recunoaștere a
vinovăției sunt supuse avizului aceluiași organ ierarhic superior, rezultă că intenția
legiuitorului român a fost aceea a existenței unei duble verificări din partea procurorului
ierarhic superior în parcurgerea acestei proceduri speciale. Această dispută de interpretare
ar trebui totuși soluționată prin intervenția legiuitorului în acest sens.

Cu privire la sancțiunea ce intervine în cazul lipsei unuia sau ambelor avize ale procurorului
ierarhic superior, din interpretarea dispozițiilor art. 485 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., rezultă
că instanța nu poate respinge acordul decât dacă constată că nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute la art. 480 – 482 C. pr. pen., nu și a celor menționate în art. 478 din același cod.
Prin urmare, instanța sesizată cu judecarea acordului de recunoaștere a vinovăției nu poate
constata nelegala sa sesizare, atât timp cât nu sunt aplicabile dispozițiile ce reglementează
procedura desfășurată în camera preliminară și nici nu poate respinge acordul întrucât
existența formalităților menționate mai sus exced limitele analizei ce se poartă în fața sa, în
această procedură specială. Nimic nu împiedică însă procurorul ierarhic superior să infirme
acest act, în cazul în care face aplicarea art. 394 C. pr. pen., respectiv atunci când consideră
motivat că acordul încheiat cu inculpatul nu este dat cu respectarea dispozițiilor legale sau
este neîntemeiat. De asemenea, se poate invoca sancțiunea nulității relative în condițiile
art. 282 C. pr. pen.

6. În activitatea practică s-a pus și problema consecințelor încheierii unui acord de
recunoaștere a vinovăției asupra principiului prezumției de nevinovăție și asupra
probatoriului administrat, atunci când infracțiunea ce face obiectul cercetărilor a fost
săvârșită în forma participației penale. Mai mult decât atât, se pune problema stabilirii în ce
măsură declarația expresă a inculpatului ce intră în structura acordului încheiat cu
procurorul, conform art. 482 lit. g) C. pr. pen., prin care cel dintâi recunoaște comiterea
faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală,
poate fi folosită ca mijloc de probă împotriva celorlalți participanți la săvârșirea infracțiunii.
Răspunsul la aceste nelămuriri se găsește în dispozițiile art. 478 C. pr. pen., conform căruia
dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia un
acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia, fără a fi adusă atingere
prezumției de nevinovăție recunoscută de lege în favoarea celorlalți participanți.

Mai mult decât atât, chiar dacă legiuitorul folosește în conținutul normei menționate în
paragraful precedent sintagma de „declarație expresă a inculpatului prin care recunoaște
comiterea faptei” aceasta nu poate fi folosită împotriva celorlalți întrucât nu constituie un
mijloc de probă reglementat de legea procesual penală. Mijloacele de probă ce pot fi
folosite, din punct de vedere probatoriu, în cursul procesului penal, sunt cele reglementate
expres și limitativ de art. 97 alin. (2) C. pr. pen. În dispoziția amintită se arată că elementele
de fapt aduse la cunoștința organelor judiciare de inculpat, constituie probă ce poate fi
obținută prin mijlocul probatoriu al unei declarații de inculpat, în condițiile art. 107 – 110
din același act normativ.

În concluzie, din corelarea celor două prevederi legale, rezultă că declarația expresă a
inculpatului prevăzută în structura acordului de recunoaștere a vinovăției nu constituie un
mijloc de probă și poate fi folosit la stabilirea situației de fapt.

