Complicitatea. Concept.

Forme

De Monica-Eugenia Ungureanu
7 Noi 2017 
Articol UJ Premium
(Nici un vot momentan)
Vizualizari: 109
RECOMANDĂRI

 Codul de procedură penală Legislație consolidată și INDEX – 1 martie 2017

10 Mar 2017
 Codul penal: neconstituționalitate [art. 336 alin. (1)]
17 Dec 2014
 Valorificarea informaţiilor de securitate naţională în procesul penal
9 Mar 2016
 

Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!

Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUMatingem demersul inițial anunțat
încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul
este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!
VREAU DETALII!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial,
editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic
și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!
🔑VREAU CONT PREMIUM!

1. Instituția penală a participației sub forma complicității a fost analizată diferit de-a lungul
timpului și în cadrul doctrinei, fiind tratată fie ca unică formă a participației, fie ca una dintre
formele participației[1].
Doctrina română veche a inclus analiza instituției complicității în cadrul participației
secundare[2], considerând că instigarea este o formă a participației principale, din
perspectiva criteriului cauzalității infracțiunii, respectiv a aptitudinii unei activități de a
realiza elementele constitutive ale infracțiunii.
În această opinie, se argumenta că realizarea acțiunii tipice (elementul material și elementul
subiectiv al infracțiunii) implică, adeseori, o pregătire, fie de ordin material (adunare de
mijloace, prepararea instrumentelor etc.), fie de ordin moral (îndrumări, sfaturi, încurajări
de natură a pregăti moral și intelectual pe executori). Realizarea acțiunii tipice din conținutul
incriminării necesită condiții favorabile pentru reușita executării, care fac parte din
antecedența cauzală a acesteia, fie prin activități directe și imediate (care înfăptuiesc
„acțiunea tipică”) și constituie antecedența primară (principală), fie prin activități indirecte și
mediate (care ajută numai la înfăptuirea „acțiunii tipice”) și constituie antecedența
accesorie (secundară).

Așadar, complicii (socii in crimine) erau considerați participanți secundari sau accesorii[3],
deoarece activitatea acestora este extrinsecă, nu constituie însăși cauzalitatea infracțiunii, ci
doar îi folosește. În aceeași concepție, participația accesorie reprezenta colaborarea
intenționată la promovarea comiterii infracțiunii, dar nu la executarea ei.
Doctrina română modernă[4] tratează complicitatea alături de instigare, în categoria
participației secundare, recunoscând implicit deosebirile dintre participanții principali și
secundari.
Reglementarea actuală a participanților include, alături de complici și instigatori, autorii și
coautorii, adoptând o concepție extensivă a noțiunii de autor, prin tratarea nedistinctă a
acestuia. Contribuțiile participanților sunt concepute ca fiind părți în antecedența cauzală a
infracțiunii, deși deosebirile dintre aceștia sunt calitative, iar nu cantitative, cum ar sugera
ideea de parte. În teza contrară, recunoscută indirect de doctrină, se află teoria restrictivă,
conform căreia autorul realizează acțiunea tipică, iar participanții (instigatorul și complicele)
acțiuni atipice în raport cu norma incriminatoare.

2. Etimologic, cuvântul „complice” provine din termenul francez complice, fiind definit în

accepțiunea largă ca persoană care participă în mod secundar la săvârșirea unei infracțiuni
sau care înlesnește, tolerează, ascunde săvârșirea unei fapte reprobabile.
Potrivit dispozițiilor actualului Cod penal, complice este persoana care, cu intenție,
înlesnește sau ajută în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de
asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va
tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după
săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

Complicitatea reprezintă în concepția autorilor români contribuția indirectă, mijlocită, de

sprijinire a faptei autorului, care realizează actele de executare ale infracțiunii.

Actele de participație secundară pot interveni fie înainte de a se fi trecut la executarea

acțiunii tipice, caz în care va exista o complicitate anterioară, fie după ce s-a început
executarea, dar în timpul efectuării acesteia, caz în care complicitatea se numește
concomitentă.
După ce infracțiunea s-a consumat (adică după ce s-a realizat acțiunea tipică), nu mai poate
exista participație și deci nu mai putem avea nici complicitate.

Participația secundară, ca și cea principală, se poate concretiza fie într-o contribuție

materială (sprijin, ajutor, înlesnire de ordin fizic), fie într-o contribuție morală (îndrumare,
încurajare de ordin psihic)[5]; de aici rezultă cele două genuri de complicitate: materială și
morală.
Când la săvârșirea aceleiași infracțiuni au conlucrat și participanți principali și participanți
secundari, se spune că avem o participațiune complexă.

