Tradus și revizuit de IER (ier.gov.

ro)

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

SECȚIA A PATRA

CAUZA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 10395/19)

HOTĂRÂRE

Art. 8 • Respectarea vieții de familie • Respingerea de către instanța națională

a cererii de înapoiere a copilului în Italia • Autoritatea părintească exercitată
în comun de ambii părinți înainte de îndepărtarea copilului • Copilul s- a
integrat într-un mediu social și de familie în Italia înainte de îndepărtarea lui
• Nicio explicație privind prioritatea dată de instanța națională domiciliului
din România al părinților față de elementele factuale clare care indicau o viață
de familie în Italia • Întemeierea pe constatări ale CJUE într-o altă cauză fără
a face vreo examinare a diferenței contextuale între acel caz și cazul
reclamantului • Refuzul instanței naționale nu este în concordanță cu faptele
sau cu scopul Convenției de la Haga de a proteja interesul superior al copilului
prin restabilirea status quo-ului și prin asigurarea întoarcerii imediate în țara
în care își avea reședința obișnuită în cazul răpirii ilegale • Constatarea că
reședința obișnuită se afla în Italia și existența custodiei comune ar fi în mod
normal suficiente pentru a concluziona că îndepărtarea copilului din Italia fără
consimțământul reclamantului este un fapt ilicit în termenii Convenției de la
Haga • Constatarea inaplicabilității la nivel național a Convenției de la Haga
• Neidentificarea interesului superior al copilului și neluarea acestuia în
considerare în examinarea situației familiei • Interpretarea și aplicarea
Convenției de la Haga și a Regulamentului Bruxelles II bis nu au asigurat
garanțiile din art. 8

STRASBOURG

7 iulie 2020

Hotărârea devine definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție.

Poate suferi modificări de formă.
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

În cauza Michnea împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a patra), reunită într-o
cameră compusă din:
Yonko Grozev, Președinte,
Faris Vehabović,
Iulia Antoanella Motoc,
Branko Lubarda,
Carlo Ranzoni,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Jolien Schukking, judecători,
și Andrea Tamietti, grefier de secție,
Având în vedere:
cererea (nr. 10395/19) îndreptată împotriva României, prin care un
resortisant al acestui stat, domnul Gheorghe Michnea („reclamantul”), a
sesizat Curtea, la 1 februarie 2019, în temeiul art. 34 din Convenția pentru
apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția);
decizia de a comunica cererea guvernului României („Guvernul”);
decizia de a acorda prioritate cererii (art. 41 din Regulamentul Curții);
observațiile părților;
după ce a deliberat în camera de consiliu, în 9 iunie 2020,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:

INTRODUCERE
1. Cererea vizează o presupusă încălcare a dreptului reclamantului la
respectarea vieții sale de familie, în măsura în care o decizie a unei instanțe i-
a respins cererea de înapoiere a copilului său în Italia, unde își are domiciliul
reclamantul și unde locuiau el și soția lui la data nașterii copilului, în martie
2017. Curtea de Apel București a refuzat să dispună înapoierea din motivul
că nu se putea considera că reședința obișnuită a copilului era în acea țară.

ÎN FAPT
2. Reclamantul s-a născut în 1974 și locuiește în Bresso, Italia. El a fost
reprezentat de domnul A. Grigoriu, avocat în București.
3. Guvernul a fost reprezentat de agentul guvernamental, cel mai recent
doamna O.F. Ezer, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
4. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după
cum urmează.
5. Reclamantul, care din 2006 locuia și muncea în Italia, a întâlnit-o pe X
pe rețelele sociale. La acea dată, X, resortisantă a statului român locuia în
România. S-au căsătorit în decembrie 2016 și, în februarie 2017, X s-a mutat
în Italia pentru a locui cu reclamantul. În martie 2017, fiica lor, Y, s-a născut
în Italia. În concordanță cu prevederile legale relevante, părinții și-au exercitat

1
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

în comun autoritatea părintească în privința lui Y, de la nașterea ei (art. 483

din Codul Civil Român). Lui X și Y le-au fost emise carduri de rezidență de
către autoritățile italiene. Y a beneficiat de asigurare medicală în Italia de când
s-a născut.
6. X a dorit să se întoarcă în România cu copilul, dar reclamantul s-a opus.
Această chestiune era o sursă de conflicte frecvente între cei doi. Reclamantul
a avertizat-o pe X că mai degrabă ar da copilul spre adopție în Italia decât să
fie crescută în casa bunicilor ei în România.
7. La 22 mai 2017 reclamantul a făcut o ofertă pentru cumpărarea unui
apartament în Italia și a plătit o garanție de 1000 EUR pentru a asigura
tranzacția.
8. La 9 august 2017, X a dus-o pe Y în România fără consimțământul
reclamantului. Au călătorit cu mașina, cu ajutorul unei cunoștințe care venise
din România special pentru a le lua.
9. În aceeași zi, reclamantul a contactat poliția italiană pentru că se temea
că X a luat, în mod ilegal, copilul în România. La 8 septembrie 2017, în
temeiul Convenției din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii
internaționale de copii („Convenția de la Haga” - a se vedea paragraful 24 de
mai jos), poliția a înaintat plângerea reclamantului către Ministerul Justiției
din Italia, care a contactat Ministerul Justiției din România pentru a se
informa unde se află copilul.
10. La 18 ianuarie 2018, Ministerul Justiției din România le-a localizat pe
X și pe Y în România și a informat-o pe X cu privire la solicitarea
reclamantului de a înapoia copilul.
11. La 17 noiembrie 2017, reclamantul a depus o plângere penală la
Parchetul de pe lângă Judecătoria Reghin împotriva lui X, pe care a acuzat-o
de privare ilegală de libertate. La 12 februarie 2018, procurorul a decis
clasarea pe motiv că, pe de o parte, X nu avea nicio intenție de a-i aduce
vreun prejudiciu copilului - presupusa victimă a infracțiunii - și, pe de altă
parte, aceasta nu îi interzisese reclamantului să viziteze copilul în casa sa.