7. O altă problemă pe care procurorul o întâmpină cu ocazia aplicării acestei proceduri
speciale, este reprezentată de oportunitatea încheierii unui acord de recunoaștere a
vinovăției cu inculpatul, procedură care, ca urmare a modificărilor legislative efectuate prin
Legea nr. 255/2013, este în defavoarea acestuia, sub aspectul limitelor de pedeapsă între
care se poartă individualizarea. Astfel, conform actualei reglementări, în cazul în care
inculpatul nu ar încheia cu procurorul, în cursul urmăririi penale, un acord de recunoaștere a
vinovăției, iar în instanță, în cursul judecății, ar recunoaște în totalitate faptele reținute în
sarcina sa și ar solicita, în temeiul art. 375 C. pr. pen., ca judecata să aibă loc în condițiile
art. 374 alin. (4), respectiv numai în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a
înscrisurilor prezentate de părți, ar beneficia de o reducere a limitelor de pedeapsă
prevăzute de lege, respectiv cu o treime în cazul pedepsei închisorii și o pătrime în cazul
pedepsei amenzii. Prin urmare, inculpatul are posibilitatea, cel puțin teoretic, de a-i fi
aplicată o pedeapsă sub limita specială prevăzută de lege în partea specială a Codului penal
pentru infracțiunea săvârșită.

* Lucrare publicată în volumul Sesiunii științifice a Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu”,
Simplificarea – imperativ al modernizării și ameliorării calității dreptului, 17 aprilie 2015, Ed. Universul Juridic,
București, 2015.
[1] Noul Cod penal a fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 și publicat în M. Of. nr. 510/24.07.2009.
[2] Legea nr. 135/2010 pentru adoptarea noului Cod de procedură penală a fost publicată în M. Of.
nr. 486/15.07.2010.
Pagina 1 din 2 1 2 »

Acordul de recunoaștere a vinovăției – instrument juridic

necesar pentru simplificarea activității procesual penale

De Ion Ristea
22 Mai 2015 
Articol UJ Premium
 Voturi: 4
Vizualizari: 1136
ETICHETE

Recunoasterea vinovatiei
DESPRE

 Simplificarea elaborării normelor penale și procesual penale și al aplicării acestora

 Conceptul de justiție negociată
 Avize necesare din partea procurorului ierarhic superior
 Consecințe asupra principiului prezumției de nevinovăție și asupra probatoriului
administrat
 Principiul legalității aplicării pedepsei și al individualizării acesteia
RECOMANDĂRI

 Decizii ale Curții Constituționale pronunțate în luna iulie

7 Aug 2015
 Neconstituționalitate (M. Of. nr. 841/24.10.2016): Dispoziţiile art. 436 alin. (2), art. 439
alin. (4^1) teza I și art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală
24 Oct 2016
 Decizii de admitere (Complet RIL) pronunțate de ÎCCJ în anul 2016 – dispoziții ale Codului
de procedură penală
3 Ian 2017
 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUMatingem demersul inițial anunțat
încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul
este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!
VREAU DETALII!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial,
editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic
și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!
🔑VREAU CONT PREMIUM!

 
În cursul urmăririi penale însă, chiar și în cazul încheierii unui acord de recunoaștere,
reducerea limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită nu este
posibilă, negocierea purtându-se între limitele prevăzute în partea specială a Codului penal.
Într-o formă anterioară de reglementare a instituției acordului de recunoaștere a vinovăției,
respectiv anterior adoptării Legea nr. 255/2013, se prevedea expres, în art. 480 alin. (3) C.
pr. pen. că inculpatul beneficiază, în caz de recunoaștere, de o reducere cu o treime a
limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cadrul pedepsei închisorii și de o reducere cu o
pătrime a limitelor de pedeapsă în cazul amenzii. În acest sens, în forma anterioară
modificării menționate, art. 485 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. prevedea expres că instanța în
urma admiterii acordului încheiat, va dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ale
cărei limite au fost reduse conform art. 480 alin. (3). Prin urmare, având în vedere că aceste
dispoziții au fost abrogate prin Legea nr. 255/2013, apelând la un raționament de
interpretare teleologică a prevederilor legale, rezultă că actualmente, nu este posibilă o
asemenea reducere a limitelor de pedeapsă nici chiar de instanța sesizată, intenția
legiuitorului român fiind în acest sens. Acest punct de vedere este susținut și de
interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 108 alin. (4) C. pr. pen., care reglementează
aducerea la cunoștință a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii
în mișcare a acțiunii penale. Conform normei arătate, organul judiciar trebuie să aducă la
cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca
urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății, posibilitatea de a beneficia de
reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii[3].