3. O distincție similară legislației penale române o găsim în Codul penal spaniol, care în art.
29 definește complicii ca acei care cooperează la executarea faptei cu acte anterioare sau
simultane și care nu pot, sub nicio formă, să fie considerate acte de autorat. Din forma în
care este redactat textul, se deduce caracterizarea negativă a complicității, în sensul că este
complice cel a cărui contribuție nu poate fi calificată nici a autorului, nici de instigare și nici
de cooperare necesară[6]. Aceasta nu înseamnă că orice act de favorizare constituie
complicitate, ci conduita va trebui să aibă o anumită eficiență cauzală, chiar dacă minimă, în
acțiunea autorului și, totodată, să aibă o oarecare periculozitate.
Sub acest aspect, conduita complicelui trebuie să fie periculoasă, astfel încât, evaluată ex
ante, să reprezinte o creștere relevantă a posibilităților de reușită a acțiunii autorului și a
punerii în pericol sau lezării unei valori sociale. Aceasta se va întâmpla când anterior acțiunii
complicelui este previzibil că, prin contribuția sa, comiterea delictului va fi mai rapidă, mai
sigură sau mai ușoară, ori rezultatul dăunător mai intens decât ar fi fost fără cooperarea sa.
Cu toate acestea, simpla periculozitate a acțiunii sale nu este suficientă pentru a se reține
complicitatea, care trebuie să constea într-o cooperare efectivă, nu și necesară, la
executarea faptei. Astfel, pentru a putea fi considerată complicitate, o conduită trebuie să
fie cauzală, astfel încât în mod real să fi accelerat, asigurat sau facilitat executarea faptei sau
să fi intensificat rezultatul în modul în care era previzibil.

În doctrina franceză[7], pentru analiza conceptului de complicitate, se recurge la natura

înțelegerii prealabile între mai multe persoane în executarea unui pact intervenit între
făptuitori. Această înțelegere prealabilă nu este totuși întotdeauna identică: membrii
grupării criminale sunt mai mult sau mai puțin numeroși; ei plănuiesc înfăptuirea uneia sau
mai multor infracțiuni; acționează pe un plan de egalitate sau, din contră, după un sistem
ierarhic cu „creier” și executanți (furnizori de materiale, șoferi etc.). Dreptul ține cont de
această diversitate, stabilind o distincție între ceea ce am putea numi înțelegere simplă și
înțelegerea consolidată. Prima corespunde teoriei juridice a complicității și a doua evocă
noțiunea mai mult sociologică a criminalității organizate.
Doctrina franceză[8] analizează situația asimilării complicelui ca și coautor, frecventă în
cazul instigării, oferind ca exemplu deciziile Curții de Casație care a hotărât în sensul că „cel
care asistă autorul în actele de consumare a faptei cooperează necesar la săvârșirea
infracțiunii în calitate de coautor”. Există tendința de a trata pe instigator ca un autor
principal în timp ce autorii materiali nu sunt decât instrumente ale voinței sale, potrivit
teoriei longa manu.
Aceste decizii se explică în general prin grija de a nu lăsa nepedepsite acțiuni care, dacă ar fi
fost calificate sub numele de complicitate, ar fi scăpat represiunii. Uneori, este vorba de
fapte contravenționale cu privire la care complicitatea nu este pedepsibilă, alteori se
recurge la acest subterfugiu pentru a reține circumstanța agravantă a reuniunii, care nu
există juridic decât în prezența coautorilor (spre exemplu, este considerat coautor persoana
care veghează în timpul unui furt). Alteori, cu scopul de a reprima activitatea accesorie a
unei persoane care ar beneficia de impunitate ca și complice, în lipsa unui act principal
pedepsibil în persoana autorului (spre exemplu, în cazul desistării voluntare a autorului la o
tentativă, sau când autorul beneficiază de imunitate).