I. PROCEDURA ÎN TEMEIUL CONVENȚIEI DE LA HAGA

12. La 8 februarie 2018, reclamantul a introdus o acțiune la Tribunalul

București în temeiul prevederilor Convenției de la Haga, în vederea înapoierii
copilului său în Italia.
13. La 3 aprilie 2018 tribunalul a admis cererea. Acesta a constatat că
reședința obișnuită a copilului era în Italia și că X a decis unilateral să schimbe
acest lucru, încălcându-se drepturile părintești ale reclamantului. Instanța nu
a găsit nicio indicație conform căreia întoarcerea copilului în Italia i-ar cauza
un prejudiciu ireparabil în sensul art. 13 din Convenția de la Haga. De
asemenea, aceasta a respins ca nefondate acuzațiile lui X că reclamantul și-ar
fi neglijat responsabilitățile parentale.

2
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

14. X și parchetul au făcut apel și pe 14 iunie 2018 Curtea de Apel

București a casat hotărârea apelată și a respins cererea reclamantului de
înapoiere a copilului în Italia.
15. Curtea de Apel a considerat că tribunalul a aplicat faptelor cauzei în
mod eronat prevederile de la art. 3 din Convenția de la Haga. În temeiul
constatărilor Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare „CJUE”) în
hotărârea Barbara Mercredi (a se vedea paragraful 28 de mai jos), instanța a
constatat că reședința obișnuită a copilului la data relevantă nu era în Italia, ci
în România. În această privință, aceasta a observat că respectivul cuplu
avusese reședința permanentă în România și când copilul a fost conceput, și
când s-au căsătorit. Instanța a reținut că la data la care căsătoria se încheiase
și Y se născuse, reclamantul și soția lui locuiseră într-un apartament închiriat
temporar în Italia, reședința lor legală fiind încă în România la acea dată.
16. În plus, nu existase un acord între părinți cu privire la mutarea
permanentă a reședinței lor în Italia. În opinia instanței, doar faptul că
reclamantul lucra în Italia (din ianuarie 2016, conform probelor depuse la
dosar), locuia în Italia (cu X și Y înregistrate, de asemenea, ca locuind cu el)
și își exprimase intenția de a cumpăra o proprietate acolo (ceea ce nu a făcut
în cele din urmă) nu putea să schimbe acest lucru.
17. Curtea de apel a mai observat că X nu vorbea limba italiană și nu
lucrase în Italia. În plus, când a luat-o pe Y, care avea doar cinci luni, în
România, încă o alăpta. Instanța nu a fost convinsă că doar faptul că Y se
născuse în Italia îi schimba locul de reședință.

II. PROCEDURA DE DIVORȚ

18. La 30 august 2017, X a introdus o acțiune la Judecătoria Sighetul

Marmației solicitând divorțul și încredințarea copilului.
19. Cauza a fost audiată de Judecătoria Sighetul Marmației. Reclamantul,
prin intermediul avocatului său, a anunțat că reședința lui permanentă se afla
în jurisdicția geografică a acelei instanțe. Familia tatălui său locuia în acea
zonă.
20. La 7 mai 2018, instanța a pronunțat divorțul cuplului, i-a acordat lui X
autoritatea părintească exclusivă în privința copilului și a stabilit reședința lui
Y cu mama ei. Instanța a constatat următoarele:
„Schimbul de mesaje [între părți] arată că [reclamantul] manifesta o atitudine de ură
[față de X], amenințând că mai întâi o va aduce pe fată înapoi în Italia și apoi [spusese]
«mă voi ocupa de [familia lui X] și îți promit că nu o vei mai vedea pe fată niciodată».
[...]
Probele administrate în prezenta cauză arată că doar mama era învestită în creșterea
copilului, care a locuit cu ea de la naștere... [Reclamantul] a afirmat în mod repetat că
mai degrabă ar da copilul spre adopție decât să permită să fie crescut de mamă și nu a
contribuit în niciun fel la creșterea lui; pentru aceste motive, instanța acordă mamei
autoritatea părintească exclusivă.

3
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

21. La 8 mai 2019, Tribunalul Maramureș a pronunțat hotărârea definitivă

în cauză. Acesta a confirmat decizia tribunalului cu privire la autoritatea
părintească și la reședința copilului.

CADRUL JURIDIC ȘI PRACTICA RELEVANTE

I. DREPTUL INTERN

22. Dispozițiile relevante din Legea nr. 369/2004 privind aplicarea

Convenției de la Haga sunt prezentate în Ferrari împotriva României
(nr. 1714/10, pct. 25-28, 28 aprilie 2015, și Blaga împotriva României,
nr. 54443/10, pct. 50, 1 iulie 2014).

II. DOCUMENTE INTERNAȚIONALE

23. Dispozițiile relevante ale instrumentelor internaționale aplicabile în

prezenta cauză sunt prezentate în hotărârea în cauza X împotriva Letoniei
[(MC) nr. 27853/09, pct. 34-42, CEDO 2013].