Prin urmare, dacă legiuitorul amintește de posibilitatea reducerii cu o treime a limitelor de

pedeapsă doar ca urmare a recunoașterii învinuirii în cursul judecății, putem susține, în mod
temeinic, că acest beneficiu nu este recunoscut inculpatului în aplicarea procedurii speciale
ce formează obiectul prezentei analize. Singurele argumente determinante pentru inculpat
sunt reprezentate de scurtarea prezenței sale în fața organelor judiciare și a duratei
procesului penal, precum și previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată în cazul
parcurgerii acestei proceduri speciale.

8. Un aspect important îl reprezintă întinderea negocierii dintre procuror și inculpat care
trebuie să respecte principiul legalității aplicării pedepsei și al individualizării acesteia.
În această procedură specială, ca și în cazul procedurii de judecată de drept comun, trebuie
respectate aceste principii. Negocierea nu trebuie în nici un caz purtată în afara legii și
trebuie să fie dirijată în limitele arătate în art. 74 alin. (1) C. pen. Astfel, la stabilirea
pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, în cazul întrunirii acordului, trebuie să se țină
cont de criteriile generale de individualizare menționate în articolul de mai sus, respectiv de
gravitatea infracțiunii săvârșite și de periculozitatea infractorului, de împrejurările și modul
de comitere a infracțiunii, precum și de mijloacele folosite, starea de pericol creată pentru
valoarea ocrotită, natura și gravitatea rezultatului produs ori a altor consecințe ale
infracțiunii, de motivul săvârșirii infracțiunii și scopul urmărit, natura și frecvența
infracțiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului, conduita după săvârșirea
infracțiunii și în cursul procesului penal și, nu în ultimă instanță, de nivelul de educație,
vârstă, starea de sănătate, situația familială și socială a autorului.

Prin urmare, întrucât procurorul în sistemul nostru de drept este considerat magistrat, nu
numai că își supune întreaga activitate principiului legalității, dar trebuie să vegheze la
respectarea acestuia și la realizarea intereselor generale ale societății. În caz contrar, dacă la
stabilirea pedepsei nu ar fi avute în vedere criteriile de individualizare arătate, s-ar putea
ajunge la un refuz arbitrar din partea procurorului în ce privește dreptul inculpatului de a
accede la o astfel de procedură simplificată, care de altfel nu are nici o altă finalitate decât
înlăturarea presiunii psihice, scurtarea perioadei de incertitudine și soluționarea în termen
rezonabil a procesului penal.

9. O altă problemă ivită în practică este aceea a procedurii de urmat în cazul în care
inculpatul solicită încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, iar procurorul nu este
de acord cu acesta. În acest caz solicitarea inculpatului se va materializa într-o cerere
formulată în scris de către inculpat ori consemnată într-un proces-verbal de către organul de
urmărire penală, cerere pe care procurorul o va respinge prin ordonanță, având în vedere
dispozițiile art. 186 alin. (1) și lipsa vreunei norme speciale contrare.
Împotriva ordonanței se poate formula plângere în condițiile art. 336 C. pr. pen. La
soluționarea acestei plângeri, procurorul ierarhic superior celui de caz va avea în vedere că,
potrivit art. 478 C. pr. pen., singurul titular al acordului, din perspectiva organului de
urmărire penală, este procurorul de caz. Prin urmare, cenzurând ordonanța prin care
procurorul respinge cererea de încheiere a acordului, conducătorul parchetului este
îndreptățit să se raporteze numai la legalitatea motivelor pe care se întemeiază respingerea,
fără a putea cenzura aspecte de oportunitate ale încheierii acordului.