Soluțiile Curții de Casație franceze au fost criticate în doctrină[9], considerându-se că se

denaturează complet noțiunea de complicitate sau de coactivitate. S-a recurs la exemplul
celui care veghează în timpul consumării infracțiunii de furt, întrucât această circumstanță
este asimilată coactivității (în același sens, este cazul femeii care s-a limitat la a închide ușa
cu cheia în timp ce doi bărbați loveau și puneau căluș victimei; al hotelierului care a pus o
cameră la dispoziția unei femei care intenționa să avorteze, iar participația persoanei care
supraveghează împrejurimile locului infracțiunii prezintă indiscutabil un caracter accesoriu și
indirect care evocă complicitatea).
Uneori, denaturarea acestor concepte operează contra legii, încălcând dispozițiile exprese
ale art. 60 alin. 1 Cod penal francez (cazul exploatării unei fabrici de bere care plătea unul
din angajați pentru a falsifica contorul electric), iar în alte situații, mai rare, se găsește în
prezența unei concepții largi a coactivității, care, în pofida opoziției sale la doctrina
majoritară, nu este absolut nesustenabilă (în cazul în care actul comis a fost indispensabil la
succesul infracțiunii: persoana care deturnează atenția bijutierului în timp ce prietenul său ia
bijuteriile expuse în vitrină).
În altă ordine de idei, nu se pune problema distincției dintre complice și coautor atunci când
condițiile materiale ale execuției diverșilor participanți sunt imposibil de individualizat, cum
ar fi în cazul rixului.

Și în ce privește asimilarea în sens invers, a coautorului la complice, Curtea de Casație

franceză a pronunțat mai multe soluții, hotărând că în situația în care un coautor aduce unui
alt coautor un ajutor cel puțin la fel de eficient ca cel al unui complice, poate fi considerat
complice. Această subtilitate este utilă în ipoteza următoare: doi coautori comit un omor,
unul din cei doi este fiul victimei și suportă pedepsele speciale ale paricidului, dar celălalt,
care, ca și coautor, nu împrumută criminalitatea cooperatorului său, nu suportă decât
pedeapsa omorului. Pentru a evita acest rezultat, considerat prea favorabil, instanțele l-au
considerat ca un complice, care trebuie să suporte pedepsele paricidului.

Instanțele franceze au uzat de această ficțiune și în cazul în care, durata pedepsei fiind
proporțională cu rezultatul vătămător, nu este posibilă determinarea contribuției fiecărui
coautor în producerea acestui rezultat. Astfel, în cazul lovirilor și vătămărilor corporale, dacă
victima a suferit o incapacitate de muncă mai mare de 8 zile, infracțiunea este un delict, iar
dacă este mai mică de 8 zile, este o contravenție. Dacă depășește 8 zile, ca urmare a
loviturilor mai multor persoane, va fi dificil de dozat forța cauzală a acțiunii fiecăruia, Curtea
de Casație hotărând că această analiză este inutilă, întrucât fiecare coautor a fost în mod
necesar complice la actele comise de ceilalți și împrumută, în consecință, criminalitatea mai
gravă.

Și alți autori[10] subliniază necesitatea distincției actelor de complicitate de coautorat. În