A. Convenția de la Haga

24. Convenția din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii
internaționale de copii („Convenția de la Haga”) a fost ratificată de România
prin Legea nr. 100/1992. Părțile relevante din Convenție sunt redactate după
cum urmează:

Articolul 3
„Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilegală:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredințarea, atribuit unei persoane,
unei instituții sau oricărui alt organism acționând fie separat, fie împreună, prin legea
statului în care copilul își avea reședința obișnuită, imediat înaintea deplasării sau
neînapoierii sale; și
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv,
acționându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea
împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredințarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire
de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în
vigoare potrivit dreptului acelui stat.”

Articolul 4
„Convenția se aplică oricărui copil care își avea reședința obișnuită într-un stat
contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredințarea sau vizitarea.
Aplicarea convenției încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani.”

Articolul 5

4
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

„În înțelesul acestei Convenții –

a) «dreptul de încredințare» include drepturi legate de îngrijirea persoanei copilului
și, în special, dreptul de a determina domiciliul copilului;
b) «dreptul de vizitare» include dreptul de a lua un copil pentru o perioadă limitată de
timp într-un alt loc decât reședința obișnuită a copilului.”

Articolul 12
„Când un copil a fost deplasat sau reținut ilegal în sensul art. 3 și, la data începerii
procedurii înaintea autorității judiciare sau administrative a statului contractant unde se
află copilul, o perioadă de mai puțin de un an s-a scurs de la data deplasării sau
neînapoierii ilegale, autoritatea sesizată dispune înapoierea imediată a copilului.
Autoritatea judiciară sau administrativă, chiar și dacă procedura a fost inițiată după
expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, va dispune, de asemenea,
înapoierea copilului, cu excepția cazului în care se demonstrează că respectivul copil s-
a integrat în noul său mediu.
Când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a crede
că respectivul copil a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau să
respingă cererea de înapoiere a copilului.”

Articolul 13
„Prin excepție de la dispozițiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau
administrativă a statului solicitat nu este ținută să dispună înapoierea copilului, dacă
persoana, instituția sau organismul care se împotrivește înapoierii sale stabilește -
a) că persoana, instituția sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita
efectiv dreptul privind încredințarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimțise
sau achiesase ulterior la deplasare sau neînapoiere; sau
b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau
psihologic sau să-l pună, în orice fel, într-o situație intolerabilă.
Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune
înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotrivește înapoierii sale și că a atins
o vârstă și un grad de maturitate la care este necesar să se țină seama de opinia sa.
La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autoritățile judiciare și
administrative urmează să țină seama de informațiile puse la dispoziție de autoritatea
centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reședința obișnuită
a copilului privitor la situația sa socială.”
25. Raportul Explicativ privind Convenția de la Haga, elaborat de Elisa
Pérez-Vera („Raportul Explicativ”) definește după cum urmează noțiunea de
„interes superior al copilului”:
„21. ... standardul juridic «interesul superior al copilului» este, la prima vedere, atât
de vag încât pare să se asemene mai mult cu o paradigmă sociologică decât cu un
standard juridic concret.
24. [...] [filosofia Convenției de la Haga] poate fi definită după cum urmează: lupta
împotriva creșterii mari a numărului de răpiri internaționale de copii trebuie să fie
întotdeauna inspirată de dorința de a proteja copiii și ar trebui să fie bazată pe o
interpretare a adevăratelor lor interese. ...dreptul de a nu fi deplasat sau reținut în numele

5
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

unor drepturi mai mult sau mai puțin discutabile privind persoana lui este unul dintre
cele mai obiective exemple de ceea ce constituie interesul copilului.
... Adevărata victimă a «răpirii de copii» este chiar copilul, care suferă din cauza
pierderii bruște a stabilității lui, a pierderii traumatizante a contactului cu părintele care
a fost responsabil de creșterea lui, a incertitudinii și frustrării care vin cu necesitatea de
a se adapta unei limbi străine, unor condiții culturale nefamiliare și unor profesori și
rude necunoscute.
25. Este, astfel, legitim să se susțină că cele două obiecte ale Convenției – primul
preventiv, iar celălalt destinat să asigure reintegrarea imediată a copilului în mediul lui
obișnuit – corespund unei idei specifice referitoare la ce constituie «interesul superior
al copilului» . Cu toate acestea ... trebuie să se admită că deplasarea copilului poate fi
uneori justificată de rațiuni obiective care au legătură fie cu copilul, fie cu mediul cu
care este conectat cel mai mult. Prin urmare, Convenția recunoaște nevoia de anumite
excepții de la obligațiile generale asumate de state de a asigura înapoierea promptă a
copiilor care au fost deplasați sau reținuți ilegal.”
26. Raportul Explicativ definește după cum urmează noțiunea de
„reședință obișnuită” a copilului și „deplasare ilegală”:
„64. ...datoria de a înapoia un copil apare doar dacă deplasarea sau neînapoierea este
considerată ilegală în sensul Convenției. Acum, în stabilirea condițiilor care trebuie
îndeplinite pentru ca orice schimbare unilaterală a status quo-ului să fie considerată
ilegală, [acest articol] aduce indirect în prim plan acele relații pe care Convenția
încearcă să le protejeze. Acele relații sunt bazate pe existența a două fapte, în primul
rând, existența unor drepturi de încredințare acordate de statul unde se afla reședința
obișnuită a copilului și, în al doilea rând, exercitarea efectivă a acestor drepturi de
încredințare înainte de deplasarea copilului. Să examinăm mai îndeaproape semnificația
acestor condiții.
[...]
66. ... noțiunea de reședință obișnuită [este] un concept validat în Conferința de la
Haga, care îl privește ca pe o chestiune de fapt, care diferă în această privință de
domiciliu.
[...]
68. Prima sursă la care se face referire la art. 3 este legislația, unde se precizează că
încredințarea «poate rezulta ... dintr-o atribuire de plin drept». Aceasta ne determină să
subliniem una dintre caracteristicile acestei Convenții, și anume aplicarea sa în protecția
drepturilor de încredințare care erau exercitate anterior oricărei decizii asupra acestora.
Acest lucru este important deoarece nu putem uita că, în ceea ce privește statisticile,
numărul de cazuri în care un copil este deplasat înaintea unei decizii privind
încredințarea sa sunt destul de frecvente. În plus, posibilitatea ca părintele deposedat să
își recupereze copilul în astfel de circumstanțe, exceptând cadrul Convenției, este
practic inexistentă, dacă nu recurge și el, la rândul lui, la forță, ceea ce este întotdeauna
dăunător pentru copil.
[...]
71. ... din punctul de vedere al Convenției, deplasarea unui copil de către unul dintre
titularii care își exercită dreptul în comun fără consimțământul celuilalt este la fel de
ilegală, acest caracter ilegal derivă în acest caz nu din vreo acțiune care încalcă o
anumită lege, ci din faptul că o astfel de acțiune nu a luat în considerare drepturile
celuilalt părinte care sunt, de asemenea, protejate de lege și a constituit o ingerință în