10. În practica parchetelor din cadrul Ministerului Public au fost stabilite următoarele etape
în desfășurarea acestei proceduri speciale. După exprimarea intenției de către unul dintre
cei doi subiecți arătați în art. 478 alin. (3) C. pr. pen., în sensul desfășurării procedurii
încheierii unui acord de recunoaștere a vinovăției, procurorul de caz întocmește un referat
în care propune procurorului ierarhic superior încheierea convenției penale și în care arată
felul pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului, limitele între care intenționează să
poarte negocierea, precum și forma de executare a acesteia ori soluția de renunțare la
aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.
Procurorul ierarhic superior emite în acest sens, în prealabil și în scris, un aviz în care arată
în mod expres, limitele între care se vor purta discuții cu inculpatul în vederea încheierii
acordului, și anume limitele de pedeapsă, forma de executare a pedepsei asupra căreia se
va ajunge la un consens, ori, după caz, posibilitatea renunțării la aplicarea pedepsei sau
amânarea aplicării pedepsei. În doctrina de specialitate este vehiculată și opinia conform
căreia procurorul ierarhic superior arată în mod expres felul, cuantumul și forma de
executare a pedepsei prin acest aviz prealabil și care va fi propusă inculpatului, fapt ce
restrânge orice idee de negociere ce poate fi purtată de procurorul de caz și acesta din
urmă. Cu toate acestea, opinia arătată mai sus nu poate fi primită atât timp cât, în art. 478
alin. (4) C. pr. pen., legiuitorul folosește sintagma „limitele încheierii acordului” pentru a
reglementa conținutul acordului prealabil, iar în art. 482 lit. h) teza finală care
reglementează conținutul acordului, conține formularea „cu privire la care s-a ajuns la un
acord între procuror și inculpat”, ceea ce duce la concluzia purtării unei „negocieri” între
aceste două părți implicate anterior parafării înțelegerii. Ulterior emiterii avizului prealabil
de către procurorul ierarhic superior, se poartă o discuție între procurorul de caz și inculpat,
care va fi asistat obligatoriu de către un apărător, ales sau desemnat din oficiu, în cadrul
căreia se urmărește întrunirea unui consens având ca obiect recunoașterea comiterii faptei
și acceptării încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală, precum și
asupra unei pedepse într-un cuantum precis, în limitele avizului asupra formei de executare
sau asupra oricărei alte soluții cu privire la pedeapsă. Dacă în urma acestei negocieri se
ajunge la un consens între cele două părți implicate, procurorul de caz va întocmi acordul de
recunoaștere a vinovăției în formă scrisă, în conținutul căruia se vor regăsi elementele
prevăzute expres de dispozițiile art. 482 C. pr. pen. În caz contrar, procurorul de caz
întocmește un proces-verbal în care menționează rezultatul negocierilor[4].
11. Ulterior încheierii acordului de recunoaștere și semnării acestuia de către procurorul de
caz, inculpat și de către apărătorul acestuia, actul va fi înaintat procurorului ierarhic superior
care va aviza efectele sale și care-l va înainta instanței de judecată, pentru a fi verificat. În
fața instanței de judecată sesizate cu verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege
pentru încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, rolul procurorului este unul pur
formal. Concluzia se desprinde din prevederile art. 484 alin. (2) C. pr. pen., conform cărora
instanța se va pronunța asupra acordului de recunoaștere a vinovăției, în urma unei
proceduri necontradictorii, în ședință publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului și
avocatului acestuia, precum și a părții civile, dacă este prezentă.
Prin urmare, în această procedură specială, desfășurată în fața instanței, nu se vor dezbate
aspecte legate de faptă, vinovăție și încadrarea juridică, nefiind o procedură contradictorie,
dar este obligatorie prezența și ascultarea procurorului, inculpatului și avocatului acestuia,
ascultare care nu constituie o audiere propriu-zisă și care se va purta, în principal, asupra
discuțiilor de admisibilitate a acordului și în secundar asupra pedepsei și modalității de
executare.

[3] M. Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 409.
[4] În practica Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești au fost încheiate acorduri de recunoaștere a
vinovăției cu privire la săvârșirea infracțiunii prev. de art. 336 alin. (1) C. pen. în următoarele limite: pedepse
principale constând în închisoare între 8 luni și 2 ani în condițiile art. 91 C. pen., cu termene de supraveghere
între 2 și 3 ani și cu respectarea unor măsuri de supraveghere prev. de art. 92 alin. (1) C. pen.; pedeapsa
complementară prev. de art. 66 alin. (1) lit. i) C. pen. privind interzicerea pe perioade de 2-3 ani a dreptului de
a conduce orice vehicul pe drumurile publice.
Pagina 2 din 2 « 1 2