timp ce actul complicelui este accesoriu, anexat celui al autorului, autorul putând acționa
singur, complicele nu poate. Cât privește interesele acestei distincții, se menționează că,
întâi de toate, calificarea unei infracțiuni depinde doar de calitatea personală a autorului, și
nu de cea a complicelui, astfel încât, de exemplu, circumstanța agravantă ce ține de calitatea
victimei unui omor din culpă interesează fiul autorului, dar nu și complicele străin victimei.
În privința criteriului de distincție, doctrina ezită între un criteriu subiectiv și unul obiectiv,
alegerea fiind deosebit de sensibilă în ipoteza ajutorului sau asistenței, care este foarte
apropiată de coautorat. Criteriul subiectiv vine să distingă între persoana care a vrut să se
asocieze la infracțiunea altuia (animo socii), în acest caz fiind complice, sau care a înțeles să
comită propria infracțiune (animo auctori), astfel că este autor. Dat fiind că acest criteriu
este greu de aplicat în practică, doctrina franceză preferă o concepție obiectivă, apreciind că
sunt coautori persoanele care reunesc în ele toate elementele constitutive ale infracțiunii
comise în participație[11]. Per a contrario, dacă anumiți participanți la o infracțiune nu au
realizat personal elementele materiale și subiective, răspunderea lor va fi, în anumite
condiții, susceptibilă de a fi angajată ca și complici[12].
Sunt considerați complici cei care nu realizează în persoana lor elementele infracțiunii și se
limitează să coopereze la comiterea acesteia printr-un act material. Astfel, hoții care intră
prin efracție și iau o mobilă sunt considerați ca autori ai furtului, în timp ce persoana care
asigură paza sau ține scara nu este decât un complice. În sprijinul acestei concepții clasice a
criteriului obiectiv, poate fi reținută natura ajutorului: dacă este determinantă, agentul care
o oferă este autor (art. 66 alin. 3 Cod penal belgian), iar dacă nu este determinantă, este
complice.
Pentru aceste motive, unii autori au propus să fie tratat ca autor principal acela care,
asumându-și conducerea unei organizații criminale, a dirijat acțiunea, și să fie calificați ca și
complici agenții subalterni care și-au pus forțele în serviciul șefului lor[13]. Dar această
teorie, a cărei pertinență nu este neglijabilă, nu predomină contra tendințelor materialiste
ale doctrinei majoritare, care procedează la analiza intrinsecă a actelor imputabile diverșilor
participanți. Sub acest aspect, doctrina franceză se referă la structura juridico-materială a
diferitelor acțiuni individuale, îndepărtându-se de curentul cauzal, pe care unii penaliști
germani l-au sugerat în definirea autorilor și coautorilor, respectiv de a aprecia acțiunile
acestora retrospectiv, nu doar ca și condiție sine qua non a succesului unei organizații
criminale, dar și ca o „cauză adecvată”, ca o circumstanță firesc adecvată pentru
consumarea infracțiunii, conform experienței statistice[14]. Unii autori mai vechi[15] s-au
raliat la acest curent cauzal, într-o măsură limitată, recunoscând calitatea autorului sau a
coautorului persoanei care a îndeplinit un act necesar, indispensabil execuției infracțiunii:
spre exemplu, cel care a imobilizat victima în timp ce altul o lovea sau care a distras atenția
vânzătorului în timp ce altul fura un obiect[16].
Alți autori[17] consideră că, deși rolul complicelui este secundar din punct de vedere juridic,
poate fi uneori determinant, în cazul organizatorului unei infracțiuni, care fără a fi comis
vreo infracțiune, este automat calificat drept complice. Există astfel un oarecare hiatus între
realitatea criminologică și traducerea sa juridică, infractorii calificați drept complici fiind
uneori mai periculoși și jucând un rol mai important decât alte persoane calificate ca autori
sau coautori.
Autorii italieni[18] fac distincția între autor și participanți în structura concursului de
persoane, prin raportare la caracterul unitar al acțiunii întreprinse în comun, în care fiecare
acțiune individuală contribuie la fapta colectivă cu aceeași valoare cu care, în infracțiunea cu
un singur autor, acesta își asumă actele de pregătire și executare. Ceea ce conferă
concursului de persoane caracterul unei forme de manifestări a faptei este fără dubiu
modalitatea specială de realizare a faptei, care este caracterizată de pluralitatea de subiecți
participanți.
Structura acestei acțiuni colective, în care converg conduitele unor persoane diferite, ridică
necesitatea de a stabili rolul fiecăruia în cadrul faptei comune.