6
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

exercitarea normală a acestora. Adevărata natură a Convenției se arată cel mai clar în
aceste situații: aceasta nu vizează să stabilească persoana căreia i se va încredința copilul
la un anumit moment în viitor, și nu vizează nici situațiile în care se poate dovedi
necesar să se modifice o decizie care stabilește exercitarea autorității părintești în comun
pe baza unor fapte care ulterior s-au schimbat. Aceasta caută, mai simplu, să prevină ca
o decizie ulterioară asupra acestei probleme să fie influențată de o schimbare de
circumstanțe cauzată de o acțiune unilaterală a uneia dintre părți.

B. Regulamentul Bruxelles II bis

27. Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie

2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor
judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești
(denumit „Regulamentul Bruxelles II bis”) prevede, în special, următoarele:

Articolul 3 Jurisdicție generală

„1. Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept și
anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru:
(a) pe teritoriul căruia se află:
- reședința obișnuită a soților sau
- ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește
acolo sau
- reședința obișnuită a pârâtului sau
- în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau
- reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un
an imediat înaintea introducerii cererii sau
- reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin
șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant
al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are „domiciliul”
în acel loc;
(b) de cetățenie a celor doi soți sau, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, statul
„domiciliului” comun.

Articolul 10 Competența judecătorească în cazuri de răpire a copilului

„În caz de deplasare sau de reținere ilegale a unui copil, instanțele judecătorești din
statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării
sale sau a reținerii sale ilegale rămân competente până în momentul în care copilul
dobândește o reședință obișnuită într-un alt stat membru și:
(a) orice persoană, instituție sau alt organism căreia/căruia i-a fost încredințat copilul
consimte la deplasarea sau reținerea acestuia;
sau
(b) copilul a locuit în acel alt stat membru o perioadă de cel puțin un an după ce
persoana, instituția sau orice alt organism căreia/căruia i s-a încredințat copilul a avut
sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul și copilul s-a integrat
în noul său mediu și cel puțin una dintre următoarele condiții este îndeplinită:

7
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(i) în termen de un an de când cel căruia i s-a încredințat copilul a avut sau ar fi trebuit
să aibă cunoștință de locul în care se afla copilul, nu s-a depus nici o cerere de înapoiere
la autoritățile competente ale statului membru în care copilul a fost deplasat sau reținut;
(ii) a fost retrasă o cerere de înapoiere înaintată de cel căruia i s-a încredințat copilul
și nu s-a depus nici o nouă cerere în termenul stabilit la punctul (i);
(iii) o cauză soluționată de o instanță judecătorească din statul membru în care copilul
își avea reședința obișnuită imediat înaintea deplasării sale sau reținerii sale ilegale a
fost închisă în conformitate cu articolul 11 alineatul (7);
(iv) o hotărâre de încredințare care nu implică înapoierea copilului a fost pronunțată
de instanța judecătorească din statul membru în care copilul își avea reședința obișnuită
imediat înaintea deplasării sau reținerii sale ilegale.”

Articolul 11 Înapoierea copilului

„1. În cazul în care o persoană, instituție sau orice alt organism căruia/căreia i s-a
încredințat copilul solicită autorităților competente dintr-un stat membru să pronunțe o
hotărâre judecătorească pe baza Convenției de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra
aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii (denumită în continuare «Convenția
de la Haga din 1980») în vederea obținerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau
reținut ilegal într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul își avea
reședința obișnuită imediat înainte de deplasarea sau de reținerea sa ilegale, se aplică
alineatele (2)-(8).”

C. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene

28. În hotărârea Barbara Mercredi (22 decembrie 2010, C-497/10 PPU,

ECLI:EU:C:2010:829)1 Curtea de Justiție a Uniunii Europene (în continuare
„CJUE”), a interpretat conceptul de „reședință obișnuită” după cum urmează:
„21. Din acea relație [între doamna Mercredi și domnul Chaffe] s-a născut la 11 august
2009 o fiică, numită Chloé, resortisant francez. În săptămâna care a urmat după nașterea
copilului, doamna Mercredi și domnul Chaffe, a căror relație nu mai era stabilă de mai
multă vreme și care nu mai locuiau împreună după ce domnul Chaffe părăsise locuința
familiei, s-au separat.
22. La 7 octombrie 2009, când Chloé era în vârstă de două luni, doamna Mercredi și
fiica ei au plecat din Anglia în insula Réunion, unde au ajuns a doua zi. Tatăl copilului
nu a fost informat dinainte despre plecarea mamei și a copilului, dar a primit o scrisoare,
la 10 octombrie 2009, în care doamna Mercredi a expus motivele acelei plecări.
[...]
41. Prin prima întrebare, instanța de trimitere încearcă să clarifice, în esență, cum să
interpreteze corect conceptul de «reședință obișnuită» în sensul art. 8 și 10 din
Regulament, pentru a determina care instanță are competență pentru a dispune în
chestiuni legate de drepturile de încredințare, în special acolo unde, ca în acțiunea
principală, disputa vizează un copil mic care este deplasat legal de mama lui într-un stat
membru altul decât cel al reședinței obișnuite a copilului, și care a stat acolo doar câteva
zile până când instanța din statul din care a plecat este sesizată.

1
Textul complet al hotărârii aici.

8
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

[...]
56. Reiese, din toate cele de mai sus, că răspunsul la prima întrebare este acela că
«reședința obișnuită», în înțelesul art. 8 și 10 din Regulament, trebuie interpretată ca
însemnând că o astfel de reședință corespunde locului care reflectă un grad de integrare
a copilului într-un mediu social și de familie. În acest scop, când situația în cauză este
aceea a unui copil mic care a stat cu mama lui doar câteva zile într-un stat membru -
altul decât cel în care își avea reședința obișnuită - în care a fost deplasat, factorii care
trebuie luați în considerare includ, în primul rând, durata, regularitatea, condițiile și
motivele pentru șederea pe teritoriul acelui stat membru și pentru mutarea mamei în
acel stat și, în al doilea rând, cu referire specială la vârsta copilului, originile geografice
și de familie ale mamei și conexiunile de familie și sociale pe care mama și copilul le
au cu acel stat membru. Este responsabilitatea instanței naționale să stabilească
reședința obișnuită a copilului, luând în considerare toate circumstanțele de fapt
specifice fiecărui caz individual.
57. Dacă aplicarea testelor menționate mai sus ar fi dus, în acțiunea principală, la
concluzia că reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită, ar trebui să se determine
care instanță are competență pe baza criteriului prezenței copilului, în temeiul art. 13
din Regulament.

ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN
CONVENȚIE

29. Reclamantul s-a plâns că refuzul instanțelor din România de a dispune

înapoierea copilului său în Italia i-a încălcat dreptul la respectarea vieții de
familie, protejat de art. 8 din Convenție, care este redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a
domiciliului său și a corespondenței sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-
o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică,
bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea
sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

30. Curtea constată că cererea nu este nici vădit nefondată, nici

inadmisibilă pentru alte motive enumerate la art. 35 din Convenție. Prin
urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părților
(a) Reclamantul

9
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

31. Reclamantul a reiterat că Y s-a născut în Italia și a locuit în acea țară

continuu, până când X a luat-o în mod ilicit în România. Ea avea un permis
de ședere italian și asigurare medicală în Italia. În plus, în acea perioadă,
intenția cuplului era ca ei să trăiască împreună în Italia. El și X, ca părinți ai
lui Y, erau căsătoriți și locuiau în Italia, unde el își avea reședința și era
lucrător salariat remunerat.
32. Deși la acea dată părinții își exercitau în comun autoritatea parentală,
X a decis unilateral, fără consimțământul reclamantului, să se întoarcă cu
copilul în România. A călătorit cu mașina pentru a eluda controalele la
frontieră și, astfel, cerințele legale pentru trecerea frontierei cu un copil mic.
33. Reclamantul a mai susținut că, în decizia definitivă din 14 iunie 2018,
Curtea de Apel nu a ținut seama de interesul superior al copilului.

(b) Guvernul
34. Guvernul a susținut că interpretarea Convenției de la Haga făcută de
Curtea de Apel fusese corectă, întrucât a pus în balanță diferitele interese
implicate și a decis ce era cel mai bine pentru copil. Acesta a reiterat că era
responsabilitatea autorităților naționale să stabilească reședința obișnuită a
copilului. În prezenta cauză, acestea au făcut acest lucru în totală conformitate
cu decizia CJUE în materia respectivă. Acesta a susținut că nici X, nici Y nu
erau integrate în societatea italiană când au părăsit acea țară, în august 2017:
X petrecuse foarte puțin timp în Italia, iar Y era în vârstă de doar patru luni la
acea dată.

2. Motivarea Curții
(a) Principii generale
35. Principiile relevante privind ingerința în exercitarea dreptului la
respectarea vieții de familie, precum și obligațiile pozitive ce revin statului în
temeiul art. 8 din Convenție, în cauzele referitoare la înapoierea unui copil în
temeiul Convenției de la Haga, sunt rezumate în cauza X împotriva Letoniei
[(MC), nr. 27853/09, pct. 92-108, CEDO 2013] și au fost recent reiterate în
cauza Vladimir Ushakov împotriva Rusiei (nr. 15122/17, pct. 76-83, 18 iunie
2019).
36. Curtea a hotărât în special că, în domeniul răpirii internaționale de
copii, obligațiile statelor contractante impuse la art. 8 trebuie interpretate în
lumina cerințelor Convenției de la Haga și ale Convenției din 20 noiembrie
1989 privind drepturile copilului, precum și a normelor și principiilor
relevante ale dreptului internațional aplicabile în relațiile dintre părțile
contractante [ibidem alin. (93), cu trimiterile suplimentare; în ceea ce privește
drepturile fundamentale și principiul încrederii reciproce în cadrul UE, a se
vedea Avotiņš împotriva Letoniei [MC], nr. 17502/07, pct. 46-49, CEDO
2016).