* Este extras din lucrarea „Participația penală”, Ed. Universul Juridic, București, 2017.
[1] Codul penal francez înglobează în noțiunea de complicitate și actele de instigare, în art. 121-7. Această
asimilare tradițională între instigator și complice a fost supusă criticilor, întrucât nu satisface nici exigențele
moralității, nici cele ale unei represiuni eficace, astfel încât s-a propus să nu mai fie atribuit instigatorului un al
doilea rol, ci, dimpotrivă, să i se recunoască o responsabilitate proprie și să-l disocieze de aceea a autorului
material. Proiectul din 1989 conținea în art. 121-6 prevederea că „este instigator persoana care, prin daruri,
promisiuni, înșelăciune, amenințare, ordin, abuz de autoritate sau de putere, cu știință determină o altă
persoană să comită o faptă incriminată, sau provoacă direct pe un terț să comită o crimă, chiar dacă din motive
independente de voința instigatorului determinarea nu a avut efect. Instigatorul infracțiunii este pasibil de
aceeași răspundere ca și autorul”. Aceste dispoziții au alarmat Comisia juridică a Senatului, întrucât, pe de o
parte, represiunea apărea ca periculoasă atunci când provocarea nu a fost urmată de efect, deoarece în
împrejurări similare proba provocării rezidă numai în declarațiile acestuia și vina se reduce la un simplu proiect
infracțional; pe de altă parte, în enumerarea mijloacelor utilizate pentru instigare, mențiunea înșelăciunii,
vicleniei a fost considerată ca un element de incertitudine. În aceste condiții, pentru a satisface moralitatea,
instigarea a fost disociată de complicitate, dar redusă ca și conținut, limitându-se doar la persoana care, prin
daruri, promisiuni, amenințare, abuz de autoritate sau de putere, determină săvârșirea unei infracțiuni sau dă
instrucțiuni pentru a o comite.
 [2] V. Dongoroz, Drept penal, București, 1939, p. 426.
[3] T. Pop, Drept penal, vol. II, Cluj, 1923, pp. 813, 825-827.
[4] V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicații teoretice ale Codului
penal român, vol. I, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969; C. Bulai, Manual de drept
penal, Ed. ALL București, 1997; C. Mitrache, Drept penal român, București, 1997; M. Basarab, Drept penal, vol.
I, Ed. Lumina Lex, București, 1997; N. Giurgiu, Drept penal general, Ed. Sunset, Iași, 1997.
[5] V. Dongoroz ș.a., op. cit., p. 200.
[6] F.M. Conde, M.G. Aran, Derecho Penal, Parte general, 5e ed., revisada, Editorial Tirant lo blanch, Valencia
2002, pp. 464, 465.
[7] J. Pradel, Principes de droit criminel, 1, Droit penal general, Editions Cujas, 4/8, rue de la Maison-Blanche
75013 Paris, p. 105.
[8] H. Vabres, Traite de Droit Criminel et de legislation penale comparee, troisieme edition, Paris, 1947, p. 400.
[9] Ibidem, p. 400.
[10] J. Pradel, Droit penal general, Edition Cujas 2002/2003, 14e edition revue et augmentee, p. 394.
[11] În același sens, a se vedea și H. Vabres, op. cit., p. 398. Autorul exprimă îndoieli ca această soluție ar
corespunde unei profunde realități criminologice. În timp ce un delincvent se alătură altora pentru a comite o
acțiune delictuoasă, el nu își pune problema dacă execută propria sa infracțiune ori cea a coechipierului său. El
are mai degrabă conștiința relației ierarhice care îl unește de ceilalți participanți.
[12] F. Desportes, F. Le Gunehec, Le nouveau droit penal, Tome I, Droit penal general, Cinquieme Edition,
Economica, 1998, p. 419.
[13] Ibidem.
[14] Ibidem.
[15] R. Garraud, Traité du droit pénal, 3e éd. Paris, 1913, III.
[16] În practica judiciară a instanțelor române, acțiunile de paralizare a energiei de opunere, de înlăturare a
obstacolelor din calea savârșirii faptei, de imobilizare a victimei în timp ce altă persoană o lovește sunt
considerate acte de coautorat, considerându-se că în lipsa acestei contribuții nu se putea realiza infracțiunea.
[17] F. Desportes, F. Le Gunehec, Le nouveau droit penal, Tome I, Droit penal general, Cinquieme Edition,
Economica, 1998, p. 434.
[18] C. Fiore, Diritto penale, Parte generale, II, UTET, Torino, 1995, p. 96.
Pagina 1 din 2 1 2 »

Complicitatea. Concept. Forme

De Monica-Eugenia Ungureanu
7 Noi 2017 
Articol UJ Premium
(Nici un vot momentan)
Vizualizari: 109
RECOMANDĂRI

 Introducerea instituției de învățământ ca parte responsabilă civilmente în latura civilă a

procesului penal. Analiză cauză
22 Iul 2016
 Principiul egalităţii armelor în procesul penal român – O realitate sau o ficţiune?
26 Aug 2016
 [UPDATE: Concluziile jud. Cristi Danileț cu privire la decizia CCR nr. 405/2016] Jud. Cristi
Danileț arată consecințele O.U.G. nr. 14/2017
22 Feb 2017
 
 Abonament PREMIUM gratuit pentru 30 de zile!
Odată cu trecerea la etapa UNIVERSUL JURIDIC PREMIUMatingem demersul inițial anunțat
încă de la lansarea proiectului: accesul contra-cost pentru beneficiile PREMIUM. Demersul
este necesar pentru susținerea unui conținut de calitate!
VREAU DETALII!

Noi rămânem aceiași ca până acum! Veți beneficia de aceleași știri certificate editorial,
editoriale de substanță, opinii punctuale și articole de specialitate, știri din domeniul juridic
și reportaje cu care v-am obișnuit încă de la început!
🔑VREAU CONT PREMIUM!