10
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

37. În toate hotărârile referitoare la copii, interesul superior al acestora

trebuie să prevaleze [ibidem, pct. 96, precum și Strand Lobben și alții
împotriva Norvegiei (MC), nr. 37283/13, pct. 204, 10 septembrie 2019].
Aceeași filosofie este inerentă Convenției de la Haga, care asociază acest
interes cu restabilirea status quo prin intermediul unei hotărâri de înapoiere
imediată a copilului în țara sa de reședință obișnuită în caz de răpire ilegală,
ținând seama în același timp de faptul că neînapoierea se poate dovedi uneori
justificată de motive obiective care corespund interesului copilului, explicând
astfel existența unor excepții, și anume în cazul unui risc grav ca înapoierea
copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l
situeze într-o situație intolerabilă [(art. 13 alin. (1) lit. (b)]. Curtea mai
observă că Uniunea Europeană aderă la aceeași filosofie, în cadrul unui sistem
care implică doar state membre ale Uniunii Europene și este întemeiat pe
principiul încrederii reciproce. Regulamentul Bruxelles II bis, ale cărui
dispoziții privind răpirea de copii le completează pe cele deja prevăzute de
Convenția de la Haga, se referă de asemenea în preambulul său la interesul
superior al copilului (a se vedea supra, pct. 42), în timp ce art. 24 alin. (2) din
Carta drepturilor fundamentale subliniază că, în toate acțiunile referitoare la
copii, interesul superior al copilului trebuie să prevaleze (a se vedea X
împotriva Letoniei, citată anterior, pct. 97).
38. În contextul specific al prezentei cauze, Curtea reiterează că nu
propune să înlocuiască evaluarea instanțelor naționale cu propria sa evaluare.
Acestea fiind spuse, fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului,
Curtea trebuie să se asigure că procesul decizional care a condus la adoptarea
de către instanțele naționale a măsurilor contestate a fost echitabil și a permis
celor implicați să își susțină pe deplin cauza și că a fost protejat interesul
superior al copilului (ibidem, pct. 102, cu trimiterile suplimentare și Blaga
împotriva României, nr. 54443/10, pct. 67, 1 iulie 2014).
39. În special, Curtea reiterează că art. 8 din Convenție impune
autorităților naționale o anumită obligație procedurală în această privință:
când evaluează o cerere de înapoiere a unui copil, instanțele trebuie să
pronunțe o decizie în care să arate motivele specifice în lumina
circumstanțelor cauzei. Acest lucru va permite Curții, a cărei sarcină nu este
să ia locul instanțelor naționale, să efectueze supravegherea la nivel european
care i-a fost încredințată (a se vedea Vladimir Ushakov, citat mai sus, pct. 83).

(b) Aplicarea acelor principii în cazul faptelor prezentei cauze

40. La început, Curtea consideră că decizia Curții de Apel București din
14 iunie 2018 prin care se respingea înapoierea copilului reclamantului în
Italia a constituit o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții de
familie. La acea dată, reclamatul și X erau căsătoriți și astfel exercitau în
comun autoritatea părintească în privința copilului lor. Curtea reiterează că a
constatat că cerințele Convenției de la Haga se aplică și în cazul cuplurilor
căsătorite care exercită în comun autoritatea părintească cu privire la copiii

11
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

lor fără să fie nevoie de vreo hotărâre judecătorească în această privință (a se

vedea Monory împotriva României și Ungariei, nr. 71099/01, pct. 76, 5
aprilie 2005, precum și supra, pct. 26) În consecință, și în ciuda alegațiilor lui
X în sens contrar, (a se vedea pct. 13 in fine), Curtea nu are niciun motiv să
se îndoiască că autoritatea părintească era exercitată efectiv în comun de către
ambii părinți înainte de deplasare.
41. Rămâne să se stabilească dacă ingerința era „prevăzută de lege”, dacă
a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime și dacă era „necesară într-o
societate democratică” (a se vedea Andersena împotriva Letoniei ,
nr. 79441/17, pct. 133, 19 septembrie 2019).
42. Curtea observă mai întâi că ingerința era prevăzută de lege, și anume
de art. 3 din Convenția de la Haga ratificată de statul pârât prin Legea
nr. 100/1992 (a se vedea supra, pct. 24). Cu privire la acest aspect, Curtea
observă totodată că, în calitate de state membre ale UE, ambele state sunt părți
ale Regulamentului Bruxelles II bis, care este, astfel, aplicabil în cauză (a se
vedea K.J. împotriva Poloniei, nr. 30813/14, pct. 58, 1 martie 2016).
43. Curtea observă, apoi, că astfel, Curtea de Apel București a acționat în
ceea ce a considerat a fi urmărirea obiectivului legitim de protejare a
drepturilor și libertăților copilului (a se vedea mutatis mutandis, Vladimir
Ushakov, citată anterior, pct. 87, și Blaga, citată anterior, pct. 74), ceea ce este
conform cu protecția drepturilor și libertăților altora, prevăzută la art. 8
alin. (2) din Convenție.
44. În cele din urmă, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerința în cauză
era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8 alin. (2) din
Convenție, interpretat în lumina instrumentelor internaționale relevante, și
dacă, atunci când s-au pus în balanță interesele concurente aflate în joc, s-a
acordat importanța corespunzătoare interesului superior al copilului, în cadrul
marjei de apreciere acordate statului în astfel de situații (a se vedea supra,
pct. 38 precum și X împotriva Letoniei , citată anterior, pct. 54, și Vladimir
Ushakov, citată anterior, pct. 88). Pentru a face acest lucru, Curtea va ține
seama de motivarea înaintată de curtea de apel pentru hotărârea sa (a se vedea
supra, pct. 15 - 17).
45. Curtea notează că următoarele circumstanțe au determinat curtea de
apel să concluzioneze că Italia nu fusese statul reședinței obișnuite a lui Y:
părinții s-au căsătorit și au conceput copilul în România și erau înregistrați ca
rezidenți în acel stat (a se vedea supra, pct. 15 ); aceștia nu au hotărât de
comun acord să își schimbe locul de reședință în Italia (a se vedea supra,
pct. 16 ); Y era un copil mic la data la care a fost deplasată (a se vedea supra,
pct. 17 ); iar mama nu vorbea limba italiană și nu lucra în Italia la acea dată
(ibidem).
46. Curtea va verifica dacă interpretarea de mai sus și aplicarea
prevederilor Convenției de la Haga și ale Regulamentului Bruxelles II bis de
către curtea de apel a asigurat drepturile reclamantului garantate de art. 8 din

12
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Convenție (a se vedea supra, pct. 36 precum și Vladimir Ushakov, citată

anterior, pct. 92).
47. Curtea observă că fiica reclamantului s-a născut în martie 2017 în
Italia, unde a trăit toată viața ei, până la deplasarea ei în România în august
2017. A fost înregistrată în Italia la naștere și a beneficiat de asigurare
medicală italiană (a se vedea supra, pct. 5 ). Până în august 2017, reclamantul,
X și Y au locuit împreună în Italia ca familie, fapt recunoscut de curtea de
apel în hotărârea sa. Astfel, se poate deduce că singura locuință pe care copilul
o cunoscuse până la acea dată a fost în Italia. Curtea de asemenea se inspiră
din principiile Regulamentului Bruxelles II bis astfel cum este interpretat de
CJUE în jurisprudența sa și nu poate să nu observe că înainte de deplasarea
sa din Italia, copilul era, cel puțin într-o anumită măsură, integrat într-un
mediu social și de familie în acea țară (a se vedea supra, pct. 28 ).
48. Curtea observă că în timpul procedurii de divorț, reclamantul, prin
avocatul lui, a anunțat că reședința sa permanentă era în jurisdicția
Judecătoriei Sighetul Marmației în România (a se vedea supra, pct. 19 ).
Acestea fiind spuse, Curtea trebuie să reitereze că, în sensul Convenției de la
Haga, conceptul de „reședință obișnuită” este o chestiune de pur fapt și diferă
de domiciliu (a se vedea Raportul explicativ citat anterior la pct. 26 ). Este,
totuși, neclar din hotărârea curții de apel dacă o astfel de distincție s-a făcut
în prezenta cauză și, dacă s-a făcut, pe ce motive. Hotărârea curții de apel nu
explică de ce acea instanță a favorizat ceea ce pare a fi domiciliul din România
al părinților în raport cu elementele factuale clare care i-au fost prezentate
care indicau că familia locuia în Italia la momentul nașterii copilului și până
la deplasarea acestuia și au făcut toate aranjamentele la nașterea copilului
pentru a-l înregistra în Italia și pentru a-i permite să beneficieze de sistemul
de protecție socială italian (a se vedea supra, pct. 5 și 15 ).
49. În plus, se pare că curtea de apel s-a bazat pe constatările CJUE în
hotărârea Barbara Mercredi fără a face vreo evaluare a diferenței contextuale
dintre acea cauză și cauza care i-a fost prezentată de reclamant. De fapt,
niciuna dintre diferențele factuale semnificative dintre cele două cauze nu
pare să fi fost prezentată în hotărârea curții de apel, precum: faptul că în
hotărârea Barbara Mercredi , mama avea autoritate părintească exclusivă în
privința copilului, iar părinții nu locuiau împreună. Curtea consideră că și
circumstanțele specifice ale acelei cauze, care erau semnificativ diferite de
cele ale prezentei cauze, necesitau o examinare mai amănunțită a domeniului
de aplicare a drepturilor părintelui care deține autoritatea părintească.
50. Pentru aceste motive și fără a aduce atingere principiului
subsidiarității, Curtea trebuie să concluzioneze că refuzul instanței naționale
de a recunoaște Italia ca țara reședinței obișnuite a lui Y nu este în
concordanță cu faptele (a se compara, Vladimir Ushakov, citată anterior,
pct. 92) din prezenta cauză sau cu scopul Convenției de la Haga care este, în
primul rând, protejarea interesului superior al copiilor prin restaurarea status
quo-ului și asigurarea înapoierii lor imediate în țara unde își au reședința