Înțelegerea simplă sau teoria complicității presupune două sau mai multe persoane care se
înțeleg să comită o infracțiune determinată: înțelegerea este în acest caz punctuală,
temporară. În același timp, există coacțiune, iar diverșii agenți operează pe un plan de
egalitate, fiecare dintre ei contribuind identic la săvârșirea infracțiunii. Există agenți care nu
operează pe un plan de egalitate: alături de autori, există complici care nu realizează
material infracțiunea și care, deseori, sunt în planul doi, nefăcând decât să însoțească, de
exemplu prin ajutor sau asistență, realizarea infracțiunii. Trebuie, așadar, să ne întrebăm în
ce condiții un participant poate fi calificat complice și cum poate fi pedepsit.

Complicitatea presupune o condiție prealabilă (o crimă sau un delict), un element material

(ajutor sau asistență, instigare) și un aspect psihologic (intenție de a participa).
Actul de complicitate trebuie să se raporteze la un act principal infracțional, întrucât
complicele nu face decât să se asocieze la o infracțiune principală comisă de altul.
Complicitatea este o criminalitate accesorie. Drept urmare, infracțiunea principală ridică trei
întrebări: 1. prima, care este natura infracțiunii principale? Poate fi vorba despre o crimă sau
de un delict unde complicitatea relevă forma unui ajutor sau asistență sau de o
contravenție, caz în care complicitatea consistă într-o provocare. Toate acestea rezultă
dintr-o interpretare literală a art. 121-7 CP, alin. 1 vizând o crimă sau delict, iar alin. 2 o
infracțiune; 2. care este caracterul infracțiunii principale? În primul rând, această infracțiune
trebuie să fie obiectiv pedepsită, de unde rezultă imposibilitatea de a reprima complicele
dacă faptul principal este prescris, amnistiat sau justificat de un fapt justicativ. Dacă
acțiunea principală a fost limitată la acte preparatorii din cauza desistării voluntare a
autorului, complicele nu mai este supus represiunii, faptul principal nefiind pedepsibil:
există tentativă de complicitate precum în exemplul clasic al individului A care mituiește un
lunetist să împuște pe C la cererea lui B, B acceptând în primă fază, după care s-a desistat; B
nesăvârșind în final infracțiunea, A nu este supus represiunii, ceea ce este corect juridic, deși
moralmente contestabil (Crim. 25.10.1962, affaires Lacour et Schieb-Benamar, J.C.P.
1963.II.12.985, R. Vouin, D., 1963.221, P. Bouzat)[19]. Tentativa de complicitate nu trebuie
confundată cu complicitatea în săvârșirea unei tentative, care este pedepsibilă: în realitate,
există ajutor la o infracțiune tentată, care este pedepsibilă ca infracțiune consumată. În al
doilea rând, infracțiunea principală nu trebuie în mod efectiv pedepsită. Dacă autorul
principal nu a fost urmărit dintr-un motiv de fapt (deces) sau de drept (demență etc.),
complicele poate, cu toate acestea, să fie pedepsit; 3. necesitatea existenței unei infracțiuni
principale este generală? În cazuri excepționale, provocarea este reprimată cu titlu autonom
câtă vreme tinde să se comită o faptă non infracțională, cum este provocarea la
întreruperea voluntară a sarcinii, chiar licită, și provocarea la suicid. În aceste ipoteze,
provocatorul nu mai este considerat un complice, ci autor cu criminalitate proprie. De aici
rezultă principiul conform căruia complicitatea presupune un fapt principal pedepsibil.
O mare parte din legislații (germană, belgiană, portugheză, braziliană, venezuelană, turcă,
libaneză) urmează, în ce privește răspunderea participanților, principiul răspunderii
diferențiate, în mod abstract, a concurenților. Criteriul preferat, chiar și de Congresul
internațional de la Atena din 1957, distinge între:

– autorul, cel care material realizează execuția acțiunii faptei, sau coautorul, care este cel
care, împreună cu alții, execută acțiunea tipică. De exemplu, autorul omorului este cel care
incendiază victima. Coautorii furtului sunt hoți care îndepărtează un seif sau grupul de
criminali care distrug un magazin sau răstoarnă un autobuz pentru a întrerupe traficul.

– participantul (sau complicele), cel care execută o conduită care, ea singură, nu realizează
acțiunea infracțiunii. Se distinge între participarea psihică (sau morală), care are loc în faza
concepțională, preparatorie sau chiar executorie a faptei, și participarea fizică (sau
materială), care are loc în faza preparatorie și a executării. Prima participare aparține
instigatorului, care face să se nască în mintea altuia un scop infracțional inexistent anterior
(numit și determinator) sau întărește rezoluția infracțională deja existentă ori susține
psihologic activitatea altuia. Astfel este, de exemplu, cel care omoară pentru altul sau dă
sfaturi despre modul de executare a faptei. A doua categorie de participare aparține celui
care ajută (ausiliatore) material în pregătirea (furnizând arma) sau execuția faptei, în diferite
forme de sprijinire date de diversitatea faptelor concrete.
În doctrina clasică italiană, Codul Zanardelli distingea între participanți primari (autor,
coautor, determinator) și participanți secundari. În timp ce primilor li se aplica pedeapsa
prevăzută pentru fapta comisă, secunzilor li se diminua pedeapsa, cu excepția cazului în care
fără concursul lor fapta nu ar fi fost comisă (complicii necesari)[20]. O similară dictincție se
regăsea și în opinia exprimată de profesorul Dongoroz în Tratatul din 1939, neîmpărtășită la
acea vreme de restul doctrinei române[21].
În sistemul common law[22], se face o distincție similară, între infractori principali și
secundari, cei dintâi fiind considerați cei care au fost prezenți la săvârșirea infracțiunii și au
participat la comiterea acesteia. Cei accesorii sunt persoanele care nu au fost prezente în
timpul comiterii infracțiunii, dar au ajutat, sfătuit, procurat, comandat, încurajat sau protejat
autorii principali înainte sau după comiterea infracțiunii. Ambele categorii au fost
subdivizate: autorii principali de prim grad ca fiind persoanele cu atitudinea subiectivă ce au
comis actele infracționale ce constituie infracțiunea; autorii principali de gradul al doilea, ca
fiind complici și instigatori, respectiv persoane care au fost prezente la comiterea infracțiunii
și au furnizat ajutor sau au încurajat autorul principal de prim grad. Autorii accesorii au fost
clasificați în accesorii înainte de faptă și după faptă, în cadrul primilor fiind incluse
persoanele care au ajutat, încurajat sau asistat pe autorul principal în plănuirea și pregătirea
infracțiunii, dar au lipsit de la comiterea infracțiunii. Autorii accesorii după comiterea faptei
sunt persoanele care, cu știință, au asigurat ajutor autorilor principali pentru a se sustrage
arestului și urmăririi, implicarea lor având loc numai după executarea infracțiunii.

[19] Ibidem.
[20] F. Mantovani, Diritto penale, Parte generale, Terza edizione, CEDAM, Casa Editrice Dott. Antonio Milani,
1992, p. 253.
[21] Contribuțiile participanților la săvârșirea faptei au fost diferențiate în acte de complicitate (dacă priveau
realizarea materială a faptei); acte de determinare (dacă priveau realizarea hotărârii de a săvârși fapta) și acte
de complicitate materială sau morală (dacă serveau în orice mod la comiterea faptei). Ulterior, în explicațiile
Codului penal din 1968 a revenit asupra clasificării inițiale și a definirii acestor contribuții distincte la săvârșirea
faptei, grupându-le în funcție de formele tipice de cooperare, adică de modurile în care participanții pot
contribui la săvârșirea unei fapte, și anume: efectuarea de acte prin care se realizează material fapta
(executare, realizată de autori sau executanți); efectuarea de acte prin care se contribuie la formarea hotărârii
de a săvârși fapta și de a păși la executare (determinare, realizată de instigatori sau autori morali) și efectuarea
de acte prin care se ajută în orice mod la săvârșirea faptei, adică la realizarea fie a actelor de executare, fie a
actelor de determinare (sprijinire, realizată de complici sau cooperatori indirecți).
[22] Acest sistem de clasificare se aplică infracțiunilor, cu excepția trădării, în care toți autorii sunt considerați
principali. Pentru delicte, participanții principali sunt clasificați ca fiind de primul și al doilea grad și cei accesorii
înainte sau după de faptă. Prezența poate fi actuală sau constructivă; Sickmann, Andrew John. Accomplice
Liability: American Jurisprudence Injecting Mens Rea Under False Hopes of Criminal Deterrence.
Pagina 2 din 2 « 1 2