13
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

obișnuită în cazul răpirii ilegale (a se vedea X împotriva Letoniei, citată

anterior, pct. 97, și pct. 25 din Raportul explicativ privind Convenția de la
Haga, citat la pct. 25 de mai sus). Instanța națională nu a acordat importanță
faptului că Y fusese deplasată din Italia fără consimțământul reclamantului,
ceea ce i-a încălcat drepturile protejate de lege și a constituit o ingerință în
exercitarea normală a acestora. Prin urmare, se pare că prevederile legii
aplicabile au fost în prezenta cauză interpretate și aplicate în așa fel încât să
facă fără însemnătate lipsa consimțământului reclamantului pentru plecarea
lui Y în România și șederea ulterioară acolo.
51. Elementele factuale de mai sus, în special constatarea că reședința
obișnuită fusese în Italia (a se vedea supra, pct. 50 ) și exercitarea în comun a
autorității părintești (a se vedea supra, pct. 40 in fine), ar fi fost în mod normal
suficiente pentru a concluziona că era aplicabilă Convenția de la Haga și că
deplasarea lui Y din Italia fără consimțământul reclamantului a fost ilegală în
sensul acelei Convenții. Acest lucru ar fi implicat, apoi, datoria de a o înapoia
pe Y în Italia, în temeiul art. 12 din Convenția de la Haga (a se vedea supra,
pct. 24 ), dacă nu era îndeplinită niciuna dintre excepțiile prevăzute la art. 13
din acea Convenție (a se vedea mutatis mutandis, Vladimir Ushakov, citată
anterior, pct. 94). Nicio astfel de evaluare nu s-a făcut de către curtea de apel,
în măsura în care s-a constatat că nu era aplicabilă Convenția de la Haga în
cauză. La fel de important, Curtea nu găsește nicio menționare în hotărârea
curții de apel că acea instanță a identificat interesul superior al copilului și a
ținut seama în mod corespunzător de acesta în evaluarea sa cu privire la
situația familiei, astfel cum este cerut de art. 8 din Convenție (a se vedea
jurisprudența citată anterior la pct. 37 ). Trebuie observat, totuși, că singura
instanță care a examinat situația familiei în lumina Convenției de la Haga,
tribunalul, a considerat că nu era niciun motiv să se opună înapoierii copilului
în Italia (a se vedea supra, pct. 13 )
52. Având în vedere circumstanțele cauzei văzute în ansamblu, Curtea
concluzionează că interpretarea și aplicarea de către curtea de apel a
dispozițiilor Convenției de la Haga și ale Regulamentului Bruxelles II bis nu
au asigurat garanțiile prevăzute la art. 8 din Convenție și că ingerința în
dreptul reclamantului la respectarea vieții sale de familie nu era „necesară
într-o societate democratică” în sensul art. 8 § 2 din Convenție.
53. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE

54. Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale
și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare
incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul,
o reparație echitabilă.”

14
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

A. Prejudiciu

55. Reclamantul a solicitat 10 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire

pentru prejudiciul moral.
56. Guvernul a susținut că reclamantul nu a specificat temeiul cererii lui
de despăgubire și legătura dintre pretinsa încălcare și suma solicitată.
57. Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu
moral care nu poate fi compensat prin simpla constatare a unei încălcări.
Ținând seama de natura încălcării constatate și pronunțându-se în echitate,
Curtea acordă reclamantului suma de 7 500 EUR cu titlu de despăgubire
pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

58. De asemenea, reclamantul a solicitat 6 225 EUR cu titlu de cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariul avocatului, după cum urmează:
- 1 525 EUR pentru cele efectuate în fața instanțelor naționale în procedura
de înapoiere a copilului; și
- 4 700 EUR pentru cele efectuate în fața Curții, în special 1 200 EUR
pentru procedura dinaintea comunicării cauzei către Guvern, 1 500 EUR
pentru reprezentare după comunicare și 2000 EUR reprezentând onorariu de
succes care trebuie plătit direct în contul avocatului.
59. Reclamantul a furnizat Curții facturi care atestă plata sumelor indicate
anterior către cabinetul avocatului care îl reprezentase în procedura de
înapoiere a copilului și către cabinetul avocatului care îl reprezentase în
procedura în fața Curții, cu excepția onorariului de succes.
60. Guvernul a susținut că nu se poate verifica pe baza facturilor prezentate
de reclamant dacă costurile au fost efectuate pentru procedura de înapoiere a
copilului lui sau pentru procedura de divorț. Acesta a mai afirmat că cererea
privind costurile de reprezentare juridică în fața Curții era exagerată, având
în vedere obiectul cauzei.
61. În conformitate cu jurisprudența Curții, un reclamant are dreptul la
rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește
caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. În plus, Curtea reiterează că
onorariile unui reprezentant sunt efectuate în mod concret dacă reclamantul
le-a plătit sau este dator să le plătească a se vedea Iatridis împotriva Greciei
(reparație echitabilă) [(MC) nr. 31107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI, și
Merabishvili împotriva Georgiei (MC) nr. 72508/13, pct. 371, 28 noiembrie
2017, cu trimiterile suplimentare].
62. Curtea observă că acordurile încheiate de reclamant cu reprezentanții
săi – care dau naștere unor obligații doar între avocat și client – nu pot fi
obligatorii pentru Curte, care trebuie să evalueze nivelul cheltuielilor de
judecată care urmează să fie rambursate având în vedere nu doar dacă
cheltuielile sunt efectuate în mod concret, ci și dacă au fost efectuate în mod

15
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

rezonabil (a se vedea, mutatis mutandis, Iatridis, citată anterior, pct. 55).

Ținând seama de documentele aflate în posesia sa și criteriile de mai sus,
Curtea consideră că este rezonabil să atribuie reclamantului suma de 1 525
EUR pentru cheltuielile de judecată în cadrul procedurilor interne și suma de
2 700 EUR pentru procedura în fața Curții, în total 4 225 EUR, plus orice
sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit.

C. Dobânzi moratorii

63. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze

pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca
Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN UNANIMITATE, CURTEA

1. declară cererea admisibilă;

2. hotărăște că a fost încălcat art. 8 din Convenție;

3. hotărăște
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni
de la data la care hotărârea judecătorească devine definitivă în
conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume:
(i) 7 500 EUR (șapte mii cinci sute de euro) cu titlu de despăgubire
pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu
titlu de impozit;
(ii) 4 225 EUR (patru mii două sute douăzeci și cinci euro), plus orice
sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, în ceea
ce privește cheltuielile de judecată;
(b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății,
aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu
rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca
Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și
majorată cu trei puncte procentuale.

4. Respinge cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte

capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 7 iulie 2020, în

temeiul art. 77 § 2 și § 3 din Regulamentul Curții.

16
 HOTĂRÂREA MICHNEA ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

Andrea Tamietti Yonko Grozev

Grefier Președinte

17